Acceleraţia (sau acceleraţia momentană) este:

 
 dv d2 r   
a   a x i  a y j  a zk
dt dt
(1.6)
Vectorul acceleraţie într-un punct, se găseşte în planul osculator
(format din normala principală şi tangenta la traiectorie în acel punct). Sensul
vectorului acceleraţie este în sensul concavităţii traiectoriei. În planul osculator,
vectorul poate fi descompus în două componente perpendiculare: acceleraţia
 v 2 
normală - orientată după normala principală la traiectorie  an  şi
 R 
 dv 
acceleraţia tangenţială - orientată după tangenta la traiectorie  a   , astfel
 dt 

 
   1
încât: a  a n  a  , iar în modul 2 2 , unde v este modulul vitezei, iar
a an2  a
R raza de curbură a traiectoriei.

Impulsul p este o mărime vectorială egală cu produsul dintre masa
corpului şi viteza acestuia şi are aceeaşi orientare cu vectorul viteză.
 
p  mv (1.7)

Momentul cinetic L al unui punct material reprezintă momentul
impulsului său faţă de originea sistemului şi este egal cu produsul vectorial
dintre vectorul de poziţie şi impulsul punctului material (fig.1.3).
  
L  r p
(1.8) 
Lucrul mecanic (W) produs de o forţă F care acţionează din
exterior asupra corpului şi care îşi deplasează punctul de aplicaţie după o
direcţie ce face un unghi  cu direcţia forţei este (fig. 1.4).

W = F∙dr∙cos (1.9)

unde W este lucrul mecanic elementar pe distanţa elementară dr, de-a lungul
căreia forţa s-a presupus a fi constantă. Pentru o deplasare finită, rezultă:
B
W =  F ∙dr ∙cos 
A
(1.10)

La limită, când B tinde să se confunde cu A, iar modulul vectorului d r
tinde să se confunde cu arcul AB , se obţine:

3
  
W = F d r

(1.11)

Fig. 1.3 Fig. 1.4

Analitic, relaţia (1.11) devine:

B   B
W = A Fd r  A ( Fx dx + Fy dy + Fz dz )
(1.12)

În cazul în care curba AB este închisă (B coincide cu A), integrala de-a lungul
curbei AB se numeşte circulaţie; atunci lucrul mecanic este:

W = Fx dx + Fy dy + Fz dz ) (1.13)

Lucrul mecanic este o funcţie de proces, deci depinde de drumul

parcurs de forţă, astfel încât circulaţia dată de relaţia (1.13) este nenulă.
Dacă lucrul mecanic efectuat de forţele unui câmp nu depinde de
poziţia iniţială şi finală a punctului material, atunci câmpul este conservativ, iar
forţele sunt sunt conservative; rezultă că lucrul mecanic de-a lungul unei traiectorii
închise este nul:

 Fx dx + Fy dy + Fz dz ) =0
(1.14)

Pentru ca relaţia (1.14) să aibă loc, trebuie ca mărimea de sub integrală să fie
diferenţiala totală a unei funcţii scalare:

Fx dx + Fy dy + Fz dz = - dU (1.15)

Mărimea [- U (x, y, z)] se numeşte potenţialul forţei F . Rezultă:

4
 U U U
Fx  , Fy  , Fz  , adică:
x y z
 U U  U 
F     x i  j  k   grad U
  y z  
(1.16)
Puterea P reprezintă viteza de efectuare a lucrului mecanic:

L
P 
dt
(1.17)

Energia mecanică (totală) E este energia mişcării mecanice (energie cinetică T) şi

energia datorată interacţiei mecanice dintre corpuri (energie potenţială U):

E=T+U (1.18)

Energia cinetică (T=mv 2 /2) a unui corp se compune din energia sa de

translaţie şi din energia sa cinetică de rotaţie.
Energia potenţială (U) este energia care depinde de poziţia particulelor într-
un câmp de forţe, adică de configuraţia sistemului; este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forţele potenţiale la trecerea sistemului de la o configuraţie dată, la
o configuraţie aleasă arbitrar drept origine (pentru care se consideră energia
potenţială ca fiind nulă). Energia potenţială este o funcţie de stare şi se
determină până la o constantă aditivă.

1.2 Principiile fundamentale ale dinamicii clasice

a) Principiul întâi al dinamicii (Newton)

Acest principiu se mai numeşte şi principiul inerţiei şi se enunţă astfel: Orice
corp asupra căruia nu acţionează nici o forţă, îşi păstrează starea de mişcare
rectilinie şi uniformă sau de repaus relativ.
Dacă asupra unui corp nu acţionează nici o forţă exterioară, atunci
corpul are o mişcare inerţială.
Orice mişcare mecanică este relativă, pentru că depinde de S.R. ales (adică un
corp poate fi în repaus faţă de un S.R. şi în mişcare faţă de un alt S.R.)
De aici rezultă că principiul întâi (sau al inerţiei) nu este valabil faţă de
orice S.R. Acele sisteme de referinţă faţă de care este valabil acest principiu, se
numesc sisteme de referinţă inerţiale (sau galileene). Dacă un alt sistem este în
repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un sistem de referinţă
inerţial, atunci şi el este un sistem de referinţă inerţial. În sistemele de referinţă
neinerţiale apar forţele de inerţie datorate mişcării accelerate ale acestor
sisteme.

b) Principiul al doilea al dinamicii (Newton)

5
 Acest principiu se mai numeşte şi principiul proporţionalităţii dintre forţă
şi acceleraţie şi se enunţă astfel:
O forţă care acţionează asupra unui corp îi împrimă acestuia o
acceleraţie proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului.
 
F  ma
(1.19)
care este ecuaţia diferenţială a mişcării punctului material.
c) Principiul al treilea al dinamicii (Newton)
Acest principiu se mai numeşte şi principiul acţiunii şi reacţiunii şi se
enunţă astfel: Forţele dintre două corpuri aflate în interacţiune sunt egale în
modul şi au sensuri opuse.
 
F12  F21
(1.20)
 
unde F12 este forţa cu care corpul 2 acţionează asupra corpului 1, iar F21
este forţa cu care corpul 1 acţionează asupra corpului 2.

d) Principiul independenţei acţiunii forţelor

Enunţul acestui principiu este următorul: Fiecare dintre forţele la care este
supus un corp acţionează independent de existenţa celorlalte forţe aplicate.
Deci fiecare forţă aplicată corpului respectiv, îi imprimă acestuia o
acceleraţie dată de (1.19), ca şi când
 celelalte
 forţe nuar exista. Acest lucru
înseamnă că ansamblul de forţe F1, F2 ,..., Fn care acţionează

asupra unui corp, poate fi înlocuit de o rezultantă R , dată de:
 n 
R   Fi
i 1
(1.21)

e) Principiul relativităţii clasice (Galilei)

Acest principiu se poate enunţa în două moduri:
i) Orice experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem de referinţă
inerţial nu poate pune în evidenţă mişcarea rectilinie şi uniformă ori starea de
repaus relativ a sistemului faţă de alte sisteme de referinţă inerţiale.
ii) Legile fenomenelor mecanice rămân neschimbate la translaţia uniformă a
sistemului inerţial în care se studiază, faţă de orice alt sistem de referinţă
inerţial.Deci toate SRI sunt echivalente între ele.

Consecinţe: Legile de transformare ale lui Galilei

6
 Fie două SRI: S şi S'.
Cel de-al doilea sistem
(S') se mişcă rectiliniu
şi uniform, cu viteza v,
faţă de primul sistem
(S) (fig.1.5).
Mişcarea unui
punct material
în sistemul S
este dată de
principiul
al doilea al
dinamicii:

Fig. 1.5