Indispensabila Getica

Dada Mamusa
“şi architectul Traian biruind pe Decebal, clădi în munţii Dacilor cetate nouă. Dar zidul
romanilor nu putea ţine fără suflet închis între pietrele lui. Şi regele Decebal închise de buna voe
viaţa lui nemuritoare în temeliile cetăţii sprijinind-o temeinic”
Getica, opera de căpătîi a lui Vasile Pârvan (1882-1927) a fost prezentată ca memoriu de
specialitate în şedinţa din 27 iubie 1924 a Academiei Române şi a fost tipărită în 1926, în seria III,
tomul III al Memoriilor Secţiunii Istorice a Academiei, publicate de editura Cultura Naţională.
Aceasta ediţie a fost însoţită de 462 de figuri, 43 de planşe şi 4 hărţi.

Vasile Pârvan în calitate de profesor istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti şi de
director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a format valoroşi arheologi, selectînd tineri studioşi,
care au contribuit apoi la constituirea unei şcoli moderne de arheologie (Ion Nestor, Radu Vulpe,
Gheorghe Ştefan, Dumitru Tudor, Vladimir Dumitrescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Dumitru Berciu);
a organizat Şcoala română din Roma, instituţie pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici,
şi a iniţiat şi condus apariţia anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium
Italicum” precum şi prima serie a revistei Dacia (1924), anuar în care fiind publicate studii numai
în limbi de circulaţie internaţională, a contribuit şi contribuie la integrarea rezultatelor
arheologiei româneşti în circuitul informaţional internaţional.

Prin publicarea marilor sinteze: Getica. O protoistorie a Daciei (1926) şi Dacia. Civilizaţiile antice
din ţările carpato-danubiene (apărută postum – 1928 – la Cambridge şi tradusă apoi în limba
română, în mai multe ediţii – prima în 1937), iniţierea săpăturilor în mai multe cetăţi antice din
Dobrogea, mai ales la Histria, coordonarea cercetărilor arheologice din Muntenia şi Oltenia, în
aşezări reprezentând epoca neolitică, epoca bronzului şi La Téne-ul geto-dacic se realizează prima
sinteză arheologică pe baze ştiinţiifice realizată de un român privind istoria — respectiv arheologia
— spaţiului carpato-dunărean.

Opera marelui învăţat cuprinde :

• „M. Aurelius Versus Caesar şi L. Aurelius Commodus” (1909)

• „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman” (1911)

• „Cetatea Tropaeum” (1912)

• „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923)

• „Getica” (1926)
• „Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-danubiene” (postumă–1928, în limba engleză,
traducere în română 1937, 1957, 1958)

Cercetările iniţiate de Vasile Pârvan între 1911—1927 au avut ca rezultat realizarea a numeroase
lucrări de sinteză, activitate ce are ca apogeu Getica. O protoistorie a Daciei, unde se încerca
pentru prima oară introducerea originii si evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice în circuitul
istoriei universale. Opera fundamentală şi-a primit numele după titlul mai vechi al monografiei
istorice scrise de grecul Criton, medicul lui Traian —şi a constituit un eveniment de maximă
importanţă şi cu un profund impact asupra culturii româneşti ante-belice.

Concepţia lui Vasile Pârvan asupra istoriei depăşeşte cadrul precis delimitat al filozofiei istoriei
cum a fost de pildă dezvoltat de A.D. Xenopol, lucrarea fiind recunoscută prin valoare
monumentală, atît datorită dimensiunilor considerabile cît şi prin aportul de noi idei, noi tipuri de
abordare şi mai ales prin modul de gândire istorică relevat.

Şcoala de arheologie românească îşi întemeiază progresul remarcabil tocmai pentru că, plecând
de la premisele stabilite de Vasile Pârvan şi folosind volumul din ce în ce mai mare de informaţie
acumulat în prima jumatete a secolului XX a reuşit o evoluţie marcantă, reuşind astfel să redea o
imagine mult mai completă decît cea la care ajunsese, la vremea lui, Pârvan.

În a doua parte a secolului XX, odată situaţia geopolitică europeana stabilită, noul regim comunist
din România, a considerat că istoria în ansamblu şi arheologia indirect, îi pot oferi o legitimare în
trecut, îngăduind pe acest fundament un curs ascendent al cercetării istorice, permiţând sau mai
bine zis acceptînd creşterea volumului de informaţie istorică, cu un conţinut mult mai variat şi
mai amănunţit. Acest lucru ar fi trebuit să ducă în mod logic la apariţia mai multor lucrări de talia
Geticii, fapt care însă nu s-a întîmplat din păcate. Se poate spune că acest lucru nu s-a petrecut
tocmai din cauza acumulării foarte mari de date, repet, ample şi variate, atît în ce priveşte
arheologia românească cît şi cea universală, aspect care a determinat revizuirea multor axiome de
bază ale istoriei şi chiar a unor principii metodologice. Plurivalenţa acestui volum de date s-a
dovedit a fi cu dublu tăiş, nemaipermiţînd încadrarea în vechile sisteme de referinţe şi reclamînd
imperios conceperea unor noi structuri de asimilare a informaţiilor, de catalogare a lor şi în final
de valorificare a imensului tezaur arheologic pe care istoria ni-l dă în dar.

După cum se observă, tocmai complexitatea acestei stări de fapt face ca improbabilă apariţia unei
noi sinteze dacă nu de talia, măcar de impactul Geticii. Totuşi putem aprecia că mulţimea de
lucrări specialitate, monografii, studii specializate pot să se constituie în termenul general de
„schiţe sintetice” , rămînind o problemă de timp ca un om sau un colectiv de specialişti să le
reunească între două coperţi ale unei singure cărţi, metaforic vorbind, şi astfel opera marelui
arheolog care a fost Vasile Pârvan, să îşi gasească succesiunea. Oarecum legat de acest aspect
însăşi maestrul spune în Idei şi forme istorice, „noi nu vom face nimic complet, ci de abia vom
curăţi drumul pentru alţii”, lucru cu atît mai întemeiat cu cît vine de la un om care a a pornit de
la ideea că totul trebuie reluat de la capăt, investind în aceasta un efort uriaş de investigaţie şi
sinteză.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că indiferent dacă informaţia este uşor desuetă şi mult
îmbogăţită de descoperirile mai noi, descoperiri care astăzi sunt privite din unghiuri de vedere
mult mai largi şi mai complexe şi chiar dacă sistemele de refe¬rinţă s-au schimbat, Getica rămâne
o carte clasică de gîndire istorică, un punct de referinţă de care nici o altă gîndire arheologică nu
poate face abstracţie, un punct de plecare în noi reconstituiri şi exegeze.

**

Cartea este structurată în şase capitole încheiate fiecare cu o sistematizare a interpretărilor şi

reconstituirilor rezultînd un tablou de ansamblu pentru ca un al şaptelea capitol de concluzii să
rezume toate capitolele anterioare constituindu-se într-o sinteză de amploare. Prin notele
adăugate textului lui Pârvan s-a încercat tipărirea unei ediţii critice tocmai pentru a sublinia
importanţa impusă de reperul care este Getica în istoriografie şi în arheologie.

Primul capitol face legătura între teritoriul Daciei şi periodizarea general euro¬peană şi explică
schimbarea culturală petrecută la limita dintre epoca Bronzului şi Hallstatt, sunt stabilite
cronologic migraţiile cimmerienilor şi sciţilor—secolul X-VI a.Chr. —idee regăsită şi la Paul
Reinecke sau Ion Nestor, şi sunt considerate efectele acestor migraţii asupra Daciei, totul privit
prin prisma modificărilor care au afectat aspectul etno-cultural local. Vasile Pârvan subliniază
caracterul de insule etnice ale infiltrărilor scitice, constată şi dovedeşte rapida lor difuzie în masa
autohtonă.

Capitolul al II-lea al Geticii constituie o recapitulare a informaţiilor literare despre geto-daci,

comparate cu date arheologice, reuşind astfel să schiţeze un cadru-schemă rămas în linii generale
aproape intact până azi dacă admitem că a fost preluat de aproape toţi istoricii următori.
Constructul modern de geto-daci uzat de autor, desemnează ramura nordică a tracilor, mai exact
grupul de traci care locuiau la nord de Balcani. În acest sens termenul a fost folosit de Vasile
Pârvan—mai înainte însă de Grigore Tocilescu în sens lingvistic- şi ulterior de următoarele
generaţii de cercetători. Apariţia geto-dacilor în istoria scrisă o datorăm lui Herodot care a notat
despre o situaţie socio-istorică potrivită timpului său, lucru uşor de remarcat şi în izvoarele mai
târzii care au preluat informaţiiile de la „părintele istoriei”, preluări prea puţin modificate sau
adaptate realităţii istorice, obligându-ne la o prudenţă aproape critică.

Herodot îi aminteşte cel dintîi pe geţi, localizîndu-i cu numele lor etnic exclusiv la sud de Dunăre.
În nordul Dunării îi semnalează către est pe sciţi, la Dunărea de Jos spune că nu ar fi cunoscute
populaţii, iar către vest vorbeşte de siginni, populaţie probabil de origine iraniană, căreia i se
atribuie cimitirele birituale de tip Vekerzug. Plecînd de la această situaţie, Pârvan caută să
reconstituie situaţia etno-politică din secolul V a.Chr. cercetând în acelaşi timp şi unii autori mai
tîrzii— Strabo, Diodor din Sicilia, Arrian — şi afirmă că în realitate încă din vremea lui Herodot
geţii ocupau ambele maluri ale Dunării. Se cuvine amintit că această arie a geţilor este limitată de
alte zone etnice bine conturate şi cunos¬cute: sciţii la est, odrizii şi moesii la sud, tribalii şi
scordiscii spre sud-vest iar spre nord sînt triburile tracilor nordici încă dominaţi de celţi.

Aşa trebuie sa fi arătat harta etno-politică a dispersiei tracice din stînga fluviului la data cînd
Alexandru cel Mare îşi începe incursiunea în teritoriile de la nordul Dunării, dată la care populaţia
locală trebuie că era constituită doar ca o formaţie locală, pentru ca mai tîrziu, în vremea lui
Lysimah aceasta să se prezinte în plin proces de centralizare avînd un rege — Dromichaites — cu
suficientă autoritate şi forţă încît să se opună cu succes armatei macedonene. Regatul acestui
basileu local îşi extinde autoritatea asupra unei zone clar delimitate, are în centru o capitală în
jurul căreia concentrează o anume putere militară şi politică şi are o forţă economică proprie şi
suficientă.

În perioada următoare, pe baza unor mărturii nu întotdeauna credibile, acest proces de

concen¬trare a puterii şi de unificare politico-teritorială se accentuează. Odată cu mutarea
centrului de greutate politică în spaţiul intracarpatic, procesul de concentrarea a permis
autohtonilor să iasă de sub dominaţia celtică şi chiar oprească şi să respingă încercarea
populaţiilor germanice de pătrundere spre interiorul Carpaţilor. Maximul acestui proces este atins
in timpul marelui rege Burebista, lucru demonstrat de descoperirile arheologice, si care apogeu
coincide cu stabilirea centrului puterii, unitare de această dată, în zona munţilor Oraştiei.
Perioadei i se opune o etapă de regres corespunzînd urmaşilor lui Burebista şi constînd în
revenirea la autonomia locală care însă nu a mai reuşit să anuleze centralizarea puterii, motiv
pentru care Decebal, regele erou al dacilor, reuşeşte să reunească mai repede şi se pare mai uşor,
triburile dacilor, în încercarea de a face faţă pericolului roman.

Sursele literare ocupa prin analiza lor, pagini numeroase din Getica, alte studii şi încercări de
sinteză nu au modificat esenţial elementele schiţate în parte datorită lipsei unor texte care să nu
fi fost cunoscute în 1926 cît şi faptului că scrierile cunoscute sunt lacunare sau pastrate în copii
tîrzii.

Culturii geto-dacilor îi este consacrat al treilea capitol al lucrării, capitol marcat de analiza
riguroasă, proprie autorului, care investighează o paletă largă de căi de accedere la informaţie,
de la examinarea aspectelor culturale şi tipologice şi pînă la investigarea manifestărilor de ordin
spiritual. Întregul tablou întregind o imagine complexă a acestei culturi permiţîndu-ne să
concluzionăm ca civilizaţia geto-dacilor a fost o civilizaţie a lemnului, una a fierului şi în acelaşi
timp una a ceramicii, depaşind astfel limitele impuse de autor. Pe plan spiritual Pârvan atribuie
dacilor o mentalitate nordică, de evidentă origine indo-europeană, mentalitate de concepţie
uranică, bazată pe o populaţie agrară şi o aristocraţie militară totul rezumîndu-se într-o religie
exclusiv uranică şi henoteistă. Chiar dacă unii autori moderni au amendat întrucîtva această
concepţie, faptul că a fost primul care a cules şi analizat o zonă largă de pătrundere în
investigarea culturii şi spiritualităţii geto-dacilor, orice nouă abordare a citirii izvoarelor antice,
sau o nouă descoperire trebuie să ţină seama de ipotezele formulate în acest capitol şi să se
raporteze la reperele acestuia.

Săpăturile efectuate la Piscul Crăsani, împreună cu Ion Andrieşescu, beneficiază de atenţia

întregului capitol patru. Cercetările ulterioare au întregit imaginea de bază trasată de Pârvan dar
fără sa modifice esenţial concluziile acestuia. Capitala regelui get Dromichaites, antica Helis i se
pare lui Pârvan ca fiind foarte probabil localizată aici, pe malul Ialomiţei. Legat de localizarea
mai multor dave geto-dace autorul acceptă în mare parte coordonatele din harta lui Ptolemeu.

Analiza toponimelor ce răzbat pînă în vremurile noastre din izvoarele epigrafice şi literare ocupa
capitolul cinci, capitol în care se încearcă o reconstituire a situaţiei demografice şi etnografice şi
stabilirea pe baza acestor date a mărimii şi întinderii teritoriale a dacilor. Capitolul, privit ca un
studiu filologic, stabileşte astfel arealul etno-geografic ocupat de daci, areal oarecum mai restrîns
de cercetările ulterioare.

Capitolul şase se ocupă de „vîrsta fierului în Dacia” fiind de departe cel mai amplu şi mai explicit
capitol, mai cu seamă prin faptul ca periodizarea culturală folosită de Pârvan este diferită de cea
folosită de predecesorii săi dar asemănătoare cu cea folosită şi azi. Concluziile acestui capitol
rămîn valabile, în liniile lor generale pînă astăzi, cu toate că epoca La Téne constituie încă un
subiect de dezbateri şi controverse. Pârvan îşi însuşeşte schema cronologică enunţată de Paul
Reinecke în 1899 şi admite o „întîrziere” faţă de evoluţia civilizaţiilor vestice dar acceptă
influenţe vestice—„hallstatiene” şi „veneto-illyre” sau „ale unor elemente nord-italice. Autorul
inventariază cu grijă, metodic fiecare aspect al culturii materiale, aşezările, ocupaţiile, tipologia
produselor, arhitectura, şi manifestările spirituale ale dacilor, scoţînd în evidenţă fondul
autohton. Astfel el dă conceptului de epocă a fierului următoarea definiţie: „material, adică
economic, vîrsta fierului începe la noi abia pe la 700; spiritual, adică istoric-cultural, ea începe,
totuşi, încă de la anul 1000”. Marele istoric consacră orfevrăriei acestei epoci nu mai puţin de 20
de pagini şi discută aproape toate obiectele de aur cunoscute la vremea sa şi care au putut fi
atribuite acestei perioade.

Concluziile închid în chip firesc volumul evidenţiind încercarea autorulul de a strînge la un loc,
spre analiză şi comparaţie, toate informaţiiile cuprinse în mai bine de un mileniu şi jumătate de
istorie de la epoca bronzului şi pînă la cucerirea romană. Înţelegînd necesitatea cunoaşterii
rădăcinilor istorice ale romanismului dunărean, Vasile Pârvan a făcut din cercetarea elementelor
tracice o preocupare permanentă, relevînd posterităţii cei peste o mie de ani ai Daciei libere.
Pârvan denumeşte în subtitlul lucrării această perioadă ca fiind preistoria Daciei. Informaţiile sau
mai bine zis sursele informaţiilor au fost captate din trei direcţii distincte: ştiri literare, date
lingvistice şi date arheologice din care primele două sunt adesea incomplete sau disparate,
neputînd întotdeauna să fie relevante. În schimb arheologia, prin materialul extras direct din
săpături este de departe ancora în trecutul nostru istoric.