TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei. 

1.      Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi

spaţiu.
-         Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a
evenimentelor;
-         Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2.      Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se
concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
-         Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene
ale naturii etc.
-         Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene
din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a
unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor
produse etc.);
-         Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi
părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile
obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau
ale perspective din care acesta este descris;
-         Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
-         Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii
avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3.      Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă
explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane,
demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;
-         Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;
-         Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip
utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile,
buletinul meteo etc.);
-         Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?, Cum
suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
-         În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

     4.  Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un

anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi
separat argumentarea).

REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii,

determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic,
de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă,

limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol,
într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
         poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
         se dezvoltă spontan;
         degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
         numarul mare de  cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
         aproximări („S-a cam speriat.”)
         ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
         forme neliterare ale cuvintelor;
         repetiţii;
         clişee lingvistice;
         locuţiuni;
         diminutive, augmentative;
         superlative populare;
         formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         expresii peiorative;
         supranume (poreclele );
         elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:
         folosirea termenilor concreţi;
         registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul
tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
         redundanţă;
         accidente fonetice;
         locuţiuni şi expresii populare;
         sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii
exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
         polisemie bogată;
         elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de
oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:
         efecte sonore în realizarea enunţului;
         diminutive sau augmentative;
         derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
         forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
         vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
         folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
         articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
         dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
         formule de adresare;
         superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
         verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor
gramaticale);
         forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
         „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
         interjecţii;
         locuţiuni;
         expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
         acorduri forţate (haină kakie);
         coordonarea sintactică;
         propoziţii incidente;
         propoziţii eliptice de predicat;
         tautologia;
         repetiţia;
         anacolutul;
         dezacorduri (subiect - predicat);
         paralelism sintactic;
         propoziţii exclamative şi interogative;
         elemente paraverbale;
         oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii,
repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

         respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
         păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
         vocabular bogat, nuanţat;
         prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
         evitarea repetiţiilor;
         elemente afective puţine şi controlate;
         sintaxă complexă:
         procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române
vechi:
         cuvinte de origine slavă;
         arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
         folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a
unor cuvinte);
         formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi
luptasem...”);
         sintaxă greoaie (latină);
         pluralul majestăţii;
         forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru
pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind,
printre altele, de:
         forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
         lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
         forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
         perfectul simplu (predilect în Oltenia);
         forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale:
elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
         permanenta schimbare a fondului lexical;
         fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
         folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator';
„mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi

culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine
(neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică
preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

STILURILE FUNCTIONALE
Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un domeniu
de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita
presiune asupra constiintei vorbitorilor .

Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza: oficial(administrativ),
tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

1. STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de comunicare in sfera

relatiilor oficiale .

In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de comunicare :

monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral ( cuvantari in ocazii oficiale ) ,
dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul oral ( in relatiile oficiale dintre institutii si public
).
 Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia,
cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de
intentie.
Caracteristicile generale ale stilului :
- stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica , gramaticala ,
ortografica , lexicala si grafica ;
- caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre expresiv , lipsite
de incarcatura afectiva ;
- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o singura
interpretare ;
- absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ; lipsesc
lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative .
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie specifica) de
tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc.
Caracteristicile specifice ale stilului:
a. la nivel morfologic sunt frecvente:

-         substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)

-         infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
-         viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…)
-         reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
-         forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
-         pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
-         preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in consens cu….)
-         locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)
b. la nivel sintactic:

-         grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;

-         constructii infinitivale
c. la nivel stilistic:

-         coordonarea ca mijl. principal de organizare;

-         elipsa
-         respectarea unor reguli de organizare grafica

STILUL BELETRISTIC
Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.  
Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de informatii .
In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o anumita forma de
transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare , forma devine element esential
si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca expresie a unui continut determinat ,
este unica si irepetabila .
Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea, dialogul si
monologul, in scris sau oral (in creatia populara).
Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
Caracteristici:
- Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea realul
sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea este expresia unei alte
realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune problema falsului , el stie ca e vorba
 de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia poetica a limbajului
deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune , ci si la CUM SPUNE ;
- Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar apartine; se
apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar deopotriva :
regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ;
- Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil. 

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel mai
elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt considerate licente
poetice.

STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )

Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi .  
            Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul scris
( schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral ( relatari si
anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) .
Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti vorbitorii si
insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este posibila si se realizeaza
dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii.
Caracteristici :
- naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune unor
reguli, factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii ; 
- continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare .
-         Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de umplutura”,
a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii dialogate , precum si
prin mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit intreruperea comunicarii , restul
fiind sugerat .
-         Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor , proverbelor
, locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze .
- incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a starilor
emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar . Lingvistic , aceasta
trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si augmentativelor , a cuvintelor
peiorative , a superlativelor populare si a unor sintagme afective etc.
- inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee : porecle ,
contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la vanatoare de lei ? ,, ) unitati
neologice ( Curat murdar ! ,, )

STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul este informat ,
influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice ,
economice , artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) , monologul
oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul scris ( interviuri
consemnate scris ) .
Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, stirea,
anuntul publicitar etc.
Caracteristici :
-         Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva ,
informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de informare si
formare de convingeri ;
-         Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ; este stilul
cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
-         Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte largi ;
-         Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia lingvistica
( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor , titluri
eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice ( repetitii , interogatii ,
enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ; tendintele de aglomerare
sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de stil, valorificarea
sensurilor figurate ale cuvintelor.

STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si

tehnicii .
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente stiintifice si
tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) , dialogul oral ( in cadrul
colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice )
Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica , economica , politica ,
botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul stiintific ,eseul stiintific.
Caracteristici :
-         Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii) ;
-         Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe
comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este cognitiva ;
-         Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care transmite un asemenea
mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de necontestat , iar receptarea
se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului , gandirii abstracte , logice (exceptie:
polemica stiintifica)
-         Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ;
formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ; ele sunt
insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame , schite fotografii harti
etc. ;
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet, extrafin,
izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie,
futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele  internationale (computer, microbiologie,
televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
-inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific:
-coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
 -digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul paginii;
-succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele
situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în
perspectiva unuia dintre factorii comunicării: 
        emitator - funcţia emotivă
        receptor – funcţia conativă
        mesaj – funcţia poetică 
        cod - funcţia metalingvistică
        context (sau referent)– funcţia referenţială
        canal de transmitere – funcţia fatică

1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care

trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura
emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a
emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca
emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în
exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor,
preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la

incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri,
rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.
Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe
mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod
verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia
mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează
spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune,
cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune.
Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice.
Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre
receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica,
unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia
lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-
adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi
functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile
limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere

înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică
folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor
din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în
 perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere
codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic,
sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situatii se
bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta

ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare
personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia
referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte
referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic
şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea

serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta
până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul
contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică
degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un
stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice 
       conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame 
        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic 
        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici 
        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic 

Autorul=Emiţătorul= sursa de informaţie dintr-o situaţie de comunicare; 

Numele autorului este indicat în subsolul textului, alaturi de titlu
In general, titlul sugerează faptul că autorul este un:
1. scriitor → text beletristic;
2. om de ştiinţă → text tehnico-ştiinţific;
3. Instituţie legislativă ( Parlamentul României )→ text juridico-administrativ ( oficial ) ;
4. jurnalist→ text publicistic ( jurnalistic ) .
Cititorul=Receptorul = beneficiarul informaţiei dintr-o situaţie de comunicare;
Acesta poate fi:
1. specializat ( un specialist în domeniu: critic literar / jurist/ om de ştiinţă );
2. în curs de specializare ( elevi, studenţi );
3. nespecializat ( cititor obişnuit ).
Mesajul = fraza care poartă informaţia esentiala a textului(poate fi extrasa din text, sau
poate fi sintetizata de cititor);
Codul= limba română;
Canalul =scris;
Referentul = informaţia despre ceva;despre ce este vorba în mesaj; 
Contextul= poate fi vorba de contextul la care se refera mesajul, sau/si de contextul in
care este emis mesajul  

TEXTUL LITERAR SI TEXTUL NONLITERAR

Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va ajuta sa realizati
diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte de la proba orala a
bacalaureatului.

MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT LITERAR sau NONLITERAR, în
funcţie de scopul comunicării şi modul particular de concretizare a informaţiei transmise.

A. TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea artistică, pentru că în el se

recunoaşte originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de către creatorul operei artistice
(populare sau culte). În text se manifestă funcţia poetică a limbajului, prin excelenţă reflexiv,
întrucât expresivitatea conţinutului primează şi nu informaţiile oferite.
B. TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un conţinut în care
acţionează, cu precădere, funcţia referenţială. Vizează domenii diverse, de la cele ştiinţifice
şi juridico-administrative la mass-media audio-vizuală, concretizându-se; cu ajutorul
registrelor lingvistice (oral/ scris; popular/ cult; regional, colocvial, argoul şi jargonul).
Indiferent de textul funcţional reprezentat în comunicare, emiţătorul abordează obiectiv
realitatea şi foloseşte un limbaj comun, convenţional, prin excelenţă tranzitiv (scopul
principal este de a transmite informaţii).
TEXTUL LITERAR
-  caracter reflexiv                                                                     
-  subiectivitatea emiţătorului                                                      
-  încălcarea intenţionată a normelor lingvistice                                                               
- limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil şi al procedeelor artistice 
 - acţionează funcţia poetică                                                        
-  modalizare afectivă maximă

TEXTUL NONLITERAR
- caracter tranzitiv 
- obiectivitatea emiţătorului 
-  respectarea normelor de redactare a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii de activitate

- acţionează funcţia referenţială

- modalizare afectivă minimă  
 STRUCTURA UNUI ESEU DE TIP ARGUMENTATIV

Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre care trei trebuie sa fie
întotdeauna prezente.

1.      Introducerea:
      In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a introduce
subiectul pe care arede gând sa îl prezinte. Scopul primului paragraf este de a capta atenţia
cititorului si de a-i da câteva repere referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de
obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale înspre situaţia specifica ce urmează sa fie
abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea introducerii, următoarele elemente
apar de cele mai multe ori:

     Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de

interesanta pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţie ar
putea fi una provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa
fie introdus in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat.
     Formularea tezei(ipotezei): E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca
linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului
eseu. Pentru mulţi  pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o vor desprinde, ei
preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate
acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre teza ce va fi susţinuta in eseu. 
2 .      Cuprinsul: Susţinerea tezei/ipotezei
Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata poziţia ce
va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor prezenta argumentele
menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente
sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul
trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoi suporturi,
dovezi, exemple care sa o confirme E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a
exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă concluzia .
       O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si apoi sa
considere critic posibilele păreri opuse (contraargumentele). E de asemenea posibil sa se
înceapă cu expunerea punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul
de a face loc părerii sale.
3 .      Concluziile
In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi autori de
argumentari sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a
eseului pentru ca însumează teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o
imagine clara asupra poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu
sa se introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu. E de asemenea neînţelept a folosi
concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa,
cititorul poate avea impresia ca oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata.
Cu toate acestea, autorul trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu
doar de a spune cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de
validitatea argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le
cunoască. De aceea, e absolut ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala
măsura de îndreptăţita.

Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt
principalele puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul eseu a
gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o metoda
retorica foarte eficienta. Alte persoane considera ca este bine a se reformula teza.