UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

ADMINISTRAREA AFACERILOR

Rolul sistemului bancar în dezvoltarea

economică a societății

Coordonator: Student:
Cioban Gabriela Ciubuc Cristian
 Cuprins:

Introducere............................................................................................................................................3
Sumar.....................................................................................................................................................3
Criza şi subevaluarea riscului..................................................................................................................4
Efectele subevaluării riscului..................................................................................................................4
Rolul băncilor comerciale.......................................................................................................................5
Riscuri asumate de băncile comerciale..................................................................................................5
Riscuri asumate de băncile comerciale (2).....................................................................................5
Riscuri asumate de băncile comerciale (3).....................................................................................6
Profitabilitatea sectorului bancar din România......................................................................................6
Rolul băncii centrale...............................................................................................................................7
Obiectivul BNR: stabilitatea preţurilor...................................................................................................7
Obiectivul BNR: stabilitatea financiară...................................................................................................8
BNR- comportament anticiclic................................................................................................................8
BNR- comportament anticiclic (2)...................................................................................................9
Bibliografie...........................................................................................................................................13
Introducere

Orice acţiune umană este supusă incertitudinilor, în măsura în care viaţa (entropia) presupune
schimbarea. Orice schimbare într-un mediu în care există multiple variabile implică
incertitudinea cu privire la rezultat.

Iniţiativa economică porneşte de la asumarea unui risc. Riscul este cunoscut pentru că

reprezintă probabilitatea de manifestare a incertitudinilor. În acest sens, orice întreprinzător se
angajează într-o relaţie economică doar după ce a calculat costul de oportunitate al fiecărei
variante de risc.

Într-o situaţie de recesiune economică există puţine certitudini pentru că nimeni nu ştie cu

exactitate cât poate dura reaşezarea preţurilor activelor. Însă un întreprinzător este tocmai acela
care poate să calculeze riscul asociat revenirii preţului activelor.

Sistemul bancar în perioada de recesiune este unul dintre pilonii calculării riscului asociat
reaşezării preţului activelor. Prin natura activităţii sale, sectorul bancar acordă încredere (prin
intermediul creditării) anumitor activităţi, ceea ce conduce la reaşezarea preţurilor relative ale
activelor.

Realocarea resurselor între active prin reaşezarea preţurilor reprezintă baza creşterii economice
din următorul ciclu economic.

Dar sectorul bancar nu poate realiza acest lucru pe cont propriu. Cea mai mare contribuţie în
diminuarea incertitudinilor economice o are mix-ul de politici economice.

Sumar
Criza financiară a apărut pe fondul unei subestimări a riscului asociat deţinerii numerarului.
Acest risc a fost în mare parte determinat de evoluţia costului principalelor monede liber
convertibile. Această structură de preţuri a condus la o creştere a averii (iluzorie). În momentul
în care lichiditatea care alimenta această creştere a dispărut, a urmat o ajustare puternică a
preţului tuturor activelor (recesiune).

În România, în condiţiile unui cont de capital deschis efectele exprimate prin creşterea averii, a
dezechilibrelor la nivel macroeconomic şi ajustarea s-au simţit din plin.

Reluarea creşterii economice este intrinsec legată de reevaluarea riscurilor din economie.
Sistemul bancar din România, ca intermediar financiar, trebuie să găsească structura optimă de
depozite şi credite, astfel încât să continue creditarea clienţilor (gospodării şi corporate) viabili şi
să îşi minimizeze riscurile asumate.

BNR va continua politica sa anticiclică aplicată prin intermediul tuturor instrumentelor care îi
stau la dispoziţie (operaţiuni de piaţă, RMO, măsuri prudenţiale). 
Cred ca v-aţi dat seama de încercarea mea în expunerea de faţă să abordez tema aleasă, şi
anume rolul sistemului bancar în reluarea creşterii economice a României din perspectiva şi
ţinând cont de cerinţele unui management bun al riscurilor .

Criza şi subevaluarea riscului

În 2001, FED a început un ciclu de reducere a ratei dobânzii de politică monetară până la un
minim de 1% în 2004. BCE a redus rata dobânzii de politică monetară până la 2%. Pe acest fond
de acces facil la bani „ieftini", investitorii au căutat alternative de investire cu profit mai mare şi
evident asumând-şi riscuri mai mari.

Orice student în economie ştie că atunci când există un surplus de lichiditate comparativ cu
cantitatea de bunuri şi servicii oferite apare o creştere a nivelului general al preţurilor – inflaţia.
Dar totuşi, nivelul ratei inflaţiei la nivel global se afla pe un trend descendent după 2001, tocmai
motivul care permitea băncilor centrale să coboare rata dobânzii.

Inflaţia nu se manifesta pentru că o parte a economiei mondiale genera o productivitate a muncii

în creştere, iar această parte era reprezentată de economiile emergente – în special China,
Brazilia, India (şi Rusia) = Grupul BRIC.

În 2006, atât BRI cât şi preşedintele BCE, Jean-Claude Trichet, atrăgeau atenţia că riscurile sunt
subevaluate. Însă, în lipsa identificării unor pericole clare cu privire la consecinţele acestei
subevaluări, investitorii nu puteau decât să se grăbească şi mai tare pentru a prinde marjele de
profit. 

Efectele subevaluării riscului

Motivul pentru care pericolele subevaluării riscurilor nu erau evidente venea din faptul că rata
inflaţiei continua să fie mică. Astfel, investitorii erau preocupaţi să caute cu aceeaşi frenezie
alternative de investire a surplusului de capital generat de accesul la bani ieftini, întreţinut de
sporul de productivitate.

Pe acest fond, inovarea în domeniul instrumentelor financiare a înregistrat salturi mari. Dacă în
1985, colateralizarea începea firav cu creditele auto şi leasing-ul de echipamente de producţie,
după 1993 au apărut în cascadă instrumentele complexe care deşi respectau aceeaşi logică
aveau drept colateral active asupra valorii cărora exista din ce în ce mai mult risc.
Anul 2006 a înregistrat recordul în materie de volum al securitizării, cu o valoare de 2,7 trilioane
dolari. Creşterea rapidă pe această piaţă a însemnat şi o lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte
definirea riscurilor asociate emiterii, cotării şi deţinerii acestor titluri. Remarcam fenomenul de
apariţie a unui nou risc, căruia nu i s-a acordat atenţie suficientă (deloc?) din partea tuturor
părţilor implicate (investitori, emitenţi, intermediari), şi anume RISCUL DE MODEL, alături de
riscurile tradiţionale: de credit, valutar, de dobândă, operaţional.

Parcursul crizei financiare a arătat că avertismentul cu privire la subevaluarea masivă a riscurilor

pe toate pieţele şi de către toate instituţiile financiare şi state a fost real. În plus, distribuirea
pierderilor în urma crizei financiare, a arătat că riscurile au fost transferate investitorilor finali,
iar emitenţii, cu câteva excepţii, nu au avut de suferit. 
Rolul băncilor comerciale
Funcţia de bază a băncilor comerciale este intermedierea financiară, adică să constituie depozite
din disponibilităţile pe diferite maturităţi şi să acorde credite.

România a fost imediat după 1990 în situaţia în care un sector bancar în care nu existau
disponibilităţi era în imposibilitatea de a acorda credite. Incertitudinile din economie pot
determina băncile comerciale să îşi micşoreze activitatea pentru că nu pot să acorde credite.

Ca orice activitate economică şi cea bancară este supusă riscurilor. Esenţial pentru activitatea
bancară este obţinerea profitului. Însă această întreprindere este prin excelenţă una pe termen
lung, şi ca atare o bancă comercială nu acţionează în sensul erodării capitalului debitorului
(clientului). 

Riscuri asumate de băncile comerciale

Principalul risc pe care şi-l asumă o bancă comercială este cel de nerambursare a creditului de
către debitori. Creşterea semnificativă a creditelor restante şi îndoielnice din 2007 şi până în
2010 arată că băncile nu au calculat bine acest risc.

Comportamentul băncilor aşa cum îl relevă analiza evoluţiei creditelor neperformante pare să fi
fost condus de ideea economiilor de scală, în sensul în care creşterea expansivă a volumului
activităţii de creditare ar fi permis acceptarea unor pierderi din credite neperformante. Trebuie
sa evidenţiem aici trecerea băncilor la un model de business riscant, neadecvat condiţiilor
concrete din Romania, cu strategii mergând în principal pe volum (creşterea volumului
creditelor, a numărului clienţilor, a activelor, a cardurilor-credit cu buletinul) şi mai puţin
(aproape deloc) pe aspectele calitative (bonitatea clientului, analiza proiecţiei de cash flow,
afacerea, mediul economic intern si extern, mix-ul de politici).
În acest caz, este clar că în vederea reluării ciclului de creştere economică şi de
creditare, modelul de business al băncilor va trebui să se schimbe. Cel mai probabil se va
trece de la modelul economiilor de scală la unul care asigură o creştere solidă, însă graduală
bazată pe o relaţie strânsă şi de lungă durată cu clienţii. Aici as face o paranteza: apariţia crizei
este legată şi de lărgirea activităţii de investment banking care are la bază o relaţie pe
termen scurt cu clientul si obţinerea unui profit imediat (aspect subiectiv- profit şi bonusuri
mari), cu pasarea riscurilor in piaţă, cât mai departe de emitent şi de intermediari, pe când
activitatea tradiţională a unei bănci (cea care trebuie sa prevaleze imediat în România) este
aceea a unei relaţii pe termen lung cu clientul, cunoaşterea acestuia, a necesităţilor lui şi a
provocărilor ce stau în faţa clientului, şi găsirea căilor de a dezvolta şi adânci parteneriatul cu
clientul (deoarece acesta creează valoare nouă, pe care banca poate să o potenţeze, şi de aici
se formează sursele de profit pentru client, pentru bancă şi sursele de rambursare a
finanţărilor obţinute de acesta de la bancă). 

Riscuri asumate de băncile comerciale (2)

În procesul de atragere a resurselor si plasarea acestora pot să apară „gap"-uri - nepotrivire
între maturităţi pe parte de active şi respectiv pasive şi aici avem de-a face cu unul dintre marile
riscuri din activitatea unei bănci comerciale. Concordanţa între maturităţi pe partea de active şi
pasive permite unei bănci să nu fie supusă salturilor din piaţa monetară, care pot apărea ca
urmare a modificării factorilor de pe piaţa interna şi externă.
În România, în anul 2008, băncile comerciale îşi procurau resursele din depozite care erau 95%
pe termen scurt, iar creditele acordate erau în proporţie de peste 75% pe termen mediu şi lung.
(situaţie ce se menţine şi în acest moment).

Scăderea acestui risc în vederea reluării creditării presupune schimbarea structurii de

instrumente de economisire la nivelul băncilor, astfel încât să atragă mai multe resurse pe
termen lung.

Riscuri asumate de băncile comerciale (3)

Pentru un stat care are monedă proprie şi are contul de capital deschis, riscul creşterii creditului
denominat în valută trebuie să fie în permanenţă avut de vedere în formularea mix-ului de
politici.

Este vorba de mix-ul de politici şi nu doar de politica monetară, pentru că o politică de creştere a
veniturilor (salariilor, pensiilor) peste nivelul productivităţii duce la creşterea cererii şi obligă
politica monetară să mărească rata dobânzii. Dar aceasta nu face decât să atragă fonduri
externe, care vin să profite de diferenţialul de dobândă, ieftinind în acest mod creditul
denominat în valută.

Atâta timp cât există fonduri externe care sunt atrase de diferenţialul de dobândă, băncile nu se
confruntă cu riscul nepotrivirii structurii valutare a activului cu pasivul lor, pentru că transferă
riscul valutar către debitori. Dar dacă situaţia se schimbă şi creditele acordate devin
neperformante, băncile suportă atât riscul valutar cât şi costul creditelor neperformante. 

Profitabilitatea sectorului bancar din România

Băncile din România au suportat costul manifestării riscurilor pe care şi le-au asumat în ceea ce
priveşte structura pe maturităţi şi pe valute a activelor şi pasivelor lor.

Trebuie făcută o diferenţă în comportamentul băncilor între pierderile pe care le suportă (cele
amintite mai sus), şi cele provenite din scăderea activităţii economice a clienţilor lor, ca
urmare a recesiunii. Scot în evidenţă faptul că stoparea pierderilor din sectorul bancar nu se
poate face prin falimentarea clienţilor.

Un bancher are două soluţii pentru recuperarea unui credit de la un client ale cărui venituri se
diminuează. Fie, are în vedere soluţia pe termen scurt şi îşi falimentează clientul cerând
rambursarea pe moment. Acest comportament generalizat la nivelul întregului sector bancar
nu poate decât să creeze risc sistemic, pentru că se propagă în lanţ atât neplata între agenţii
economici, cât şi între agenţii economici şi bănci, iar în final între bănci.

A doua variantă impune o perspectivă pe termen lung a bancherului, în care esenţială este
relaţia cu clientul şi nu profitabilitatea pe moment. Acest lucru presupune asumarea unor
marje de câştig mult mai mici pe termen scurt, dar consolidarea unei relaţii profitabile pe
termen lung cu clientul. Sigur, că nu toate cazurile de debitori pot fi tratate astfel, pentru că şi o
astfel de atitudine generalizată ar putea duce la risc sistemic. Analiza trebuie făcută de la caz la
caz, dar ea necesită o schimbare de model de activitate, aşa cum aminteam mai înainte. 
Rolul băncii centrale
Principala menire a unei bănci este emisiunea de monedă, iar datoria este să păstreze
credibilitatea acelei monede ca mijloc de schimb şi de economisire.

Privită din exterior, sănătatea unei economii este evaluată prin credibilitatea monedei sale.
Astfel, stabilitatea unei monede nu este dată doar de politica monetară ci de ansamblul
politicilor economice care contribuie la productivitatea factorilor.

Cursul de schimb leu/euro a înregistrat fluctuaţii între 2007 şi 2009 pe fondul trecerii economiei
mondiale de la abundenţa de lichiditate la raritatea acesteia.

Însă, încheierea acordului de finanţare cu instituţiile internaţionale în 2009 şi semnarea

angajamentului de către cele mai mari 9 bănci comerciale cu subsidiare în România pentru
menţinerea expunerii, a permis stabilizarea cursului de schimb. Cu alte cuvinte, moneda
românească şi-a recăpătat credibilitatea. În momentul de faţă cursul leu/euro este variabil, nu
foarte variabil şi nici artificial (citându-l pe dl. Guvernator), aproape ca limitele de variaţie sunt
predictibile în contextul unor anumite elemente care prevalează în mediul romanesc şi
internaţional. Putem defini acest curs liber ca fiind mai degrabă flotant şi nu fluctuant.

Însă menţinerea credibilităţii este o problemă legată de mix-ul de politici economice.

Obiectivul BNR: stabilitatea preţurilor

BNR are ca obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor.

După 2005, când rata inflaţiei a ajuns la niveluri exprimate cu o singură cifră, nivelul preţurilor
este influenţat de aşteptările populaţiei cu privire la rata inflaţiei. De aceea, strategia de politică
monetară pe care o implementează BNR este de ţintire a inflaţiei.

Din acest punct de vedere, esenţial nu este să se atingă ţinta fixată, ci să se fixeze aşteptările
populaţiei cu privire la nivelul viitor al preţurilor. Acest lucru, însă nu este determinat numai de
politica monetară.

Chiar dacă inflaţia este un fenomen monetar, atunci când o cincime din rata inflaţiei este
rezultanta deciziilor cu privire la unele preţuri administrate, este dificil să ancorezi aşteptările cu
privire la nivelul generalizat al preţurilor.

Inflaţia este un risc în economie, poate cel mai important. Inflaţia erodează capitalul (şi puterea
de cumpărare) şi în consecinţă duce la lipsa investiţiilor (şi scăderea calităţii capitalului uman –
educaţia şi sănătatea). Lipsa investiţiilor reprezintă condamnarea la un nivel redus de dezvoltare,
sau la lipsa modernizării (progresului).

BNR nu are decât un singur instrument la dispoziţie pentru a lupta cu inflaţia – rata dobânzii de
politică monetară. Prin rata dobânzii de politică monetară BNR stabileşte preţul creditului, dar
numai atunci când semnalul ei este preluat la nivelul băncilor comerciale. Ce putem constata:
prin decizii succesive BNR a redus rata dobânzii de politica monetara (astăzi 6,25%), în timp ce
sectorul bancar s-a decuplat de la semnalul dat de Banca Centrală, menţinând sau chiar
majorând atât dobânzile active cât şi cele pasive. Este adevărat că băncile au invocat
incertitudinile persistente din economie prin lipsa unui mix adecvat de politici (cea fiscală şi
uneori şi cea monetară), aceasta inducând riscuri. Exista însă şi un grad important de exagerare
din partea băncilor.

Obiectivul BNR: stabilitatea financiară

Celălalt obiectiv al BNR este stabilitatea financiară, noţiune  asupra căreia nu există o definiţie
unanim acceptată. Ceea ce face BNR este să împiedice contagiunea în cazul apariţiei unor riscuri
la o instituţie de credit.

Mai mult, analizarea continuă a factorilor de risc care afectează modul de alocare a resurselor
financiare între sectoarele economice, permite BNR să sesizeze în avans posibile surse de risc de
contagiune şi să acţioneze prin măsurile de tip prudenţial pe care le are la dispoziţie.

Stabilitatea financiară, ocupându-se cu alocarea eficientă a resurselor în timp şi între sectoare,

permite BNR analizarea celui mai important indicator al unei economii – productivitatea.

Putem remarca faptul că riscul inflaţionist afectează volumul capitalului, iar riscul sistemic
afectează alocarea capitalului. Împreună, cele două riscuri sunt cele care determină
dezvoltarea unei economii.

Schimbarea de paradigmă la nivelul politicilor economice presupune şi creşterea rolului băncilor

centrale în stabilitatea financiară. Îmi exprim opinia că există o mare probabilitate ca într-un
viitor apropiat sa avem inclus şi acest obiectiv, şi anume cel al stabilităţii financiare, în Statutul
băncilor centrale. Aceasta nu este o abandonare a obiectivului preţurilor, ci lărgirea definiţiei
stabilităţii financiare înspre includerea de elemente precum crearea de locuri de muncă. În
Romania de astăzi şi a anilor ce urmează trebuie să evităm situaţia când banca centrală
subestimează posibilitatea creşterii economice rapide şi pe o perioadă fără ca acest lucru să
conducă neapărat la creşterea inflaţiei, sau situaţia când nu se ţine cont de şomajul în continuă
creştere, fără programe de sprijinirea reducerii acestuia, având consecinţe imediate în
adâncirea recesiunii şi deflaţie, neputând vorbi curând de nici o creştere economică. Nu ne
putem permite „luxul" persistenţei unor astfel de riscuri fără să realizăm necesitatea unei
atitudini proactive din partea guvernului şi a băncii centrale. 

BNR- comportament anticiclic

Pentru a contracara riscurile apărute în economie, BNR s-a comportat anticiclic, atât în faza
de boom cât şi în cea de recesiune. Acest comportament a fost aplicat atât în ceea ce priveşte
politica monetară, cât şi pe partea prudenţială.
În perioada 2005 – 2008, BNR a mărit rata dobânzii de politică monetară, pentru a răspunde gap-
ului dintre PIB-ul potenţial şi creşterea mai mare a PIB-ului efectiv. Această măsură nu a putut fi
aplicată cu stricteţe pentru că trebuia avut în vedere celălalt efect al atragerii capitalului extern.

Corespunzător, în perioada de recesiune, BNR a scăzut rata dobânzii de politică monetară, până
la nivelul minim de 6,25%. BNR sprijină în continuare ieftinirea creditului, însă rata dobânzii de
politică monetară nu poate fi scăzută fără să se aibă în vedere şi incertitudinile cu privire la mix-
ul de politici economice.
 BNR a folosit şi celelalte instrumente caracteristice ale politicii monetare pentru a îşi pune în
practică comportamentul anticiclic, astfel încât să atenueze dinamica creditului. În perioada 2005
– 2006 BNR a recurs la mărirea până la niveluri record pentru statele europene ale ratelor
rezervelor minime obligatorii, atât pentru resursele în lei (20%) cât şi pentru cele în valută (40%).

Invers, după declanşarea recesiunii, BNR a sprijinit economia prin relaxarea politicii monetare,
inclusiv prin utilizarea rezervelor minime obligatorii, cu scopul de a lăsa mai multe resurse la
dispoziţia băncilor. Astfel, rata rezervelor minime obligatorii a scăzut la resursele în lei la 15%, iar
la resursele în valută la 25%. 

BNR- comportament anticiclic (2)

În materie de măsuri de ordin prudenţial, BNR a recurs la mai multe decizii controversate la acel
moment, în scopul reducerii riscului sistemic cauzat de dinamica mare a creditului gospodăriilor.
Astfel, BNR a:

 stabilit un grad maxim de îndatorare şi un avans pentru persoanele

fizice;
 limitat expunerea băncilor la riscul valutar
 introdus cerinţe mai stricte de provizionare pentru creditele acordate
debitorilor neacoperiţi la riscul valutar;
 introdus reglementarea şi supravegherea instituţiilor financiare
nebancare (IFN).
De aceeaşi manieră contra-ciclică, BNR a operat asupra cadrului prudenţial în recesiune pentru a
lăsa mai multe resurse în economie prin:

 flexibilizarea creditării sectorului gospodăriilor;

 măsuri de îmbunătăţire a indicatorului de lichiditate al băncilor, datorită
relaxării coeficienţilor de ajustare a titlurilor de stat şi a depozitelor la vedere;
 măsuri de reglementare în domeniul solvabilităţii, datorită includerii
mai multor elemente în resursele proprii.

Vă rog să-mi permiteţi să fac unele remarci în legatură cu provocările la care este supus
sistemul bancar de la noi în contextul prelungirii crizei economice şi financiare şi a
demersurilor întreprinse de comunitatea internaţională:

Guvernele, băncile centrale şi instituţiile de supraveghere a pieţelor financiare trebuie să

asigure că istoria recenta nu se va mai repeta şi că economiile vor intra într-o fază care să
beneficieze de un sistem financiar solid, solvent şi eficient.

România trebuie să treacă la faza reluării creşterii economice, bazate pe sustenabilitate şi

având la bază reforme fiscale şi structurale serioase. Supravegherea pieţelor financiare trebuie
să facă paşi importanţi pentru implementarea celor mai bune practici, în direcţia lărgirii scopului
supravegherii şi plasarea priorităţilor către îmbunatăţirea coeficienţilor de solvabilitate.
A inceput sa se discute mult de BASEL III. Voi insista asupra acestuia deoarece finalizarea şi
implementarea unui astfel de acord va avea efecte deosebite şi în România. Basel III are în
vedere întărirea bilanţurilor bancare, concomitent cu sprijinirea unei creşteri economice
sustenabile. Basel III va reduce expunerea excesivă a băncilor, va îmbunătăţi calitatea
capitalului bancar, va intări transparenţa şi va asigura suficientă lichiditate pentru ca fiecare
bancă şi sistemul bancar în intregime să poată supravieţui unei crize ca cea din momentul de
faţă.

Identific câteva domenii care necesită maximă atenţie în perioada urmatoare:

1. În legatură cu supravegherea bancară, guvernele trebuie să asigure

resursele şi autoritatea necesare pentru ca această supraveghere să-şi
poate îndeplini misiunea.
2. Autorităţile trebuie sa facă distincţie între băncile comerciale şi cele
de investment banking. Atragerea de depozite şi acordarea creditelor
nu este acelaşi lucru cu angajarea în activităţi financiare cu risc ridicat şi
cu originarea de tranzacţii bazate pe modele sofisticate.
3. Trebuie să se asigure stabilitatea pe termen lung a unei bănci prin
atragerea în limite suficiente a depozitelor pe termen mediu şi lung.
4. Instituţiile de supraveghere bancară trebuie să analizeze fiecare bancă
în parte şi să-i stabilească profilul de risc şi interconexiunea cu alte
instituţii financiare, pentru identificarea unor eventuale surse de risc
sistemic – contagiune
5. Trebuie să existe cadru legal pentru lichidarea sau administrarea
specială a unor instituţii bancare cu probleme
6. Se impune atenţie mărită evoluţiei creditării în valută, care cere
uneori o supraveghere "brutală", care să evite practici imprudente din
partea băncilor şi clientilor
Băncile trebuie să se reîntoarcă urgent la misiunea lor principală: de a acorda credite pentru
susţinerea dezvoltării economice, prin utilizarea eficientă a resurselor financiare pe care le atrag
de pe piaţa românească.

Atrag atenţia asupra consecinţelor finalizării şi implementării Acordului Basel III pentru
România şi sistemul ei bancar, cu referire la cerinţa de creştere semnificativă a capitalului în
acest sector.   Estimările făcute până acum de catre specialişti menţionează necesitatea
creşterii capitalului bancar la nivel mondial cu 1300 miliarde euro. Sunt recomandări cu privire
la perioada de implementare a creşterii capitalurilor bancare, menţionându-se că eşalonarea
acesteia până în 2019 ar evita presiunea acumulării pe perioada scurtă a cerinţei de noi capitaluri
şi implicit evitarea unui cost majorat al capitalului. O majorare a costului capitalului într-o
perioadă scurtă ar determina băncile să fie mai reticiente în acest demers, având consecinţe
imediate asupra creditării, prin reducerea acesteia şi prelungirea perioadei de recesiune. Sunt de
acord cu specialiştii care recomandă o perioadă scurtă pentru creşterea capitalului unei bănci,
demers care făcut profesionist şi constructiv (cu viziune pe termen mediu şi lung) ar putea evita
procesul de reducere a creditării în economie şi prelungirea perioadei negative generatoare de
riscuri. Poziţia băncilor că majorarea capitalului ar creşte costurile lor de finanţare şi ar reduce
dorinţa de creditare este în mare parte exagerată. Se poate demonstra că impactul pe termen
lung al majorării de capital asupra creditării este foarte mic pentru a influenţa negativ creşterea
economică. Mai mult capital dă o mai mare siguranţă şi încredere în poziţia unei bănci, în timp ce
costurile totale legate de acest demers creşte nesemnificativ.
Trebuie să menţionez faptul că băncile centrale şi organele de supraveghere nu cer băncilor
creşterea capitalurilor în orice condiţii: este necesară atingerea de către bancă a unui nivel
minim de adecvare a capitalului raportat la expunerile ajustate la risc. Cu alte cuvinte băncile pot
opta pentru majorarea capitalului său, şi aici poate interveni riscul pentru România, pot opta
pentru reducerea activelor, implicit a volumului creditării.

Sistemul bancar din România dominat de bănci cu capital străin, sistem care trebuie să răspundă
atât cerinţelor regulamentelor din ţara noastră şi mai ales cerinţelor impuse de organele de
supraveghere pentru băncile mamă a subsidiarelor din ţara noastră, va opta în cele mai multe
cazuri pe varianta reducerii creditării sau menţinerii expunerii la acelaşi nivel. Consider că din
acest punct de vedere România este expusă la risc în demersul ei de a asigura dezvoltarea ei
sustenabilă şi de a realiza convergenţa cerută de apartenenţa ei la UE. Prin aplicarea unei politici
guvernamentale proactive, de „forward looking" este necesar să se realizeze o analiză a unui
astfel de scenariu nefavorabil (rezultat din posibila strategie şi planuri de afaceri a băncilor
globale şi regionale cu prezenţă în ţara noastră) şi evitarea situaţiei când acesta devine
realitate. Într-o astfel de conjunctură avem nevoie de măsuri şi soluţii alternative de asigurare a
continuităţii creditării economiei naţionale (a agenţilor economici şi populaţiei). Este necesar să
evităm o situaţie similară care s-a întâmplat pe plan mondial din 1992, când s-a diminuat
creditarea economiilor o dată cu implementarea cerinţelor Acordului Basel I .  
România are nevoie de un cadru macroeconomic propice unei activităţi bancare sănătoase.

Politica guvernului trebuie să probeze că este sustenabilă şi convingătoare pentru toţi jucătorii
de pe piaţa internă şi externă cu politici fiscale prudente, care să fie finalizate prin crearea unor
noi locuri de muncă, acordând atenţie sporită educaţiei şi pregătirii profesionale.
Competitivitatea pe termen lung a României, inclusiv creşterea productivităţii muncii, este dată
în primul rând de calitatea şi structura capitalului uman. O creştere economică sustenabilă
(bazată pe o creştere reală a productivităţii muncii) poate aduce veniturile populaţiei şi nivelul ei
de trai la standardele atinse de ţările avansate din UE. Guvernul şi România trebuie să treacă
imediat la etapa în care acordă atenţie cuvenită prin măsuri concrete atât consolidării fiscale,
cât, şi mai ales creşterii economice sustenabile. În momentul actual se pune accentul aproape
exclusiv pe reducerea cheltuielilor bugetare, crescând şomajul şi fără a se asigura apariţia de noi
locuri de muncă necesare folosirii la maxim posibil a resurselor umane potenţiale, singurele în
măsură să producă venituri noi, valoare adăugată, ca sursă principală pentru realizarea
veniturilor bugetare în volum din ce în ce mai mare, şi cu posibilitatea alocării acestora în
vederea creşterii economice viitoare, precum şi pentru acoperirea gap-ului deosebit de riscant
dintre resurse şi nevoile fondului de pensii. România este pe cale să sufere consecinţele
dezastruoase ale unei perioade caracterizată prin deficite cronice, care să lase amprente grele la
intern şi să ducă la creşterea vulnerabilităţilor externe, ţara noastră putând fi privită de
partenerii şi pieţele internaţionale ca un risc suveran important.
Prioritatile tarii trebuie sa fie rezolvate prin conlucrarea eficienta a ambelor laturi : politicile
monetare si fiscale. Actiunea proactiva pe linia unui mix de politici adecvat actualei etape este
mai mult decit o prioritate, el trebuie sa fie urmat de rezultate care sa intareasca increderea
românilor, a pietelor si  a partenerilor internationali.

În acest context rolul bancilor comerciale din România trebuie să fie evident. Ele sunt chemate sa
demonstreze angajamentul lor in ceea ce priveste relansarea economica a tarii, sa isi
indeplineasca misiunea de cetatean corporativ. Ele atrag şi administreaza o buna parte a
resurselor financiare ale Romaniei, ele trebuie in acelasi timp sa foloseasca aceste resurse in
interesul tuturor stakeholderilor (nu nu mai a shareholderilor si managerilor acestora).
Specialiştii bancari trebuie să îşi menţină statutul de „bancher al economiei reale". De curând un
mare bancher ce conduce cu succes o bancă europeană dintr-o ţară dezvoltată a UE a făcut
public crezul şi misiunea sa: „We are not a trading bank engaged in activities
useless to the economy and society. During the crisis we never
interupted credit and never had to withdraw credit lines.We have
always had reserves and we see our role in helping to create
employment by enabling and financing projects to support small and
medium-size companies, social housing and so on" (Financial Times 27
September, 2010) Aşa văd eu misiunea fiecărui bancher, aşa văd eu o abordare pe termen lung
ce trebuie să caracterizeze atitudinea şi seriozitatea oricărui acţionar din domeniul bancar şi a
salariaţilor unei astfel de instituţii. Desigur cu respectarea unui management al riscurilor
profesionist derulat. În acest sens, actualul acord cu FMI, UE şi alte instituţii financiare
internaţionale constituie un cadru ajutator în acţiunea de mitigare a riscurilor pentru o bancă ce
intenţionează să continue constructiv misiunea ei pe piaţa internă.
Bibliografie
 https://www.bnr.ro/Rolul-sistemului-bancar-din-Romania-in-reluarea-cresterii-economice-
6092-Mobile.aspx
 https://core.ac.uk/download/pdf/6231361.pdf
 https://www.researchgate.net/publication/340128458_Sistemul_bancar_in_Romania_Preze
nt_si_perspective