Genul Neisseria

Caractere generale
• coci ovalari cu aspect reniform, dispuşi în diplo- (“boabă de cafea”), gram-negativi;
• imobili;
• strict aerobi; în raport cu exigenţele nutritive sunt diferenţiate două grupe
- specii pretenţioase nutritiv: N. gonorrhoeae, N. meningitidis
- specii nepretenţioase: N.lactamica, N.mucosa, N. sicca, N. subflava, N.cinerea etc;
• catalază şi oxidază pozitivi; spectrul zaharolitic permite diferenţierea speciilor.

Neisseria gonorrhoeae
Importanţa medicală
• agent etiologic al uneia din cele mai frecvente infecţii cu transmitere sexuală;
• evoluţie asimptomatică, mai ales la femei, cu două consecinţe:
- infecţii ascendente, cauză de sterilitate sau sarcină ectopică;
- important rezervor de transmitere a infecţiei;
• posibile co-infecţii cu Chlamydia trachomatis sau alţi agenţi cu transmitere sexuală
(Treponema pallidum, HIV etc);
• rezistenţă dobândită la penicilină, tetraciclină, spectinomicină sau fluorochinolone, cu
diferenţe importante regionale.

Habitat
• omul – singura gazdă naturală;
• prezenţa pe mucoase (uretrală, endocervicală, rectală, faringiană) – întotdeauna cu
semnificaţie patologică.

Caractere morfo-tinctoriale
• aspect caracteristic în uretrite acute la bărbat: diplococi gram-negativi în număr important în
citoplasma PMN (“celule burate”), în infecţii acute, sau extracelular, în cele cronice.

Caractere de cultură şi metabolice

• cultivă numai pe medii complexe, în atmosferă umedă, în prezenţa CO2;
• dezvoltă colonii S mici, transparente sau opace, nepigmentate, nehemolitice, oxidazo-
pozitive;
• descompune oxidativ numai glucoza (nu maltoza, zaharoza şi fructoza).

Neisseria gonorrhoeae descompune oxidativ glucoza

Rezistenţa în mediul extern
• specie extrem de fragilă, afectată de:
- temperaturi scăzute;
- desicaţie;
- prezenţa de acizi graşi;
- antiseptice şi dezinfectante uzuale;
- consecinţe: transmiterea prin contact sexual, (foarte rar prin obiecte contaminate)
dificultăţile de izolare.
Factori de patogenitate
• Pili:
- formaţiuni filamentoase, de natură proteică, fine, localizate pe suprafaţa celulei bacteriene;
- constituiţi dintr-o regiune constantă şi o regiune hipervariabilă antigenic, dar imunogenă;
consecinţe legate de variabilitatea antigenică şi cronicizarea infecţiei;
- mediază ataşarea laxă a gonococilor la suprafaţa celulelor;
• proteina Opa (opacity proteine) (proteina II)
- facilitează aderenţa fermă, în al doilea stadiu de legare, la celule;
• proteina Por (porin) (proteina I)
- formează canale în membrana extrenă;
- mediază penetrarea în celule;
- asigură supravieţuirea în PMN;
• proteina Rmp (reduction-modifiable protein – proteina modificabilă prin reducere)
(proteina III)
- protejează alte antigene de suprafaţă (proteina Por, LOS) de acţiunea bactericidă a
anticorpilor, prin stimularea apariţiei unor Ac, care blochează răspunsul imun faţă de Por
sau LOS (seamănă cu LPS, dar are extrimitatea – Ag O- modificată);
• proteine de legare a transferinei, lactoferinei şi hemoglo-binei
- asigură achiziţia directă de fier;
• lipooligozaharid (LOS)
- compus cu structură asemanătoare LPS;
- are proprietăţi endotoxinice;
• IgA1-proteaza
- clivează IgA secretor, facilitând colonizarea.

Patogenie
• După pătrunderea în organismul receptiv, gonococul se atasează de mucoasa genito-urinară
sau oculară, penetrează în celule şi se multiplică,

• traversează celulele spre spaţiul subepitelial unde produce local o supuraţie acută.

• Ataşarea gonococului de celulă se relizează prin intermediul pililor (tulpinile fără pili sunt
avirulente).
• Atasarea strânsă de celulă si apoi pătrunderea în celulă este mediată de proteina Opa (pr II).

• Proteina Por (I) protejează gonococul fagocitat de omorârea intracelulară, inhibând

formarea fagolizozomului.

• LOS stimulează răspunsul inflamator şi elibe-rarea de interferon α, responsabil de

majoritatea simptomelor asociate cu infecţia gonococică.

• În timp, se poate produce o invazie tisulară care poate conduce la instalarea unor fenomene
inflamatorii cronice şi la apariţia fibrozei, în special în cazurile netratate.

Manifestări clinice
A. Infecţii la locul de pătrundere
• bărbat: uretrite
- > 90% au o evoluţie simptomatică (secreţie uretrală purulentă, disurie);
- frecvenţa maximă la tineri;
- 30-50% coinfecţii cu C. trachomatis, posibil şi cu alţi agenţi cu transmitere sexuală;
- complicaţii locale rare (abcese periuretrale, stricturi uretrale) la vârstnici;
• femeie: endocervicite
- aprox. 50% evoluează asimptomatic;
- complicaţii de vecinătate: uretrite, bartolinite;
- frecvenţa maximă şi co-infecţii, asemănător cu infecţia la bărbat;
- particularitatea infecţiei la fetiţe: vulvo-vaginite (consecinţa promiscuităţii).

• comune la cele două sexe:

proctite
- după contact sexual anal;
- la femeie, prin autoinoculare;
- frecvent asimptomatice;
faringite:
- după raporturi sexuale orale sau autoinoculare;
- rar singurul sediu al infecţiei;
- frecvent asimptomatice;
conjunctivite:
- la nou-născut prin contaminare la naştere;
- netratate, pot determina orbire;
- la adulţi posibil prin autoinoculare.

B. Infecţii ascendente
• bărbat
- Rar: prostatite, epididimite, epididimo-orhite;
• femeie
- boală inflamatorie pelvină (10-20%);
- pelviperitonite, perihepatite.

C. Infecţii diseminate
- mai ales la femei (1-3%);
- evoluează cu localizări articulare (tenosinovite) şi cutanate (erupţii cutanate), mai rar
meningite, endocardite (grave);
- factori de risc
* persoane cu deficit de C seric (deficit de C5, C6 si C8);
* infecţii cu tulpini rezistente la acţiunea bactericidă a serului (sunt tulpini sensibile la
penicilină, care cresc pe medii care oferă unii aa; Eg: arginină, hipoxantină, uracil, aşa-
numi-tele serotipuri AHU).

Imunitate
- lipsa efectului protector, în parte explicată prin variaţia antigenică;
- Ac anti-Rmp (proteina modificabilă prin reducere) blochează răspunsul imun faţă de Por şi
LOS.
– Anticorpii formaţi ca răspuns la infecţia gonococică sunt predominant IgG3.

– Se formează anticorpi faţă de pilină, proteina Opa si LOS şi în cantitate foarte mică faţă de
proteina Por.

– Anticorpii anti-LOS activează complementul, elibe-rează componenta C5a a acestuia, care

are efect chemotactic pentru neutrofile.

– Faţă de proteina Rmp se formează anticorpi IgG si anticorpi IgA1 secretori.

Diagnostic bacteriologic
• recoltarea şi transportul produselor patologice (uretră, endocol, rect, faringe, conjunctivă)
- prelevare pe tampon din vată atoxică (dacron);
- însămânţare extemporanee pe medii speciale, selective şi neselective (mediu HYL - Horse
blood, Yeast extract, Liver extract, Thaier-Martin, NYC - New York City), cu asigurarea
atmosferei umede cu CO2 şi posibilă temporizare a incubării la 360C (5-6 ore);
- alternativă: mediul de transport Amies (maxim 6 ore);
- două frotiuri efectuate extemporaneu (Gram şi albastru de metilen);
• diagnostic prezumtiv:
- examen microscopic direct;
- exigenţe de cultivare şi aspectul coloniiilor;
- testul oxidazei;
• diagnostic definitiv:
- identificarea la nivel de specie prin teste biochimice;
• diferenţierea tulpinilor în scop epidemiologic:
- auxotipare (precizarea necesităţii unor aa; ex tulpinile AHU, necesită arginină, hipoxantină,
uracil – sunt implica-te în infecţii sistemice şi şi-au păstrat sensibilitatea la peni-cilină);
- serotipare cu Ac monoclonali faţă de proteina I (proteina Por) – marker epidemiologic.

Principii de tratament etiotrop

• administrare de antibiotice de preferat într-o singură doză, pe cale orală;
• alegerea antibioticului:
- în raport cu sensibilitatea tulpinii izolate
* antibiotice active: peniciline, cefalosporine, fluorochi-nolone, spectinomicină, tetracicline,
cotrimoxazol;
* rezistenţă dobândită la toate antibioticele, cu excepţia cefalosporinelor cu spectru extins;
- pe baza protocoalelor terapeutice standard;
• tratament asociat pentru o posibilă coinfecţie cu C.trachomatis
- azitromicină, doză unică;
- doxiciclină, doze multiple.

Epidemiologie
• rezervorul de infecţie reprezentat de pacienţi cu infecţii asimptomatice (mai frecvent femei);
• transmiterea este predominent sexuală, la nou-născut în timpul trecerii prin canalul de
naştere;
• receptivitate generală.

Profilaxie
• în exclusivitate, măsuri nespecifice:
- depistarea şi tratarea infecţiilor simptomatice şi asimptoma-tice;
- tratarea contacţilor sexuali ai cazului index;
- educaţie sexuală, dublată de educaţie morală şi religioasă;
- instilaţii cu soluţie de azotat de Ag (1%) pentru profilaxia conjunctivitei gonococice la nou-
născut.

Neisseria meningitidis
Importanţa medicală
• unul dintre agenţii etiologici majori ai meningitelor purulente, unele cazuri evoluând
epidemic în colectivi-tăţi de copii şi tineri;
• rare cazuri de meningococcemie fulminantă (sindromul Waterhouse Friderichsen) cu
mortalitate ridicată;
• penicilina este încă antibioticul de elecţie, în tratamen-tul infecţiilor meningococice.

Habitat
• prezent exclusiv la om;
• poate coloniza asimptomatic mucoasa nazo-faringiană;
• portaj mai ridicat în colectivităţi închise de copii şi tineri (3-20%, până la 50-95%).

Particularităţi morfo-tinctoriale
- în frotiul din LCR apar diplococi gram-negativi extra- şi intracelulari;

Particularităţi de cultivare şi biochimice

- mai puţin exigent decât N.gonorrhoeae, cultivă pe medii îmbogăţite (geloză sânge, geloză
şocolat); fiind favorizat de prezenţa CO2;
- dezvoltă colonii S, nehemolitice şi nepigmentate;
- degradează pe cale oxidativă glucoza şi maltoza.

Sensibilitatea la factori de mediu

- ca şi N.gonorrhoeae, deosebit de sensibil la condiţii de desicaţie, temperaturi joase, variaţii
de pH, antiseptice şi dezinfectante.

Ag de specificitate
• Ag cu specificitate de grup
- Ag polizaharidic capsular diferenţiază specia în 13 serogrupe;
- grupele A, B, C, Y, W135 sunt cele mai frecvent izolate din infecţii;
- Ag capsular B este identic cu Ag K1 al E.coli;
• Ag cu specificitate de tip
- proteine din membrana externă, LOS.

Factori de patogenitate
• fimbrii şi IgA-proteaza cu rol în colonizare;
• capsula polizaharidică cu rol antifagocitar;
• endotoxina, sintetizată în exces şi eliberată în mediul extracelular este responsabilă de
manifestări clinice grave.

Manifestări clinice
• meningite purulente, cu evoluţie endemică sau epidemică
- consecutiv unei infecţii faringiene, fără expresie clinică (survine la 1/1000 infectaţi);
- evoluţie bacteriemică cu localizare la nivelul meningelui, dar posibil şi la nivelul
tegumentului;
- poate evolua recidivant la cei cu deficienţe în unele compo-nente ale C seric (C6-C8);
• meningococcemia
- manifestările de meningită lipsesc sau trec pe plan secundar;
- evoluţie uneori fatală cu purpură hemoragică, hemoragii în glandele suprarenale,
hipotensiune, CID, şoc septic (forma fulminantă a meningococemiei -sindrom Waterhouse-
Friderichsen);
• alte sindroame:
- rinofaringită, otite medii, pneumonie lobară (după viroze respiratorii);
- infecţii genitale (uretrite acute);
- pericardită;
- conjunctivite purulente;
- artrite septice.

Imunitate
- asigurată de Ac anticapsulari, cu excepţia meningococului de grup B;
- imunizare după colonizarea nazo-faringiană cu meningococ;
- Ac materni transplacentari protejează sugarul în primele luni de viaţă.

Diagnostic bacteriologic
• prelevate: LCR, sânge, aspirat din peteşii;
• metode rapide de diagnostic:
- examen microscopic direct (cu excepţia sângelui);
- evidenţierea Ag capsular solubil prin latex-aglutinare (sensibilitate redusă în meningitele cu
meningococ grup B);
• izolare şi identificare:
- însămânţare pe medii îmbogăţite cu sânge (LCR) sau medii pentru hemoculturi, fără
inhibitori;
- identificarea coloniilor prin testul oxidazei, spectrul zaharolitic, antigenic.

Principii de tratament etiotrop

• penicilina constiuie încă un antibiotic activ (trece bariera hemato-meningee numai in
meningite acute!) ;
• recent au fost semnalate tulpini cu sensibilitate modificată la penicilină (CMI 0,1-1μg/ml –
rezistenţă moderată, prin alterări genetice ale PLP: rezistenţa mediată prin penicilinaze este
rară. (CMI > 2 μg/ml / rezistenţă de nivel înalt); se impune o supraveghere epidemiologică a
fenomenului;
• alternative terapeutice: ceftriaxona, cefotaxima, sau cloram-fenicol, rifampicină (cu bună
penetrabilitate în LCR, impun antibiograma).

Epidemiologie
• sursa de infecţie: omul bolnav sau purtător; risc crescut (500-800 ori) de transmitere in
familie (chemoprofilaxie cu rifampin) ;
• transmitere respiratorie (contact apropiat şi prelungit);
• persoane receptive: cei lipsiţi de Ac specifici anticapsulari;
• evoluţie endemică sau epidemică (frecvenţa maximă la grupele de vârstă 6 luni-4 ani şi 15-
24 ani);
• în Europa predomină tulpinile de grup B şi C.
Profilaxie
• Nespecifică:
- măsuri generale care previn infecţiile cu transmitere respiratorie;
• Specifică:
- vaccin antimeningococic bivalent (A+C) sau tetravalent (A+C+Y+W135) administrat numai
la persoane cu risc;
- chimioprofilaxie cu rifampicină la copii şi tineri din colectivităţi unde a apărut un caz de
meningită meningoco-cică.
Alte specii de Neisseria
• Nepretenţioase, comensale ale oro- şi nasofangelui.

• Condiţionat patogeni, implicaţi în afectarea gazdei imuno-compromise

• Meningite: N. lactamica, N. mucosa, N. flava

• Septicemii: N. lactamica, N subflava

• Endocardite subacute: N. mucosa, N. sicca, N. subflava, N. cinerea, N. elongata

• Alte afecțiuni: osteomielite, artrite, celulite, sinuzite, otite medii, infecţii bronhopulmonare,
conjunctivite.

• Majoritatea sunt sensibile la penicilină,

• Rezistenţa de nivel jos, prin alterarea PLP.

Moraxella
• Genul Moraxella, reuneşte subgenurile, Moraxella şi Branhamella (Notă: Subgenul
reunește specii care diferă prin unele caractere de celelalte specii)
• Redenumit (fost Micrococcus, Neisseria);
• prezintă caractere asemănătoare morfo-tinctoriale (diplococi gram-negativi, deși Moraxella
sunt bacili scurți) şi metabolice (catalază şi oxidază pozitiv) cu specii Neisseria;
• azaharolitice;
• comensale pe mucoasa tractusului respirator superior (om şi animale)(excepţie M. osloensis,
tract genital);
Branhamella catarrhalis
• Nepretenţioasă nutritiv (medii uzuale, tem camerei)
• poate detertmina:
- infecţii traheobronhice la cei cu afecţiuni cronice respira-torii;
- infecţii ORL (este al 3-lea agent etiologic ca frecvenţă în otite medii şi sinuzite acute, după
S.pneumoniae şi H.influenzae);
- rar izolat de la cazuri cu meningită, endocardită, pericar-dită, bacteriemii, urmate de
osteomielită sau artrite septice;
- peste 90% din tulpini rezistente la peniciline prin producerea de beta-lactamaze, fiind
active: asocierea amo-xicilină cu inhibitori (acid clavulanic), cefalosporine, macrolide,
tetracicline, fluorochinolone.

Moraxella, implicaţii în patologie

• Pretenţioase nutritiv (ex. geloză chocolat).

• M. lacunata (bacilul Morax): conjunctivite, keratite.

• M. nonliquefaciens: bronhopneumonii.

• M. osloensis: meningite, septicemii, osteomielite, artrite septice.

• Subgenul Moraxella – speciile sunt sensibile la peni-ciline, cefalosporine, aminoglicozide,

tetracicline, rifampicină, polimixine.