UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

CONŢINUTUL FINANŢELOR
ÎNTREPRINDERII

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1………………………………………………………… 2

1.2.Aspecte privind conţinutul finanţelor întreprinderii……………………………………… 2
1.3. Obiectul finaţelor întreprinderii.....................................................................………….. 4
1.4. Sarcinile finanţelor întreprinderii…..………………………………………………......... 5
1.4.1. Maximizarea valorii întreprinderii …………………………………….............. 5
1.4.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare ……………………….............. 6
1.4.3. Stăpânirea riscurilor financiare ………………………………………............... 8
1.4.3.1. Dimensionarea globală a riscului financiar …………………................ 8
1.4.3.2. Riscuri financiare specifice...………………………………….............. 9
1.4.4. Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului financiar……………......... 11
1.5.Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor întreprinderii…………………………....... 12
1.5.1. Principalele sarcini operaţionale…………………………….............................. 12
1.5.2. Locul gestiunii financiare în sistemul de gestiune al întreprinderii………........... 14
1.5.2.1. Cazul micilor întreprinderi cu structură organizatorică puţin diferenţiată 14
1.5.2.2. Cazul întreprinderilor cu structuri organizatorice mai specializate......... 15
1.5.2.3. Cazul întreprinderilor cu activitate financiară puternic specializată........ 15
APLICAŢIE PRACTICĂ
RISCUL FINANCIAR DETERMINAT DE VARIABILITATEA REZULTATELOR................ 16
TESTE DE AUTOEVALUARE………………………………………………………………... 18
RASPUNSURILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE………………………………………. 19
LUCRARE DE VERIFICARE…………………………………………………………………. 19
BIBLIOGRAEIE……………………………………………………………………………….. 20
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi avea cunoştinţe

despre:
 conţinutul finanţelor întreprinderii, care poate fi
pus în evidenţă fie având în vedere mărimea
întreprinderii şi faptul că se găseşte sau nu într-o
ţară dezvoltată economic, fie având în vedere
obiectul, sarcinile şi responsabilităţile gestiunii
financiare a întreprinderii;
 obiectul finanţelor întreprinderii care este
reprezentat de mediul financiar în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea, în cadrul căruia putem
identifica cinci componente principale;
 sarcinile finanţelor întreprinderii, între care sarcina
principală este maximizarea valorii întreprinderi;
 responsabilităţile operaţionale ale gestiunii
financiare şi locul acesteia în sistemul de gestiune
al întreprinderii.

1.2. Aspecte privind conţinutul finanţelor întreprinderii

Conţinutul finanţelor întreprinderii poate fi pus în evidenţă avînd

în vedere mărimea întraprinderii (mare, mijlocie, mică) şi gradul de
dezvoltare economică a ţării în care îşi desfăşoară activitatea.
În cazul unei întreprinderi mici, care îşi desfăşoară activitatea într-
o ţară emergentă (în curs de dezvoltare), aspectele financiare ale
activităţii se limitează la realizarea unor tranzacţii pentru cumpărarea
utilajelor, instalaţiilor, a materiilor prime şi materialelor, şi pentru
vânzarea rezultatelor activităţi economice. Domeniul finanţelor
întreprinderii sau al gestiunii financiare se limitează la gestiunea plăţilor
şi a încasărilor băneşti, care sunt în sarcina unei personae sau a unui grup
familial.
În cazul unei întreprinderi mari, situată într-o ţara dezvoltată
economic, care are şi activitate internaţională, domeniul gestiunii
financiare se largeşte considerabil şi cuprinde:
- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;

2
 - căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci,
în propria ţară sau în străinătate;
- proiectele de investiţii ale întreprinderii;
- plasarea disponibilităţilor băneşti în ţară şi în străinătate,
- urmărirea şi controlul riscurilor financiare pentru toate
operaţiunile efectuate pe piaţa naţională sau pe pieţele străine.

Această ultimă misiune a gestiunii financiare e legată de:

- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar
(în legătură cu operaţiunile efectuate în monedă străină);
- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de
împrumuturi, de plasamente sau participaţii financiare);
- riscurile administrative şi politice.

Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra gestiunii financiare

care acoperă toate aspectele finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.
Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros
făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la
răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul
finanţelor, aspecte ce vor fi avute în vedere în continuare.

Fig. 1.1. Conţinutul finanţelor întreprinderii

3
 1.3. Obiectul finaţelor întreprinderii

Putem spune că obiectul finanţelor întreprinderii (gestiunii

financiare a întreprinderii) este cunoaşterea sistemului financiar
(mediului financiar) în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea.
Sistemul financiar cuprinde cinci componente bine definite
 activele financiare;
 instituţiile financiare;
 pieţele financiare;
 reglementarile juridice;
 variabilele de reglare (rata dobânzii, cursul de schimb,
cotaţia titlurilor financiare).
Putem spune că obiectul finanţelor întreprinderii poate fi definit
mai bine făcându-se referire la aceste cinci componente ale sistemului
financiar. Ajungem astfel, la o reprezentare a celor cinci ramuri ale
gestiunii financiare, prezentate în figura 1.2.

4
 Fig. 1.2. Întreprinderea şi mediul său financiar
Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau
întreprinderi, gestiunea financiară trebuie să asigure cunoaşterea
instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi
procedeelor de reglare (3), să coordoneze operaţiunile financiare şi să
stăpânească relaţiile cu partenerii financiari (4) şi cu pieţele (5) care au
implicaţii în activitatea întreprinderii.

1.4. Sarcinile finantelor intreprinderii

Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară

desemnează acestei discipline ca sarcina fundamentala maximizarea
valorii întreprinderii sau, altfel spus, maximizarea avuţiei proprietarilor
săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ţine seama de
forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuţiei
acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de maximizarea cursurilor,
când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar,
dincolo de aceste nuanţe, referirea la maximizarea valorii şi a avuţiei
apare ca element integrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza
caracterului său general, această referire la bogăţie şi la valoare trebuie
precizată în ceea ce priveşte trei din implicaţiile sale majore, pentru a
ajunge la o formulare clară şi distinctă a sarcinilor gestiunii financiare.
Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie
angajat în proiecte de investiţii, care să-l valorifice, graţie rentabilităţii lor
viitoare. În acest sens, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea şi
nivelul performanţelor realizate de întreprindere în diversele sale
proiecte şi activităţi. În plus, maximizarea valorii implică protejarea şi
conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să evite
risipirea patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, să vegheze
la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al
întreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă
particulară a riscului financiar. Întreprinderea e supusă unor riscuri
multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este deci sarcina
gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate,
pentru a asigura protecţia necesară contra acestor riscuri.

1.4.1. Maximizarea valorii întreprinderii

Principala sarcina a gestiunii financiare este maximizarea valorii
întreprinderii.
Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu
constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale.

5
Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca
urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea
întreprinderii este o valoare anticipată; ea ţine seama de valoarea actuală,
pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite din
activităţile întreprinderii. Acesta este motivul pentru care valoarea
întreprinderii nu poate fi separată de calitatea proiectelor în care este
angajat patrimoniul acesteia.
Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile
să afecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate.
Aceste riscuri ar putea fi legate, fie de caracteristicile proprii
întreprinderii, fie de evoluţiile mediului înconjurător.

Fig. 1.3. Determinantele valorii întreprinderii

Putem spune că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind
dependentă de nivelul performanţelor asigurate de activităţile
întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscurilor financiare
în general.

1.4.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii

performanţelor întreprinderii la un nivel satisfăcător.
Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Ea
trebuie să-şi plătească diverşii parteneri care furnizează aceste resurse,
dobândind aceşti bani din veniturile obţinute în activitatea sa. Gestiunea
financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de

6
eficientă pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de
resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în
cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că
resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii suficient de
eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi
rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau
insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru
întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia
naţională.
Dar urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanţelor
trebuie să ţină seama şi de durata cât vor fi obţinute. Contrar unei idei
mult răspândită, finanţele întreprinderii nu preconizează căutarea cu orice
preţ a obţinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază,
dimpotrivă, într-un mod favorabil, stabilitatea performanţelor şi
introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un
compromis satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Fig. 1.4. Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca

obiectiv principal al managementului firmei.
În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea
nu este obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să
scadă în ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o
investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit
superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare
venitul obţinut.
Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 1$ pe
acţiune. Managerii firmei pot să obţină o creştere a venitului de 1,25$ pe
acţiune, dar cu condiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce pierderi
firmei şi acţionarilor. Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte
aceste riscuri. Dacă cei mai mulţi îşi vor vinde acţiunile, preţul acţiunilor
va scădea (nu doar pentru că au crescut vânzările de acţiuni, ci pentru că

7
mai puţini potenţiali investitori vor dori să cumpere acţiunile respective).
De aceea deşi firma realizează venituri mai mari pe acţiune, riscul crescut
al firmei a făcut să scadă bogăţia proprietarilor ca urmare a declinului
preţului acţiunilor.

1.4.3. Stăpânirea riscurilor financiare

Stăpânirea riscurilor financiare constituie a treia sarcină a
gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu
de active şi deci de o întreprindere care foloseşte un anumit volum de
fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor
susceptibile a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe
luarea în consideraţie a instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a
performanţelor financiare viitoare.
Totuşi, gestiunea financiară completează această abordare
generală a problematicii riscului, propunând şi abordări specifice. Astfel,
ea studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii
sau operaţiuni (riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul
îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de
faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De asemenea, gestiunea
financiară caută să controleze influenţele exercitate asupra întreprinderii
de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului (riscul de schimb
valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări deosebite care au
loc în mediul instituţional (riscul administrativ şi riscul politic).

1.4.3.1. Dimensionarea globală a riscului financiar

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când
sunt valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de
rentabilitate anticipată Rj. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de
rentabilitate anticipate R1,R2,.....,Rn corespunzând diferitelor ipoteze
susceptibile de a fi enunţate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu
activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate
subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi
(P1,P2,...,Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1,R2,..,Rn).
Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea
speranţei matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate,
ponderate cu probabilităţile asociate lor.
n

R P R j j
j1

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate

aşteptate, avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (R j - R )

8
pentru diferitele rate preconizate. Dispersia 2(R) şi abaterea medie
pătratică (R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau
volatilitate a rentabilităţii prevăzută şi deci mărimea riscului.

 
n
  R   Pj R j  R
2
2

j 1

 P R 
n
  R 
2
j j R
j 1

Riscul obţinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai

mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.

1.4.3.2. Riscuri financiare specifice

Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin

variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar şi formele specifice ale
riscului trebuie să fie analizate şi stăpânite de gestiunea financiară.
a) Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul
de exploatare are în vedere structura costurilor întreprinderii. De fapt,
repartiţia între costurile fixe şi costurile variabile face rezultatele
întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia nivelului
producţiei şi vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de
structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai
riscantă. În cazul când producţia e scăzută, înterprinderea nu va putea să
repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse şi
va obţine astfel pierderi.
Invers, dacă piaţa şi activitatea permit o producţie ridicată,
cheltuielile fixe sunt repartizate asupra unei producţii suficiente, putându-
se obţine beneficii. La modul general, creşterea părţii cheltuielilor fixe în
cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei între
rezultatele obţinute în ipotezele cele mai favorabile şi cele obţinute în
ipotezele cele mai pesimiste. Această relaţie între dispersia rezultatelor
(care dă mărimea riscului) şi structura costurilor pune în discuţie
activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producţie, de
aprovizionare şi de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura
costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc
de exploatare.
b) Riscul îndatorării ca efect al structurii financiare. Riscul
îndatorării e legat de structura finanţării întreprinderii. Când
întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obţină beneficii

9
suplimentare pentru a asigura remunerarea şi rambursarea împrumuturilor
contractate.
În consecinţă, dacă activitatea sa are ca rezultat venituri din
exploatare mediocre, întreprinderea va fi afectată de remunerarea
datoriilor şi va obţine un rezultat global defavorabil.
Din contră, dacă veniturile din exploatare sunt abundente,
cheltuielile pentru datorii vor fi acoperite fără dificultate şi îndatorarea va
permite ameliorarea rentabilităţii întreprinderii. Dar creşterea îndatorării
amplifică dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu. Se
măresc speranţele de rentabilitate aşteptată dacă evoluţia viitoare
confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele aşteptate se reduc în cazul
când ipotezele defavorabile se confirmă.
c) Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie
sancţiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii. Insolvabilitatea
determină mai întâi, pur şi simplu, ameninţarea cu dispariţia
întreprinderii. Riscul de faliment constituie astfel un risc vital, care pune
în pericol însăşi supravieţuirea întreprinderii. El justifică atenţia ce se
acordă controlării acestui risc şi explică pentru ce menţinerea
solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al
gestiunii financiare. Bineînţeles, crizele de solvabilitate nu conduc
totdeauna la faliment şi, când criza poate fi în final depăşită,
întreprinderea va scăpa de ameninţarea dispariţiei şi îşi asigură
supravieţuirea. Dar, chiar şi în acest caz, criza antrenează costuri specifice
care trebuie să fie luate în calcul când se urmăreşte a se aprecia riscul de
faliment.
d) Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii.
Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluţia
cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu monedele străine şi
legate de evoluţia posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează
operaţiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului
de pierdere legat de evoluţia defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o
întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate şi
facturează în devize riscă o pierdere din schimb dacă moneda străină
utilizată se depreciază în raport cu moneda naţională. Invers, un
împrumutător care s-a angajat să-şi plătească furnizorii străini în devize se
expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu
moneda naţională creşte înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea
ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilităţii rezultatelor. Ea
crează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-l
controleze şi să-l stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor
defavorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe pieţele de capital. O

10
întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi,
de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul
creşterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit
cu dobândă fixă şi care obţine deci, un randament plafonat suferă o
"pierdere de câştig" dacă dobânzile cresc pe piaţă, în timp ce remunerarea
pe care el o primeşte nu este însoţită de aceeaşi creştere. Evoluţia ratelor
dobânzii constituie deci şi ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În
acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor , a cărui urmărire şi
stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.

1.4.4. Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului

financiar
Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă
întreprinderea a dus la sublinierea importanţei riscului de faliment. Sursa
fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a
întreprinderii. De aceea e necesar să se pună accentul pe importanţa
menţinerii solvabilităţii (printre sarcinile avute de gestiunea financiară),
chiar dacă această sarcină nu constituie de fapt, decât o formă particulară
a sarcinii generale referitoare la stăpânirea riscurilor financiare.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare
de a face faţă datoriilor sale, când acestea ajung la scadenţă. Mai concret,
menţinerea solvabilităţii constă în executarea cu scrupulozitate a
rambursărilor promise împrumutătorilor şi altor creditori.
Importanţa unui astfel de imperativ e legată de sancţiunile
implicate de o eventuală insolvabilitate. Într-adevăr, insolvabilitatea
expune debitorul unor consecinţe neplăcute, care pot fi de o gravitate
extremă. În cazul unei persoane insolvabilă, creditorii cărora nu li s-au
înapoiat banii promişi pot începe o acţiune judecătorească, cerând
sechestrarea bunurilor debitorului falimentar. Dacă se porneşte o astfel de
acţiune, insolvabilitatea e sancţionată prin pierderea unei părţi sau în
întregime a patrimoniului, de către debitorul falimentar.
În cazul unei organizaţii şi în special al unei întreprinderi
insolvabilitatea îi conduce pe creditori la constatarea încetării plăţilor prin
intermediul instanţei judecătoreşti. Procedura judecătorească de
"faliment", sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută
poate duce la lichidare şi deci la dispariţia întreprinderii.
Astfel, menţinerea permanentă a solvabilităţii apare ca o
constrângere majoră, deoarece permite îndepărtarea riscului de faliment şi
deci se evită dispariţia întreprinderii.

11
1.5. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare
Studiul obiectului gestiunii financiare a condus la a i se recunoaşte
acesteia anumite competenţe specifice. Acest domeniu al competenţelor
gestiunii financiare priveşte ansamblul problemelor ridicate de relaţiile
între întreprindere şi mediul său financiar (tratate în secţiunea 1.1). Acest
studiu a permis şi enunţarea sarcinilor fundamentale care revin finanţelor
întreprinderii. Aceste sarcini privesc menţinerea valorii întreprinderii, a
performanţelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea
e confruntată şi menţinerea solvabilităţii (tratate în secţiunea 1.2).
Ansamblul aspectelor tratate mai înainte permite descrierea principalelor
sarcini operaţionale care-i revin gestiunii financiare, precum şi definirea
locului acesteia în ansamblul disciplinelor referitoare la gestiune.

1.5.1. Principalele sarcini operaţionale ale gestiunii

financiare
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt
distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii
financiare.
Acest ciclu cuprinde în primul rând, o fază de diagnosticare sau
analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situaţiei şi a
activităţii financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri
concrete care să permită depăşirea lacunelor şi valorificarea avantajelor.
În al doilea rând, acest ciclu cuprinde o fază de formulare şi de
aplicare a deciziilor financiare. Aceste decizii se înscriu în perspectiva
proiectelor pe termen lung şi mediu şi pun în mişcare operaţiuni de
investiţii şi de finanţare. Ele urmăresc însă şi efecte pe termen scurt care
definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte, anumite măsuri
trebuie oprite pentru a proteja întreprinderea împotriva riscurilor
financiare cărora trebuie să le facă faţă în diverse situaţii.
A treia faza a ciclului gestiunii financiare constă în urmărirea şi
controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de întreprindere.
Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferenţelor" între
realizările efective şi proiectele iniţiale. Ea ar trebui să ducă la
declanşarea unor măsuri de corecţie, care ar însemna fie o rectificare a

12
traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale, fie adaptarea sau revizuirea
proiectelor iniţiale.

F
ig. 1.5. Responsabilităţile gestiunii financiare-schema de sinteză

În practică, responsabilităţile gestiunii financiare sunt prezentate

pe baza unei enumerări analitice a sarcinilor concrete care îi sunt
încredinţate (fig. 1.6).

13
Fig. 1.6. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare-schema analitică

1.5.2. Locul gestiunii financiare în sistemul de gestiune al

întreprinderii

Ţinând cont de responsabilităţile care-i revin, gestiunea financiară

ocupă un loc privilegiat între funcţiile întreprinderii. Pe de o parte, ea are
o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită autonomie de
decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune
atrag consecinţe în plan financiar, deoarece ele presupun resurse şi
necesităţi financiare, presupun încasări şi plăţi. În consecinţă, gestiunea
financiară este sub influenţa ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea
reacţionează la măsurile de tot felul luate în întreprindere, pentru că
aceste măsuri au consecinţe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să se
angajeze în acţiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte
funcţii de gestiune, pentru a asigura respectarea de către întreprindere a
constrângerilor financiare majore.

Organizarea întreprinderilor trebuie deci să fie concepută în aşa

fel, încât să exprime, în acelaşi timp, particularitatea funcţiei financiare şi
legătura sa necesară cu celelalte specialităţi legate de gestiune. Schemele
organizatorice şi situaţiile concrete care permit să se răspundă acestei
duble exigenţe sunt bineînţeles multiple. Putem totuşi oferi câteva
exemple deosebit de caracteristice.

1.5.2.1. Cazul micilor întreprinderi cu structura

organizatorică puţin diferenţiată

14
 Fig. 1.7. Un exemplu de inserare a gestiunii financiare în
întreprinderile tradiţionale mijlocii sau mari
1.5.2.2. Cazul întreprinderilor cu structuri organizatorice
mai specializate

Fig. 1.8. Gestiunea financiară în organigramele moderne

1.5.2.3. Cazul întreprinderilor cu activitate financiară

puternic specializată
În sfârşit, anumite întreprinderi pentru care operaţiunile financiare
sunt foarte importante întăresc rolul gestiunii financiare în cadrul
sistemului de gestiune. Ele nu se mulţumesc să pună responsabilul
financiar (de exemplu directorul financiar) pe acelaşi plan cu directorii cu
alte funcţii importante, ci leagă gestiunea financiară de atribuţiile unei
persoane însărcinată cu responsabilităţile unei direcţii generale cum ar fi

15
secretarul general, directorul general, sau directorul general adjunct (fig.
1.9). Întreprinderile ale căror titluri se negociază la bursă trebuie să
adopte soluţii de acest tip întrucât relaţiile cu acţionarii şi "piaţa" devin nu
numai aspecte tehnice ale gestiunii financiare, ci vizează şi strategia
globală a întreprinderii.

Fig. 1.9. Un exemplu de legare a gestiunii financiare de atribuţiile unei

direcţii generale
În concluzie, modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul
organizării întreprinderii sunt multiple şi exprimă, în acelaşi timp,
caracteristici istorice (competenţele iniţiale ale fondatorilor şi ale înalţilor
responsabili) şi exigenţe proprii ale întreprinderii. Dar oricare ar fi soluţia
organizatorică aleasă, reuşita încadrării gestiunii financiare în structura
organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiţii
fundamentale. În primul rând, structura organizatorică trebuie să exprime
recunoaşterea autonomiei şi a competenţelor tehnice proprii finanţelor
întreprinderii. În al doilea rând, ea trebuie să comporte procedee sau
mecanisme interne de coordonare, de negociere şi de arbitraj între
gestiunea financiară şi celelalte funcţiuni, consumatoare de resurse sau
generatoare de resurse pentru întreprindere. În sfârşit, ea trebuie să aibă
grijă ca relaţiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori
bursieri, acţionari) să fie întreţinute de responsabili a căror competenţă,
autonomie şi nivel ierarhic să fie adaptate situaţiei întreprinderii.
Putem spune că finantele intreprinderii (gestiunea financiară)
constituie un ansamblu de metode de analiză şi de instrumente de lucru
care permit întreprinderilor şi altor organizaţii să îşi asigure o încadrare
eficientă în mediul lor financiar.

16
 APLICAŢIE PRACTICĂ
Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O întreprindere vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales

între proiectele A şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind
producţia, vânzările şi rezultatele şi se atribuie fiecărui proiect rate de
rentabilitate aşteptate, funcţie de diverse ipoteze referitoare la
întreprindere şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Presupunem că
există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla
întreprinderea, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza
(probabilitatea pentru fiecare ipoteză va fi P=1:5=0,20). Pentru fiecare
ipoteză Hj, având probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate R j
(tabelele 1 şi 2).

Elemente referitoare la proiectul A Tabelul 1

Hj Pj Rj RjPj Rj- R (Rj - R )2Pj
H1 0,20 -10 -2 -16 51,2
H2 0,20 -5 -1 -11 24,2
H3 0,20 +5 +1 -1 0,2
H4 0,20 +15 +3 9 16,2
H5 0,20 +25 +5 19 72,2
 (R)=164
2
 1 +6 (R)=12,8

Elemente referitoare la proiectul B Tabelul 2

Hj Pj Rj RjPj Rj- R (Rj- R )2Pj
H1 0,20 -15 -3 -22 96,8
H2 0,20 -10 -2 -17 57,8
H3 0,20 +10 +2 +3 1,8
H4 0,20 +20 +4 +13 33,8
H5 0,20 +30 +6 +23 105,8
2(R)=296
 1 +7 (R)=17,2

17
 Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 6%.
Instabilitatea performantelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin
diferenţa dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de
rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie şi prin abaterea medie
pătratică.
Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai
ridicată ( R =7%). În schimb acest proiect prezintă un risc mai ridicat în
obţinerea rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară
instabilitatea performanţelor financiare sunt mai mari.
Întreprinderea investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie
frecvent întâlnită în gestiunea financiară. Trebuie să se aleagă între un
proiect mai rentabil, dar care prezintă un mai mare risc în obţinerea
rezultatelor financiare preconizate (proiectul B) şi un proiect mai puţin
rentabil, dar şi mai puţin riscant (proiectul A). Acest arbitraj, între
rentabilitatea preconizată a unei investiţii şi riscul realizării ei, constituie
un aspect fundamental al gestiunii riscului financiar.

Teste de autoevaluare
1. Avand in vedere marimea intreprinderii si spatiul geografic in care
isi desfasoara activitatea, cate tipuri de intreprindere (din punctual
de vedere al continutului finantelor) putem avea.
a. 2
b. 3
c. 4
d. 6
e. 12

2. Care este sarcina principala a finantelor intreprinderii

a. Maximizarea rentabilitatii
b. Maximizarea profitului
c. Maximizarea valorii
d. Maximizarea cifrei de afaceri
e. Minimizarea cheltuielilor

3. Care dintre marimile enumerate in continuare nu a fost perzentata

ca element determinant al valorii intreprinderii?
a. Patrimoniul acumulat
b. Rezultatele preconizate ale activitatilor viitoare

18
 c. Cifra de afaceri
d. Riscurile specifice intreprinderii
e. Riscurile induse de mediul inconjurator

4. Cate componente principale include sistemul financiar in care

intreprinderea isi desfasoara activitatea?
a. Doua
b. Trei
c. Patru
d. Cinci
e. Sase

5. 5 Riscul de exploatare este determinat de:

a. Structura veniturilor
b. Structura cheltuielilor
c. Structura intreprinderii
d. Structura de finantare
e. Structura personalului
Raspunsurile testelor de autoevaluare
1. —d
2. —c
3. —c
4. —d
5. —b

Lucrare de verificare

1. Care sunt cele doua modalitati prin care putem pune in evidenta
continutul finantelor intreprinderii?
2. Pentru care intreprinderi continutul finantelor este cel mai redus si
care este acest continut?
3. Pentru care intreprinderi continutul finantelor este cel mai
cuprinzator si care este acest continut?
4. Care este obiectul gestiunii financiare a intreprinderii?
5. Care sunt componentele principale ale mediului financiar in care
intreprindrea isi desfasoara activitatea?
6. Care sunt sarcinile finantelor intreprinderii?

19
 7. Care sunt elementele in functie de care stabilim valoarea
intreprinderii?
8. Constrangerea intreprinderii de a fi eficienta este o sarcina? De
ce?
9. Ce intelegem prin risc financiar si cum il dimensionam?
10. Care sunt marimile cu care putem dimensiona marimea riscului
financiar?
11. Care sunt riscurile financiare specifice pentru intreprindere?
12. Stapanirea echilibrului financiar este o sarcina a gestiunii
financiare? De ce?
13. Care sunt cele trei faze ale procesului de gestiune financiara?
14. Care poate fi locul gestiunii financiare in procesul de gestiune
financiara?
15. Care este locul gestiunii financiare in cadrul organigramelor
moderne ale intreprinderii?
16. Care sunt conditiile fundamentale pentru reusita incadrarii
gestiunii financiare in structura organizatorica a intreprinderii?
17. Care ar fi o definitie sintetica pentru gestiunea financiara a
intreprinderii?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Dragotă V., Management financiar. Vol. II. Politici
Ciobanu A., financiare de întreprindere, Editura
Obreja L., Economică, Bucureşti, 2003
Dragotă M.

Ilie Vasile Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura

Meteor Press, Bucureşti, 2010
Ilie V., Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press,
Teodorescu M. Bucureşti, 2005

Stancu I. Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea

portofoliului. Investiţii directe şi finanţarea lor.
Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii.
Editura Economică, Bucureşti, 2007.
Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Legea nr. 31/1990 Lege privind societăţile comerciale, cu
modificările şi completările ulterioare

20
Legea nr. 227/2015 Lege privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare

Legea nr. 15/1994 Lege privind amortizarea capitalului imobilizat

în active corporale şi necorporale, cu
modificările şi completările ulterioare

Ordonanţa Ordonanţă privind repartizarea profitului la

Guvernului. nr. societăţile naţionale, companiile naţionale şi
64/2001 societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat, precum şi la regiile autonome,
cu modificările şi completările ulterioare

Hotărârea Guvernului Hotărâre pentru aprobarea Normelor

nr. 1/2016 metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal cu modificările şi
completările ulterioare

Ordinul Ministerului Ordin privind aprobarea formatului și structurii

Finanţelor Publice nr. bugetului de venituri și cheltuieli, precum și a
20/2016 anexelor de fundamentare a acestuia

21