Bruno și prietenul său

Bruno și prietenul să u.
Dramatizare de Beatrice Roman după Romanul “Băiatul cu
pijamale în dungi” de John Boyne

Personaje:

Bruno- copil de nouă ani, fiul comandatului

responsabil de lagărul de concentrare Auschwitz
(Out-With)
Shmuel- Copil evreu de nouă ani, prizonier în
lagărul de concentrare Auschwitz
Locotentul Kotler – soldat responsabil cu lagărul
de concentrare Auschwitz

1
Bruno și prietenul său

( În scenă este un gard făcut din cuburi şi sârmă. La câteva secunde apare
încet, în scenă Shmuel și se așază jos, turcește. Este îmbracăt în pijamale în
dungi și are pe cap o bonetă de pânză tot în dungi, pe brațul dinspre public are
o banderolă roșie cu Steaua lui David neagră desenată pe ea. Este desculț.
După ce se așază, se uită la palmele sale și capul îi cade trist în jos. Plin de
uimire Bruno, vine din partea cealaltă a cadrului apropiindu-se ușor ca și cum
ar vedea ceva și nu înțelege ce e. Este îmbrăcat într-o pereche de pantaloni, o
camașă albă, și încălțat cu o pereche de papuci frumoși. Îl vede pe Shmuel și se
așază repede în fața lui tot în aceeași poziție).

Bruno: Bună!

Shmuel(ridică ușor capul din pământ și-l vede pe Bruno, apoi spune cu o voce
înceată): Bună!

Bruno(uitându-se fix la băiat și observându-i tristețea): Explorez!

Shmuel: Da?!?

Bruno: Da. Cam de vreo două ore.

Shmuel: Și ai descoperit ceva?

Bruno: Foarte puțin.

Shmuel: Adică nimic?

Bruno: Ei, bine(stă o clipă), te-am găsit pe tine.

(Liniște. Cei doi se uită unul la altul. Bruno se gândește să-l întrebe de ce e
trist, dar apoi își dă seama că uneori oamenii nu vor să vorbească despre
probleme lor. Continuă să se uite unul la celălalt. Bruno se hotărăște să-i
vorbească, totuși).

Bruno: Locuiesc în casa de pe partea aceasta a gardului.

2
Bruno și prietenul său

Shmuel: Adevărat? Am văzut odată casa, de la distanță, dar nu te-am văzut și pe

tine.

Bruno: Camera mea e la primul etaj, de acolo pot să văd exact peste gard.
Apropo, mă numesc Bruno.

Shmuel: Shmuel.

Bruno(se încruntă nesigur că a auzit bine): Shmuel? N-am auzit niciodată de

acest nume, dar totuși îmi place cum sună... Shmuel! Sună ca un șuierat de vânt!

Shmuel: Nici eu nu am mai auzit de numele de Bruno, până acum, dar cred că și
mie îmi place numele tău, sună ca atunci când cineva își masează brațele pentru
a se încălzi.

Bruno: Hmm, totuși, n-am întâlnit niciodată pe cineva cu numele Shmuel.

Shmuel: Există duzini de Shmueli de partea asta a gardului. Probabil chiar sute.
Ah, ce aș vrea să am un nume doar al meu.

Bruno: Eu n-am întâlnit pe nimeni cu numele Bruno, în afară de mine, desigur.

Cred că sunt singurul.

Shmuel: Atunci ești norocos.

Bruno: Presupun că da. Câți ani ai?

Shmuel(încercând să socoată pe degete): Am nouă ani. Ziua când m-am născut

e 15 aprilie 1934.

(Bruno face ochii mari și deschide gura ca și cum ar fi schițat un wow!)

Bruno: Nu-mi vine să cred!

Shmuel: Ce?

Bruno: Sunt surprins, deoarece și ziua mea e tot pe 15 aprilie 1934. Ne-am
născut amândoi în aceeași zi.

3
Bruno și prietenul său

(Liniște. Shmuel cade pe gânduri.)

Shmuel: Așa-i că și tu ai tot nouă ani?

Bruno(entuziasmat): Da, nu-i așa că-i ciudat?

Shmuel: Foarte ciudat. Pentru că sunt duzini de Shmueli de partea aceasta a

gardului, dar nu cred să fi întâlnit vreodată pe cineva născut în aceeași zi cu
mine.

Bruno: Suntem ca niște gemeni.

Shmuel: Cam așa ceva!

Bruno: Și... ai mulți prieteni?

Shmuel: O, da! Ei bine, un fel de prieteni.

Bruno(se încruntă un pic): Prieteni apropiați?

Shmuel: Hm, nu foarte apropiați. Dar de partea asta a gardului sunt o mulțime
ca noi – băieți de vârsta noastră, vreau să spun și ne certăm destul de des. Iată de
ce am venit aici. Să fiu singur.

Bruno: E așa de nedrept! Nu înțeleg de ce eu trebuie să fiu imobilizat aici, de

partea aceasta a gardului unde nu există nimeni căruia să-i vorbesc și cu care să
mă joc, iar tu ai duzini de prieteni cu care probabil te joci ore întregi în fiecare
zi. Va trebui să vorbesc cu tata despre asta.

Shmuel(îl privește curios pe Bruno): De unde vii?

Bruno: De la Berlin?

Shmuel: Unde e asta?

Bruno: În Germania, desigur. Tu nu ești din Germania?

Shmuel: Nu, eu sunt din Polonia.

Bruno: Polonia? Nu e la fel de grozavă ca Germania, nu-i așa?

4
Bruno și prietenul său

Shmuel(se încruntă): De ce nu?

Bruno: Pentru că Germania e cea mai mare țară. Despre asta discutau tatăl și
bunicul meu odată. Suntem superiori.

(Liniște. Shmuel se uită la Bruno și se întristează și mai tare. Bruno începe să se

simtă rușinat de ceea ce a spus și căută o metodă prin care să schimbe
subiectul).

Bruno: Oricum, unde e Polonia?

Shmuel: Ei bine, în Europa.

Bruno: Ai auzit vreodată de Danemarca?

Shmuel: Nu!

Bruno: Cred că Polonia se află în Danemarca.

( Bruno începe să se simtă confuz, iar Shmuel deschide gura de vreo două ori să
spună ceva, ca și cum își studiază cu grijă cuvintele)

Shmuel: Dar, Polonia e aici.

Bruno: Da?

Shmuel: Da, aici e. Iar Danemarca e mai departe, atât de Polonia cât și de
Germania.

Bruno(încruntat): Ei bine, da, dar totu-i relativ, nu-i așa? Depărtarea... vreau să
spun.

Shmuel: N-am fost niciodată la Berlin.

Bruno: Iar eu nu cred să fi fost vreodată în Polonia, înainte de a veni aici. Dacă
aici e într-adevăr Polonia.

Shmuel: Sunt sigur că e, dar nu e partea ei cea mai frumoasă.

Bruno: Nu?
5
Bruno și prietenul său

Shmuel: De unde vin eu e mult mai frumos.

Bruno: Dar sigur nu e mai frumos ca la Berlin. La Berlin există străzi drăguţe
şi magazine și tarabe cu legume și fructe și o mulțime de cafenele. Dar a fost
mult mai frumos înainte de a se schimba lucrurile.

Shmuel: Adică?

Bruno: Adică înainte puteam să citesc noaptea în pat. Acum însă, deseori se
aude un zgomot puternic și înspăimântător și trebuie să stingem luminile când se
lasă întunericul.

Shmuel: De unde vin eu e mai frumos ca la Berlin. Toată lumea e foarte

prietenoasă și există o mulțime de oameni în familia noastră și mâncarea era mai
bună.

Bruno: Ei bine, va trebui să cădem de acord că avem păreri diferite.

Shmuel: În regulă!

Bruno: Pot să te întreb ceva?

Shmuel: Da.

(Bruno se gândește cum să formuleze corect întrebarea.)

Bruno: De ce sunt atât de mulți oameni de partea aceea a gardului? Și ce faceți

voi acolo?

(Se aude un zgomot foarte puternic. Cei doi încremenesc pentru o clipă. Nu se
mișcă. Apoi Shmuel trage aer în piept și spune.)

Shmuel: Tot ce știu eu e că înainte de a veni aici locuiam cu mama, tata și

fratele meu Josef într-un apartament mic deasupra atelierului unde papa făcea
ceasuri. Am avut și un ceas frumos, pe care mi l-a dat el, și care întotdeauna îmi
arată ora exactă. Avea capac de aur și-l întorceam în fiecare seară înainte de
culcare.

6
Bruno și prietenul său

Bruno: Ce s-a întâmplat cu el?

Shmuel: Mi l-au luat.

Bruno: Cine?

Shmuel: Soldații, desigur. Și apoi, într-o zi lucrurile au început să se schimbe.

Am venit acasă de la școală și mama ne făcea banderole cu o stea pe ea, ca asta.
( și începe să deseneze cu o bucată de cretă găsită pe jos Steaua lui David.)... Și
ne-a spus că de fiecare dată când plecăm, de acasă trebuie să purtăm aceste
banderole.

Bruno(puțin entuziasmat): Și tatăl meu poartă una. Pe uniformă. E foarte

frumoasă. E de un roșu aprins și cu un desen negru cu alb pe ea. ( Tot cu o
bucată de cretă desenează o svastica)

Shmuel: Da, dar sunt diferite, nu-i așa?

Bruno: Nimeni nu mi-a dat niciodată și mie o brasarda.

Shmuel: Iar eu n-am cerut niciodată să port una.

Bruno: Tot aia e! Cred că mi-ar plăcea și mie una. Nu știu dacă aș prefera-o pe
a ta sau pe a tatălui meu.

(Liniște. Se uită la Bruno, se uita la basardă și apoi continuă să povestească)

Shmuel: Am purtat brasardele câteva luni, apoi lucurile s-au schimbat din nou,
și într-o zi mama mi-a spus că nu mai putem sta în casa noastră.

Bruno:Asta mi s-a întâmplat și mie. Vezi tu, Fury a venit în casa noastră și tatăl
meu e comandant și apoi, după ce a plecat i-am auzit pe ai mei certându-se și
următorul lucru pe care îl știu e că ne-am mutat aici. Și urăsc locul acesta!
Urăsc OUT-WITH! A venit și la voi acasă și a făcut același lucru?

Shmuel: Nu, dar când ni s-a spus că nu mai putem sta în casa noastră, a trebuit
să ne mutăm în cealaltă parte a Cracoviei și au fost niște soldați care au ridicat

7
Bruno și prietenul său

un zid înalt, iar eu cu mama, papa și cu fratele meu a trebuit să locuim toți într-o
singură cameră.

Bruno: Toți? Într-o singură cameră?

Shmuel: Da, și mai era o familie acolo cu care ne certam tot timpul și unul
dintre băieții acelei familii mă bătea tot timpul, chiar și atunci când nu făceam
nimic.

Bruno: Nu se poate să fi locuit toți într-o singură cameră. N-are niciun sens.

Shmuel: Toți, în total unsprezece.

(Bruno vrea să-l contrazică din nou, dar apoi se răzgândește.)

Shmuel: Am locuit acolo câteva luni, în acea cameră. Și tot timpul era zgomot
și era imposibil să dormi și l-am urât și pe Luka, băiatul care continua să mă
bată fără niciun motiv.

Bruno: Uneori și pe mine mă bate Gretel. Ea e sora mea. Și e un Caz fără

Speranță. Dar curând voi crește mai mare și mai puternic decât ea și atunci să se
ferească.

Shmuel: Apoi, într-o zi au venit soldații cu niște camioane mari și tuturor ni s-a
spus să ne părăsim casele și o mulțime de oameni n-au vrut, și s-au ascuns într-
un loc, dar până la urmă cred că i-au prins pe toți. Și camionaele ne-au dus la un
tren și trenul... (ezită un pic și își mușcă buzele. Bruno nu înțelege de ce Shmuel
vrea să plângă) Trenul a fost oribil. În vagoane erau prea mulți ca noi. Și nu
aveam aer să respirăm și miroasea îngrozitor. (Și îi dă o lacrimă).

Bruno: Asta pentru că v-ați înghesuit toți într-un tren. Când am venit încoace,
am mai văzut un tren pe care nu-l lua nimeni și noi l-am luat pe acela. Ar fi
trebuit să vă urcați și voi în el.

Shmuel: Nu cred că ni s-ar fi dat voie. Nu am putut coborî din vagonul nostru.

8
Bruno și prietenul său

Bruno: Ușile se află la capete.

Shmuel:Nu existau uși.

Bruno: Sigur că existau, se aflau la capete. Imediat ce treceai de bufet.

Shmuel: Nu exista nicio ușă. Dacă ar fi existat am fi coborât cu toții. ( Bruno

bombăne” Sigur că existau”). Când trenul s-a oprit, ne aflam într-un loc extrem
de friguros și am coborât toți.

Bruno(cu voce tare): Pe noi ne-a așteptat o mașină.

Shmuel: Mama a fost luată de lângă noi, iar eu cu papa și Josef locuim în
barăcile alea.

Bruno: Sunt mulți băieți acolo?

Shmuel: Sute.

Bruno: Sute? Hei, asta nu e drept! De partea asta nu este nimeni cu care să te
joci. Nici măcar o persoană.

Shmuel: Noi nu ne jucăm. N-ai nimic de mâncare la tine, nu-i așa?

Bruno: Mi-e teamă că nu. Am vrut să iau niște ciocolată, dar am uitat.

Shmuel: Ciocolată? Am mâncat ciocolată doar o dată.

Bruno: Numai o dată? Mie îmi place ciocolata. Nu mă mai satur de ea. Dar
mama îmi spune că o să-mi stric dinții.

Shmuel: Nu ai nici puțină pâine, nu-i așa?

Bruno: Absolut deloc. Cina se servește la șase și jumătate. Voi la ce oră luați
cina?

Shmuel(ridică din umeri și se ridică în picioare): Cred că ar fi mai bine să mă

întorc.

Bruno: Poate că într-o seară vei putea veni să iei cina cu noi.
9
Bruno și prietenul său

Shmuel: Poate.

Bruno: Sau aș putea veni eu la tine.

Shmuel: Dar tu te afli de cealaltă parte a gardului.

Bruno: Cred că pot intra pe aici, prin gard. E destul de mic să încap.

Shmuel: Trebuie să mă întorc.

Bruno: Poate ne vedem atunci, într-o altă după-amiază.

Shmuel: Nu cred că mai pot veni. Dacă mă prind are să fie rău.

(Și pleacă. Bruno rămâne și se uită la cum pleacă prietenul său.)

Bruno: Mă întorc mâine.

(Apoi pleacă și el fericit. Lumina se face albastră. Apare în scenă Shmuel care
cară în mâini un lighean cu pahare mici și apă de spălat. Locotenetul Kotler în
spatele lui îl amenință cu pușca. Locotentul Kotler îi deschide poarta și acesta
ajunge în partea lui Bruno de gard. Este așezat jos și se apucă de spălat.
Locotentul pleacă mai încolo. Apare Bruno care îi dă ceva de mâncare lui
Shmuel. Acesta mănâncă cu frică. Locotentul Kotler vine și-l prinde pe Shmuel
mâncând, apoi îl vede pe Bruno. Se îndreptă în spre el și arătă către Shmuel.
Bruno, speriat dă din cap că nu. Atunci Locotentul Kotler îl târâie pe Shmuel de
cealată parte a gardului și-l bate, iar Bruno pleacă cu mâinile la urechi și ochii
închiși. Shmuel este scos de Locotentul Kotler. Se face din nou lumină albă.
Bruno se apropie de gard și începe să-l strige pe Shmuel. Acesta nu apare.
Bruno se întoarce cu spatele și vrea să plece, dar în timpul acesta Shmuel vine
și se așază la locul lui de partea gardului. Arătă rău și foarte trist. Chiar vânăt.
Atunci Bruno îl vede cu coadă ochiului și se duce în spre el.)

Bruno: Ce ți s-a întâmplat? E de la bicicletă? Pentru că așa mi s-a întâmplat și

mie la Berlin acum vreo doi ani. Am căzut pentru că am pedalat prea repede și
am avut vânătăi negre și albastre pentru săptămâni întregi. Te doare?
10
Bruno și prietenul său

Shmuel: Nu mai simt nimic.

Bruno: Ei bine, regret cele întâmplate săptămâna trecută. Îl urăsc pe

Locotententul Kotler, se crede mare și tare pe aici, dar nu e. Îmi pare tare rău,
Shmuel. Când m-a întrebat dacă te cunosc, m-am speriat atât de tare încât am
răspuns nu. Nu trebuia să fac asta. Îmi pare rău. Shmuel, îmi e rușine de mine!

(Atunci Shmuel îi zâmbește și Bruno înțelege că e iertat.)

Bruno: Ți-am adus ceva!

(Bruno scoate ușor mâncarea pe care a adus-o pentru Shmuel și i-o dă prin
gard. Shmuel vede mâncarea, dar îi e frică să se apropie de ea).

Bruno: Ia! Mănâncă!

(Shmuel se uită la mâncare, se uită în spate, apoi ia o îmbucătură mică și o

mănâncă. Atunci începe să plângă)

Bruno: De ce plângi? Te doare așa de rău?

Shmuel: Nu de asta plâng, nu mai simt nimic. Doar că mi-am amintit că nu-l
putem găsi pe papa.

Bruno: Nu-l puteți găsi? Foarte ciudat! Adică vrei să spui că s-a pierdut?

Shmuel: Așa cred! Luni era aici, apoi s-a dus la lucru cu alți oameni și nu s-au
mai întors.

Bruno: Și nu ți-a scris nicio scrisoare să-ți spună unde a plecat?

Shmuel: Nu.

Bruno: Ce ciudat! L-ai căutat?

Shmuel: Da, am făcut ce ai zis tu mereu. Am făcut explorări.

Bruno: Și n-ai găsit nicio urmă?

Shmuel: Nici una.

11
Bruno și prietenul său

Bruno: Ei bine, e foarte surprinzător. Trebuie să fie o explicație simplă. Poate a

plecat din oraș cu treabă, dar se va întoarce. Și tatăl meu face mereu asta și
mereu se întoarce. Cred că se va întoarce într-o zi, două.

Shmuel: Sper și eu.

Bruno: Dacă vrei îl întreb pe tata.

Shmuel: Nu cred că e o idee prea bună.

Bruno: Da, poate ai drepate... Am eu însă o idee mai bună. O să vin acolo chiar
acum și o să te ajut să-l cauți.

Shmuel: Și cum ai să faci asta?

Bruno: Uite, am găsit în casă, ascunse la bucătarie aceste pijamale în dungi ca

ale tale și le-am luat pe mine că să ți le arăt. Cred că dacă mă dezbrac de hainele
astea și râmân doar în ele, nu mă va recunoaște nimeni de acolo și te voi putea
ajuta să-l cauți.

Shmuel: Ești sigur că vrei să faci asta ?

Bruno: Da, de ce nu? Ce s-ar putea întâmpla?

( Bruno se dezbracă de hainele pe care le are pe el și rămâne în pijamalele în

dungi. Se duce la gard trage un pic plasa și intră. Se apropie de Shmuel și-l a
ușor în brațe. Apoi pare dintr-o dată Locotentul Kotler care-i vede. Se duce la
ei și îi amenință cu pușca. Shmuel și Bruno se țin de mână și pleacă încontro le
arată Locotentul Kotler, apoi se aud doar sunete de împușcături. Se lasă liniște.
Se aude o voce: Toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic
asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată!)

Sfârșit!

12