1.

a obligatia retrogedarii bunurilor sau documentelor ,retinute in timpul razboiului

1.b . obligatia dobandirii neingradite a cetateniei a locuitorilor statelor nou infiintate

1.c obligatia de plata de compensații (reparații de război)

1.d obligatia stabilirii noilor frontiere

1.e obligatia liberttii de circulatie navala

Tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate au fost cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10
septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) cu Ungaria (Trianon 5 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 10 august 1920 și
repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919,
ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia,
Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul stipula ca Germania să-și asume
completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de
asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de
dincolo de ocean. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920.

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat
între Aliații din Primul război mondial și noii create Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții
Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state. Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în acea perioadă Austria
Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), a fost recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea
statelor Polonia, Cehoslovacia și a Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud în Italia. Prin acest
tratat, Austria a fost obligată să renunțe în favoarea României la toate drepturile asupra Bucovinei.

Tratatul este divizat în 14 părți.

Prima parte este formată din Pactul Ligii Națiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace încheiate după Primul război mondial.

Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Cisleithania,
partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei
făcuse parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și
Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.

Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conține în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele
succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a
teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).

Secțiunea a patra (articolele 59-61) consacră renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al
Bucovinei aflate în componența României. Formularea este ambiguă și a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia și Polonia a
fost stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain însă constituie recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România.

De asemenea, această secțiune definește zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru
a se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven.

De o deosebită importanță era articolul 88, care prevedea că independența Austriei este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii
Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest
articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război).

Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei
monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.

Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii.

Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației
pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul
feroviar european) etc.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în primul război
mondial (inclusiv România) și Bulgaria, țară învinsă în război.

Tratatul este divizat în 13 capitole. Primul capitol parte este reprezentată de Pactul Societății Națiunilor. Al doilea capitol definește frontierele Bulgariei.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului
sârbo-croato-sloven. De asemenea, Bulgaria a recunoscut acest stat. Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei
europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat) era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913. În privința
României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părți
din Dobrogea de Nord reintră în componența României).

Tratatul cuprinde de asemenea, o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei, predarea materialului militar, navigația
pe Dunăre etc.
Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat
succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16
state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit
ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate semnat la sfârșitul Primului Război
Mondial. Tratatul de la Versailles cu Germania a fost semnat mai înainte de semnarea celui cu Turcia și a anulat toate concesiunile și drepturile
germane acordate de otomani. Franța, Regatul Unit și Italia au semnat de asemenea o „Înțelegere Tripartită” secretă la aceeași dată cu semnarea
[1]
tratatului de pace.  „Înțelegerea Tripartită” confirma concesiunile petroliere și comerciale britanice din Turcia și transfera fostele intreprinderi
germane din Imperiul Otoman unei coroporații a semnatarilor sus-numitei înțelegeri. Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de
Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istambulului.