Expertizarea şi consolidarea structurilor

din beton armat pentru construcţii

civile, industriale şi agricole
Cursul 2

1
Aspecte esenţiale pt. evaluarea seismică a
unei construcţii existente

 Verificarea alcătuirii de ansamblu a construcţiei pentru a

identifica dacă există premisele unei comportări favorabile
la acţiuni seismice
 Verificarea prin calcul a structurii de rezistenţă
(verificări de rezistenţă, de rigiditate şi de ductilitate)
 Verificarea alcătuirii de detaliu a elementelor structurale
şi nestructurale

2
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

1) Simplitatea structurii
 presupune existenţa unui sistem structural
continuu şi suficient de puternic care să asigure
un traseu clar, cât mai direct şi neîntrerupt* al
forţelor seismice până la terenul de fundare.

* Este important ca forţele seismice care iau naştere în

toate elementele clădirii să fie preluate de planşee -
diafragme orizontale - şi transmise structurii verticale,
iar de la aceasta să fie transferate la teren prin
intermediul sistemului de fundare.

3
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

2) Redundanţa structurală
 ruperea unui singur element sau a unei singure
legături structurale să nu expună structura la
pierderea stabilităţii
 trebuie să se realizeze un mecanism de plastificare
cu suficiente zone plastice, care să permită
exploatarea rezervelor de rezistenţă ale structurii şi
o disipare avantajoasă a energiei seismice.
* Notă: Pentru a fi redundantă o structură cu multiple legături interioare
(multiplu static nedeterminat) trebuie să aibă toate legăturile
dimensionate adecvat. Astfel, de exemplu, o structură etajată de
beton armat nu prezintă redundanţă, dacă lungimile de înnădire ale
armăturilor din stâlpi sunt insuficiente.

4
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

3) Geometria (configuraţia) structurii

 Proiectarea seismică actuală urmăreşte realizarea unei
structuri cât mai regulate, distribuite cât mai uniform în
plan, permiţând o transmitere directă şi pe un drum scurt a
forţelor de inerţie aferente maselor distribuite în clădire
 Este important ca structura să prezinte, pe cât posibil, şi
uniformitate pe verticala construcţiei, urmărindu-se să se
elimine apariţia unor zone sensibile, în care concentrarea
unor eforturi sau deformaţii plastice excesive ar putea
produce ruperi premature
 Prin alegerea unei forme avantajoase a construcţiei, printr-o
distribuţie adecvată a maselor, a rigidităţii şi a capacităţii
laterale de rezistenţă a structurii se urmăreşte reducerea în
cât mai mare măsură a excentricităţilor.

5
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

3) Geometria (configuraţia) structurii

 Detectarea prezenţei unor eventuale legături locale slabe
între corpurile de clădire învecinate (unde cf. concepţiei
actuale de proiectare seismică s-ar fi impus separarea prin
rost seismic).

Soluţie – Introducerea unui rost seismic

Zidărie
portantă
Stâlpi noi din
ROST
beton armat
SEISMIC

Legătură slabă, puternic fisurată

6
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

3) Geometria (configuraţia) structurii

 Detectarea fenomenelor de torsiune generală sub
acţiunea forţelor seismice orizontale, ca urmare a
asimetriilor de mase şi rigidităţi.

Moment de torsiune generală

7
 Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

4) Rolul de şaibă rigidă al planşeelor

 Detectarea gradului în care planşeele asigură o
conlucrare spaţială a structurii sub acţiunea forţelor
seismice orizontale.

* La clădirile vechi, planşeele de lemn sau din bolţişoare de cărămidă pe grinzi

metalice nu pot asigura o conlucrare spaţială a ansamblului zidurilor
portante → dezavantajul că unele linii de şpaleţi de zidărie, mai slăbite prin
goluri de uşi sau de ferestre, nu pot fi “ajutate” printr-o conlucrare spaţială cu
alte linii de şpaleţi mai puternice.
** Soluţia de introducere a unor planşee de beton armat aduce avantaje
importante, dar creează în acelaşi timp şi condiţii pentru manifestarea mai
pronunţată a unor torsiuni generale atunci când există asimetrii de mase şi/sau
de rigidităţi.
8
Alcătuirea de ansamblu a construcţiilor

5. Rolul infrastructurii şi/sau al fundaţiilor

 Detectarea gradului în care sistemul de fundare şi
eventual şi infrastructura posedă rigiditatea necesară
pentru a transmite cât mai uniform la terenul de fundare
solicitările generate de acţiunea forţelor seismice
orizontale.

9
Caracterizarea clădirilor din România
după perioada în care au fost realizate
 Stabilirea perioadei în care a fost realizată clădirea
este hotărâtoare pentru a cunoaşte:
 materialele folosite la execuţia elementelor structurale;
 sistemele constructive utilizate în perioada respectivă în
România
 stadiul prescripţiilor tehnice şi în mod special al celor
referitoare la proiectarea seismică, atât pentru structurile de
rezistenţă, cât şi a elementelor nestructurale, cum sunt
pereţii neportanţi de închidere şi despărţitori
 punctele nevralgice potenţiale ale unei construcţii, de
regulă caracteristice epocii în care a fost realizată

10
PERIOADA DE ÎNCEPUT
DE SECOL
1890-1920
Perioada 1890-1920
 Cu rare excepţii, betonul şi betonul armat nu erau
folosite ca materiale structurale
 În general, clădirile aveau cel mult 4 niveluri
supraterane
 Clădirile obişnuite erau construite după reguli
empirice în ceea ce priveşte alcătuirea şi dispunerea
elementelor portante verticale
 Cunoaşterea noţiunilor de calcul de rezistenţă era
foarte precară
Frapează discrepanţa între nivelul elevat de proiectare al unor
construcţii importante de stat (podurile şi silozurile lui Anghel
Saligny) şi caracterul rudimentar al modului de proiectare şi
realizare a clădirilor obişnuite.

12
 Perioada 1890-1920
 PLANŞEELE
Planşee din lemn cu grinzi dese cu tavan Planşee din grinzi metalice dese şi
suspendat din tencuială pe şipci şi trestie bolţisoare de zidărie aparentă

 Nu formează şaibe rigide care să asigure conlucrarea

spaţială a zidurilor portante la acţiunea forţelor orizontale,
astfel încât acestea lucrează practic independent şi
eventualele carenţe de rezistenţă laterală ale unor pereţi nu
pot fi suplinite printr-o redistribuţie spaţială a solicitărilor
orizontale către alţi pereţi cu rezistenţe mai mari.
 Transmit încărcările gravitaţionale unidirecţional →

13
 Perioada 1890-1920
 PLANŞEELE

→ Majoritatea încărcărilor gravitaţionale sunt preluate de pereţii portanţi

de pe una din direcţii, în timp ce pereţii paraleli cu grinzile
planşeelor nu posedă lestarea necesară pentru a prelua în bune
condiţii încărcările orizontale seismice acţionând după direcţia lor.
→ În multe cazuri avariile cele mai frecvente şi mai grave sub acţiunea
forţelor seismice au apărut la pereţii nelestaţi (de rigidizare).
14
Perioada 1890-1920
 PLANŞEELE
 Nu dispuneau încă de centuri de beton armat pe liniile
pereţilor portanţi. Grinzile de planşeu erau de regulă simplu
rezemate pe aceştia, fără legături de ancorare între planşee şi
pereţi.
Astfel, sub acţiunea cutremurelor succesive din 1940, 1977,
1986 şi 1990, capetele grinzilor s-au mişcat pe pereţii portanţi
dând planşeelor o flexibilitate sporită chiar la acţiunea
încărcărilor verticale, cât şi la cea a circulaţiei de vehicule
grele pe străzile învecinate şi prin aceasta creând o senzaţie de
insecuritate locatarilor.
Fenomenul s-a observat în mod deosebit la clădirile publice
cu circulaţie intensă pe planşee şi cu deschideri mai mari
ale acestora, cum sunt clădirile judecătoriilor, tribunalelor şi
şcolilor. Au fost cazuri în care înlocuirea planşeelor de lemn
sau cu grinzi metalice prin plăci de beton armat s-a dovedit
necesară în primul rând pe acest considerent.
15
Perioada 1890-1920
 PLANŞEELE
 Lipsa centurilor coroborată cu deschideri mai mari ale
planşeelor au generat carenţe deosebite din punct de vedere
al ancorării dintre pereţii de capăt (fronton) şi planşee
→ tendinţa de desprindere a peretelui nelestat

16
Perioada 1890-1920

 PEREŢII PORTANŢI DE ZIDĂRIE

 La stabilirea dispoziţiei în plan a pereţilor portanţi şi a celor de
rigidizare, nu existau reguli de coordonare a distribuţiei în plan a
maselor şi a rigidităţilor elementelor portante verticale → apar
frecvent disimetrii importante ale maselor şi rigidităţilor
elementelor verticale.
• Cât timp planşeele nu asigură o conlucrare spaţială a structurii, aceste
disimetrii nu cauzează efecte semnificative de torsiune generală sub
acţiunea forţelor seismice.
• Însă, dacă prin proiectul de consolidare a clădirii se prevede înlocuirea
planşeelor existente cu planşee de beton armat, acest aspect trebuie luat
în considerare şi, dacă apare necesar, se impune luarea unor măsuri de
corectare a acestor deficienţe.

17
Perioada 1890-1920

 PEREŢII PORTANŢI DE ZIDĂRIE

 Rolul pereţilor de rigidizare (dispuşi perpendicular pe cei
portanţi principali) la preluarea forţelor orizontale seismice
acţionând după direcţia respectivă, nu era luat în considerare,
aceşti pereţi fiind prevăzuţi de multe ori prea rari sau realizaţi
din zidărie de grosime prea mica (l/2 cărămidă).
 Pe parcursul exploatării clădirii, în pereţii portanţi s-au
practicat deseori în mod necontrolat goluri de dimensiuni
mari, pentru uşi sau nise, care au fost de natură să slăbească în
mod semnificativ unii şpaleţi de zidărie.
 Tot în mod necontrolat s-au executat uneori în timp
supraetajări care au dus la suprasolicitarea la compresiune a
unor pereţi portanţi şi totodată la majorarea corespunzătoare a
solicitărilor din acţiuni seismice.
18
Perioada 1890-1920

 PEREŢII PORTANŢI DE ZIDĂRIE

 Există situaţii când s-au realizat ulterior extinderi în plan a
clădirilor prin adăugarea de corpuri suplimentare, cu structuri
de multe ori diferite de cele ale construcţiei iniţiale. Extinderile
respective s-au executat în mod frecvent fără asigurarea unor
ţeseri între zidăriile noi şi cele vechi, ceea ce s-a marcat prin
desprinderi sau fisuri verticale sub acţiunea cutremurelor.
 Lipsa unor ţeseri ale zidurilor la intersecţiile lor s-a remarcat în
multe cazuri chiar și în interiorul corpurilor executate în aceeaşi
etapă.

19
Perioada 1890-1920

 PEREŢII PORTANŢI DE ZIDĂRIE

 În cazurile când clădirile au fost executate “improvizat”, fără
proiecte controlate în mod corespunzător, s-au detectat situaţii
foarte grave cum ar fi necorespondenţa pe verticală a poziţiei
unor pereţi portanţi sau de rigidizare.
* Situaţii de acest fel au ieşit la iveală în mod deosebit în cazul
supraetajărilor.

20
Perioada 1890-1920
 BUIANDRUGII
 bolţi de cărămidă, grinzi metalice sau grinzi de lemn
 lungimea insuficientă de ancorare a buiandrugilor respectivi
în şpaleţii verticali de zidărie nu a permis transmiterea unor
momente de încastrare → buiandrugii nu au putut lucra ca
grinzi de cuplare → în general, şpaleţii de zidărie trebuie
calculaţi ca nişte console verticale pe toată înălţimea clădirii,
conectate între ele la nivelul planşeelor prin legături
pendulare

21
Perioada 1890-1920

 PEREŢII DE ZIDĂRIE PE ÎNĂLŢIMEA PODULUI

 La clădirile cu pod locuibil apar
frecvent ziduri de fronton cu
înălţimi mari → ancorate în mod
necorespunzător, acestea se pot
răsturna sub acţiunea forţelor
orizontale seismice
 Astfel, proiectele de consolidare
trebuie să cuprindă şi măsurile de
asigurare a acestor frontoane, dar şi
al altor elemente verticale în
consolă, cum sunt aticele înalte de
pe liniile pereţilor de faţada şi
coşurile de fum

22
Perioada 1890-1920

 FUNDAŢIILE
 Nu se dispunea practic de nici un material satisfăcător,
economic şi în acelaşi timp durabil în condiţiile contactului
permanent cu umiditatea din sol
 La clădirile cu pereţi portanţi din zidărie suficient de groşi (de la
2 cărămizi în sus) sistemul de fundare cu cea mai frecventă
utilizare a constat în simpla continuare a pereţilor portanţi
până la cota de fundare, fie cu aceeaşi grosime ca şi în partea
supraterană, fie cu o evazare prin îngroşarea zidăriei în partea
subterană. De cele mai multe ori zidăria de fundaţie a fost
realizată tot din cărămidă, deci dintr-un material sensibil la
umiditatea solului.
 Zidăria de piatră, mai adecvată din acest punct de vedere, a fost
mai rar utilizată.
23
Perioada 1890-1920

 FUNDAŢIILE
 Înainte de 1920 nu se dispunea încă decât de cunoștințe
rudimentare de geotehnică (acest termen de fapt încă nici nu
exista), astfel încât suprafeţele în plan ale fundaţiilor erau
stabilite mai mult pe considerente constructive.
 La expertizarea clădirilor, examinarea dimensiunilor şi stării
fundaţiilor prin sondaje în şanţ deschis executate în
vecinătatea pereţilor portanţi este indispensabilă, fundaţiile
putând reprezenta puncte nevralgice ale construcţiei.

24
PERIOADA INTERBELICĂ
1920-1940
Perioada 1920-1940

 Introducerea pe scară tot mai largă a betonului ca

material de construcţie, sub forma betonului armat la
structurile de rezistenţă, respectiv a betonului simplu sau
armat la fundaţii → a permis trecerea la clădiri cu
înălţimi mai mari (în mod curent până la 10 etaje)
 Lipsa, cu rare excepţii, a preocupărilor proiectanţilor
pentru luarea în considerare a cerinţelor de bună
comportare a clădirilor la acţiuni seismice → nu existau
prescripţii oficiale de proiectare seismică
* Această ignorare a problemelor de proiectare seismică nu a fost specifică doar
României, ci a constituit în egală măsură o carenţă şi pentru celelalte ţări de pe
glob cu teritorii afectate de cutremure.

26
Perioada 1920-1940
 Sistemele constructive utilizate în mod curent:
1. Pentru clădirile cu puţine niveluri, s-au menţinut în
continuare soluţiile cu pereţi portanţi din zidărie de
cărămidă. S-a beneficiat în plus de avantajele oferite de
introducerea betonului armat, atât la planşee, cât şi la alte
elemente din componenţa structurilor de rezistenţă (centuri,
buiandrugi, stâlpi locali etc.) şi totodată de utilizarea betonului
simplu sau armat ca material de bază pentru fundaţii;
2. Pentru clădirile cu multe niveluri, s-au introdus şi s-au
generalizat sistemele constructive cu structuri din beton
armat monolit, cu grinzi şi stâlpi.
* Şi pentru unele tipuri de clădiri cu puţine niveluri au fost adoptate uneori tot
structuri din beton armat cu grinzi şi stâlpi în locul celor cu pereţi portanţi de
zidărie, în măsura în care cerinţele de libertate a spaţiilor şi de flexibilitate
funcţională au impus-o (la blocurile de locuinţe cu magazine mari la parter, la
clădirile de magazine etajate, la construcţiile de birouri etc.)

27
Perioada 1920-1940

 Structurile cu pereţi portanţi din zidărie pentru

clădiri cu puţine niveluri
 Introducerea betonului armat monolit ca soluţie curentă pentru
planşee a adus îmbunătăţiri semnificative:
 Planşeele, lucrând ca şaibe orizontale rigide, asigură o
conlucrare spaţială între pereţii portanţi şi prin aceasta
creează posibilitatea unei redistribuţii a forţelor orizontale
între şpaleţii de zidărie mai slabi şi cei mai puternici
 Prin folosirea la planşee a plăcilor armate ortogonal s-a
realizat o transmitere bidirecţională a sarcinilor
gravitaţionale la pereţii portanţi longitudinali şi
transversali → o lestare mai uniformă a pereţilor, cu
avantaje în ceea ce priveşte preluarea forţelor seismice
orizontale acţionând după orice direcţie în plan
28
Perioada 1920-1940

 Structurile cu pereţi portanţi din zidărie pentru

clădiri cu puţine niveluri
 Introducerea betonului armat monolit ca soluţie curentă pentru
planşee a adus îmbunătăţiri semnificative:
 O ancorare mai bună între pereţi şi planşeele din beton armat;
 Chiar și atunci când se dispun planşee din lemn sau din grinzi
metalice, prevederea de centuri de beton armat pe liniile
pereţilor portanţi creează posibilitatea unei ancorări mai bune între
pereţi şi planşee și asigură legături mai bune între pereţii portanţi
longitudinali şi cei transversali;
 Buiandrugii din beton armat, ancoraţi suficient la capete în şpaleţii
de zidărie, permit ca plinurile dintre golurile suprapuse să
funcţioneze într-un mod mai eficient şi ca grinzi de cuplare;

29
Perioada 1920-1940

 Structurile cu pereţi portanţi din zidărie pentru

clădiri cu puţine niveluri
 Introducerea betonului simplu sau armat la alcătuirea
fundaţiilor zidurilor portante → progrese importante
 Aceste avantaje în comportarea la solicitări seismice s-au realizat
de fapt implicit prin folosirea betonului armat la planşee şi nu
urmărindu-se în mod deliberat acest scop.
 Celelalte neajunsuri ale structurilor cu pereţi portanţi de zidărie
s-au menţinut şi în perioada interbelică.

30
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 Există o diferenţiere cu caracter fundamental între
„structurile în cadre” şi „structurile formate din grinzi şi stâlpi”
 „Structurile în cadre” trebuie să respecte următoarele condiţii de
conformare şi armare:
1. Cadrele să fie capabile să preia forţe orizontale acţionând
după orice direcţie în plan.
2. Rigidităţile ansamblului de cadre la deplasări orizontale
după toate direcţiile să fie de valori comparabile.
3. Stâlpii să aibă continuitate pe verticală până la nivelul
infrastructurii.

31
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 Există o diferenţiere cu caracter fundamental între
„structurile în cadre” şi „structurile formate din grinzi şi stâlpi”
 „Structurile în cadre” trebuie să respecte următoarele condiţii de
conformare şi armare:
4. Armăturile longitudinale din grinzi să fie astfel dispuse
încât să asigure preluarea momentelor de continuitate în
noduri, atât pentru momentele negative, cât şi pentru cele
pozitive.
5. Cantitatea şi modul de dispunere a armăturilor transversale,
în special a etrierilor din stâlpi, să se asigure o bună
confinare a betonului şi împiedicarea flambării barelor de
armatură.
32
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 La construcţiile realizate înainte de 1940, avariate sau parţial
prăbuşite la cutremurul din 1977, la care au devenit vizibile
unele caracteristici ale armăturilor rămase dezgolite, s-a
constatat că în majoritatea cazurilor, cerinţele precizate
anterior nu erau satisfăcute decât în mică măsură sau deloc.

33
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 Pe considerente de economie greşit înţeleasă, s-a constatat
tendinţa de a se adopta secţiuni foarte mici pentru
elementele din beton armat şi mai cu seamă pentru stâlpi.
 La execuţia acestor clădiri s-au utilizat betoane de calitate
modestă, cu mărci echivalente cel mult clasei C8/10.

→ valori foarte mari (uneori chiar supraunitare), ale

nivelului de solicitare la compresiune a stâlpilor (n=N/bhRc)

→ nerespectări flagrante ale cerinţelor de ductilitate

34
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 În Bucureşti, la cutremurul din 1940, estimat de intensitate 7
pe scara Mercalli, numeroase blocuri de locuinţe etajate cu
structuri de acest fel au fost avariate semnificativ.
 S-a prăbuşit doar o singură clădire înaltă - blocul “Carlton”
de pe Bd. N. Bălcescu, având 12 etaje şi care, pe lângă
defectele structurale caracteristice epocii, a avut şi defecte
specifice importante.
 După cutremurul din 1940, consolidările executate la
celelalte clădiri înalte din Bucureşti au fost în majoritatea
cazurilor insuficiente, construcţiile în cauză rămânând în
continuare vulnerabile la acţiunea unor cutremure puternice.

35
Blocul CARLTON

36
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 Deficienţele structurale ale clădirilor multietajate interbelice din
Bucureşti au ieşit la iveală în modul cel mai vizibil la
cutremurul din 4 martie 1977, care deşi un pic mai slab din
punct de vedere al magnitudinii, s-a caracterizat printr-un
spectru de răspuns mai defavorabil pentru clădirile cu
structură flexibilă, cum sunt cele înalte cu grinzi şi stâlpi.
 În 1977 aproape 40 de blocuri de locuinţe din această
categorie s-au prăbuşit, în condiţiile în care din miile de clădiri
înalte realizate după 1950 s-au prăbuşit doar două scări de bloc.
 În mod surprinzător, deși au suferit avarii majore, numeroase
clădiri interbelice cu defecte similare celor prăbuşite au
supravieţuit și cutremurului din 1977.
37
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 O parte dintre aceste clădiri au supravieţuit seismului din
1977 datorită în primul rând aportului adus de pereţii
despărţitori şi de închidere, care în acea perioadă se realizau
din zidărie de cărămidă şi care au participat în mod esenţial la
preluarea forţelor seismice.
 Rigidităţile acestor pereţi au fost dominante în raport cu cele ale
scheletelor de beton armat, pe care le-au descărcat de cea mai
mare parte a solicitărilor seismice.
 Avariile pronunţate constatate la pereţii nestructurali (fisuri la
45° produse de eforturile principale de întindere) confirmă
contribuţia acestor pereţi la salvarea clădirilor în cauză.

38
Perioada 1920-1940

 Structurile cu grinzi şi stâlpi din beton armat pentru

clădiri multietajate (până la 10 etaje)
 Construcţiile înalte din epoca 1920-l940 au fost de cele mai
multe ori realizate fără asigurarea prevederii unor rosturi
între clădirile învecinate. De aceea, supravieţuirea unor
blocuri cu structură mai slabă este posibil să fi fost influenţată
şi de proptirea laterală reciprocă între clădirile alipite, ceea ce
ar explica şi faptul că blocurile de capăt au avut de regulă
avarii mai pronunţate sau s-au prăbuşit cu prioritate.
 O concluzie cu caracter general este că astăzi, în perspectiva
unor viitoare cutremure puternice, CLĂDIRILE CELE MAI
VULNERABILE ŞI CARE NECESITĂ A FI ANALIZATE
ŞI CONSOLIDATE CU PRIORITATE SUNT CELE
MULTIETAJATE DIN PERIOADA 1920-1940.

39
PERIOADA POSTBELICĂ
1950-1977
Perioada 1950-1977

 Perioada 1940-1950 este mai puţin semnificativă,

deoarece în acest interval, din cauza războiului, s-a
construit foarte puţin.
 Pe măsură ce s-a trecut de la economia de piaţă la cea
centralizată, s-au creat primele institute mari de
proiectare de stat, care au constituit nucleele de
formare a noii generaţii postbelice de ingineri proiectanţi
 A apărut necesitatea de abordare a unor concepţii mai
unitare si mai controlate în proiectarea structurilor
de rezistenţă ale clădirilor.

41
Perioada 1950-1977
 Apariţia unor preocupări, deocamdată la un nivel mai
rudimentar, în legătură cu necesitatea de a se lua în
considerare și solicitările seismice.
 La primele proiecte realizate în perioada respectivă, s-a
ţinut seama mai puţin de aspectele legate de concepţia de
ansamblu a structurilor, proiectarea seismică axându-
se doar pe o verificare prin calcul static la forţe
orizontale, apreciate la 5% din încărcarea verticală.
 La sfârșitul anilor 1940, în SUA începe o acţiune mai
amplă şi mai sistematică de cercetări teoretice şi
experimentale în domeniul ingineriei seismice,
impulsionată în special de efectele cutremurului puternic
din 1940 de la El Centro (California).
42
Perioada 1950-1977

 Normativul P.13-63 - prima prescripţie de proiectare

seismică din România
 Standardul 2923-63: prima hartă de macrozonare seismică a
teritoriului României (Bucureştiul intra în zona de grad 7 după
scara Mercalli).
* Harta lua în considerare în principal efectele cutremurelor vrâncene şi se baza
în special pe datele cunoscute de la cutremurul din noiembrie 1940.

 Diferitele forme intermediare ale normativului au fost trimise în

anchetă la principalele unităţi de învăţământ superior, de
proiectare şi de cercetare → conţinutul normativului a devenit
cunoscut proiectanţilor cu mult înainte de oficializarea lui
→ ideile de bază ale normativului au început să fie
asimilate şi aplicate în proiecte încă înainte de 1963

43
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

1. Pentru prima dată s-a evidenţiat faptul că asigurarea protecţiei
seismice nu se limitează la problemele de calcul, ci se pune
pe prim plan şi necesitatea unei concepţii corecte a
ansamblului construcţiei.
Pe această linie, s-a arătat în special importanţa evitării
efectelor defavorabile de torsiune generală prin evitarea sau
reducerea la minimum a disimetriilor de mase şi de rigidităţi a
elementelor portante, respectiv a excentricităţii centrului de
rigiditate în raport cu centrul maselor.
De asemenea, s-au subliniat şi alte elemente legate de forma şi
alcătuirea clădirilor, care sunt de natură a influenţa
comportarea acestora la solicitări seismice.

44
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

2. S-a introdus ideea că atât mărimea, cât şi distribuţia forţelor
seismice de calcul pe înălţimea construcţiei trebuie să se
bazeze pe caracteristicile dinamice ale construcţiei.
* Distribuţia pe verticală a forţelor orizontale seismice rezulta
apropiată de o formă triunghiulară sau parabolică, diferită de
cea uniformă cunoscută la noi până atunci.
** Pentru a ţine cont de interacţiunea dintre teren şi construcţie,
forţa seismică de calcul se multiplica cu un coeficient de
amplificare dinamică “” în funcţie de compoziția mișcării
terenului pe amplasament și de perioada de vibraţie a
construcţiei.
!!! În lipsa unor înregistrări experimentale ale cutremurelor din România, s-a
adoptat curba spectrală folosită în SUA, bazată pe cutremurele californiene.

45
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

2. După cum s-a dovedit ulterior la cutremurul din 1977, valorile
date în P.13-63 pentru coeficientul de amplificare dinamică
 au fost cu mult subevaluate, în special pentru structurile
în cadre etajate, ceea ce a condus la o subdimensionare
sistematică a acestui tip de structuri la toate construcţiile
proiectate până în 1977.
Carenţa provine din diferenţa între specificul cutremurelor
californiene, cu focar de mică adâncime, pe care s-a bazat
curba spectrală şi cel al CUTREMURELOR VRÂNCENE
CU FOCAR DE MARE ADÂNCIME.

46
 Spectrul normalizat de acceleraţii
3.50

P13-63

3.00 P13-70

El Centro 1940
2.50
INCERC N-S 1977

2.00


1.50

1.00

0.50

0.00
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 3.5

T [s]
*** Exceptând 2 scări de bloc, construcţiile în cadre etajate realizate în perioada
1950-1977 au rezistat totuşi la cutremurul din 1977, dovedind că aceste clădiri au
avut ductilitatea necesară pentru a putea dezvolta deformaţii post-elastice
importante, însoţite de degradările corespunzătoare, fără a atinge însă colapsul. 47
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

3. Un alt aspect de noutate din prevederile normativului P.13-63 îl

constituie gradarea forţelor orizontale seismice de calcul
după clasa de importanţă a construcţiilor.

4. In ceea ce priveşte ductilitatea, este de precizat că deşi valorile

adoptate pentru forţele seismice orizontale de calcul includeau
premiza că structura prezintă o ductilitate satisfăcătoare,
condiţia de ductilitate nu era exprimată în mod explicit. De
fapt termenul “ductilitate” nici nu apare în textul normativului.

48
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

5. O carenţă a normativului, legată de nivelul pe plan mondial al
cunoştinţelor teoretice şi al experienţei practice din acea vreme
îl constituie faptul că verificarea prin calcul la forţe
orizontale se limita la verificarea la condiţia de rezistenţă,
fiind ignorate condiţiile de rigiditate şi de ductilitate.
Condiţia de rigiditate, exprimată prin limitarea mărimilor
deplasărilor relative de nivel, nu figura deloc în normativ, ca
de altfel nici în prescripţiile din epoca respectivă din alte ţări cu
teritorii seismice.
→ Această lipsă, cumulată cu valorile scăzute de calcul
utilizate pentru forţele orizontale seismice (c=2-3%), a condus
în cazul construcţiilor în cadre etajate la structuri cu stâlpi
foarte subţiri (secţiuni mici), construcţiile din această
categorie ajungând să capete denumirea “construcţii P.13”
49
Perioada 1950-1977

 Principalele caracteristici ale normativului P.13-63:

6. Normativul se mai caracterizează prin faptul că se referă numai
la proiectarea construcţiilor noi. Problemele punerii în
siguranţă a construcţiilor existente din perioada interbelică,
avariate la cutremurul din 1940, nu formau încă la data
aceea o preocupare a prescripţiilor.
7. În 1970 a apărut o nouă redactare a normativului (P.13-70),
care menţine linia generală a prescripţiilor din l963 cu unele
modificări, cea mai semnificativă fiind modificarea curbei
spectrale de calcul; valorile maxime ale coeficientului de
amplificare “” fiind reduse cu 50%.

50
Perioada 1950-1977

 Sisteme constructive utilizate în mod frecvent

 Întrucât clădirile noi erau în cvasi-totalitate proprietate de stat,
împărţirea în clădiri joase şi înalte a devenit mai precisă şi a
fost influenţată în mod hotărâtor de condiţiile foarte severe de
economie impuse de conducerea politică din acea vreme:
 Pentru clădirile de locuit era interzis să se prevadă
ascensoare în cazul construcţiilor având până la P+4E
inclusiv. Aceasta a determinat definirea drept clădiri joase
a celor fără ascensoare, adică a celor până la P+4 etaje.
* În aceste condiţii, întrucât costul/ml desfăşurat al construcţiilor
scădea cu numărul de niveluri prin micşorarea ponderii costului
fundaţiilor şi acoperişului, înălţimea optimă era cea maximală a
domeniului respectiv, adică P+4E, care astfel a devenit soluţia
predominantă pentru clădirile joase.
51
Perioada 1950-1977

 Sisteme constructive utilizate în mod frecvent

 Necesitatea ascensoarelor la clădiri mai înalte aducea o

scumpire pronunţată, astfel că la P+5E şi la P+6E devenea
prohibitivă. Aceasta a făcut ca pentru clădirile înalte, limita
inferioară considerată ca economică să fie P+7E.
* Marea majoritate a construcţiilor din această categorie din
perioada l950-l977 au fost realizate în consecinţă cu
P+7E…P+10E.

52
Perioada 1950-1977

 Sisteme constructive utilizate în mod frecvent

 Introducerea pe scară din ce în ce mai largă a prefabricării
elementelor structurale din beton armat, întâi doar la planşee şi
apoi şi la structurile principale de rezistenţă. Avantaje:
 reducerea generală a consumului de manoperă pe şantier;
 concentrarea în fabrici a operaţiunilor care cer o manoperă
de calificare superioară;
 viteza mai mare de execuţie;
 reducerea consumului de material lemnos pentru cofraje şi
pentru susţinerile cofrajului planşeelor.

53
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri cu puţine niveluri (≤ P+4E)

 Pentru blocurile de locuinţe fără

magazine mari la parter, în cazul
realizării lor grupate în ansambluri cu
un număr mare de apartamente →
realizarea numai din panouri (de
pereţi şi de planşee), fără stâlpi sau
grinzi intermediare → schemă
constructivă de tip “fagure” (cu
pereţi portanţi transversali la fiecare
travee).

54
 Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri cu puţine niveluri (≤ P+4E)

 La clădirile de locuit izolate, tot fără magazine mari la parter,
s-a utilizat de regulă sistemul constructiv cu pereţi portanţi
din zidărie de cărămidă şi planşee prefabricate:
1. Soluţia cu ziduri portante transversale, dispuse la fiecare
travee - sistem de tip “fagure”

Discrepanţă evidentă între capacităţile portante

ale pereţilor structurali de pe cele două direcţii 55
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri cu puţine niveluri (≤ P+4E)

2. Soluţia cu ziduri portante longitudinale, în care pereţii
transversali sunt dispuşi numai pe conturul apartamentelor
(sistem de tip “celular"), iar planşeele din fâşii prefabricate
reazemă pe pereţii longitudinali, cei transversali având rolul
de rigidizare şi de preluare a forţelor orizontale acţionând
transversal construcţiei.

56
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri cu puţine niveluri (≤ P+4E)

 Treptat, în special la clădirile cu P+3E şi P+4E, au început să se
introducă la colţurile şi la intersecţiile pereţilor de zidărie
sâmburi de beton armat turnaţi pe măsura ridicării zidăriei
şi folosind zidăria drept cofraj pe feţele comune.

57
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri cu puţine niveluri (≤ P+4E)

 Pentru buiandrugii peste golurile de uşi şi de ferestre, în perioada
postbelică s-a generalizat utilizarea betonului armat:
 în cazul plinurilor orizontale de înălţimi reduse,
buiandrugii s-au turnat monolit, încorporându-se în
centurile din dreptul planşeelor;
 în cazul plinurilor orizontale mai înalte, care intervin în
special la golurile de uşi interioare, s-au prevăzut
buiandrugi independenţi, de regulă prefabricaţi.

58
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri multietajate (P+7E… P+10E)

 La construcţiile fără magazine mari la parter s-au utilizat tot
structurile din panouri mari prefabricate, de tip “fagure”.
Având în vedere numărul mai mare de niveluri, dimensionările
pereţilor structurali din panouri şi în special cele ale îmbinărilor
lor, nu au mai rezultat constructive, ci au depins şi de rezultatele
verificărilor prin calcul.
 Soluţia dominantă la clădirile înalte a fost cea cu pereţi
structurali din beton armat, cu sau fără cadre intermediare.

59
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri multietajate (P+7E… P+10E)

 Structurile de tip „fagure”
 într-o perioadă din anii '60, sub presiunea dispoziţiilor de
reducere a consumului de oţel, la unele ansambluri de clădiri
cu structuri de tip fagure, pereţii structurali au fost
prevăzuţi cu armări discontinue pe inimă

60
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri multietajate (P+7E… P+10E)

 Structurile de tip “celular”
 Cu pereţi structurali de beton armat mai rari, dispuşi
numai pe contururile apartamentelor şi completaţi în
interiorul apartamentelor cu cadre intermediare.
 Acest sistem permite o libertate mai
mare în interiorul apartamentelor şi
totodată permite şi amenajarea în
parter a unor spaţii comerciale de
mărime mijlocie.

61
Perioada 1950-1977

 Structuri pentru clădiri multietajate (P+7E… P+10E)

 Structurile cu nucleu central de pereţi structurali şi cu cadre
perimetrale, folosite cu precădere la clădirile de birouri, dar
adoptate şi la unele blocuri de locuinţe.

62
Perioada 1950-1977

 Structuri specifice pentru clădiri multietajate cu

magazine mari la parter
1. Un prim sistem, utilizat în anii '60, l-au reprezentat structurile
rigide cu parter flexibil, cu pereţi structurali din beton armat,
rezemaţi la parter pe stâlpi. Puncte nevralgice:
 Diferenţa mare de rigiditate între parter şi etaje conduce la o
concentrare a energiei induse de cutremur la nivelul
parterului flexibil, suprasolicitând stâlpii.
 Este practic inevitabilă în acest caz apariţia de zone plastice
la ambele extremităţi ale stâlpilor parterului. Se formează un
mecanism de plastificare de nivel care creează premisele
unei comportări dezavantajoase a structurii la acţiunea
forţelor orizontale seismice.

63
Perioada 1950-1977

 Structuri specifice pentru clădiri multietajate cu

magazine mari la parter
2. Renunţarea începând din anii '70 la structurile rigide cu parter
flexibil a condus la folosirea la clădirile cu magazine mari la
parter (unele şi la mezanin) a structurilor în cadre etajate.
 La construcţiile respective au fost adoptate reţele de
deschideri şi travee mărite (6 x 6 m şi chiar mai mari)
→ construcţii cu alcătuiri neeconomice pe de o parte
pentru că structurile în cadre, cu deschideri mărite
conduceau la un consum de oţel cu 40-50% mai mare faţă
de cele cu pereţi structurali, iar pe de altă parte reţeaua de
6x6 m nu se suprapunea în mod favorabil peste planurile de
arhitectură ale apartamentelor de la etaje.

64