Centrul de Excelență în Horticultură și Tehnologii Agricole

Contact Indirect
La obiectul de specialitate
“Filosofia”

A elaborate eleva grupei 24-S

Verdeș Gabriela
Profesor: Serdeșniuc Lucian

2019
1. Filosofia în Moldova. Dmitrie Cantemir
persoană remarcabilă

Dezvoltarea filosofiei în evul mediu în Moldova

În perioada iniţială de dezvoltare gîndirea filosofică din Moldova purta un caracter
mitologico-religios şi nu prezenta un tot întreg. Literatura, cronicile bisericeşti şi
letopiseţele au devenit purtătorii concepţiei despre lume din epoca feudalismului.
Letopiseţele sau cronografia moldovenească include totalitatea cronicilor scrise în
Moldova în sec. XV – XVIII. În evoluţia cronografiei se deosebesc trei etape. Prima
etapă este cronografia moldoslavonă din sec. XV – XVI. Letopiseţele din acea perioadă
se scriau în limba slavonă, în mare parte de către cărturarii bisericeşti din porunca
domnitorilor. Cel mai vechi letopiseţ moldoslavon – “Analele curţii lui Ştefan cel
Mare” nu s-a păstrat în original. Analele au fost continuate de către Macarie, Eftimie şi
Azarie. Etapa a doua ţine de sec.XVII şi este reprezentată de letopiseţele lui G.Ureche
şi M Costin. Ele se scriu în limba română, au un caracter mai laic. A treie etapă se
referă la sec.XVIII şi este reprezentată de letopiseţele lui I.Neculce. Toate domeniile
conştiinţei sociale, cultura din această epocă sunt pătrunse de spiritul religios creştin.
Gîndirea filosofică din această ep că la fel fiinţa în corelaţie cu religia. Criteriul principal
al filosofiei medievale îl constituie atît categoriile religioase, cît şi “limba religioasă”. O
largă răspîndire capătă ideile umanismului care avea un caracter patriotic. Umaniştii
moldoveni au pledat pentru independenţa patriei, au luptat împotriva jugului turcesc.
Istoria devine un mijloc de exprimare a ideilor politice, de trezire a mîndriei poporului
pentru trecutul său glorios, pentru originea sa română. Interesul pentru originea
neamului i-a făcut pe cărturarii români receptivi faţă de cultura umanistă, i-a îndemnat
să studieze istoria, geografia, filologia şi filozofia clasică. Grigore Ureche (1590-1647)
în “Letopiseţul Ţării Moldovei” afirmă, că istoria, păstrarea trecutului îl deosebeşte pe
om de animale, că istoria joacă în acelaşi timp rolul educativ şi cognitiv. G.Ureche este
întemeietorul analizei istoriografice în cronografia moldovenească. Miron Costin
(1633-1691) continue ideile predecesorului său. În lucrările “De neamul moldovenilor”,
“Crobnica ţărilor Moldovei şi Munteniei” schiţează ideile despre originea română a
neamului nostru. În “Viaţa lumii”- poem de maditaţie filosofică – se pun probleme
despre sistemul solar, dezechilibru cosmic, fericirea în viaţa omului. O mare
contribuţie a avut-o şi Nicolae Costin (1660-1743), feciorul lui M.Costin. El proslăveşte
pacea între popoare şi condamnă războaiele de cotropire, pleda pentru răspîndire
ştiinţei, literaturei şi artei. Au contribuit la dezvoltarea culturii din sec. XVII mitropoliţii
Petru Movilă (1596-1646), Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693).
 Dmitrie Cantemir – persoană remarcabilă
CANTEMIR DIMITRIE (1673-1723) - filosof, scriitor, om de cultură şi politic de formaţie
enciclopedică, reprezentant al umanismul românesc din sec. 17-18. În 1714 a fost ales
membru al Academiei din Berlin. A desfăşurat o largă activitate ştiinţifică, are lucruri
de logică, filosofie, etică, literatură, istorie, politică, geografie, orientalistică, muzică
ş.a. A scris următoarele lucrări: “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte” (1700),
“Divanul, sau gîlceava înţeleptului cu lumea” (1701), “Interpretarea naturală a
monarhiilor” (1714), “Istoria imperiului Otoman” (1714-1716), “Descrierea Moldovei”
(1715), “Sistema religiei mahomedane” (1722) ş.a. Concepţia lui Cantemir despre lume
s-a format sub influenţa teologiei ortodoxe, filosofiei stoicismului şi scolasticii
medievale. A încercat să elaboreze o doctrină amplă ce ar cuprinde teologo-fizica,
teologo-metafizica şi teologo-etica. A realizat numai prima parte.Cantemir a fost
primul care a încercat de a formula o terminologie filosofică română, publică “Mic
manual de logică”. La baza lumii stau patru elemente - apa, aerul, focul, pămîntul,
obiectele şi fenomenele sunt combinaţia atomilor şi celor patru elemente. Materia a
fost “insuflată“ supranatural de Dumnezeu, dar mai departe se dezvoltă după legile
sale proprii.Analizează noţiunile filosofice de timp, spaţiu, mişcare, necesitate ş.a.
Fenomenile şi obiectile sunt cauzal, determinate. În teoria cunoaşterii afirma unitatea
sensorialului şi raţionalului, rolul experienţei şi practicii în dezvoltarea ştiinţei.
Recunoştea teoria adevărului dublu - că există adevăruri a credinţei şi ştiinţei, pleda
pentru separarea ştiinţei, filosofiei de teologie. Interpretează omul ca unitate a
trupului şi sufletului, el se deosebeşte de alte fiinţe din natură prin spiritualitatea sa.
Explică fenomenele sociale în conformitate cu anumite legi. La baza dezvoltării
societăţii pune factorii interni, materiali. Afirmă caracterul ciclic al dezvoltării, că toate
ţările trec anumite cicle - apariţia, maturizarea şi pieirea, după dispariţia unor ţări ori
imperii - apar altele. Progresul societăţii depinde de cultură, morală. Operele lui
Cantemir au contribuit la formarea gîndirii laice şi extinderea umanismului

2. Filosofia Românească. Lucian Blaga

Lucian Blaga
BLAGA LUCIAN (1895-1961) - scriitor şi filosof român, profesor de filosofie a culturii la
Universitatea din Cluj, a lucrat în diferite funcţii de diplomaţie (Varşovia, Praga, Viena,
Berna, Lisabona) şi deasemenea la Filiala Cluj a Academiei şi la Biblioteca universitară.
Sub influenţa filosofiei lui Hegel şi a operelor lui Nietzsche şi Bergson Blaga a elaborat
sistemul său filosofic în patru trilogii:Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, 1931;
Cunoaşterea luciferică, 1933; Cenzura transcendentă, 1934, 1943), Trilogia culturii
(Orizont şi stil, 1935; Spaţiul mioritic, 1935; Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937,
1944), Trilogia valorilor (Artă şi valoare, 1939; Despre gîndirea magică: Religie şi spirit,
ştiinţă şi creaţie , 1942, 1946), Trilogia cosmologică (Diferenţialele divine, 1940;
Aspecte antropologice, 1948 şi Fiinţa istorică editată postum, 1977). Problema
principală în filosofia lui Blaga este problema existenţei omului în Univers. La baza
lumii el pune un “produs mistic-filosofic” al imaginaţiei omului, numit Mare Anonim,
pe care-l înzestrează cu calităţi divine şi demonice. Blaga remarcă la om două moduri
de existenţă: primul, care consituie baza vieţii umane şi care îl apropie pe om de
animale, e existenţa lui în lume şi tendinţa de a se autopăstra. Al doilea mod de
existenţă, diferit de cel al animalelor, care îl transformă din “preom” în “om deplin”, e
existenţa omului în arealul misterului, încercarea lui de a înţelege acest mister,
necătînd la acele “cenzuri transcendente”, pe care le impune Marele Anonim.
Mijloacele, prin care omul aspiră să cîştige o viaţă mai superioară decît cea a
animalului, demnă de mîndrie şi satisfacţie sufletească, după Blaga, sunt miturile,
viziunile religioase, concepţiile metafizice, teoriile ştiinţifice, operele de artă şi de
civilizaţie. În opera sa “Experimentul şi spiritul matematic”(editată postum,1969)
Blaga a evidenţiat în dezvoltarea ştiinţelor exacte trei etape: aristotelică, galileo-
newtoniană şi einsteiniană, făcîndu-le şi o analiză filosofică.

Filosofia Românească
Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele două
războaie mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut
printr-o criză. Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi
naționale, independență, unitate națională etc.), idea a avut de acum un caracter mai
pronunțat cultural. Așadar, abordarea temei specificului național în istoriografie,
literatură și filosofie au devenit un lucru obișnuit. Prima istorie a filosofiei românești a
fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu, arătând că gândirea filosofică din România
a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă de ea însăși.
Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape fiecare
filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu un profil distinct
printre alte filosofii naționale. Constantin Noica, care a devenit unul dintre cei mai
proeminenți filosofi români, gândea că filosofia românească se caracterizează
prin păgânism, cosmicism (adică lipsa undei separări acute a lumii oamenilor de
transcendență) și determinism (sau mai curând, „fatalism”).
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii românești
specifice a devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de
doctrina național-comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chiar despre
„filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin
folclor, spre autorii contemporani. Inutil de spus că caracterul „materialist” al
filosofiei românești și alte pretenții de dogmă oficială erau inexistente sau
extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți nemarxiști, precum Noica,
de asemenea au accentuat singularitatea gândirii filosofice românești. Noica chiar a
scris o carte întitulată Sentimentul românesc al ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O opinie este
că sunt filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea
„filosofie românească” are doar un sens istorico-geografic. Punctul de vedere opus
constă din două teze: 1) nu toate națiunile europene au propria lor filosofie națională;
2) națiunea română are propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un nivel
mai înalt viziunea sa tradițională asupra lumii. Articolul din Enciclopedia Routledge de
filosofie, care se concentrează pe filosofia din România, pare să adopte mai curând o
versiune mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei filosofii românești este
recunoscută, dar nu este asociată ethosului național, nici substanței etnice a
românilor. Așadar, autorii spun: „La culmea dezvoltării sale dintre cele două războaie
mondiale, filosofia românească a avut următoarele trăsături caracteristice: era strâns
legată de literatură, în sensul că cei mai mulți filosofi români erau de asemenea
scriitori importanți; a arătat o preocupare excesivă în chestiunea identității românești;
a fost implicată în dezbaterile istorice, politice și ideologice din România, stimulând
atitudini în favoarea sau împotriva occidentalizării și modernizării; s-a sincronizat
repede cu gândirea filosofică occidentală; și a avut (și încă are) lipsuri în gândirea
etică”.

3. Filosofia patristică. Vasile cel Mare și operele

sale.
Filosofia Patristică
Perioada patristica: Invatatura lui Aurelius Augustinus Patristica este filosofia
parintilor bisericii, reprezinta o doctrina teologic-o filosofica elaborata in secolele 4-8
prin care sau pus bazele dogmaticii si cultului crestin. Ea are o romura greaca si una
latina. In perioda patristica problema principala este incercarea de a crea o teoriei
filosofica a crestinismului. In crestinism locul central il ocupa personalitatea lui
Dumnezeu. Crestinismul a facut trecerea de la politeism la monoteism. Cel mai de
vaza reprezentantt al patristicii a fost teologul italian Aurelius Augustinus 354-430.
Bazinduse pe filosofia lui Platon Augustin a elaborat o invatatura care avea ca scop
cunoasterea adevarului absolut adica pe Dumnezeu. Dupa Augustin adevarul
abosolut intotdeauna presupune credinta .Inteleg pentru ca sa cred., iar credinta
duce intotdeauna la ratiune .Cred pentru ca sa inteleg. deviza lui augustin este .Cred
pentru ca sa pot intelege.. In scopul cunoasterii adevarului absolut Augustin
Foloseste metoda filosofica a indoielii. Prin ceasta metoda el stabileste un adevar
neindoielnic existenta sufletului iar din aceasta deduce adevarul absolut adica
existenta lui Dumnezeu. Augustin punind problema existentei lui Dumnezeu spune ca
el este imaterial este spirit dar este si o personalitate. El exista in 3 ipostaze dar are
aceasi esenta:
 Dumnezeu tat care este creatorul.
Dumnezeu fiul . Isus Hristos sau Cuvintul lui Dumnezeu
Dumnezeu sfintul duh care inseamna iubire
Dupa Augustin in Dumnezeu se gasesc ideiile eterne in conformitate cu care
Dumnezeu a creat lumea. Aceste idei din ratiunea devina alcatuiesc logosul, adica
cuvintul lui dumnezeu. Evangelia dupa Ioan spune: La inceputul spune ca la inceput a
fost cuvintul si cuvintul a fost Dumnezeu. Augustin considera ca Dumnezeul este
stilpul creatiunii devine el este o lume in miniatura un microcosmos in care se reflecta
intreaga lumea, de acea mintuirea omului inseamna mintuirea lumii. Sufletul la
Augustin este nematerial, el este creat de dumnezeu la momentul nasterii trupului. El
este nemuritor deoarece se impartaseste din ratiunea devina. Un alt aspect alfilosofiei
lui Auguste este invatatura despre sensul vietii omului fi fericirea lui. Dupa Augustin
omul nu va cunoaste pe deplin fericirea daca nu se va opri in lumea in Dumnezeu de
acea viata de pe pamint este ca o pregatire prin contemplatie si dragoste nemarginita
fata de Dumnezeu pentru o trecere ulterioara in lumea de apoi unde si este adevarata
fericire.

Vasile cel Mare și operele lui

Deşi a trăit puţin, Sfântul Vasile cel Mare a scris foarte mult, iar opera scrisă
completează excelent personalitatea Sfântului Vasile cel Mare. Lucrările sale, care au
o importanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative
pentru învăţătura ortodoxă. Deşi adeseori s-a accentuat doar latura sa de mare
organizator, diplomat şi desăvârşit administrator bisericesc, activitatea sa literară îi
dezvăluie deosebitul talent cu care a elaborat lucrări de teologie de maximă
importanţă în domeniile: dogmatic, ascetic, omiletic, pedagogic, liturgic, canonic şi
epistolar. Totuși, când ne referim la Opera acestui sfânt părinte, ne gândim în primul
rând la ceea ce a scris, dar, în aceeași măsură trebuie să ne referim şi la întreaga sa
activitate,deoarece, Sfântul Vasile cel Mare, a desfăşurat o remarcabilă activitate
pastorală, socială şi misionară greu de egalat în istoria Bisericii. A înfiinţat azile, case
pentru oaspeţi, spitale, orfelinate, şcoli tehnice şi alte aşezăminte, cunoscute sub
numele de Vasiliada sau Vasiliade. Şi mănăstirea şi Vasiliada - ‫״‬Un monument al
iubirii", în aşa fel au fost concepute încât în toate teoria iubirii creştine să fie pusă şi în
practică. Pentru aceasta experienţa de organizator al monahismului i-a fost esenţială,
dovedind pe deplin capacităţile sale duhovniceşti şi administrative totodată.Prin
activitatea sa filantropică şi prin ‫״‬Aceste aşezăminte, organizate şi întemeiate direct
de către Sf. Vasile, ca să corespundă celor mai apăsătoare nevoi ale societăţii din
timpul său, au reuşit să-i atragă admiraţia atât din partea creştinilor, cât şi din partea
necreştinilor şi ereticilor, dar mai ales au reuşit să impună Biserica creştină respectului
şi preţuirii autorităţii de Stat, pentru opera filantropică a acestor aşezăminte (s.n.)",și
aceasta, pentru că întreaga osteneală caritabilă a Sf. Vasile cel Mare nu a fost făcută
doar pentru trup, ca o simplă asistenţă socială, ci a fost făcută pentru nevoile trupului
dar pentru mântuirea sufletului. Acesta este modelul caritabil sau filantropic ortodox
pe care Biserica Ortodoxă l-a preluat şi dezvoltat de atunci încoace! Studiind
activitatea practică şi opera teologică a Sf. Vasile cel Mare un patrolog catolic avea să
facă Sf. Vasile cel Mare, acum aproape un secol în urmă, o caracterizare care a devenit
şi celebră şi unanim acceptată, anume că acesta a fost ‫״‬un roman între greci", iar
poporul de rând a exclamat la moartea sa: A murit părintele nostru! O astfel de
apreciere a plecat, desigur, de la observarea cu acurateţe a întregii activităţi a Sf.
Vasile cel Mare în care partea practică, administrativă, ‫״‬romană" altfel spus, s-a
împletit uimitor de bine şi eficient cu partea contemplativă, ascetică, speculativă,
teologică, ‫״‬greacă" din această perspectivă.

4. Elementele filosofice: Focul, atomul, numărul, apa,

aerul, aperonul
Unitatea lumii, ca şi generalitatea esenţialului care o susţine, au fost explicate încă la
începuturile filosofiei eline (începuturi care, asemenea a tot ce se află în această
situaţie, îşi pun amprenta asupra întregii lor evoluţii ulterioare) prin: 1a. unicitatea
conţinutului fundamental (în concepţia lui Thales Apa este principiul şi substanţa
tuturor lucrurilor; Anaximandros postulează ca principiu apeiron-ul, infinitul,
nedefinit-nedefinitul, infinit; Anaximenes „aerul”, Xenofanes, divinitatea unică
identificată cu existenţa, Heraclit focul şi logos-ul universal de care toate ascultă,
Pithagoras numărul etc.); b. multiplicitatea limitată la esenţial a elementelor calitative
fundamentale („rădăcinile tuturor lucrurilor”: apă, aer, foc, pământ puse în mişcare
de către Dragoste şi Ură la Empedocles etc); 2. aplicarea unui principiu unic de
constituire şi schimbare (amestecul şi desfacerea de amestec pentru toate formele de
existenţă; unitatea conferită de acest principiu general este asigurată de faptul că
toate formele de existenţă se trag din principiul unic şi drept urmare sunt compuse în
temeiul acestui principiu (la Empedocles amestecul în proporţii variate a „rădăcinilor”
sub acţiunea contrară a Dragostei şi a Urii; la Anaxagoras este acelaşi proces însă pe
seama homeomeriilor – „seminţele” infinit variate calitativ şi cantitativ toate fiind
guvernate de către Nous - gândire; la Democrit asocierea şi desocierea atomilor); 3.
calitatea de a fi (ca dat al fiinţei la Parmenide); în sinteză: 4. unicitatea sursei şi cauzei
determinante: a. principiul sau principiile fundamentale în plan ontologic (Dumnezeu,
elementele primordiale, ulterior subiectul uman etc); b. subiectul uman în plan logic.
Prin toate acestea (îndeosebi unitatea lumii prin unicitatea principiului) gândirea se
îndrepta, deliberat şi hotărât, pe calea obiectului propriu care peste tot este
universalul. Acesta cu toate că universalul (respectiv cauza), neavând încă o definire
şi elaborare metafizică, erau identificate cu diferite elemente concrete cu statut şi cu
funcţii de universal.
 Pentru unii gânditori unitatea imaginii spirituale a lumii se datorează în ultimă instanţă
unităţii lumii reale; pentru alţii unitatea lumii provine din unitatea spiritului uman.
Oricum, în instanţă imediată, nemijlocit creatoare, unitatea (imaginii) lumii este
posibilă şi datorită unităţii raţiunii umane (constituită logic prin aceleaşi forme şi legi
ale gândirii). La Parmenide a fi şi a gândi este unul şi acelaşi lucru. Notele conceptului
de existenţă devin, pentru gânditorul din Eleea, în baza principiului logic al identităţii
şi al identităţii dintre gândire şi existenţă, atribute ale existenţei obiective. Peste tot
unitatea este un raport de interdependenţă între elemente diferite; este o unitate în
diversitate (unic-multiplu)- singura adevărata unitate. În virtutea acestui raport lumea
este alcătuită sistemic; părţile depind unele de altele şi de întregul care le conţine şi
pe care, sintetic, îl „conţin”. Dacă lumea reală respectiv imaginea spirituală a unei
asemenea lumi subzistă în şi prin sistemicitatea sa, gândirea pe care o reflectă
(respectiv ca imagine o creează) trebuie să fie ea însăşi sistemică. Rezultă că filosofia,
în cea mai fidelă - dar nu singura – expresie a autenticităţii sale, este – sau trebuie să
fie – edificată pe criterii de sistem. Poate că în filosofia modernă cel mai reprezentativ
exemplu al acestei situaţii ni-l oferă sistemul filosofic hegelian. Pentru Hegel principiul
general şi unificator, aplicat existenţei în totalitatea sa precum şi segmentelor sale
particulare, este Ideea absolută, Spiritul universal. Atât una cât şi celelalte, fiind
expresii ale ideii absolute, există şi evoluează conform modului de a fi al acestuia pe
traseul: teză (afirmaţie) - antiteză (negaţie) - sinteză (negarea negaţiei). Experienţa lui
Hegel arată că pentru elaborarea unui sistem filosofic nu este suficientă abordarea
tuturor sau măcar a principalelor secţiuni ale existenţei – oricât de importantă, de sine
qua non, ar fi această operaţie – ci mai este necesară afirmarea unui principiu (la el
Ideea absolută) care să acorde unitate de conţinut întregii existenţe, respectiv
concepţiei care i se oferă ca imagine - model.

5. Semnificația eticii morale

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei
prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca
întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie,
organizaţie etc.)

Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se
impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii,
interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă
sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este de reţinut faptul că chiar şi în
cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale
reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită
impuse împotriva voinţei majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi.

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite

momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza concepţiilor
dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. S-au
constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-normă destinate să diriguiască viaţa
indivizilor şi a comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de
interese promovat la un moment dat.

Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca

aparţinînd de sfera de preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de
problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane,
de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate
acestea promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei
conştiinţe.

6. Filosofia Fericitului Augustin

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai
ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală
prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după
moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este
“tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai
prin iluminare.

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge

raționalismul cartezian)

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a

recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce
ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este
divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind
din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric
mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea.
Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le
adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu
“virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

7. Maxima: “ Eu știu că nu știu nimic“

Zicala "Stiu ca nu stiu nimic" sau "Stiu un singur lucru: ca nu stiu nimic," provenita din
latinescul "ipse se nihil scire id unum sciat" (o posibila preluare a unui text grecesc) ori
"scio me nihil scire"/"scio me nescire," reprezinta asa-zisul paradox al lui Socrate,
derivat, se spune, din povestirile lui Platon despre acesta. De asemeni, aceste cuvinte
sunt asociate cu raspunsul pe care se zice ca l-ar fi primit Socrate de la Pythia, oracolul
din Delphi, drept raspus la intrebarea "Care este cel mai intelept om din Grecia?"

Aceasta maxima, atribuita pe scara larga, atat in vechime cat si in timpurile moderne,
marturiilor lui Platon despre Socrate nu exista de fapt in nici una din operele lui Platon.
Oricum, in "Apologia" lui Platon (varianta lui Platon a discursului prin care Socrate s-a
aparat impotriva acuzatiilor ca "a corupt tineretul, nu a crezut in zeii atenieni si a creat
noi zeitati") se relateaza: "Acest om, pe de o parte, crede ca stie ceva, fara a sti totodata
nimic. Pe de alta parte, eu - la fel de ignorant - nu cred (ca stiu vreo ceva)."

Chaerephon, un prieten de-al lui Socrate a intrebat Pythia: "Exista cineva mai intelept
decat Socrate?" si a primit raspunsul "Nici un om nu este intelept." Intrucat Socrate nega
ca ar poseda vreo cunoastere, a incercat sa gaseasca pe cineva mai intelept decat el
printre politicieni, poeti si mestesugari. S-a dovedit ca politicienii se pretindeau intelepti
fara a avea vreun pic de cunoastere, ca poetii puteau atinge corzile sufletesti ale
oamenilor fara a sti insa semnificatia poemelor lor, si ca mestesugarii puteau sa pretinda
ca posedau cunoastere numai intr-un domeniu particular si ingust (Vezi articolul:
Cunoaste-te pe tine insuti | O poveste cu talc).Interpretarea raspunsului Pythiei poate fi
ca Socrate era constient de propria sa ignoranta.

In dialogul lui Platon "Menon," Socrate marturiseste: "Asadar, eu nu stiu ce este virtutea;
poate ca stiai inainte de a ma intalni pe mine, dar acum pari sa fii cineva care nu stie acest
lucru." In acest dialog, Socrate intentiona sa schimbe opinia lui Menon, care credea cu
incapatanare in cunoasterea sa, un fapt pe care Socrate nu avea cum sa nu-l dezaprobe.

Intrebarea a reprezentat prin excelenta debutul filosofiei occidentale postsocratice.

Socrate isi incepea drumul catre intelepciune prin mirare, intrebare, prin recunoasterea
ignorantei sale. Metoda dialectica de invatare a lui Socrate se baza pe faptul ca el era un
ivatator care nu stia nimic, incercand sa ajunga la cunoastere prin dialogurile cu invataceii
sai.

Tot in "Apologia" lui Platon, exista un pasaj in care Socrate spune ca, dupa discutia cu
cineva, el incepe sa gandeasca astfel: "Sunt mai intelept decat acel om, pentru ca nici
unul dintre noi nu pare stie ceva maret sau bun; dar el isi inchipuie ca stie ceva, desi nu
stie nimic; pe cand eu, de vreme ce nu stiu nimic, nu am aceasta inchipuire. In acest
marunt caz particular, eu par, deci, sa fiu mai intelept decat el, intrucat eu nu-mi inchipui
ca stiu ceea ce nu stiu."
 8. Maxima: ,,De-o fi viața lungă, scurtă, totdeauna
n-o să ajungă
Să le facem noi pe toate, și să avem de ele parte.

Stiu ca uneori pare ca ar fi lunga, infinita, insa adevarul e ca viata e scurta. Niciodata nu
stim ce ne poate astepta a doua zi si totusi amanam sa traim cu adevarat.
Ne spunem ca avem suficient timp, ca de maine vom trai mai frumos, mai palpitant, ca de
luna viitoare vom cauta un job mai bun, lansam promisiuni dupa promisiuni spre viitor,
insa de cele mai multe ori ele raman doar vorbe in vant. Cat de usor ne amagim, ne furam
singuri si ne mai intrebam, totusi, de ce suntem nefericiti…
E momentul sa acceptam, odata pentru totdeauna, ca cel mai bun moment pentru a face
o schimbare in viata este invariabil: ACUM! Chiar daca nu putem sa ducem la capat totul
intr-o secunda, important este sa incepem. Nu e greu, intelegi de fapt cat e de usor, dar
parca ceva te tine in loc… Stiu cum e, am trait si eu aceasta stare de imobilitate, intr-o
zona de fals confort, oferit de obiceiurile de zi cu zi.
Viata e scurta. E pacat sa tragem zilele la indigo!
Cum ar fi sa masori viata in zilele care au contat cu adevarat pentru tine: in care ai invatat
ceva nou, in care ai facut ceva nemaipomenit, in care te-ai indragostit, in care ai vizitat
locuri noi, in care ai ras cu gura pana la urechi, in care te-ai bucurat cu adevarat de viata?
Ti-ai da seama ca din cei X ani de cand respiri, ai trait putin, foarte putin.
Ne concentram de multe ori pe un tel sau altul si sarim zile din viata asteptand momentul
in care vom obtine un lucru. Nu va vorbesc ca o persoana care traieste o viata
extraordinar de palpitanta, ci ca o persoana care a inteles banalitatea in care se scalda
pana nu demult si care se zbate in fiecare zi sa iasa la lumina.
Exista, din fericire, oameni care prin vorbele, povestile, demersurile lor, incearca sa ii
ajute pe cei rataciti pe cararile vietii, care merg cu ochii inchisi, sa vada cat de usor este sa
traiasca frumos. Iata un exemplu:
Viata e scurta… Traieste-ti visul!
 9. ,, Pune-mi Doamne pază gurii mele și ușă de
îngrădire împrejurul buzelor mele”
Vezi că nu trebuie să închizi gura cu totul, nici să o deschizi pentru orice, ci să știi vremea
potrivită când trebuie să vorbești și când trebuie să taci? Acestea și profetul știindu-le,
zicea: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Ce
pază mai bună ar putea fi decât gândul Celui ce vine cu înfricoșare, având în mâini focul
cel ce va să vie să ardă pe cei ce se folosesc de gură fără stăpânire?

Pune pe acest portar și pe acest străjer care amenință conștiința și care niciodată nu va
deschide ușa aceasta la vreme nepotrivită, ci numai când trebuie și numai pentru folos și
pentru mii de bunătăți. De aceea spunea cineva: „În tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul
tău și nu vei păcătui niciodată”. Ai văzut cum și acesta și-a pus cugetul pază? Eu însă am
făcut și mai înfricoșător acest gând, nu numai prin gândul la moarte, ci și după moarte,
zicând că El are în mâini focul. Dacă vom face aceasta, nici nu va lua naștere în minte ceva
rău.

Pe lângă aceasta, adaugă și altceva, pe Cel ce zice că în ziua judecății vei da socoteală
pentru orice cuvânt deșert[4]. Gândește-te că de aici a intrat și moartea în lume. Căci
dacă femeia nu ar fi vorbit cu șarpele cele pe care le-a vorbit, dacă nu ar fi crezut
cuvintele lui, nu ar fi primit nici o vătămare, nu i-ar fi dat bărbatului mărul și acela nu l-ar fi
mâncat. Și zic acestea nu învinuind limba și gura, nicidecum, ci folosirea lor nepotrivită,
care vine din lenevirea/ușurătatea cugetului. Dar este și altă cale a pierzaniei care vine
prin gură, când aceasta dă săruturi nerușinate și necurate, când este plină de vicleșuguri
și minciuni. Și acestora pune pază.

10. Ce mi-a plăcut mie în cursul de filosofie!â

Etimologia cuvântului „filosofie” ne redă din prima semnificația acestuia. Din greacă:
„phil-” (dragoste) și „sophia” (înțelepciune). Deci, în principiu, un filosof este un om
îndrăgostit de înțelepciune, fiind adept al unei modalitați de gândire și investigare,
formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să înțeleagă sensul
existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și
viață, numită „filosofie”.
Ca oricare disciplină a culturii, filosofia își are și ea concepțiile și noțiunile de bază, de la
care pornește întregul univers al cunoașterii lumii și vieții. Unele din ele în decursul anilor
au devenit idei fixe, axiome, iar altele mai sunt încă teorii controversate, care, având mii
de ani, încă mai servesc drept teme de dezbateri. Iată câteva dintre acestea:
Platon a fost primul care a delimitat lumea materială de „lumea ideilor”, astfel, ideea, în
viziunea gânditorului antic, apare ca sursă a meterialului, concepție ce stă la baza fiecărui
lucru neînsuflețit concret. Pentru a interpreta această teorie, putem să o exemplificăm în
felul următor: „un scaun” ca idee prezentă în conștiința noastră poate să coincidă cu „un
scaun concret” sau poate să nu coincidă. Totuși, aceste două noțiuni continuă
coexistența în conștiința fiecăruia, dar o fac aparte, ca două noțiuni diferite.

Încă o interpretare potrivită poate fi mitul peșterii, unde oamenii în locul unor lucruri sau
obiecte concrete văd doar umbrele acestora. Astfel, peștera lui Platon este o alegorie
folosită pentru a descrie lumea, umbrele de pe perete fiind, în viziunea oamenilor din
peșteră, unica metodă de cunoaștere și percepere a realității, și respectiv unica formă
posibilă de existență a acesteia. Cunoaștem însă că umbrele sunt doar o iluzie, o iluzie de
la care oamenii nu se pot dezice din neputința de a studia critic și obiectiv subiectul sau
de a trece peste propria conștiință eronată.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei
prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca
întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie,
organizaţie etc.)

Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se
impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii,
interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă
sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este de reţinut faptul că chiar şi în
cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale
reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită
impuse împotriva voinţei majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi.

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite

momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza concepţiilor
dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. S-au
constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-normă destinate să diriguiască viaţa
indivizilor şi a comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de
interese promovat la un moment dat.

Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca

aparţinînd de sfera de preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de
problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane,
de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate
acestea promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei
conştiinţe.