UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „Simion Bărnuţiu”

MASTERAT – ,,ȘTIINȚE PENALE’’

REFERAT

DISCIPLINA
ETICA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII STIINȚIFICE

Instituţia familiei de la tradiție la modernism

Titular de disciplină

Autor
Introducere
 Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj
neformal, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).

Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție

umană a familiei este controversată.

Familie din anii 1900

In prezent acest lucru nu mai este concludent deoarece o familie poate adopta copii.
Prin reproducție se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea
generației următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei
societăți.

Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:

 Funcția de socializare - formarea capacității de adaptare și motivare în

conviețuirea socială.

 Funcția economică - asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri

și boli.

 Funcția politică - asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă,

această funcție a familiei poate duce la fetișism.

Din aceste trei funcții se pot distinge și:

2
  funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare
a familiei, prin transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul
protejării familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerea copiilor,
stabilirea legilor de adoptare sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere
a familiei

Privire istorică, în spaţiul dreptului privat european, asupra rolului

logodnei şi al formalităţilor prenupţiale în economia reglementărilor
privind căsătoria

Reglementarea actuală a logodnei şi a formalităţilor prenupţiale, regăsită în

principal în noul Cod civil din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, poate trăda,
pentru un observator atent, o serie de vestigii ale unei tradiţii multimilenare, care arată
preocuparea societăţii faţă de această instituţie juridică cu un puternic impact social:
căsătoria. Fiind o instituţie iniţial religioasă, dar cu un pronunţat caracter social,
căsătoria şi aspectele sale prealabile au frământat întotdeauna societăţile europene,
orice amplă reformă a dreptului privat având, drept unul dintre principalii piloni,
căsătoria.
Căsătoria, alături de naştere şi de moarte, este una dintre marile „treceri” din
cursul existenţei umane. Toate societăţile umane marchează aceste „momente” prin
aşa-zise „ceremonialuri de trecere”, căsătoria nefăcând excepţie, pentru a întipări, prin
diversesolemnităţi, în memoria colectivă, socială, aceste etape ale vieţii. În acest
studiu, vom încerca să pornim de la reglementarea actuală a logodnei şi a formalităţilor

3
prenupţiale, pentru a le trasa evoluţia istorică în context european, de la antichitatea
romană şi până în epoca modernă. Prin formalităţi prenupţiale înţelegem aici aspectele
de publicitate şi de ceremonie necesare pentru încheierea valabilă a căsătoriei, fără a
intra însă decât tangenţial în vasta problemă a capacităţii de a încheia căsătoria sau a
consimţământului şi acordurilor necesare pentru legala sa încheiere.
În actualul Cod civil (din 2009), logodna este o „etapă” prenupţială informală,
legea definind-o simplu, ca promisiune reciprocă de a încheia căsătoria, art. 266 alin.
(3) C. civ. precizând că încheierea sa nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi
dovedită cu orice mijloc de probă. Logodna nu condiţionează în niciun fel încheierea
căsătoriei, rolul reglementării sale legale fiind de a stabili ce se întâmplă, mai ales din
punct de vedere patrimonial, în cazurile de rupere a logodnei. Codul civil
reglementează restituirea daru-rilor primite de logodnici şi despăgubirile pentru
ruperea abuzivă a logodnei, nefiind preocupat în niciun fel de definirea „stării” de
logodnă.
Cazurile fericite în care logodna este urmată, firesc, de încheierea căsătoriei
nu au preocupat în niciun fel legiuitorul român din 2009, formalităţile obligatorii
premergătoare căsătoriei „absorbind” practic logodna, reglementările juridice privind
încheierea căsătoriei nefăcând niciun fel de referire la existenţa sau inexistenţa unei
logodne anterioare, singura preocupare fiind legată de respectarea condiţiilor prealabile
de fond şi de formă pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
Pe de altă parte, logodna, indiferent de durata ei, nu se poate transforma
niciodată în căsătorie şi nu poate duce la constrângerea unui logodnic recalcitrant la
încheierea căsătoriei, clauzele penale care ar urmări un astfel de obiectiv fiind
considerate nescrise, conform art. 267 alin. (2) C. civ.
Putem conchide că reglementarea căsătoriei este complet autonomă faţă de
„instituţia” logodnei, singurul rol al acesteia din urmă fiind de a da o reglementare

4
particulară cazurilor de răspundere civilă delictuală sau de îmbogăţire fără justă cauză
ce ar putea fi ocazionate de o promisiune nefinalizată de a încheia căsătoria, logodna
nemaifiind o „anticameră” a căsătoriei şi, cu atât mai puţin, o modalitate alternativă de
a obţine efectele căsătoriei.
În ceea ce priveşte formalităţile pentru încheierea căsătoriei, acestea sunt
reglementate în prezent în principal de art. 278-289 C. civ., dar şi de prevederi ale
Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Aceste prevederi conturează
căsătoria ca un act juridic solemn, cu solemnităţi sui-generis.
Căsătoria este, aşadar, un act public, care nu poate fi încheiat spontan, fiind
precedat de o serie de formalităţi prealabile obligatorii. Astfel, înainte de a încheia
căsătoria propriu-zisă, viitorii soţi trebuie să îşi comunice starea de sănătate şi să facă
declaraţia de căsătorie. Pe baza acestei declaraţii, ofiţerul de stare civilă dispune
afişarea unei publicaţii de căsătorie, prin care terţii sunt informaţi de încheierea
acesteia, pentru a putea formula opoziţii privind neîndeplinirea condiţiilor legale.
Această publicitate prealabilă urmăreşte informarea societăţii despre viitoarea căsătorie
şi, mai ales, deschiderea posibilităţii pentru orice persoană de a informa ofiţerul de
stare civilă, pe calea opoziţiei, despre existenţa unor impedimente la căsătorie sau
neîndeplinirea altor cerinţe ale legii pentru încheierea sa valabilă. Aceste publicaţii de
căsătorie seamănă izbitor cu proclamaţiile (banns) medievale, care anunţau congregaţia
despre viitoarea celebrare a unei căsătorii. În ceea ce priveşte oficierea căsătoriei,
aceasta se face de ofiţerul de stare civilă, de regulă la sediul oficiului de stare civilă, în
mod public, în prezenţa a doi martori. Se poate încuviinţa oficierea căsătoriei în alt loc,
dar numai cu asigurarea cerinţelor de publicitate a ceremoniei, chiar dacă nu asistă
efectiv nimeni altcineva decât ofiţerul de stare civilă, viitorii soţi şi cei doi martori.

Logodna şi ceremonialul căsătoriei în antichitatea romană

5
 În dreptul roman, căsătoria cum manu (care ducea la intrarea soţiei sub
autoritatea deplină a soţului) putea îmbrăca diverse forme, de la tradiţionalul
confarreatio, rezervat patricienilor, la forme specifice transferului de drepturi
patrimoniale, cum erau coemptio, formă de căsătorie civilă accesibilă plebeilor, şi
usus, care iniţial salva căsătoriile unde celelalte formalităţi fuseseră defectuos
îndeplinite, pentru ca, ulterior, să devină o formă autonomă de căsătorie.
Căsătoria romană a devenit, în timp, din ce în ce mai puţin solemnă, un
veritabil act consensual, unde singurul aspect care mai conta cu adevărat era acordul de
voinţe, nu doar al viitorilor soţi, ci şi al pater familias, dacă era vorba de soţi aflaţi sub
puterea părintească. Logodna (sponsiones) reprezenta o promisiune încheiată între
titularii puterii părinteşti pentru a încheia viitoarea căsătorie, sub sancţiunea unor
despăgubiri prestabilite.
Doar forma veche şi patriciană a căsătoriei cum manu, confarreatio, avea pe
deplin solemnitatea pe care astăzi o ataşăm căsătoriei. Ea era oficiată de doi înalţi
membri ai clerului, Pontifex Maximus şi Flamen Dialis, în templul lui Jupiter, în
prezenţa a zece martori, oferind drept ofrandă lui Jupiter o turtă de cereale, într-o
ceremonie religioasă în care se rosteau cuvinte sacramentale. Această formă de
căsătorie căzuse în desuetudine încă din epoca clasică a dreptului roman, rămânând să
fie utilizată, rezidual, doar de membri ai clerului.
Coemptio era o „vânzare” fictivă a viitoarei soţii, de către titularul puterii
părinteşti către viitorul soţ, prin rostirea unor cuvinte prestabilite, adaptând ritualul
flexibil al mancipaţiunii. Ritualul avea loc în prezenţa a cel puţin cinci martori şi a
unui libripens(funcţionar însărcinat cu cântărirea în balanţă în ceremonialul
mancipaţiunii), preţul simbolic pus în balanţă pentru „cumpărarea” miresei fiind o
monedă de cupru şi viitorii soţi trebuind să rostească cuvinte predeterminate prin care

6
să îşi exprime acordul la căsătorie şi, implicit, la dobândirea puterii maritale (manus)
de către soţ asupra viitoarei soţii. Această formă de căsătorie fusese foarte răspândită
printre plebei în perioada preclasică, lor fiindu-le interzisă confarreatio, dar în perioada
clasică ea decăzuse ca frecvenţă, din cauza popularităţii căsătoriei libere sine manu, iar
în dreptul postclasic din secolul al VI-lea nici nu mai era menţionată.
A treia formă de căsătorie cu dobândirea puterii maritale (cum manu), usus,
era o formă atipică de căsătorie, o pseudo-uzucapiune a stării civile datorită coabitării
continue a soţilor timp de cel puţin un an, fără niciun fel de ceremonial, intervalul
putând fiîntrerupt prin lipsa soţiei timp de trei zile din domiciliul conjugal.
În epoca imperială, pe lângă cele trei forme de căsătorie cum manu, care
căzuseră treptat în desuetudine, existau şi alte forme de căsătorie, sine manu, care nu
duceau la dobândirea de către soţ a puterii asupra soţiei (manus) şi nu erau
caracterizate de niciunfel de ceremonial sau formalităţi specifice.
Înaintea căsătoriei, pentru a asigura viitoarei soţii un patrimoniu independent
de succesiune în caz de predeces al soţului, se practica donatio ante nuptias, la început
cu caracter simbolic (un inel), iar apoi, în dreptul roman postclasic, devenită obligaţie
legală. Logodna (sponsalia) semăna, la începuturile sale romane, cu forma sa modernă,
având un caracter informal şi dând naştere unor efecte preponderent morale, dar
putând da naştere unor litigii legate de încălcarea promisiunilor făcute cu această
ocazie. Treptat, logodna devine, în epoca clasică, o etapă iniţială a căsătoriei, unde
logodnicii dobândesc unele drepturi şi obligaţii ale soţilor. Aceasta era frecvent
aranjată de intermediari, nu de viitorii soţi, iar durata sa putea fi extrem de îndelungată,
pentru felurite motive, variind de la starea de sănătate a unuia dintre soţi până la
cazurile de decesîntr-una dintre familii.

7
 Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale
parteneriatului civil

Simpla discuţie asupra instituţionalizării juridice a parteneriatului declanşează

susceptibilităţi în România. Optanţii pentru tradiţie resping orice constituire a vreunui
cadru legal în acest sens, prin promovarea soluţiei brutale a blocării constituţionale a
definiţiei familiei. Cealaltă orientare opune evoluţiile legislative recente din Occidentul
european şi din spaţiul nord-american pentru a susţine o adaptare a dreptului român la
modernitatea libertăţii de constituire a familiei. 

1. Ce însemna familia românească în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a

secolului al XX-lea? Cercetările sociologice au arătat că familia ţărănească
(paradigmatică pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti în perioada
vizată) funcţiona ca o „comu- nitate familial-patrimonială”, ai cărei membri – prin
capacităţile şi priceperile/calificările lor – au roluri determinate şi interdependente sub
conducerea capului acesteia. Este un grup restrâns, repliat asupra lui însuşi prin faptul
că îşi este autosuficient şi grupat în jurul pământului familial pe care îl munceşte şi al
industriei casnice pe care o desfă- şoară. Devălmăşia tradiţională ce caracteriza
familiile de ţărani liberi români făcea ca averea să aparţină familiei ca grup, membrii
săi având mai degrabă folosinţa asupră-i. Regimul juridic ce guverna familia astfel
constituită determina dependenţa oricărui membru faţă de grup şi interdependenţa
tuturor membrilor, grupaţi în consecinţă sub autoritatea şefului familiei. Toate aceste
aspecte au concurat la autonomia întregului grup faţă de circumstanţele externe şi
credem că aici se găseşte una dintre cauzele rezistenţei mediului nostru rural la
penetrarea Codului civil modern de la 1864. 

8
 2. Noţiunea de familie nu se suprapunea total, în concepţia Codului lui Cuza, cu
cea de rudenie, iar vocaţia succesorală nu ieşea din familia legitimă. Era, în fond, o
concepţie cu o venerabilă vechime, originată în influenţele creştine asupra legislaţiei
promulgate în materie de către Iustinian şi prezentă atât în vechiul drept francez, cât şi
în vechiul drept românesc. Codul Napoléon a dorit la 1804 să favorizeze căsătoriile,
astfel că a întemeiat vocaţia succesorală a descendenţilor pe legitimitatea dată de
mariaj. Ideile umaniste promovate de Revoluţia franceză din 1789 au reuşit totuşi să nu
lase copiii naturali fără niciun drept, iar Codul lui Cuza a mers chiar mai departe de
atât: pe linia tradiţiei juridice româneşti, le-a acordat vocaţie numai faţă de mamă (art.
652 alin. 2). Această soluţie a ajuns să fie criticată pentru că nu ţinea seama de o
realitate: numărul mare de copii nelegitimi, în pofida interdicţiilor tradiţionale de ordin
religios. Aceştia nu erau numai fructul adulterelor, dar şi consecinţa convieţuirilor
consensuale (peiorativ numite „concubinaj”) – răspândite atât în mediul urban, cât şi în
cel rural încă din secolul al XIX-lea. Ca urmare, contemporanii au adoptat un punct de
vedere moderat, în care legitimitatea familială nu trece principial dincolo de cadrul
căsătoriei: 
„Sistemul legii române este de neînţeles, lipsit de logică şi de echitate. Copilul
natural nu este cu nimic vinovat de greşeala părinţilor. Desigur că, într-o legislaţiune
bine chibzuită, situaţiunea sa juridică nu poate fi echivalentă cu a copiilor legitimi;
legea are prea mare interes, din punct de vedere social, să sprijine şi să încurajeze
familia pentru a da copiilor naturali avantaje sau prerogative identice cu ale copiilor
născuţi dintr-o căsătorie regulată. Această chestiune de principiu pare a fi scăpat din
vedere legiuitorului nostru”.

Recunoașterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului

9
 Dezbaterile europene cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex au
evoluat în ultimele decenii. Până în momentul de faţă un număr de 18 ţări şi-au modi-
ficat legislaţia în acest sens, procesul fiind, de fapt, în desfăşurare în diferite părţi ale
continentului, în diverse faze, de la dezbatere publică şi până la faza de adoptare
parlamentară. Trebuie să spunem că în Europa situaţia a evoluat rapid şi în feluri
contrastante. În ultimul deceniu s-a observat o dublă mişcare: pe de o parte, o mişcare
de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în partea occidentală a Europei,
iar pe de altă parte, de întărire a prevederilor privind căsătoria heterosexuală, doar între
un bărbat şi o femeie, în Răsăritul Europei, unde putem vorbi chiar de o constituţio-
nalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai sus1. Rezultatul este cel al unui
continent divizat pe această problemă. Reglementarea căsătoriilor între persoane de
acelaşi sex este prezentată ca o chestiune de egalitate şi nediscriminare, deci ca o
problemă ce intră în sfera drepturilor omului. 
Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul
pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010,
principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orientate în direcţia extinderii
principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor.
La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea CM (2010)5, recomandând statelor membre să adopte măsuri împotriva
discriminării bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010,
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728(2010) privind
„Discrimi- narea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând
aceleaşi măsuri ca Recomandarea CM (2010)5. Niciunul dintre aceste documente nu
cerea statelor să legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau, în
schimb, suport explicit legalizării parteneriatului civil. La 24 iunie 2010, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat decizia în cauza Schalk şi Kopf c. Austriei,

10
arătând, pentru prima dată, că relaţia stabilă între parteneri de acelaşi sex cade sub
incidenţa noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel
ca relaţia unui cuplu format din parteneri de sex diferit (par. 94). Prin aceasta se
garantează egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu
privire la viaţa de familie. 

I. Căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu există un drept prevăzut în

acest sens 

În ultimii ani, 18 state europene au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi

sex. În Europa situaţia arată astfel: OLANDA: În aprilie 2001, devine prima ţară care
le permite gay-ilor şi lesbienelor să se căsătorească – într-o ceremonie civilă – şi să
adopte copii. BELGIA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex este legalizată în 2003,
cu unele restricţii. Cuplurile de acelaşi sex au primit în 2006 permisiunea să adopte
copii. SPANIA: Guvernul socialist a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex în
iulie 2005. Cuplurilor gay li s-a permis, totodată, să adopte copii, indiferent de statutul
lor marital. NORVEGIA: Toate cuplurile au primit drepturi egale în ianuarie 2009,
permiţându-li-se să se căsătorească, să adopte copii şi să folosească tehnologii de
reproducere asistată. SUEDIA: Cuplurilor de acelaşi sex li s-a permis să se
căsătorească – în ceremonii civile sau luterane – în mai 2009. Adopţia este legală
pentru toţi începând din 2003. PORTUGALIA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex
este legală din iunie 2010, însă nu şi adopţia de către persoane gay. ISLANDA:
Căsătoriile între persoane de acelaşi sex au fost legalizate în iunie 2010, iar adopţiile de
către cupluri gay în 2006. DANEMARCA: Începând din 2012, gay-ilor şi lesbienelor
li s-a permis să se căsătorească – în ceremonii luterane. Danemarca a fost prima ţară
din lume care a legalizat uniunile civile ale cuplurilor de acelaşi sex, în 1989.

11
FRANŢA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex şi adopţiile de către persoane de
orientare homosexuală au fost legalizate în mai 2013. ANGLIA şi ŢARA GALILOR:
O lege care autorizează căsătoria între persoane de acelaşi sex a fost adoptată în iulie
2013, urmată de SCOŢIA în februarie 2014. IRLANDA DE NORD este profund
divizată pe această temă. LUXEMBURG: Căsătoria între per- soane de acelaşi sex a
fost legalizată în ianuarie 2015, iar premierul Xavier Bettel s-a căsătorit cu partenerul
său în mai 2015. IRLANDA: Egalitatea în privinţa căsătoriei a fost autorizată prin
referendum în mai 2015 şi a devenit lege în octombrie. FINLANDA: A votat pentru
egalitate în privinţa căsătoriei în 2014, iar legea urmează să intre în vigoare în 2017.
SLOVENIA: Alegătorii au respins căsătoriile între persoane de acelaşi sex printr-un
referendum, pe 20 decembrie 2015, infirmând o decizie a Parlamentului din martie de a
le legaliza. Slovenii au spus „nu” şi într-un referendum anterior, în 2012. 
În tot acest context, alte 13 state europene au constituţionalizat definiţia
căsătoriei ca fiind realizată între un bărbat şi o femeie şi ca fiind monogamă. Situaţia
aceasta este întâlnită în: Belarus (art. 32), Bulgaria (art. 46), Croaţia (art. 62), Ungaria
(art. L.1), Letonia (art. 110), Lituania (art. 38), Moldova [art. 48 alin. (2)], Muntenegru
(art. 71), Polonia (art. 18), Serbia (art. 62), Slovacia (art. 41), Ucraina (art. 51),
Reglementările cele mai recente în materie constituţională sunt cele din Ungaria
(2012), Croaţia (2013), Slovacia (2014) şi Macedonia (unde, la 20 ianuarie 2015,
Parlamentul a adoptat un amendament constituţional cu 72 de voturi pentru şi 4
împotrivă). Aceste ultime ţări menţionate au dorit, prin reglementările constituţionale,
să prevină introducerea căsă- toriilor între persoane de acelaşi sex pe cale legislativă
sau prin jurisprudenţă. De aceea definiţia căsătoriei vorbeşte despre „legătura unică
dintre un bărbat şi o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta simplu pentru bărbaţi şi
femei dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform Convenţiei europene a
drepturilor omului (art. 12), Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 16),

12
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23). Formulările din
aceste documente au permis Curţii Constituţionale spaniole, pe baza hotărârii din cauza
Schalk şi Kopf c. Austriei, să arate că formularea „bărbat şi femeie”2 indică doar
deţinătorii dreptului de a se căsători şi nu implică faptul că această căsătorie trebuie în
mod obligatoriu să fie realizată între un bărbat şi o femeie3. 

1. PERSPECTIVĂ ASUPRA ABORDĂRILOR CURŢII DE-A LUNGUL

TIMPULUI. De la începuturile sale, Curtea a primit numeroase sesizări care vizau
aspecte legate de orientarea sexuală a petenţilor, dar majoritatea au fost declarate
inadmisibile4. Această perioadă a creionat, totodată, maniera în care Curtea a abordat
cazurile prin care i se cerea să redreseze situaţiile în care statele erau acuzate că
interferează cu viaţa persoanelor care aparţineau minorităţilor sexuale. Primul caz ce
vizează acest aspect este identificat ca fiind W.B. c. Republicii Federale a Germaniei 5,
din 1955. În această speţă este de remarcat faptul că, deşi a fost invocată încălcarea
articolelor 2, 8, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei, a fost constatată doar încălcarea art. 8,
decizia bazându-se pe încălcarea dreptului la viaţă privată, astfel fiind indicată calea de
urmat pentru eventuale viitoare cazuri. 
În 1977 a fost declarată pentru prima dată admisibilă o aplicaţie adresată Curţii
împotriva legilor LGBT în cauza X c. Marii Britanii (cererea nr. 7215/75). Deşi această
cauză a fost interpretată ca un progres, decizia Comisiei nu a fost una marcantă, din
cauza tranziţiei Curţii de la faza formativă spre cea judiciară. Mai bine zis, Curtea era
preocupată cu asigurarea legitimităţii sale, lăsând la o parte, după opinia unora, o
pronunţare tranşantă în chestiunea drepturilor unei minorităţi sexuale pentru a nu-şi
submina legitimitatea6. Începutul drumului pentru Curte în direcţia unor decizii precum
cele care ne interesează pe noi azi şi care fac obiectul prezentelor studii a fost marcat
de decizia Marii Camere din cauza Dudgeon c. Regatului Unit (cererea nr. 7525/76,

13
hotărârea din 22 octombrie 1981). Curtea a decis că legea anti-sodomie (abrogată în
2017) încalcă dreptul la viaţă privată a unei persoane homosexuale. Decizia marchează
două lucruri care trebuie avute în vedere: pe de o parte, o interpretare largă a terme-
nului „viaţă privată”, prin care cetăţenii din comunităţile LGBT sunt practic încurajaţi
să caute o „îndreptare” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte,
Curtea defineşte homosexualitatea ca fiind o manifestare privată a personalităţii
umane7. Paul Johnson este de părere că „instanţa europeană a stabilit definiţia
ontologică a homosexualităţii şi aceasta continuă să servească drept bază a viziunii
Curţii faţă de această chestiune. Deosebit de importantă în recunoaşterea Curţii
potrivit căreia incri- minarea actelor homosexuale constituie o încălcare a art. 8 a
fost, de fapt, ideea că circumstanţele personale ale reclamantului şi tendinţele sale îl
predispun la anumite acte sexuale. În acest fel, admiterea naturii congenitale a
orientării sexuale a reprezentat temeiul acceptării statutului său de victimă a legii
penale”8. 
În 1986, Curtea s-a pronunţat în cauza Rees c. Regatului Unit, în care a statuat că
dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 presupune şi un aspect biologic, care nu poate fi
aplicat în cazul în care unul dintre soţi a suferit o operaţie de schimbare de sex, ca
urmare a căreia să fi rezultat o relaţie heterosexuală (conform deciziei, dreptul la căsă-
torie se referă la căsătoria tradiţională între persoane de sex biologic diferit). Curtea a
menţinut această linie de orientare, dar a înfăţişat şi o perspectivă asupra a ceea ce va
oferi posibilitatea de redeschidere a problemei, aşa cum s-a demonstrat în Cossey c.
Regatului Unit în anul 1990. Într-adevăr, în această speţă se arătă că evoluţiile din
ultimii ani nu pot duce la abandonarea conceptului tradiţional de căsătorie. 12 ani după
această decizie, Marea Cameră a susţinut, în cauza Christine Goodwin c. Regatului
Unit, că evoluţiile internaţionale au mers suficient în direcţia recunoaşterii unui statut
legal pentru indivizii transgender în vederea recunoaşterii legale a propriului lor gen,

14
putând fi, astfel, cerută înlăturarea aspectului biologic de gen din cadrul interpretării
art. 12. Cauza invocată mai sus a reprezentat un pas înainte în lărgirea spectrului pentru
„un progres subsecvent”. Astfel, Marea Cameră a arătat că art. 12 este singurul care
iden- tifică bărbatul şi femeia ca gen şi că nu mai poate fi asumat ca aceşti termeni să
fie înţeleşi ca referindu-se la determinarea de gen din perspectivă pur biologică9.
Această argumentare este bazată pe schimbările sociale majore în ceea ce priveşte
instituţia căsătoriei, precum şi pe schimbările dramatice survenite în urma evoluţiei
medicinei şi ştiinţei în domeniul transsexualităţii. Aşadar, Curtea a reinterpretat art. 12
în lumina înţelegerii contemporane de atunci a genului. 
Curtea a continuat progresul său în interpretarea vieţii de familie. Astfel, art. 8 al
Convenţiei enumeră două drepturi importante: dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă
de familie. Prin urmare, art. 8 a rămas o cale sigură de atacare a legilor anti-LGBT.
Curtea a perceput viaţa de familie ca fiind în legătură şi cu cuplurile de acelaşi sex în
1983, când nu a admis o cerere din cauza aspectului biologic amintit în art. 12 şi pentru
că nu a apărut niciun consens între state în ceea ce priveşte reinterpretarea acestei
definiţii. În cauza Mata Estevez c. Spaniei, reclamantul locuia şi avea aceeaşi viaţă
privată cu partenerul său de mulţi ani, dar Curtea a refuzat să accepte relaţia lor ca
intrând în sfera dreptului de familie prevăzut de art. 8. Dar menţionarea faptului că art.
8 coroborat cu art. 14 poate duce la interpretarea în direcţia discriminării arăta dorinţa
Curţii de a extinde viaţa de familie şi pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi
sex. 
La doi ani după Mata Estevez, Curtea a mers exact în direcţia menţionată mai sus
în cauza Karner c. Austriei, în care statul austriac era reclamat că nu a acordat dreptul
partenerului necăsătorit de a moşteni o locuinţă, acest lucru nefiind posibil pentru
parteneri de acelaşi sex. Prima Cameră a văzut aceasta ca o încălcare a art. 8 coroborat
cu art. 14, pentru că Austria nu avea o prevedere prin care să fie evitată discriminarea

15
împotriva cuplurilor de acelaşi sex în materie succesorală. O decizie asemănătoare a
fost înregistrată şi în cauza Kozak c. Poloniei, când s-a arătat că excluderea partenerilor
de acelaşi sex de la dreptul de succesiune în cazul unei coabitări maritale de facto este
discriminatorie. 
În hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 2010 s-ar putea crede că instanţa a
pregătit, de fapt, calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.
Este de reţinut faptul potrivit căruia Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în
ciuda faptului că reclamanţii nu erau bărbat şi femeie, aceasta în contextul în care
prevederile art. 12 al Convenţiei10 ar putea fi interpretate în această direcţie şi, astfel, să
nu excludă căsătoria între doi bărbaţi sau două femei (par. 54-55). 

2. APLICAREA PRINCIPIILOR GENERALE ÎN SPEŢĂ 54. Curtea

reaminteşte că, conform articolului 12, „bărbatul şi femeia” au dreptul de a se
căsători. Conform versiunii engleze, „men and women (...) have the right to marry”.
Versiunea franceză este formulată astfel: „l’homme et la femme ont le droit de se
marier”. De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie. 
55. Reclamanţii susţin că această formulare nu presupune neapărat că un
bărbat poate să se căsătorească cu o femeie şi viceversa. Curtea observă că, privită
separat, formularea articolului 12 ar putea fi interpretată ca neexcluzând căsătoria
între doi bărbaţi sau două femei. Totuşi, toate celelalte dispoziţii materiale ale
Convenţiei garan- tează drepturi şi obligaţii „fiecărei persoane” sau statuează că
„nimeni” nu poate fi obiectul anumitor feluri de tratament interzis. Prin urmare,
formularea articolului 12 a fost intenţionată. Mai mult decât atât, urmează a se ţine
cont de contextul istoric în care a fost adoptată Convenţia. În anii 1950 căsătoria era
cu siguranţă percepută în sensul tradiţional ca fiind o uniune între parteneri de sex
diferit. 

16
 Curtea a recunoscut astfel că art. 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a
se căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de art. 9 al Cartei, Curtea
nu va mai considera că dreptul la căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate cazurile
să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se poate afirma
că art. 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a lucrurilor, problema refe-
ritoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi reglementată
prin legi naţionale de statele contractante (par. 61). Totodată, Curtea observă: căsătoria
are conotaţii sociale şi culturale profund înrădăcinate care pot să difere considerabil
de la o societate la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se grăbească să
înlocuiască propria apreciere celei a autorităţilor naţionale, care sunt mai bine
plasate să dea apreciere şi să răspundă necesităţilor societăţii (par. 62). 
Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12 al
Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze
accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce că,
dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de
recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă
denumire, care să corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este
convinsă de acest argument. Ea consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază de o
anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile
alternative de recunoaştere (par. 108). 
Formularea Curţii din 2010 a implicat faptul că decizia sa urmează a extinde
garanţia drepturilor legate de căsătorie şi prevăzute de art. 12 pentru toate cuplurile,
indiferent de complementaritatea lor sexuală. Această decizie din 2010 a fost un fel de
promisiune, după cum afirmă unii cercetători, prin care s-au pus bazele evoluţiei
subsec- vente a jurisprudenţei, potrivit schimbărilor sociale. Dar tocmai aceste
schimbări sociale s-au îndepărtat de un posibil consens european favorabil căsătoriilor

17
între persoane de acelaşi sex, determinând o nouă decizie a Marii Camere. Pe 16 iulie
2014 a fost publicată decizia în cauza Hämäläinen c. Finlandei (cererea nr. 37359/09),
în care Marea Cameră a răspuns întrebării referitoare la dreptul asupra unei căsătorii
între persoane de acelaşi sex, formularea fiind definitivă şi arătând că nici art. 8 şi nici
art. 12 din Convenţie nu pot fi înţelese ca impunând o obligaţie statelor contractante de
a garanta cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie (par. 71 şi
96). Curtea a clarificat în par. 96 al hotărârii din cauza Hämäläinen c. Finlandei faptul
că art. 12 al Convenţiei reprezintă o lex specialis în ceea ce înseamnă căsătoria,
prevederile de aici potrivit cărora un bărbat şi o femeie au dreptul la căsătorie şi au
dreptul să întemeieze o familie se referă la conceptul tradiţional de căsătorie, realizată
între un bărbat şi o femeie. Constatând lipsa de consens în Europa asupra acestei
chestiuni, Marea Cameră a arătat că, „deşi este adevărat că unele state membre au
extins căsătoria şi la partenerii homosexuali, articolul 12 nu poate fi înţeles ca
impunând o obligaţie statelor membre de a acorda accesul la căsătorie cuplurilor de
persoane de acelaşi sex” (par. 96). 
Două organisme ale Consiliului Europei au adoptat poziţii similare. La 24 martie
2014, Consiliul de Miniştri a răspuns unei întrebări scrise ce făcea referire la „interzi-
cerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex” în Croaţia. Comitetul de Miniştri a
reafirmat că art. 12 al Convenţiei nu impune obligaţia pentru Guvern de a garanta
cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex să se poată căsători. 
Aceasta este şi poziţia Comisiei de la Veneţia, care, în Opinia nr. 779 din 25
septembrie 2014 asupra proiectului Constituţiei Macedoniei, unde căsătoria era definită
ca monogamă, iar familia ca fiind formată din bărbat şi femeie, reiterează jurisprudenţa
CEDO, arătând inexistenţa unui drept de căsătorie pentru cuplurile de acelaşi sex, şi
subliniază că proiectul constituţional macedonean este conform şi cu evoluţiile recente
manifestate şi în alte ţări europene, menţionate deja. Când a fost sesizată pe aceeaşi

18
temă, dar cu privire la Constituţia maghiară (2011), Comisia a concluzionat că, „în
absenţa unor standarde europene în domeniu şi în lumina jurisprudenţei, Comisia
conchide că definiţia căsătoriei aparţine statului ungar şi legislativului său”. 
Este clar că reglementările Consiliului Europei nu cer guvernelor naţionale să
garanteze cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie, dar nici nu
se pronunţă împotriva definirii căsătoriei ca fiind necesar a se încheia între un bărbat şi
o femeie şi a reglementării constituţionale a acestei definiţii. Întrebarea dacă poate
exista o obligaţie pozitivă a statelor membre de a oferi acestor cupluri alte forme de
recunoaştere legală rămâne deschisă. 

II. Spre un drept convenţional al recunoaşterii legale 

Posibilitatea cetăţenilor de a încheia o uniune sau un parteneriat civil este prezen-

tată ca o alternativă a căsătoriei. Deşi, aşa cum am văzut, nu există un drept la căsătorie
care să fie garantat pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex la nivelul
dreptului european, există o tendinţă crescândă între statele europene de a oferi un
cadru legal în această direcţie, iar instituţiile Consiliului Europei o recomandă. 
Privind parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, acestea sunt regle-
mentate, în anumite forme de recunoaştere, în următoarele state: Danemarca (1989),
Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Spania (1998), Olanda (1998), Franţa
(1999), Belgia (2000), Germania (2001), Portugalia (2001), Finlanda (2002), Anglia
(2005), Ungaria (2007), Cehia (2006), Elveţia (2007), Luxemburg (2010), Slovenia
(2010), Irlanda (2010), Austria (2010), Liechtenstein (2011), Malta (2014), Croaţia
(2014), Estonia (2014), Grecia (2015). 
Se susţine că recunoaşterea parteneriatelor civile nu se datorează doar acţiunilor
privind recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, ci se doreşte

19
oferirea unei posibilităţi pentru cetăţeni a unui mod privat de convieţuire. Dacă ne
îndepărtăm puţin de zona strict juridică pe care doream să o prezentăm aici, suntem, de
fapt, în faţa unei siluiri a moralei publice prin acest gen de reglementări. Din
perspectiva iniţiatorilor legii din România, Parteneriatul civil este un contract încheiat
în faţa unui notar public, fără niciun fel de discriminare, între două persoane adulte de
sex diferit ori de acelaşi sex, care consimt să convieţuiască în baza afecţiunii,
respectului şi sprijinului reciproc şi a egali- tăţii în drepturi. 
A legaliza o formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina
„discriminarea”, aşa cum este ea interpretată de iniţiatori. Căsătoria este o formă
de convieţuire familială, iar relaţiile matrimoniale presupun în primul rând
stabilirea unei descendenţe legitime şi apoi a unor relaţii de rudenie între familiile
de provenienţă ale soţilor. Partea contractuală a căsătoriei, legalizată în România,
în Europa şi în cele mai multe alte state ale lumii, este menită a veni în sprijinul
acestei misiuni fundamentale şi definitorii a căsătoriei. Subliniem că, din punctul
de vedere al realităţii social-umane, aşa cum este evidenţiat în istoria, sociologia
sau antropologia familiei şi aşa cum se poate constata şi la nivelul simţului comun,
al populaţiei reale, nu contractul, drepturile şi obligaţiile reciproce sau comune
ale soţilor sunt definitorii pentru relaţia căsătoriei, ci angajarea acestora în
statu- tele de părinţi, respectiv de mamă şi de tată. Înregistrarea contractuală
legală a drepturilor şi obligaţiilor reciproce sau comune sunt doar garanţia pe
care statul, ca reprezentant al societăţii, o dă căsătoriei pentru a-i înlesni
atingerea scopului de creare a unei filiaţii legitime. 
Dimpotrivă, discriminatorie ar fi considerarea unei persoane căsătorite
(aşadar, una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nedi- ferită de o
persoană necăsătorită, aşa cum este vizibil în acest proiect legis- lativ.
Concubinajul, celibatul, relaţia homosexuală sunt de asemenea opţiuni la căsătorie

20
– dar unele care implică fundamental doar legătura afectivă şi sexuală dintre
parteneri. Menţionăm că istoria a înregistrat, în Europa anilor ’70, tocmai o
respingere a căsătoriei ca instituţie din perspectiva promovării acestor formule
alternative de convieţuire a adulţilor, bazate pe dragostea necontractuală, nesupusă
altor imperative, precum crearea unei filiaţii. Cu atât mai contradictorie este
revendicarea actuală, de către cei care promo- vează acest tip de legături afective
libere de constrângeri, a unei forme contractuale de reglementare a lor. În Franţa,
de exemplu, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate de cupluri
heterosexuale, raportul fiind de 2 uniuni civile la 3 căsătorii. 
În cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, Curtea a analizat dacă statul austriac
trebuia să ofere reclamanţilor modalităţi de recunoaştere legală a relaţiei acestui
cuplu format din persoane de acelaşi sex înaintea adoptării Legii parteneriatului
civil la 1 ianuarie 2010 (par. 105-106). 

Concluzii 

Căsătoria cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex nu este un drept

prevăzut de Convenţie, aşa cum am arătat deja în prima parte a materialului, drept care
să poată fi fundamentat pe art. 12. 
În 21 de state din Uniunea Europeană se permite uniunea civilă, în 12 state se
permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar tendinţa este în creştere în ceea ce
priveşte numărul de state. 

21
 Preferinţele sexuale ţin de viaţa privată şi intimă a persoanelor şi ele nu pot
constitui temei pentru niciun fel de defavorizare. 
Recunoaşterea parteneriatelor civile, a uniunilor civile sau a căsătoriilor
reprezintă doar un pas (fiecare cu importanţa lui) în obţinerea ulterioară a tuturor
drepturilor care decurg din statutul marital rezultat din căsătorie. 
A legaliza o formă alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina
căsătoria şi persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru
satisfacerea trebuinţelor umane, biologice, psihice sau sociale; înseamnă, de fapt, a
încuraja renun- ţarea la căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relaţiilor
temporare, provizorii. 
Menţinerea, încă, a căsătoriei ca opţiune de viaţă pentru majoritatea populaţiei
româneşti arată inexistenţa unei nevoi sociale la care un proiect legislativ referitor la
parteneriatul civil ar putea să răspundă. 
Odată recunoscut parteneriatul civil, va veni şi problema legată de drepturi şi
obligaţii ce decurg din căsătorie şi parteneriatul civil. În hotărârea Schalk şi Kopf c.
Austriei, Curtea susţine că, „cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul
decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el este
obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să
corespundă căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este convinsă de acest
argument. Ea consideră, că, dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită marjă de
apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de
recunoaştere” (par. 108), dar această dife- renţă de drepturi trebuie să reflecte diferenţa
de scop dintre căsătorie şi parteneriatul civil, prima dintre aceste diferenţe fiind tocmai
întemeierea unei familii. 
Dezvoltarea legislaţiei privind parteneriatul civil indică o acceptare oarecare la
nivel social, dar mai mult ea reflectă o modificare de atitudine a societăţii, care, în

22
detrimentul naturii instituţionale şi stabilităţii pe care le are căsătoria, tinde să încline
spre o uniune contractuală şi mai uşor de revocat. Este expresia unei societăţi în care
familia nu mai reprezintă grupul social primar, natural, fundamental al societăţii (aşa
cum este definită în art. 16 par. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului) sau
celula de bază a societăţii, ci accentul se pune pe individ. Impactul pe care parteneriatul
civil îl poate avea asupra societăţii, chiar dacă el este permis şi numai cuplurilor
formate din bărbat şi femeie, este la fel de important ca şi atunci când el ar fi permis
oricui doreşte să uzeze de el. Pericolul rezidă în acceptarea de către societate a unui
mod de parteneriat casant, care nu este orientat spre fundamentarea unei familii şi
asumarea acestei responsabilităţi, cu tot ceea ce presupune ea. 

Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/
2. Marius Floare, ”Privire istorică, în spațiul dreptului privat european, asupra
rolului logodnei și al formalităților prenupțiale în economia reglementărilor privind
căsătoria”
3. Mircea Dan Bob , ”Despre devenirea familiei în dreptul român și perspectivele
legislative ale parteneriatului civil”

23
4. Emanuel Tăvală, ”Recunoașterea căsătoriei între persoane de același sex în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.”

24