Moara cu noroc de Ioan Slavici

Nuvela este specia litetrară a genului epic în proză, de dimensiuni medii, în care există un
singur fir epic central, personajele sunt analizate complex din punct de vedere psihologic, în text
natura conflictului fiind mult mai importantă decât subiectul operei.

Textul „Moara cu Noroc” a fost inclus în volumul „Nuvele din popor”, publicat în anul 1981.
Autorul său, Ioan Slavici, afost scriitor, jurnalist și pedagog român, membru al Academie Române.
Urmează cursurile facultății de drept la Pesta, împotriva voinței părinților săi. Ajunge prieten cu
Eminescu, în anul 1877 devenind redactor al revistei „Timpul”, iar în anul 1884 pleacă de la București
spre Sibiu, unde devine director la revista „Tribuna”. Alte nuvele, precum „Popa Tanda”(1873), „La
crucea din sat”(1876) sau „Budulea Taichii”, l-au consacrat pe autor în lumea marilor literari ai epocii.

Opera are ca temă procesul de dezumanizare ca rezultat al dorinței de îmbogățire, mai exact,
consecințele setei de înavuțire a protagonistului. Viziunea despre lume a scriitorului este vizibilă în
modul de construcție a personajului său, întrucât Slavici, fidel crezului său inspirat de Confucius,
consideră că personajele autentice se află în continuă schimbare, având atât calități, cât și defecte.
Astfel, tema operei și viziunea dată cititorului se îmbină armonios, formând model puternic pentru
lector și evoluția sa în viață.

Nuvela lui Slavici este de factură realistă, deoarece se folosește un stil sobru, concis, se
apelează la cuvinte simple, bazate pe proprietate, fiind amplificate sentimetele autenticității. De
asemena, verosimilitatea aspectelor prezentate, bine localizate în timp și spațiu reflectă o stare de
fapt a epocii, susținând realismul discursului. Mai mult, personajul central este analizat în mediul său
firesc de existență, fiind un produs al comunității, influențat de puterea banului.

Nuvela se încadrează și în factura psihologică, prin accentul pus pe frământările interioare ale
protagonistului, prin prezența procesului de dezumanizare a acestuia din cauza dorinței de
îmbogățire. Autoanaliza, stilul indirect liber și monologul interior sunt specifice textului de factură
psihologică. În aceeași ordine de idei, Slavici se dovedește un bun cunoscător al psihicului,
surprinzând în detaliu reacțiile Anei la apropierea Sămădăului: „Ana rămâne privind ca un copil uimit
la călărețul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei”.

Din punct de vedere structural, textul este organizat în 17 capitole, construite riguros, nuvela
fiind încadrată de un prolog și un epilog cu rol de concluzie. Acțiunea se desfășoară într-un spațiu
real, transilvănean, în apropierea comunei Șiria, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moment al
apariției și dezvoltării relațiilor capitaliste în lumea satului.

Titlul face trimitere la numele unui han construit pe locul unei mori, adică un spațiu aflat sub
influența unor forțe nefaste. La nivel stilistic, conține o antifrază, adică o figură de stil care este
folosită cu scopul de a înșela așteptările cititorului, așa cum susține criticul Tudor Panfile: „o moară
abandonată și ieșită din uz atrage duhurile necurate și reprezintă un tărâm în care timpul nu mai
funcționează, materia se află în stagnare și își pierde sensul devenirii”. Se induce astfel ideea locului
diabolizat de o moară părăsită, de aceea titlul este folosit în sens contrar adevăratului înțeles, lăsând
cititorul într-o așteptare frustrantă. De asemeanea, titlul poate fi considerat un suprapersonaj, adică
o realitate cu funcție simbolică, dar cu valoare cantrală în text.

În operă, naratorul omniscient este preocupat de problematica socială, fiind obiectiv, detașat
de acțiune, prin urmare perspectiva narativă abordată fiind zero.

Fragmentul incipit cunține referințe la discursuri anterioare, replica bătrânei, soacra lui Ghiță
și mama Anei, anticipând prin conținut conflictul social și psihologic ce se va desfășura în nuvelă:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”. Acest decupaj avertizează asupra unui destin tragic, determinat de faptul că protagonistul își
provoacă destinul.

La nivel conotativ, fragmentul anunță tema nuvelei, iar la nivel naratologic, vocea bătrânei
este considerată o „voce din off”, un alter-ego al scriitorului ardelean, reprezentând corul din
tragedia antică sau „raissoneur” prin care naratorul își traduce concepțiile despre lume, aparține unui
moralist, scriitorul îndemnând lectorul la cumpătare și protestând împotriva unei ordini sociale care
anulează atribuțiile sociale.

Tot în fragmentul de început, descrierea cadrului natural conține germeni ai conflictului, astfel
că secvența „la dreapta și la stânga”, „la stânga pădure verde, la dreapta pădure arsă” sugerează
caracterul oscilant al lui Ghiță. Mai mult, aserțiunea „la deal valea se strâmtează din ce în ce mai
mult” sporește gradația progresivă a conflictului, anticipînd moartea cizmarului, „corbii croncănind
în apropierea morii” par mesageri ai morții, iar cele trei cruci de lemn avertizează lectorul asupra a
trei întâmplări dezastruoase, moartea Anei, a lui Ghiță și a lui Lică.

Aceeași bătrână încheie nuvela lui Slavici într-un moment simbolic, al nopții de Înviere, atunci
când aceasta afirmă încrezătoare în destin: „Știam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat să
fie”. Focul din final are rol de catharsis, purificând spațiul de malefic.

Bătrâna observă geamurile deschise de la han, inducând naratorului, implicit lectorului, ideea
că în viața de cuplu a pătruns un intrus care a perturbat echilibrul familial. Structura „apoi, ea luă
copiii și plecă mai departe” sugerează încredințarea naratorului în triumful valorilor fundamentale
asupra morții. Cei care nu s-au făcut vinovați de nicio încălcare a legilor firii au dreptul să o ia de la
capăt, idee amplificată și de sintagma adverbială „mai departe”, iar ceilalți, care nu-și acceptă
destinul suportă un final justițiar pe măsura faptelor lor.

Ca orice operă ce aparține genului epic, nuvela dată este structurată pe momentele
subiectului.

Astfel, expozițiunea prezintă personajele, familia lui Ghiță și a Anei și bătrâna, care hotărăsc
să se mute în spațiul morii, începându-și afacerea proprie, care merge din ce în ce mai bine, cârciuma
devenind arhicunoscută.

Intriga se declanșează odată cu apariția lui Lică Sămădăul la moară, un personaj ciudat,
misterios, șef al porcarilor și, pe ascuns, cămătar. Cei doi soți au păreri diferite despre acest om, de
aici relația lor începând să se răcească, Ghiță înhăitându-se inconștient în jocul Sămădăului, chiar sub
ochii Anei, ce l-a avertizat pe soț despre viclenia porcarului.
 Desfășurarea acțiunii relatează schimbarea colosală prin care trece Ghiță, fără a dori ajutorul
familiei. Deși la început a încercat să se ferească de Lică, cumpărând de la Arad două pistoale și un
sclav „cât un munte”, pe Marți, ajunge să îi cadă în plasă, afundându-se în mizeria ilegalității.

Încetul cu încetul, se depărtează de familie, dorindu-și uneori chiar și să nu o fi avut și se

avântă tot mai mult în căutarea averii. Cu cât starea materială crește, cu atât starea morală și socială
a protagonistului se mistuia în hora Sămădăului. A decăzut rapid, aducându-i-se în cele din urmă
numai acuzații false, la fel ca masca pe care o afișa lumii.

Punctul culminant este dat de cedarea lui Ghiță, lăsându-și soția în mâinile lui Licâ, urmând a
o ucide pentru neloialitate. Ghiță, la rândul său, este împușcat în ceafă de Răuț, iar Lică, de frică să
nu fie prins de Pintea, își ia zilele, izbindu-se de un copac după ce a incendiat Moara cu Noroc.

Deznodământul dezvăluie singurele personaje pure, bunica și copiii, care pleacă de la moară,
bătrâna afirmând fricile ei inițiale și punând totul pe seama destinului.

Această creație nuvelistică ilustrează semnificativ eterna dorință de bogăție și parvenire

socială a omului, proiectată în spațiul bucolic al câmpiei arădene în lumea crescătorilor de porci.
Având scopul de a demonstra că banul distruge firea omului, condamnându-l la o viață tumultuoasă,
destinul lui Ghiță ia forma unei pleodarii pentru echilibru și cumpătare în societate. Dualitatea
conflictului are menirea de a contura individul în ambele forme de manifestare ale acestuia: ca ființă
socială de se raportează la mediul exterior și la comunitate, și ca ființă psihologică, naratorul
analizându-i mecanismele interioare, obsesiile și temerile. Complexitatea diegezei împarte conflictul
în două planuri ce creionează atât metamorfozele interne ale protagonistului, cât și evenimentele ce
conduc la alterarea caracterului său.

Conflictul exterior are ca nucleu dorința cizmarului de a se elibera de sărăcie. Acesta își
provoacă destinul și ia în arendă hanul construit pe locul unei mori, un spațiu cunoscut pentru
influențele nefate. Deși la început familia se bucură de un trai prosper la Moara cu noroc, echilibrul
este înlăturat de apariția în peisaj a lui Lică Sămădăul, furnizorul răului în text. Acesta îl șantajează pe
Ghiță să îi devină aliat, intuind setea de avuție a protagonistului. Slăbiciunea personajului central este
cea care determină finalul tragic. Dacă la început cârciumarul este constrâns de puternice valori
morale, pe măsură ce firul epic se dezvoltă, el se complace în situația pe care și-a creat-o. Însă
conflictul exterior ia amploare atunci când se extinde sfera membrilor implicați în infracțiunile puse
la cale de Sămădău. Ghiță oscilează între tabăra binelui, formată din jandarmul Pintea, familie și
instituțiile judecătorești și tabăra antagoniștilor în care se întâlnesc Lică, Răuț și Buză-Ruptă. În acest
conflict, celelalte personaje devin victime colaterale, intruziunea maleficului în destinul lui Ghiță
ducând inevitabil la moarte.

Conflictul interior conturează dominanta morală a protagonistului, cizmarul cae își provoacă
destinul, apreciind banul mai mult decât liniștea familie. Acesta pendulează între a-și respecta valorile
morale și a înșela justiția. Decizia de a se alătura răului este cea care determină finalul tragic al lui
Ghiță. Pe parcursul operei, hangiul este măcinat de trăiri contradictorii, caracterul acestuia se
alterează, personajul renunțând treptat la etică.
 Nuvela este, de altfel, remarcabilă tocmai prin complexitatea personajului principal, prin
compoziție, dar și prin observație psihologică socială.

Ghiță este actorul principal al diegezei. Este un personaj complex, realist, surprins în evoluție.
Naratorul nu pune accent pe portretul fizic, de aceea caracterizarea directă este mai puțin pronunțată
decât cea indirectă, accentul căzând pe portretul moral al acestuia.

Cârciumarul trăiește o dramă psihologică concretizată prin trei decăderi: pierderea încrederii
în sine, încrederii celorlalți în el și pierderea încrederii Anei, soția sa, în el. Consecințele nefaste ale
setei de înavuțire și procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, care, ca autor,
aduce în prim-plan conflictul dintre fondul uman, cinstit al lui Ghiță și dorința de a face avere alături
de Lică.

Personajul este caracterizat în mod direct de către narator, iar autocaracterizarea și opiniile
celorlaltor personaje subliniază atât trăsătura dominantă a acestuia, cât și alte trăsături. În mod
indirect, portretul moral se evidențiază tot mai bine pe parcursul nuvelei, totodată faptele și vorbele
personajului subliniind din nou trăsătura sa dominantă, dorința de avere.

Astfel, caracterizarea directă este făcută de narator: „înalt și spătos”, „modest”, dar și prin
procedeul autocaracterizării: „să cârpesc mai departe cizmele oamenilor”, dovedind că este un om
harnic, ce trudește pentru familie în incipit. Propriile afirmații subliniază pe de o parte slăbiciunea
sufletului, iar pe de altă parte un punct de sprijin în autoapărare: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa m-a lăsat
Dumnezeu!...”. De asemenea, caracterizarea directă este prezentă și în cuvintele altor personaje,
cum ar fi Pintea: „tare om ești tu, Ghiță”, replica sa denotând transformarea suferită de Ghiță după
toate întâmplările petrecute în preajma și din cauza lui Lică.

Caracterizarea indirectă este făcută prin faptele și comportamentul protagonistului. Faptele

subliniază, încă o dată. Trăsătura principală a acestui personaj, anume dragostea de bani. Această
iubire devine treptat patimă, cârciumarul ajungând în scurt timp rob al ei. Faptul că a avut numeroase
ocazii de a-l denunța pe Lică, însă lăcomia și avariția l-au convins să nu o facă, denotă un caracter
slab.

Apropierea de Sămădău și caracterul dominant al acestuia față de cel al hagiului, îl transformă

pe cel din urmă din omul harnic și familist pe care nuvela îl prezintă în incipit, într-un om închis,
măcinat de gânduri și remușcări, fără încredere în sine sau în cei din jur.

Decăderea morală a lui Ghiță intervine atunci când este implicat în proces, alături de Lică și
porcarii lui și depunne mărturie mincinoasă. Decade în ochii tuturor, ajungând a realiza asta prea
târziu și cerând iertare soției: „iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe fața
pământului”.

Relația lui Ghiță cu Ana, care la începutul operei este înfloritoare, se degradează pe parcursul
acțiunii, pe măsură ce relația cu Lică se adâcește și devine tot mai complicată, în așa fel încât pe Ghiță
nu îl interesează nici soția, nici familia, devenind din ce în ce mai preocupat de bani.

Sfârșitul nuvelei relevă faptul că, în concepția lui Slavici, deznodământul unei asemenea
degradări morale și familiale, cum este cea prezentată, nu poate fi decât moartea.
 Finalul, așadar, este unul închis, finalizând ciclicitatea evenimentelor. În spiritul moralist al lui
Slavici, cei care s-au prevertit trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar ce nevinovați scapă. În
nuvelă, astfel, în preajma Paștelui, bătrâna și copiii pleacă în oraș. În lipsa lor producându-se tragedia.
Locul se purifică prin foc, iar personajul reflector vine să încheie moralizator, punând întâmplarea pe
seama destinului.

Din urma lecturii, se distinge clar stilul sobru, impersonal și concis, dar și faptul că Slavici este
un adept al lui Confucius și, conform ideilor acestuia, aplică în nuvelă principalele virtuți analizate de
filosoful chinez: sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul
moral.

În opinia mea, textul impresionează nu numai prin evoluția protagonistului, ci și prin esența
sa propriu-zisă, rămânând peste ani un exemplu al conceptului foarte bine mediatizat, ascuns sub
proverbul „după faptă și răsplată”, subliniind faptul că fiecare acțiune are o consecință, iar aceasta
trebuie total asumată.