Justiția Europeană

suport de curs
Cuprinsul cursului

I. Caracterele dreptului comunitar

Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene
Supremaţia dreptului Uniunii Europene

II. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

1. Izvoare scrise
Dreptul originar (primar)
Dreptul derivat
Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană
Dreptul complementar
1. Izvoare nescrise
Jurisprudenţa
Principiile dreptului Uniunii Europene
Principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum şi în ordinea juridică a Uniunii Europene

III. Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării instituţiilor Uniunii Europene
Principiul legalităţii
Autonomia dreptului Uniunii Europene faţă de ordinea juridică internă
Principiul subsidiarităţii
Principiul atribuirii
Principiul proporţionalităţii
Principiul unităţii instituţionale sau al cadrului instituţional unic
Principiul echilibrului instituţional

IV. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Consiliul (fostul Consiliu al Uniunii Europene)
Consiliul European
Comisia Europeană
Parlamentul European
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene constituită din:
– Curtea de Justiţie
– Tribunalul (fostul Tribunalul de Primă Instanţă ca instituţie asociată Curţii de Justiţie începând din 1988)
– Tribunalul Funcţiei Publice
Curtea de Conturi
Banca Centrală Europeană
Banca Europeană de Investiţii
Mediatorul European
Organe consultative
– Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)
– Comitetul Regiunilor
V. Colaborarea instituţiilor Uniunii Europeneîn procesul de luare a deciziilor
Colaborarea instituţiilor Uniunii Europeneîn vederea elaborării şi adoptării bugetului
Colaborarea instituţiilor în cadrul diferitelor proceduri legislative ale Uniunii Europene
Procedura de adoptare a deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene

VI. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

VII. Etapele extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene

 Consideraţii introductive
 Fundamentele juridice ale extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene
 Criteriile extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene
 Etapele extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene

VIII.Negocierile multilaterale şi bilaterale

cu şi în cadrul Uniunii Europene
Specificul negocierilor în cadrul Uniunii Europene
Realizarea propriu-zisă a negocierilor dintre Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare
I. Caracterele dreptului Uniunii Europene
Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene se referă la faptul că normele juridice
ale Uniunii Europene sunt aplicabile în ordinea juridică a statelor membre imediat ce au fost
publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acest principiu este corelat cu alte două principii, ce stau la baza raporturilor existente între dreptul
internaţional ce rezultă din tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatelor – principiul
monist şi principiul dualist.

1. Ce aspecte are aplicabilitatea directa a dreptului Uniunii Europene ?

Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene are în vedere două aspecte.
Primul se referă la raportarea acestei trăsături a dreptului Uniunii Europene la principiul monist
de receptare a normelor internaţionale în legislaţia internă a unui stat.
Al doilea aspect are în vedere efectul direct al dreptului Uniunii Europene, adică instituirea,
prin normele comunitare, de drepturi şi obligaţii pentru toate subiectele acestei ordini juridice.

2.La ce se refera suprematia dreptului uniunii europene ?

Supremaţia dreptului Uniunii Europene se referă la aplicarea, cu prioritate, a dreptului Uniunii
Europene în ordinea juridică naţională a statelor membre în raport cu dreptul intern al acestora.
Acest principiu are două efecte principale:
prin legi naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate acte normative ale Uniunii
Europene;
normele Uniunii Europene posterioare pot modifica sau face inaplicabile normele juridice
naţionale.

II. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

3.Care sunt izvoarele scrise ale Uniunii Europene ?
II.1.Izvoare scrise
Dreptul originar (primar)
Dreptul derivat
Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană
Dreptul complementar

Dreptul originar cuprinde:

Tratatele originare (constitutive)

1. Tratatul instituind C.E.C.O.
2. Tratatul instituind C.E.E.
3. Tratatul instituind EURATOM

Tratatele şi actele ce modifică şi completează tratatele constitutive

1. Tratatul de la Bruxelles de fuziune a executivelor din 1965
2. Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi de la Bruxelles din 1975, prin care se modifică
regulile în materie bugetară
3. Decizia din septembrie 1976 privind alegerea Parlamentului European prin sufragiu direct
4. Acordul de la Schengen din 1985, intrat în vigoare în 1990
 5. Actul Unic European din 1986, intrat în vigoare în 1987
6. Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare în 1993
7. Tratatul de la Amsterdam din 1997, intrat în vigoare în 1999
8. Tratatul de la Nisa din 2001, intrat în vigoare în 2003
9. Tratatul de reformă de la Lisabona din 2007, intrat în vigoare în 2009

Tratatele şi actele de aderare ce modifică tratatele originare

1. Tratatele şi actele de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii din 1972, intrate în
vigoare în 1973
2. Tratatul şi actul de aderare al Greciei din 1979, intrat în vigoare în 1981
3. Tratatele şi actele de aderare ale Spaniei şi Portugaliei din 1985, intrate în vigoare în 1986
4. Tratatele şi actele de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei din 1994, intrate în vigoare
în 1995
5. Tratatele şi actele de aderare ale Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, Ungariei, Poloniei, Lituaniei,
Letoniei, Estoniei, Maltei şi Ciprului din aprilie 2003, intrate în vigoare în mai 2004
6. Tratatele şi actele de aderare ale României şi Bulgariei din aprilie 2005, intrate în vigoare în
ianuarie 2007
7. Tratatul şi actul de aderare a Croaţiei, intrat în vigoare la 1 iulie 2013

4.Ce inseamna drept derivat?

Dreptul derivat(actele juridice ale Uniuniii Europene)
5.Care sunt actele unilterale ale Uniunii Europene ?
Acte unilaterale ale Uniunii Europene prevăzute de tratate (art. 249 T.C.E.)
Regulamente, directive, decizii –au caracter obligatoriu
Recomandări, avize – au caracter facultativ
Acte informale ale instituţiilor Uniunii Europene – sunt născute din practică şi nu intră în
nici o categorie definită de tratate (rezoluţii, concluzii, luări de poziţie)

Acte convenţionale ale Uniunii Europene

Declaraţii şi acorduri interinstituţionale (acte ce exprimă luări de poziţie comune, declaraţii
de intenţie sau angajamnete reciproce de comportare a instituţiilor)

Acte luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună, precum şi în cadrul cooperării
judiciare şi poliţieneşti în materie penală

Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană

Dreptul complementar cuprinde acordurile internaţionale încheiate între statele membre şi

care servesc atingerii obiectivelor Uniunii Europene. Încheierea acestor acorduri
internaţionale e prevăzută de art. 293 (art. 220) din T.C.E.

II.2. Izvoare nescrise

Jurisprudenţa
Principiile dreptului Uniunii Europene
Principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum şi
în ordinea juridică a Uniunii Europene
III.Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării instituţiilor Uniunii Europene

Ordinea juridică a Uniunii Europene – acquis comunitar – reprezintă totalitatea actelor

juridice normative adoptate la nivelul Uniunii Europene.

1. Principiul legalităţii implică respectarea normelor Uniunii Europene atât de către instituţiile
europene, cât şi de către statele membre ale Uniunii.

2. Autonomia dreptului Uniunii Europene faţă de ordinea juridică internă constituie baza
întregului sistem juridic al Uniunii Europene şi constă în aceea că dreptul Uniunii Europene
dispune pentru toate domeniile aflate în competenţa Uniunii şi instituţiilor sale şi nu poate fi
modificat prin norme de drept intern, iar dreptul intern dispune pentru tot ceea ce nu este
reglementat la nivelul Uniunii Europene.
În baza acestui principiu, instituţiile Uniunii Europene au dreptul de a-şi adopta propriile
regulamente interne de organizare şi funcţionare şi îşi pot numi proprii funcţionari.

3. Un alt principiu care stă la baza activităţii instituţiilor Uniunii Europene şi care reflectă
raporturile dintre Uniunea Europeană şi statele membre este subsidiaritatea care afirmă că fiecare
nivel de putere nu trebuie să aibă alte competenţe decât cele pe care este în măsură să le exercite.
Principiul subsidiarităţii este consacrat în dreptul Uniunii Europene :
în Tratatul de la Paris din 1951 instituind C.E.C.O. ;
în Tratatul asupra Uniunii Europene;
în Tratatul de la Lisabona (în domeniile care nu relevă competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de
o manieră suficientă de statele membre şi pot fi, deci, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii
dorite, mai bine realizate la nivel comunitar).

4. Delimitarea competenţelor instituţiilor Uniunii are la bază şi principiul atribuirii, ce este în

deplin acord cu „teoria puterilor implicite”[1] consacrată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Potrivit acestui principiu, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite
de către statele membre pentru atingerea obiectivelor fixate în tratatele constitutive. Prin
această prevedere, Uniunea capătă competenţă de drept comun, orice altă competenţă neatribuită
Uniunii aparţinând statelor membre.

5. Instituţiile Uniunii îşi exercită competenţele lor având ca reper de bază principiul
proporţionalităţii, prin care se urmăreşte ca modul de acţiune al Uniunii să nu depăşească
ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratate.

6. Un alt principiu de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte acţiunile întreprinse de instituţiile

comunitare este şi principiul unităţii instituţionale sau al cadrului instituţional unic.
Deşi se impunea un asemenea principiu, el a fost instaurat în mod progresiv; astfel, prin Tratatul
cu privire la fuziunea executivelor din 1965 au fost instituite un Consiliu şi o Comisie unice.
Dar, deşi existau instituţii comune ale Comunităţilor Europene, competenţele lor erau distincte în
funcţie de Comunitatea în care erau exercitate. Mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht, s-a
prevăzut în art. 3 că „Uniunea dispune de un cadru instituţional unic”.
Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, ca şi Tratatul de la
Lisabona instituie, în mod expres, acest principiu în art. 18, conferindu-i, în acest sens, o
valoare întărită.
7. Principiul echilibrului instituţional are în vedere două coordonate esenţiale:
separarea funcţiilor instituţiilor Uniunii Europene;
cooperarea între aceste instituţii ale Uniunii Europene.

IV. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Conform art. 9 din Tratatul de la Lisabona[2], Uniunea dispune de un cadru instituţional care
vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale
cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale. Acest cadru instituţional comunitar cuprinde, potrivit noilor
reglementări în materie, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene.
Având în vedere modificările recente, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul, Comisia Europeană (denumită în continuare «Comisia»), Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează
unele cu altele în mod loial.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social
şi de Comitetul Regiunilor, ce exercită funcţii consultative (art. 9).
Din cadrul sistemului instituţional comunitar vom analiza, în continuare, mai multe instituţii şi
organe comunitare, precum: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene (care cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul ca instituţie asociată Curţii
de Justiţie începând din 1988 şi Tribunalul Funcţiei Publice), Curtea de Conturi, Consiliul
European, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul European, Banca
Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii[3].

În literatura juridică se face distincţie între instituţii şi organe comunitare.

Astfel, instituţiile au un rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare, având un statut bine
determinat, participând direct la luarea deciziilor comunitare (spre deosebire de organele
comunitare), însă neavând personalitate juridică, deoarece ele reprezintă Uniunea şi acţionează
pentru şi în numele acesteia. Potrivit noilor modificări aduse de Tratatul de la Lisabona, instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Potrivit principiului subsidiarităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut
şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (art. 3b,
alineatele 3 şi 4).
Organele comunitare au fost create pentru a sprijini activitatea instituţiilor, acţiunea lor cu caracter
tehnic, auxiliar concretizându-se în pregătirea luării deciziilor.

Secţiunea I – Consiliul
Consiliul (înainte de Tratatul de la Maastricht, numit Consiliul Comunităţilor Europene) a fost
consacrat în proiectul privind Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa sub denumirea de
Consiliu de Miniştri. El este principalul for de decizie al Uniunii, reprezentând, pe de o parte,
interesele statelor membre şi, pe de altă parte, interesul comunitar.
Potrivit art. 203 din Tratatul asupra U.E., „Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui
stat membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Instituţia poate lua forma unui
„Consiliu general”, atunci când e compusă din miniştri de externe ai statelor membre sau a unor
Consilii „specializate” sau „sectoriale”, când e constituită din miniştri specializaţi într-un anumit
domeniu. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, „statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele
lor” (art. 8 A, alin. 2).
Prin urmare, Consiliul e alcătuit din 28 de membri, câte unul din partea fiecărui stat membru, care
au, în mod obligatoriu, calitatea de membri ai guvernelor, identitatea miniştrilor fiind determinată
de problemele înscrise pe ordinea de zi:
– miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau la
relaţiile externe ale Uniunii Europene; în această configuraţie poartă denumirea de Consiliul
Afacerilor generale şi relaţiilor externe;
– miniştrii de resort, când deciziile urmează a fi luate în domenii specializate; de exemplu,
în probleme legate de agricultură se va reuni Consiliul pentru Agricultură şi pescuit.
Funcţionarea Consiliului se face pe baza tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, a
Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatului de la Lisabona şi a Regulamentului interior. În
vederea desfăşurării unei activităţi eficiente, Consiliul dispune de mai multe organisme şi organe
auxiliare: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul
General, grupurile de experţi şi comitetele pe diferite domenii.

Secţiunea a II-a – Consiliul European

Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştri
lor de externe, plus preşedintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european responsabil
cu relaţiile externe. Această instituţie s-a format pe cale cutumiară şi s-a instituţionalizat prin Actul
Unic European şi prin Tratatul de la Maastricht. Acesta din urmă prevede în art. 4 rolul acestui
organism: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale”. Aceleaşi atribuţii sunt stabilite şi prin Tratatul de la
Lisabona, precizându-se şi faptul că această instituţie comunitară nu exercită funcţii legislative.
De asemenea, deciziile Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii
privesc politica externă şi de securitate comună, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a
Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită
tematică. Acestea precizează durata lor şi mijloacele care urmează a fi puse la dispoziţie de Uniune
şi statele membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, la recomandarea Consiliului,
adoptată de acesta în conformitate cu normele prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile
Consiliului European sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate (art.
10 B). Tratatul de la Lisabona mai prevede că, potrivit art. 61 A, Consiliul European defineşte
orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie.
Secţiunea a III-a – Parlamentul European
“Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de epocă,
filosofie sau ideologie guvernantă. Parlamentul sau Adunarea reprezentativă şi-a creat legitimitate
în viaţa publică europeană, o dată cu apariţia constituţionalismului şi principiului separaţiei
puterilor în stat”[5].
Parlamentul este definit ca fiind reprezentarea poporului, în statele democratice, iar
parlamentarismul este definit ca fiind concepţia politică, potrivit căreia poporul îşi exercită
guvernarea prin reprezentanţii săi în parlament.
Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene, care
reprezintă din punct de vedere politic popoarele ţărilor membre ale Uniunii, fiind singurul corp
legislativ comunitar care este ales prin vot direct.
Deşi s-au purtat discuţii cu privire la existenţa unui sediu unic, actualmente Parlamentul European
îşi desfăşoară activitatea în trei oraşe diferite: sediul Parlamentului este la Strasbourg, sediile
administrative sunt la Luxemburg, iar comisiile parlamentare îşi desfăşoară activitatea la
Bruxelles.
Parlamentul European îşi începe istoria aproximativ o dată cu cea a construcţiei Europei Unite şi
anume la 9 mai 1950, când ministrul de externe francez Robert Schuman propune înfiiţarea unei
Adunări comune a Comunitaţilor Cărbunelui şi Oţelului, care să coordoneze folosirea acestor
resurse.
Tratatul de la Paris din 1951 propune înfiiţarea unor instituţii care să facă posibilă integrarea şi
crearea unei Adunări comune. Tratatele de la Roma din 1958 au dus la înfiiţarea unei Adunări
parlamentare ca o adunare comună a C.E.C.O, C.E.E.A, şi C.E.E. În 1962, această Adunare ia
numele de Parlament, prin autoproclamare. În 1970, prin Tratatul de la Luxemburg, Parlamentul
European capătă puteri bugetare şi de control, fiind responsabil cu adoptarea bugetului şi a
controlului execuţiei bugetare. Tratatul de la Bruxelles din 1975 îi sporeşte Parlamentului puterile
bugetare, având dreptul de a respinge bugetul. O dată cu primele alegeri directe a membrilor
Parlamentului European – desfăşurate în iulie 1979 – , creşte şi rolul acestei instituţii. Prin Actul
Unic European din 1986 Parlamentul European primeşte dreptul de aviz conform şi de cooperare
legislativă în câteva domenii.
Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentului îi sunt recunoscute puterea bugetară, puterea de
control şi de nominalizare a comisarilor, precum şi puteri colegislative, Parlamentul European
fiind responsabil cu învestirea Comisiei.
Tratatul de la Amsterdam îi aduce Parlamentului şi puterea de a primi rapoartele Comisiei, de a
aproba preşedintele acesteia şi Colegiul Comisarilor şi de a demite Comisia printr-o moţiune de
cenzură.
Competenţa de a declanşa recursuri jurisdicţionale pentru incompetenţă, violarea formelor
substanţiale şi violarea tratatelor care instituie Comunitatea Europeană, precum şi recursuri
împotriva actelor Comisiei sau Consiliului îi este atribuită Parlamentului în 1999 prin Tratatul de
la Nisa.
Perspectiva Parlamentului asupra noului Tratat este redată prin Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind
convocarea Conferinţei inter-guvernamentale (CIG): avizul Parlamentului European. Documentul
susţine păstrarea în substanţă a vechiului Tratat Constituţional, subliniind poziţia Parlamentului
European, care consideră că principalul interes al Uniunii este “să consolideze construcţia
europeană şi metoda comunitară, care au generat pace, stabilitate şi prosperitate de peste 50 de
ani”[6].
Documentul identifică şapte tendinţe negative în pregătirea consensului constituţional, tendinţe
legate de renunţarea la: “a) ideea unui singur tratat constituţional; b)simbolurile Uniunii; c)o
denumire inteligibilă a actelor juridice ale Uniunii; d)o declaraţie clară privind prioritatea dreptului
Uniunii şi definirea Uniunii Europene ca Uniunea cetăţenilor şi a statelor; e) sporirea posibilităţilor
de opt-out pentru anumite state membre; g)evoluţia atitudinilor opuse ideilor europene de
solidaritate şi integrare; h)mandatul care permite modificarea denumirii actelor juridice, dar nu
prevede nicio schimbare în structura şi ierarhia lor”[7].
Documentul salută, de asemenea, consolidarea modalităţilor Parlamentului European de
participare la Conferinţa inter-guvernamentală şi voinţa de a menţine o relaţie strânsă cu
parlamentele naţionale şi cu societatea civilă în timpul procesului de revizuire a tratatelor.
Parlamentul European solicită “publicarea rezultatelor Conferinţei inter-guvernamentale şi sub
forma unui proiect de versiune consolidată a tratatelor”[8].

Rolul Parlamentului European

Rolul pe care îl exercită Parlamentul European în construcţia europeană este pus în evidenţă atât
prin atribuţiile pe care le exercită conform legislaţiei comunitare, cât şi prin raporturile stabilite
cu alte instituţii comunitare prin participarea Parlamentului European la diferite proceduri
reglementate la nivelul Uniunii Europene.
Competenţele exercitate de acest for european sunt prevăzute expres în Tratatul de la Lisabona.
Astfel, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. De
asemenea, această adunare reprezentativă a cetăţenilor europeni exercită funcţii de control politic
şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate (art. 9A alin. 1).

Atribuţiile Parlamentului European[21]

Potrivit unei opinii, “competenţele Parlamentului European nu sunt identice cu cele ale unui
parlament naţional, în primul rând pentru că puterea legislativă a Comunităţii – adică competenţa
de a adopta norme de caracter general – este, în principal, a Consiliului sau a Comisiei”[22].
Această afirmaţie era valabilă anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astăzi,
conform acestui tratat, Parlamentului îi sunt conferite atribuţii majore în ceea ce priveşte legislaţia.
Astfel, se introduce o nouă procedură legislativă, numită „ordinară” în majoritatea domeniilor;
pentru celelalte materii, se prevede „procedura legislativă specială”. Prin urmare, se constată o
întărire a rolului Parlamentului European datorită extinderii domeniilor politice în care
Parlamentul şi Consiliul decid împreună[23] (cum ar fi justiţia şi afacerile interne); sunt conferite,
de asemenea, puteri sporite în procedura adoptării bugetului european.
Până în 1958, Parlamentul European se numea Adunare, el neavând decât competenţa de a depune
moţiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei Europene. Din 1958, denumirea va fi aceea
de Adunare Parlamentară, căpătând şi un statut diferit.
Începând cu anii ’90, “o dată cu introducerea şi extinderea procedurii de codecizie, prin tratatele
de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, a început să se poată vorbi în termeni realişti de Parlament
ca de un colegislator, care împărţea puterea legislativă cu Consiliu în majoritatea domeniilor legate
de elaborarea de politici”[24].

§6. Atribuţii în domeniul politicii externe şi de securitate comună şi în domeniul cooperării

poliţieneşti şi judiciare în materie penală
În cadrul PESC, conform art. 21 TUE, Parlamentul este consultat de Consiliu asupra aspectelor
principale în materie. De asemenea, Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa
recomandări.
În domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, potrivit art. 39 TUE, Parlamentul
este consultat de Consiliu în legătură cu deciziile-cadru, deciziile şi convenţiile pe care le va
adopta. Parlamentul îşi va formula avizul în termenul determinat de Consiliul, interval care este
de cel puţin trei luni.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică
de securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi la
opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi de securitate comune şi ale politicii de
securitate şi apărare comune şi îl informează în privinţa evoluţiei acestora. Acesta se asigură ca
punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător.
Reprezentanţii speciali pot fi implicaţi în activitatea de informare a Parlamentului European”.
În acelaşi sens, după consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptă o decizie care
stabileşte procedurile speciale pentru garantarea accesului rapid la alocările din bugetul Uniunii
destinate finanţării de urgenţă a iniţiativelor în cadrul politicii externe şi de securitate comune, în
special la activităţile de pregătire a misiunilor speciale ale Uniunii Europene.

Secţiunea a IV-a – Comisia Europeană[35]

Comisia Europeană este formată în prezent din 27 de comisari desemnaţi de guvernele statelor
membre, pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre
personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă (art. 9 D din Tratatul de la Lisabona).
Potrivit Tratatului de la Lisabona, începând cu 2014, numărul comisarilor europeni va fi redus şi
nu va mai fi egal cu cel al statelor membre. Comisia Europeană va fi compusă din 18 comisari
(sau două treimi din numărul statelor membre), atât timp cât Consiliul European nu decide
modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre
resortisanţii statelor membre – pentru un mandat de cinci ani – în conformitate cu un sistem de
rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a
tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în
unanimitate în conformitate cu articolul 211 a din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Tratatul de la Nisa, precum şi Tratatul de la Lisabona ce cuprind anumite modificări a tratatelor
institutive reglementează şi desemnarea Comisiei. Astfel, Consiliul European hotărăşte
desemnarea unei personalităţi ce urmează a fi numită preşedinte al Comisiei, Parlamentul
European aprobând această desemnare. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou
candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură. Consiliul
(cu majoritate calificată) împreună cu viitorul preşedinte al Comisiei desemnează comisarii pe
baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale. Aceşti comisari împreună cu
preşedintelor lor sunt supuşi, în calitatea de organ colegial, aprobării Parlamentului European.
Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul cu majoritate calificată.
În septembrie 2009 José Manuel Durao Barroso a obţinut sprijinul Parlamentului European pentru
un al doilea mandat ca preşedinte al Comisiei.
Pe 9 februarie 2010 Parlamentul European a aprobat noua Comisie formată din 27 de membri, câte
unul din fiecare stat membru. Noua Comisie ar fi trebuit să îşi înceapă activitatea în noiembrie
2009, dar numirea ei a fost amânată datorită ratificării târzii a Tratatului de la Lisabona şi a
retragerii candidatei bulgare din cursa pentru postul de comisar (Rumiana Jeleva), înlocuită de
Kristalina Georgieva.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară. Numărul
lor e stabilit de Consiliul cu unanimitate de voturi.
Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Deşi sunt desemnaţi de
guvernele naţionale, comisarii europeni nu pot fi demişi de aceştia. Singura instituţie ce are dreptul
de a demite un comisar este Curtea de Justiţie, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial,
poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiune de cenzură adoptată cu două treimi din
voturile exprimate.
Comisia reprezintă interesul comunitar[36], aflat adesea în contradicţie cu cel al statelor membre.
De aceea, în exercitarea atribuţiilor lor, comisarii europeni sunt independenţi, pentru că ei trebuie
să ia poziţie în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat. În acest sens,
tratatele stabilesc anumite obligaţii în sarcina comisarilor şi a statelor membre. Astfel, membrii
Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de instrucţiuni din partea
guvernelor naţionale sau a altor instituţii naţionale sau comunitare şi trebuie să se abţină de la orice
activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor: „Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină
independenţă; …membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui
guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile
lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor”.
După încetarea activităţii de comisar, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu
discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a
acestuia în faţa Curţii de Justiţie care îl poate demite. De asemenea, comisarul poate pierde
drepturile de pensie tot printr-o decizie a Curţii. În schimb, comisarul european beneficiază de
privilegii şi imunităţi pentru realizarea activităţii în bune condiţii.
Conducerea Comisiei este realizată de preşedintele acesteia şi de cei doi vicepreşedinţi.
Preşedintele Comisiei este desemnat cu şase luni înainte ca mandatul să înceapă şi el este consultat
în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al
Comisiei.
Preşedintele Comisiei avea, în mod teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând
Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Tratatul de la Nisa,
prin dispoziţiile sale, a întărit rolul preşedintelui. Astfel, acesta defineşte orientările politice şi
organizarea internă a Comisiei, asigură coerenţa, colegialitatea şi eficacitatea acţiunilor Comisiei,
numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar. Conform Tratatului de la
Lisabona, (articolul 217), responsabilităţile care îi revin Comisiei sunt structurate şi repartizate
între membrii săi de către preşedinte, în conformitate cu articolul 9 D alineatul (6) din respectivul
tratat”. Din nou se accentuează şi mai mult rolul pe care îl are preşedintele Comisiei.
Toate comisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor: Comisia CEE
Hallstein I (1957-1962); Comisia CEE Hallstein II (1957-1962); Comisia CE Rey (1967-1970);
Comisia CE Malfatti (1970-1972); Comisia CE Mansholt (1972-1973); Comisia CE Ortoli (1973-
1977); Comisia CE Jenkins (1977-1981); Comisia CE Thorn (1981-1985); Comisia CE Delors I
(1985-1989); Comisia CE Delors II (1989-1993); Comisia CE Delors III (1993-1995); Comisia
UE Santer (1995-1999); Comisia UE Prodi (1999-2004); Comisia UE Barroso I (2004-2009);
Comisia UE Barroso II (2010-2014).
Cei doi vicepreşedinţi sunt desemnaţi dintre comisari de către preşedinte. Ei au ca rol suplinirea
preşedintelui atunci când e necesar acest lucru.

Funcţionarea Comisiei Europene

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcţionari administrativi.
Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor care necesită întrunirea
Comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia.
Comisia are sediul la Bruxelles şi se întâlneşte săptămânal, prezenţa comisarilor la şedinţă fiind
obligatorie. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă şi implică
răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
Activitatea permanentă cu caracter administrativ este asigurată de cele 36 de direcţii generale
(D.G.) dintre care menţionăm secretariatul general, serviciul juridic, biroul de statistică.
Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 21.000 de persoane) este recrutat de Comisie
pe criterii geografice, iar o mare parte din acesta este angrenată în activitatea de traducere a
documentelor oficiale.
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a cel puţin 6000 de acte comunitare pe an dintre
care aproximativ 4000 sunt emise de un comisar sau altul, pe bază de abilitate.
”Comisia formează o administraţie unică, sistemul complex de direcţii generale, direcţii, servicii
şi divizii nefiind decât un mod de repartizare a competenţelor şi de delimitare a funcţiilor în scopul
evitării suprapunerii acestora sau a apariţiei unor conflicte de competenţe”[37].

Atribuţiile Comisiei Europene

Conform Tratatului de la Lisabona, „Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a
măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului
Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele.
Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele
de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituţionale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în
cazul în care tratatele prevăd acest lucru ( art. 9 D).
Prin urmare, Comisia are patru funcţii esenţiale[38]:
a) supune propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului;
b) gestionează şi aplică politicile şi bugetul UE (atribuţii executive);
c) aplică dreptul comunitar (de comun acord cu Curtea de Justiţie);
d) reprezintă Uniunea Europeană pe plan internaţional.

a) Comisia Europeană nu mai deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera fostului „pilon” întâi
– cel comunitar -, aşa cum prevăd dispoziţiile Tratatului de la Lisabona. În acest sens, proiectele
de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor
naţionale.
În înţelesul Protocolului privind rolul Parlamentelor naţionale anexat Tratatului de la Lisabona,
„proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre,
iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale
Europene şi cererile Băncii Europene de Investiţii privind adoptarea unui act legislativ. Proiectele
de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de către aceasta parlamentelor naţionale, în
acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului.
Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind numite
„documente COM”.
Comisia are şi putere normativă proprie. Astfel, în practică ea îşi exercită acest drept alături de
Consiliu, care emite un aviz conform.
Potrivit Tratatului instituind Euratom şi Tratatului privind funcţionarea UE, Comisia dobândeşte
putere normativă proprie numai în anumite domenii enumerate expres, precum: uniune vamală,
concurenţă.
Comisia are şi putere normativă subordonată celei a Consiliului, care-i permite executarea actelor
adoptate de Consiliu.
Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize) adresate statelor sau
întreprinderilor comunitare prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările
economice.

b) Comisia este organul executiv al Uniunii, punând în executare actele normative emise de
Consiliul sau adoptate de acesta împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă
ordinară.
Domeniile în care Comisia are putere executivă sunt, conform tratatelor: implementarea
(execuţiei) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei, uniunea vamală,
concurenţa, funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii), gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, competenţa executivă decurge din voinţa Consiliului, care delegă în mod expres
Comisia să execute actele necesare pe care le-a adoptat.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[39]

Curtea de Justiţie a Uniniunii Europene cuprinde, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea de
Justiţie, Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă), precum şi Tribunalul Funcţiei Publice.
Secţiunea a V-a – Curtea de Justiţie
Rolul Curţii de Justiţie
Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea
uniformă şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.Judecătorii
europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să
urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între Comisia Europeană şi statele
membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană.
Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la
Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale
Uniunii Europene.

Componenţa Curţii de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din judecători şi din 8 avocaţi generali numiţi de comun acord de
guvernele statelor membre, după consultarea unui nou comitet creat prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, conform art. 224a, se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al
Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format
din şapte personalităţi, alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre
membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de
Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabileşte regulamentul de funcţionare al
acestui comitet, precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi membrii comitetului. Comitetul
hotărăşte la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.
Începând cu 2007, Curtea are 27 de judecători, prin Tratatul de la Nisa stabilindu-se ca principiu
desemnarea a câte unui judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali care a
fost de 9 s-a redus la 8, Consiliul având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate
în acest sens, la propunerea Curţii de Justiţie.
În ceea ce priveşte Statutul Curţii, prin noile modificări, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot modifica dispoziţiile Statutului, cu
excepţia titlului I şi a articolului 64. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc fie la solicitarea
Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea
Curţii.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliu, la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror
independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai
înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt profesori universitari de competenţă recunoscută”.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din
3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au rolul de a
prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în
care este obligatorie prezenţa lor, asistând, astfel, Curtea în activitatea sa.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se
ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile; în istoria Curţii nu au
fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

Funcţionarea Curţii
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi
reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi
de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară –
asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative –
asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet”
al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea Cameră şi Camerele.
Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 11
judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii
sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi
forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate
între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat
membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o
solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii
o cere, precum şi în alte patru situaţii: când judecă cererea Parlamentului European de demitere a
Mediatorului European (Ombudsman); când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului
în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un
fost comisar european; când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind
comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor
necesare exercitării funcţiei sale; când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu
mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile),
publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă[40] şi una orală[41] şi inchizitorie (deoarece
presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la
ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală”, iar avocaţii generali nu participă.
Numărul judecătorilor trebuie să fie impar[42].
Hotărârea se ia cu majoritate[43]. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se
aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii,
aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau
publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare,
respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru –, iar persoanele fizice
sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este , de regulă, limba pârâtului[44]; în cazul în care pârât
este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură”[45]. Odată stabilit
regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele
procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are
valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă
fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

Competenţa Curţii
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în
care se află:
a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând
recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile
din tratate sau când interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte
administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare; 3) atunci când exercită atribuţiile unei
jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese; 4) atunci când
acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor
comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
În conformitate cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, Curtea controlează legalitatea
actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele,
a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice
faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor
Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
Potrivit noilor reglementări, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni formulate şi de
Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestuia.
De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror
destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care
o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri
speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor
organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de ele.
În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul şi neavenit. Cu toate
acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat,
care trebuie considerate ca fiind irevocabile.
Instituţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară prezentului tratat
este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
Ca o noutate, Curtea este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act adoptat de
Consiliul European sau de Consiliu în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea
Europeană numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului
European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevăzute de
respectivul articol. Această cerere trebuie prezentată în termen de o lună de la data respectivei
constatări. Curtea hotărăşte în termen de o lună de la data cererii (art. 235 a).
Alte noi dispoziţii se referă la competenţa Curţii în domeniul PESC şi în cel privind spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene. Astfel, conform art. 240 a, Curtea de Justiţie nu
este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună,
nici în ceea ce priveşte actele adoptate în temeiul acestora. Cu toate acestea, Curtea este
competentă să controleze respectarea dispoziţiilor articolului 25b din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la
articolul 230 al patrulea paragraf din tratat, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd
măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului
V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În concordanţă cu noul articol 240 b, în exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii a treia
titlul IV capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Curtea de Justiţie
nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie
sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la
exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice
şi a apărării securităţii interne.

Secţiunea a VI-a – Tribunalul

Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece
în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari.
Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal”
prin Tratatul de la Lisabona) ca instituţie comunitară chemată să „asigure respectul dreptului în
interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are
dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii şi cu aprobarea
unanimă a Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii se aplică şi în
cazul Tribunalului.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul este format din câte un judecător
din fiecare stat membru, iar prin Statutul Curţii poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali.
Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători.
Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în
cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin procedura
legislativă ordinară de Consiliul şi Parlament, a actelor emise de Consiliul, Comisia Europeană şi
Banca Centrală Europeană; acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare; recursul
împotriva hotărârilor tribunalului specializat; chestiunile prejudiciale de interpretare şi de
apreciere a validităţii, responsabilitatea extracontractuală a Uniunii Europene, precum şi cea
contractuală când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de
statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competenţa Curţii.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de
apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs,
motivat numai pe probleme de drept[46], în faţa Curţii. Dacă recursul este fondat, cauza se
rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de
modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 227a), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă
Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în
materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea
Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după
consultarea Comisiei.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista şedinţe ale plenului. Procedura
de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.

Secţiunea a VII-a – Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)

La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia nr.752/2004/CE[47] pentru înfiinţarea
Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) („European Union Civil Service
Tribunal” sau “Tribunal de la fonction publique de l’Union Européenne”), ca fiind prima dintre
„camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor art.225A din Tratatul de la Nisa[48]. Această
competenţă a fost exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988,
de Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona).
TFP este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate
fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui Comitet format din
şapte personalităţi, alese dintre foşti membri ai Curţii şi ai Tribunalului, dintre jurişti a căror
competenţă este notorie.
Judecătorii desemnează din rândul lor preşedintele pentru o perioadă de trei ani, care poate fi
reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în camere compuse din trei sau cinci judecători
şi ca excepţie în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept
justifică acest lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în
materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene, soluţionând în primă instanţă: litigiile
dintre Uniunea Europeană şi agenţii ei, conform articolului 236 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (reprezintă aprox. 150 de cauze pe an). Aceste litigii au drept obiect probleme
referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare,
măsuri disciplinare etc.), regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de
muncă, alocaţii familiale); litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din
cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul
Pieţei Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice[49] pot face obiectul unui recurs limitat la
probleme de drept (potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1 – lipsa de competenţă a TFP; pe încălcarea
procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză, cât şi pe încălcarea
dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice.). Acest recurs poate fi introdus în termen
de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP[50] se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, în special a celor
conţinute în anexa I a acestuia, precum şi de Regulamentul de procedură, intrat în vigoare la 1
noiembrie 2007 şi cuprinde o fază scrisă şi una orală.
Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului, abilitat să pledeze în faţa instanţelor unui stat
membru la care părţile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate, nefiind suportat de către instanţă.
În cazuri speciale se poate solicita asistenţă juridică gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.
Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii
Europene, fiind totodată limba în care se va desfăşura procedura în cauza respectivă.
Secţiunea a VIII-a – Curtea de Conturi
Rolul Curţii de Conturi
Înfiinţată în 1975, Curtea de Conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută dintre
instituţiile Uniunii Europene. Statutul de „instituţie comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la
Maastricht şi apoi precizat din nou prin reglementările Tratatului de la Lisabona.
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor
comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din
bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor
instituţiilor şi organismelor comunitare.
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare
a conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa
administrării bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea
altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente
sau să facă propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele
fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private
beneficiare a unor fonduri comunitare.

Structură
Curtea de Conturi este compusă, potrivit noilor modificări, din câte un resortisant din fiecare stat
membru numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Numirea se face de către Consiliul, cu majoritate calificată, după obţinerea avizului cu caracter
consultativ al Parlamentului European şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani.
Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate
organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.
Membrii Curţii de Conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii, trebuie să fie independenţi în
exercitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca
organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert
naţional dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi
naţionale.
În contextul modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rolul
Curţii de Conturi va creşte foarte mult datorită necesităţii de a spori transparenţa şi de asumare a
responsabilităţii pentru a gestiona corect fondurile publice.

Secţiunea a IX-a – Mediatorul European

Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht. Astfel, Parlamentul European
numeşte, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator European, după modelul Ombudsman-ului
nordic, care are ca şi atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând
ilegalităţile săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor.
În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strasbourg, în sediul Parlamentului
European), întreprinde o anchetă administrativă şi redactează un raport, pe care îl prezintă
Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Mediatorul nu poate impune, însă, nici un fel de
sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de conciliere şi de rezolvare amiabilă
a litigiilor administrative. Ombudsman-ul European investighează plângerile pe care le primeşte
şi întocmeşte un raport cu privire la acestea (art. 195 modificat prin Tratatul de la Lisabona).
În faţa Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de
soluţionare a plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului, dacă nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.

Secţiunea a X-a – Banca Centrală Europeană

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE)
şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale statelor membre. Termenul „Eurosistem” defineşte
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro.
Statele care au aderat la zona euro sunt: Austria, Benelux, Franţa, Germania, Italia, Irlanda,
Portugalia, Spania, Finlanda (1999); Grecia (2001); Slovenia (2007); Cipru şi Malta (2008);
Slovacia (2009); Estonia (2011).
Obiectivele acestui sistem sunt: definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
derularea operaţiunilor externe; păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre; promovarea
unui sistem eficient de plăţi.
Misiunea SEBC devine cu mult mai complexă prin noile reglementări ale Tratatului de la
Lisabona. În acest sens, conform art. 245 a, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale
constituie Sistemul European al Băncilor Centrale («SEBC»). Banca Centrală Europeană şi băncile
centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul,
conduc politica monetară a Uniunii. SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale
Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce
atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a
contribui la realizarea obiectivelor acesteia.
Banca Centrală Europeană are sesdiul la Frankfurt şi are personalitate juridică. Aceasta este
singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea
competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii,
precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă.
Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale. Statele membre
a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul
monetar.
În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect
de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite
avize.
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director şi Comitetul
Executiv.
Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor
centrale naţionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri,
aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar.
Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din
guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre UE.
După aderarea la Uniunea Europeană România este reprezentată în Consiliul General de către
Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării României la moneda unică, acesta va deveni
şi membru al Consiliului Guvernatorilor.

V. Colaborarea instituţiilor în diferite proceduri legislative

În scopul aplicării efective a principiului echilibrului instituţional, instituţiile comunitare
colaborează între ele în diferite momente ale exercitării atribuţiilor de care dispun în baza tratatelor
constitutive şi a celor care au modificat tratatele originare. Această colaborare realizată în vederea
luării anumitor decizii se manifestă pe mai multe planuri.
– în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea bugetului Uniunii Europene;
– în cadrul diferitelor proceduri legislative existente la nivelul Uniunii Europene, conform
tratatelor;
– în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună
a Uniunii Europene.

.
VI. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor
Prin acordul lor de voinţă, statele crează atât norme de drept intern, cât şi norme de drept
internaţional public, însă aceste categorii de reguli de conduită prezintă o serie de particularităţi ce
au fost menţionate mai sus şi, de asemenea, multe interferenţe. Aceste legături au devenit din ce
în ce mai stabile şi mai accentuate astăzi datorită nenumăratelor probleme ce au apărut în diverse
domenii de activitate pe plan internaţional. În acest context, de o mare importanţă apare relaţia
care e stabilită între dreptul intern şi dreptul internaţional public. Astfel, în literatura juridică
s-au conturat două teorii opuse: teoria dualistă şi teoria monistă.

Teoria dualistă – apărută în doctrina germană (Triepel) şi în cea italiană (Anzilotti) – consideră
că cele două sisteme de drept, deosebite în ceea ce priveşte izvoarele, subiectele lor, precum şi
modul de îndeplinire a normelor juridice, sunt egale, independente şi deci, complet separate.
Astfel, ele nu ar prezenta puncte de convergenţă, fiind ordinii juridice distincte; prin urmare,
valoarea lor nu depinde de concordanţa unuia cu celălalt. Concluzia la care se ajunge – având în
vedere diferenţele dintre cele două sisteme de drept şi suveranitatea absolută a statelor – este, însă,
în totală contradicţie cu interferenţele obiective care există între cele două sisteme de drept.
Teoria monistă porneşte de la ideea că dreptul internaţional şi dreptul intern constituie o singură
ordine juridică în cadrul căreia normele prezintă o anumită ierarhizare.
În funcţie de subordonarea normelor juridice ce formează această unitate juridică, teoria monistă
are două variante: monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului
internaţional.
Monismul cu primatul dreptului intern a fost creat de şcoala germană de drept de la Bonn –
Zorn, Erich Kaufman, Max Wenzel. Se consideră ca dreptul internaţional public derivă din
dreptul intern al statelor, fiind o prelungire a acestuia din urmă în domeniul relaţiilor
internaţionale şi aflat, astfel, într-o relaţie de subordonare. Se mai susţine că cele două drepturi
formează o unitate deplină, constituind aşa-numitul „drept statal naţional”. Această teorie are la
bază concepţia suveranităţii absolute a statelor şi nu corespunde noilor realităţi existente pe plan
mondial.
Monismul cu primatul dreptului internaţional susţine că în ordinea juridică unică pe care o
formează cele două sisteme de drept, dreptul internaţional deţine supremaţia, iar cel intern
este o derivaţie a primului. S-a accentuat asupra necesităţii concordanţei celor două ordini
juridice prin respectarea obligaţiilor internţionale ce revin statelor. Această teorie neagă atribuţiile
ce rezultă din suveranitatea statelor şi ea reprezintă creaţia şcolii austriece de drept internaţional
public – H. Kelsen, Kunz, Verdross – şi a şcolii franceze – Duguit, Scelle, Politis.
În realiatate, cele două sisteme de drept nu sunt separate în mod absolut, ci ele se condiţionează şi
se influenţează în mod reciproc[58].
După cel de-al doilea război mondial s-a pus accent pe superioritatea dreptului intenaţional
public asupra dreptului intern, supremaţia dispoziţiilor cuprinse în anumite reglementări
internaţionale fiind consacrată atât în practica judiciară internaţională, în unele acte internaţionale,
cât şi în actele fundamentale ale mai multor state. În acest sens, în Convenţia privind dreptul
tratatelor se prevede că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea tratatului”(art.27). În aceeaşi ordine de idei, Constituţia României prevede în art.
20 că în cazul unei neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia dispoziţiilor interne mai favorabile. Se mai statutează că „tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”(art.11); deci, dispoziţiile acestor tratate vor
deveni, astfel, obligatorii pentru România.
Mai trebuie menţionat că în cadrul Uniunii Europene statele membre au cedat exerciţiul unor
atribute ale suveranităţii lor structurilor comunitare, primatul dreptului comunitar fiind unul dintre
principiile care stau la baza acestei structuri supranaţional.

Bibliografie

I.Tratate, monografii, cursuri, articole

Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien, Garat, Cristophe, Marile probleme europene, Ed. Institutul
European, Iaşi, 2010
Bărbulescu, Iordan, Gheorghe, Uniunea Europeană de la economic la politic,Ed.Tritonic,
Bucureşti, 2005
Beloeil-Benoist, Yves Jean, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul, Dicţionarul UE,
Editura Polirom, Iaşi, 2001
Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Blumann, Claude, Dubouis, Louis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, 2 edition,
LexisNexis S.A., Paris, 2005
Burban, J.-L., Parlamentul European, traducere de Anca Calangiu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999
Busek, Erhard, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre răsărit, Institutul
European, Iaşi, 2005
Bouloius, Jean, Droit institutionnel de l’Union Européenne, 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997
Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shakleton, Michael, Parlamentul European, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007
Dashwood, A., The Constitution of the European Union after Nice: Law-making Procedures,
European Law Review, 2001
Diaconu, Nicoleta, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 4/2004 Nicoleta Diaconu, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista
Română de Drept Comunitar, nr. 4/2004
Dinu, Alina, Guşă, Cornelia, „Parlamentul European: informare, comunicare, democratizare,
serviciul Poşta Cetăţeanului”, în R.R.D.C.nr. 4/2006
Dragoş, Cosmin, Dacian, „U.E.Instituţii.Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Duculescu, Victor, Dreptul Integrării Europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003
Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, „Justiţia europeană, Mecanisme, deziderate,
perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Duţu, Mircea, Duţu, Andrei, Dreptul contenciosului european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010
Duţu, Mircea, Tratatul de la Lisabona: noua etapă în dezvoltarea construcţiei europene, în
„Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona”, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010
Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar”, Editura Actami, Bucureşti,
2000
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010
Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed.
Meronia, Bucureşti, 2007
Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, Beatrice Andreşan Grigoriu, Tudorel Ştefan,
Tratatele Uniunii Europene, versiune oficială consolidată ca urmare a intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010
Guy, Isaac, Droit Communautaire general, Ed. Armand Colin, 1998
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la
Tratatul de la Lisabona, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010
Jinga Ion, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Dicţionar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
Lall, Arthur, Modern International Negotiation, Principles and Practice, Columbia University
Press, New York, 1966
Manolache, Octavian, „Drept Comunitar”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
Mccormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006
Mazilu, D., Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană, Drept comunitar şi instituţii europene”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007
Mungiu-Pippidi, Alina, Extinderea UE înspre est. Dincolo de noile graniţe, în România şi
integrarea europeană, Institutul european, Iaşi, 2005
Păun, Nicolae, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2004
Păun, Nicolae, De la Maastricht la Nisa. Perspective ale integrării europene, în Paradigme ale
integrării, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2002
Petrescu, Oana, „Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie
de la Luxembourg”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008
Pop, Lia, Pentru Parlamentul European, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2007
Silaşi, G., Sîrghi, N., Şoşdean, C., Diplomaţia comunitară, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2001
Smith, Karen, E., „Politica externă a Uniunii Europene”, Editura Trei, Bucureşti, 2004
Ştefan, Tudorel, Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Ţinca, Ovidiu, „Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice”,
în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 1/2007
Ţîncu, Dumitru, Principiul subsidiarităţii şi delimitarea competenţelor între Uniunea Europeană
şi statele membre, în “Revista Română de Drept Comunitar” nr. 2/2005
Voicu, Marin, „Jurisprudenţa comunitară”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. Arc, Bucureşti,
2004

II. Legislaţie
Tratatele institutive şi cele modificatoare, cuprinse în lucrarea Beatrice Andreşan Grigoriu,
Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene – actualizat 2010, ed. a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2010
Tratatul de Reformă de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
C.306 din 17 decembrie 2007
Tratatul de Reformă de la Lisabona ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 107 din 12 februarie 2008
Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din
29 octombrie 2003
Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European
publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie 2007
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului publicată în Monitorul
Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004
Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale
publicată în Monitorul Oficial nr. 632 din 21 iulie 2006
Decizia nr.752/2004/CE pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene
(TFP)publicată în în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 333
Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul
Parlamentului European

III. Practică judiciară

CJCE, 15.07.1960, af. 1/58, STOCK, Rec. 1959

CJCE, 27.02.1962, af. 10/61, Comisia/Republica Italiană, Rec. 1962
Cauza 138/79, Roquette Freres c. Consiliul, (1980) ECR 3333
Cauza 65/93, Parlamentul c. Consiliul, (1995) ECR I-643
Cauza 204/86, Grecia c. Consiliul, (1988) ECR 5323, paragraf 16
Cauza 1253/79, Battaglia c. Comisia, (1982) ECR 297
CJCE, 1 octombrie 1997, Franţa susţinută de Luxembourg c. Parlamentului European, dos. C-
345/95

IV. Surse Internet

www.mie.ro sau http://www.europa.eu.int (Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa)
http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm (Tratatul de Reformă asupra Uniunii
Europene)
www.europa.eu.int
www.europarl.eu.int
www.ue.eu.int/comm
www.curia.eu.int
www.eca.int
www.ecb.int
www.europa.eu.int/comm – Comisia Europeană
www.infoeuropa.ro
www.europa.eu.int/eurlex/lex/fr
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#legal theory – jurisprudenţă
http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#international and comparative – drept
internaţional comparat
http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html – librărie de drept
http://www.findlaw.com/04publications/index.html – publicaţii juridice pe internet
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/coj_rapport_/coj_rapport_ro.
pdf
P. Nikiforos Diamandours, Anual report2005- Executive summary and statistics -
http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf
http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf

[1]Jinga, Ion, Uniunea Europeană, Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.
91.
[2] Tratatul de Reformă de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C.306 din 17 decembrie 2007; Tratatul a fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din
7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 107 din 12 februarie 2008.
[3] Duculescu, Victor, „Dreptul integrării europene”, Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003; Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010; Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană, Drept comunitar şi instituţii europene”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Zlătescu, Irina M., Demetrescu, R., C., „Drept instituţional
comunitar”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999; Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, „Drept
instituţional comunitar”, Editura Actami, Bucureşti, 2000.

[4] Décision du Conseil du 1-ere janvier 2007 portant fixation de l’ordre d’exercice de la
présidence du Conseil, în Journal Officiel de l’UE L 1/11 din 4 .01. 2007.
[5] Nicolae Păun, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2004, p.128
[6]Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul
Parlamentului European
[7] Ibidem, p. 22
[8] Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul
Parlamentului European
[9] Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shakleton, Michael, Parlamentul European, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007; Burban, J.-L., Parlamentul European, traducere
de Anca Calangiu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 58-59; Boulouis, Jean, Droit institutionnel
de l’Union Européenne, 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997,p. 93-96
[10] Mandatul reprezentativ reprezintă o delegare de sarcini din partea cetăţenilor către o anumită
persoană care, în exercitarea acestuia, nu este obligată să ţină cont de opţiunile exprimate de
electorat în momentul votului, ci va avea în vedere interesele generale
[11] Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 758 din 29 octombrie 2003
[12] Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie 2007
[13] Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la
Tratatul de la Lisabona, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 183
[14] Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004
[15] Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 632 din 21 iulie 2006
[16] Europarlamentarii sunt aleşi în mod direct de cetăţeni din iulie 1979, în baza Actului asupra
alegerii parlamentarilor europeni prin vot universal din 20 septembrie 1976
[17] Actualul preşedinte al Parlamentului European este Martin Schultz.
[18]Irlandeza a devenit limbă oficială abia de la 1 ianuarie 2007, deşi Irlanda este membră a UE
din anul 1973
[19] Prin Decizia luată cu ocazia reunirii Consiliului European de la Edinburg în 1992, confirmată
printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam
[20] CJCE, 1 octombrie 1997, Franţa susţinută de Luxembourg c. Parlamentului European, dos.
C-345/95, în Recueil, p. I-5215
[21] www.euro-parl.eu.int – Parlamentul European
[22] Iordan Gheorghe Bărbulescu, U.E de la economic la politic, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2005,
p.135
[23] Duţu, Mircea, Tratatul de la Lisabona: noua etapă în dezvoltarea construcţiei europene, în
„Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona”, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010, p. 7
[24] Richard Corbett, Francis Jacobs şi Michael Shackleton, Parlamentul European,Monitorul
Oficial,Bucuresti,2007, p.96; Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien, Garat, Cristophe, Marile
probleme europene, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 89
[25] Art. 197 din Tratatul de la Lisabona
[26] Descărcarea de gestiune conţine recomandări privind ameliorarea execuţiei bugetului următor
[27] Parlamentul European are dreptul de a introduce la Curtea de Justiţie acţiunea în anulare a
unui act adoptat prin care s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, precum şi acţiunea în constatarea
abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau Consiliului dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile
[28] Art. 201 (fostul art. 144) din Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, Beatrice Andreşan
Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, versiune oficială consolidată ca urmare a
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 133
[29] Lia Pop, Pentru Parlamentul European, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2007, p.97
[30] Art. 194 (fostul art. 138d din Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, „Tratatele Uniunii
Europene”, versiune consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 131
[31] http://www.europarl.europa.eu.
[32] P. Nikiforos Diamandours, Anual report2005- Executive summary and statistics -
http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf
[33] Manda Corneliu, Slăniceanu Popescu Ioan, Predescu Ovidiu, op.cit, p.51
[34] C. Manda, O.Predescu, I.Popescu, C.C.Manda, op.cit., p.43
[35] Mccormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, p. 117-
127
[36] „Comisia Europeană a fost concepută atât ca secretariat, cât şi ca prototip de putere
executivă”, conform Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană,
Ed. Arc, Bucureşti, 2004, p. 12-17
[37] Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed.Tritonic,
Bucureşti, 2005, p.175.
[38] www.europa.eu.int/comm – Comisia Europeană
[39] În acest sens, a se vedea Voicu, Marin, „Jurisprudenţa comunitară”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005; Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, „Justiţia europeană, Mecanisme,
deziderate, perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; Manolache, Octavian, „Drept
Comunitar”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Dragoş, Cosmin, Dacian,
„U.E.Instituţii.Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007
[40] În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire
fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care
urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea,
acesta având termen pentru depunerea unei memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune
un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.
[41] Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor
şi concluziile avocatului general.
[42] Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători.
[43] Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu
formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.
[44] Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor
[45] În practică, cel mai des utilizată este limba franceză
[46] Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal,
iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte
[47] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 333
[48]http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/coj_rapport_/coj_rapport
_ro.pdf
[49] Petrescu, Oana, „Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de
Justiţie de la Luxembourg”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008, p. 86
[50] Ţinca, Ovidiu, „Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei
Publice”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 1/2007, p.43-51
[51] Această interdicţie a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam.
[52] Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 25-26
[53]Ştefan, Tudorel, Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2007, p. 73
[54] Art. 19, alin. 1, art. 37 alin. 1 şi 2, art. 93 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în
Andreşan, Grigoriu, Beatrice, Tratatele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31-
182
[55] Cauza 138/79, Roquette Freres c. Consiliul, (1980) ECR 3333; cauza 65/93, Parlamentul c.
Consiliul, (1995) ECR I-643; cauza 204/86, Grecia c. Consiliul, (1988) ECR 5323, praragraf 16;
cauza 1253/79, Battaglia c. Comisia, (1982) ECR 297
[56] Dashwood, A., The Constitution of the European Union after Nice: Law-making Procedures,
European Law Review, 2001, p. 215
[57] Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed.
Meronia, Bucureşti, 2007, p. 100
[58] Niciu, M., op. cit., p. 19
[59] Nicolae Păun, De la Maastricht la Nisa. Perspective ale integrării europene, în Paradigme
ale integrării, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2002, p. 221
[60] Dacian Cosmin Dragoş, UE. Instituţii. Mecanisme, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 24
[61] Alina Mungiu-Pippidi, Extinderea UE înspre est. Dincolo de noile graniţe, în România şi
integrarea europeană, Institutul european, Iaşi, 2005, p. 318
[62] Nicoleta Diaconu, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 4/2004, p. 46
[63] Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre răsărit, Institutul
European, Iaşi, 2005, p. 60
[64] Beloeil-Benoist, Yves Jean, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul, Dicţionarul
UE, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 87
[65] Lall, Arthur, Modern International Negotiation, Principles and Practice, Columbia
University Press, New York, 1966, p. 5
[66] Mazilu, D., Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 14
[67] Silaşi, G., Sîrghi, N., Şoşdean, C., Diplomaţia comunitară, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2001, p. 218
[68] Legea 23/1993, publicată în M.O. nr. 73 din 12 aprilie 1993.