Kass Morgan

Seria
Cei 100

Cei 100 / 1
Ziua 21 / 176
Intoarcerea acasa / 346
1
KASS MORGAN a studiat literatura la Brown University, după care şi-a
continuat studiile la Oxford. Locuieşte în Brooklyn, New York. Lucrează ca
editor şi printre preferinţele ei de lectură se află romanele SF şi proza victoriană.
Continuarea romanului Cei 100, intitulată Day 21, s-a publicat în anul 2014, iar
al treilea volum din serie, Homecoming, a apărut în 2015. Cei 100 a fost
ecranizat în serialul omonim de mare succes, produs de Warner Bross şi CBS
Television Studios.

2
Titlul original: The 100 (2013)

Traducere din limba engleză

DORINA TĂTĂRAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2015

3
 Părinţilor şi bunicilor mei,
cu dragoste şi recunoştinţă

4
 1. Clarke
Uşa se deschise, iar Clarke ştiu că venise vremea să moară.
Ochii i se fixară pe cizmele gardianului şi se pregăti pentru un val de frică, de
panică disperată. Dar, când se ridică în coate, dezlipindu-şi cămaşa de patul ud
de transpiraţie, nu simţi decât uşurare.
Fusese transferată într-o celulă de o persoană, după ce atacase un gardian, dar
pentru ea nu exista izolare. Auzea voci peste tot. Strigau la ea din colţurile
încăperii întunecate. Umpleau liniştea dintre bătăile inimii ei. Ţipau din cele mai
adânci cotloane ale minţii ei. Nu voia să moară, dar dacă acela era singurul mod
de a face vocile să tacă, atunci era pregătită s-o facă.
Fusese închisă pentru înaltă trădare, dar adevărul era mult mai rău decât şi-ar fi
putut imagina cineva. Chiar dacă, printr-o minune, ar fi fost iertată la apel, nu ar
fi existat cu adevărat o graţiere. Amintirile ei erau mai insuportabile decât pereţii
oricărei celule.
Gardianul îşi drese glasul şi îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul.
— Deţinut numărul 319, te rog să te ridici.
Era mai tânăr decât se aşteptase, iar uniforma atârna lejer pe trupul slab, lucru
care trăda faptul că era proaspăt recrut. Câteva luni de raţii militare nu erau
suficiente pentru a alunga spectrul foametei care bântuia pe navele spaţiale ale
Coloniei: Walden şi Arcadia.
Clarke trase adânc aer în piept şi se ridică în picioare.
— Întinde mâinile, îi zise el şi scoase o pereche de cătuşe metalice din buzunarul
uniformei albastre.
Clarke se înfioră când pielea lui o atinse pe a ei. Nu mai văzuse niciun om de
când o aduseseră în noua celulă, cu atât mai puţin să fi atins vreunul.
— Sunt prea strânse? o întrebă, tonul aspru fiind îmblânzit de o notă de simpatie,
lucru care o făcu să simtă o strângere de inimă.
Trecuse atât de mult de când nimeni în afară de Thalia – fosta ei colegă de celulă
şi singura ei prietenă din întreaga lume – nu îi mai arătase compasiune.
Scutură din cap.
— Aşază-te pe pat. Doctorul e pe drum.
— O vor face aici? întrebă Clarke cu voce răguşită, iar cuvintele ieşiră greu.
Dacă un doctor era pe drum, însemna că renunţaseră să o judece din nou. Nu era
surprinsă. Potrivit legilor Coloniei, adulţii erau executaţi imediat după
condamnare, iar minorii erau închişi până când împlineau optsprezece ani şi li se
dădea o ultimă şansă de a se apăra. Dar în ultima vreme oamenii erau executaţi la
câteva ore după procesele pentru infracţiuni care, cu câţiva ani în urmă, ar fi fost
5
iertate.
Totuşi, era greu de crezut că o vor face în celula ei. Într-un fel, abia aşteptase o
ultimă plimbare până la spital, unde petrecuse atât de mult timp, pe durata
stagiaturii – o ultimă şansă de a mai simţi ceva familiar, chiar şi doar mirosul
dezinfectantului şi zumzetul sistemului de ventilaţie –, înainte de a-şi pierde
pentru totdeauna abilitatea de a simţi.
Gardianul vorbi fără să o privească în ochi:
— Trebuie să te aşezi.
Clarke făcu câţiva paşi mici şi se aşeză încordată pe marginea patului îngust.
Deşi ştia că izolarea deforma perceperea timpului, era greu de crezut că stătuse
acolo – singură – aproape şase luni. Anul pe care îl petrecuse cu Thalia şi cu a
treia colegă de celulă, Lise, o tipă nesuferită, care zâmbise pentru prima dată
când o luaseră de acolo pe Clarke, i se păruse o eternitate. Dar nu exista o altă
explicaţie. În ziua aceea probabil că împlinea optsprezece ani şi singurul cadou
care o aştepta era o seringă care avea să-i paralizeze muşchii, până când inima ei
avea să se oprească. După aceea, trupul ei lipsit de viaţă avea să fie abandonat în
spaţiu, după cum era obiceiul în Colonie, lăsat să plutească la nesfârşit prin
galaxie.
În uşă apăru o siluetă şi un bărbat înalt şi zvelt intră în celulă. Deşi părul gri care
îi ajungea până la umeri îi acoperea parţial ecusonul de pe gulerul halatului alb,
Clarke nu avea nevoie să îl vadă pentru a şti că era consultantul medical
principal al Consiliului. Îşi petrecuse partea mai bună a anului dinaintea
condamnării pe lângă dr. Lahiri şi nici nu mai ştia numărul orelor în care stătuse
lângă el în timpul operaţiilor. Cealaltă stagiară o invidiase şi se plânsese de
nepotism, când aflase că dr. Lahiri era unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai
tatălui său. Cel puţin fusese, înainte ca părinţii ei să fie executaţi.
— Bună, Clarke, zise el amabil, de parcă s-ar fi salutat în sala de mese a
spitalului, nu într-o celulă. Cum te simţi?
— Mai bine decât o să fiu peste câteva minute, presupun.
Dr. Lahiri obişnuia să zâmbească la umorul negru al lui Clarke, dar de data
aceasta tresări şi se întoarse spre celălalt bărbat.
— Poţi să îi desfaci cătuşele şi să ne laşi un moment, te rog?
Gardianul se foi.
— N-ar trebui să o las nesupravegheată.
— Poţi să aştepţi chiar lângă uşă, afară, zise dr. Lahiri, cu un calm exagerat. E o
fată de şaptesprezece ani, neînarmată. Cred că o să pot ţine lucrurile sub control.
Gardianul evită privirea lui Clarke, în timp ce îi scotea cătuşele. Dădu scurt din
cap către dr. Lahiri şi ieşi.
— Vrei să spui că sunt o fată neînarmată, de optsprezece ani, zise Clarke şi se
6
forţă să zâmbească. Sau ai devenit unul dintre acei oameni de ştiinţă zăpăciţi,
care niciodată nu ştiu ce an e?
Aşa fusese tatăl ei. Uitase să programeze luminile circadiene din apartamentul
lor şi ajunsese să lucreze la 0400, prea absorbit de cercetările lui pentru a observa
că holurile navei erau pustii.
— Încă ai şaptesprezece ani, Clarke, îi zise dr. Lahiri, pe tonul acela calm şi lent
pe care, de obicei, îl rezerva pacienţilor care se trezeau după operaţie. Ai stat la
izolare trei luni.
— Atunci ce cauţi aici? întrebă ea, fără să-şi poată masca panica din voce. Legea
spune că trebuie să aştepţi până împlinesc optsprezece.
— A intervenit o schimbare de planuri. Doar atât sunt autorizat să-ţi spun.
— Adică eşti autorizat să mă execuţi, dar nu şi să vorbeşti cu mine?
Îşi aminti cum îl privise pe dr. Lahiri în timpul procesului părinţilor ei. La
vremea aceea, interpretase zâmbetul de pe faţa lui ca pe o expresie a dezaprobării
a ceea ce se întâmpla, dar acum nu mai era sigură. Nu le luase apărarea. Nimeni
nu o făcuse. Pur şi simplu, stătuse acolo în tăcere, în timp ce Consiliul decisese
că părinţii ei – doi dintre cei mai buni oameni de ştiinţă de pe Phoenix –
încălcaseră Doctrina Gaia, legile stabilite după Cataclism care urmăreau să
asigure supravieţuirea rasei umane.
— Şi părinţii mei? I-ai omorât şi pe ei?
Dr. Lahiri închise ochii, de parcă vorbele lui Clarke se transformaseră din sunete
în ceva vizibil. Ceva grotesc.
— N-am venit să te omor, zise el încet.
Deschise ochii, apoi făcu semn spre scaunul de la căpătâiul patului.
— Pot?
Clarke nu răspunse, iar dr. Lahiri se aşeză cu faţa spre ea.
— Pot să îţi văd braţul, te rog?
Clarke simţi o strângere în piept şi se forţă să respire. Minţea. Era crud şi
mincinos, dar tot avea să se termine într-o clipă. Întinse braţul spre el. Dr. Lahiri
băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase o batistă care mirosea a antiseptic.
Clarke se înfioră când îi şterse braţul cu ea.
— Nu-ţi face griji. Nu o să doară.
Clarke închise ochii.
Îşi aminti privirea plină de durere pe care i-o aruncase Wells când gardienii o
escortaseră afară din sălile Consiliului. Deşi furia care ameninţase să se
dezlănţuie în timpul procesului se consumase de mult timp, amintirea lui Wells
stârni un nou val de căldură şi de pulsaţii prin corpul ei, ca o stea care murea şi
care sclipea pentru ultima dată, înainte să dispară în neant.
Părinţii ei erau morţi şi era doar vina lui.
7
Dr. Lahiri îi prinse braţul, iar degetele lui îi căutară vena.
Ne vedem în curând, mamă şi tată.
Strânsoarea lui deveni mai puternică. Asta era. Clarke trase aer în piept, când
simţi o ciupitură pe interiorul încheieturii.
— Gata. Eşti pregătită.
Ochii lui Clarke se deschiseră brusc. Privi în jos şi văzu o brăţară metalică prinsă
de braţul ei. Îşi trecu degetul peste ea şi tresări când simţi de parcă o grămadă de
ace micuţe i-ar fi apăsat pielea.
— Ce e asta? întrebă speriată şi se trase de lângă el.
— Relaxează-te! îi zise cu un calm enervant. Este un transponder al funcţiilor
vitale. Îţi va înregistra respiraţia şi compoziţia sângelui şi va strânge tot felul de
informaţii utile.
— Utile pentru cine? întrebă Clarke, deşi intuia care era răspunsul, după nodul
pe care începea să îl simtă în stomac.
— S-au făcut nişte descoperiri importante, zise dr. Lahiri, de parcă era o imitaţie
a tatălui lui Wells, cancelarul Jaha, când ţinea unul dintre discursurile lui cu
ocazia Zilei Comemorării.
— Ar trebui să fii mândră. Totul e datorită părinţilor tăi.
— Părinţii mei au fost executaţi pentru trădare.
Dr. Lahiri o privi dezaprobator. Cu un an în urmă, ar fi făcut-o pe Clarke să se
facă mică de ruşine, dar acum continuă să îi susţină privirea.
— Nu strica asta, Clarke. Ai şansa să faci lucrurile cum trebuie, să te revanşezi
pentru crima îngrozitoare a părinţilor tăi.
Se auzi un pocnet înfundat, când pumnul lui Clarke intră în contact cu faţa
doctorului, urmat de o bufnitură, când capul lui se lovi de perete. În clipa
următoare, apăru gardianul şi îi răsuci mâinile la spate.
— Sunteţi bine, domnule?
Dr. Lahiri se ridică încet şi îşi frecă bărbia, privind-o pe Clarke cu un amestec de
furie şi amuzament.
— Cel puţin ştim că o să te descurci cu ceilalţi deţinuţi când o să ajungi acolo.
— Să ajung acolo? mormăi Clarke, încercând să se elibereze din strânsoarea
gardianului.
— Evacuăm centrul de detenţie astăzi. O sută de deţinuţi norocoşi primesc şansa
de a face istorie. Colţurile gurii i se răsuciră într-un rânjet. Pleci pe Pământ.

8
 2. WELLS
Cancelarul îmbătrânise. Deşi trecuseră mai puţin de şase săptămâni de când
Wells nu-şi mai văzuse tatăl, arăta cu câţiva ani mai în vârstă. La tâmple îi
apăruseră noi fire cărunte, iar liniile din jurul ochilor se adânciseră.
— O să-mi spui, în sfârşit, de ce ai făcut-o? întrebă cancelarul cu un oftat obosit.
Wells se foi pe scaun. Simţea cum adevărul încerca să-şi croiască drum spre
buzele lui. Ar fi dat orice să şteargă dezamăgirea de pe faţa tatălui său, dar nu
putea să rişte – nu înainte de a afla dacă planul lui nechibzuit chiar funcţionase.
Îi evită privirea, uitându-se în jur şi încercând să memoreze obiectele pe care era
posibil să le vadă pentru ultima dată: scheletul de vultur cocoţat pe o cutie de
sticlă, cele câteva tablouri care supravieţuiseră incendiului de la Luvru şi pozele
frumoaselor oraşe moarte ale căror nume nu încetau să îi dea fiori.
— A fost o provocare? Încercai să te dai mare în faţa prietenilor tăi? vorbi
cancelarul pe acelaşi ton jos, calm, pe care îl folosea în timpul întrunirilor
Consiliului, apoi ridică o sprânceană, pentru a-i face semn că era rândul lui să
vorbească.
— Nu, domnule.
— Ai fost lovit de vreun acces de nebunie temporară? Erai drogat?
Se simţea o notă de speranţă slabă în vocea lui, pe care, în alte împrejurări, Wells
ar fi găsit-o amuzantă. Dar nu era nimic amuzant în privirea tatălui său, doar o
combinaţie de oboseală şi confuzie, pe care Wells nu o mai văzuse de la
înmormântarea mamei lui.
— Nu, domnule.
Wells simţi o pornire trecătoare de a atinge braţul tatălui său, dar ceva, în afară
de cătuşele care îi ţineau încheieturile, îl împiedică să se întindă peste birou. Nici
măcar atunci când se întâlniseră lângă portalul de ieşire, să-şi ia ultimul rămas-
bun tăcut de la mama lui, nu reuşiseră să umple spaţiul de câţiva centimetri
dintre umerii lor. De parcă Wells şi tatăl lui erau doi magneţi, iar încărcătura de
durere din ei îi făcea să se respingă.
— A fost un fel de declaraţie politică?
Tatăl lui tresări uşor, de parcă gândul acela l-ar fi lovit fizic.
— Cineva de pe Walden sau de pe Arcadia te-a pus să faci asta?
— Nu, domnule, zise Wells, luptându-se cu indignarea.
Părea că tatăl său îşi petrecuse ultimele şase săptămâni încercând să-l transforme
pe Wells într-un fel de rebel, să-şi reprogrameze amintirile pentru a-l ajuta să
înţeleagă de ce fiul său – fost student eminent, iar acum cel mai bine cotat cadet
– comisese cea mai cunoscută infracţiune din istorie. Dar nici măcar adevărul nu
9
ar fi diminuat confuzia tatălui său. Pentru cancelar, nimic nu putea justifica
incendierea Copacului Raiului, arborele care fusese adus pe Phoenix chiar
înainte de Exod. Totuşi, pentru Wells, nu fusese o alegere. Odată ce descoperise
că Clarke era una dintre cei o sută trimişi pe Pământ, trebuise să facă ceva pentru
a li se alătura. Şi, ca fiu al cancelarului, doar o astfel de infracţiune l-ar fi trimis
în detenţie.
Wells îşi aminti cum mergea prin mulţime, la ceremonia din Ziua Comemorării,
simţind greutatea sutelor de ochi asupra sa, mâna tremurându-i când scosese
bricheta din buzunar şi când aprinsese scânteia care sclipise scurt în întuneric.
Pentru o clipă, toată lumea se holbase în tăcere, când flăcările cuprinseseră
copacul. Chiar şi în haosul iscat de năvala gardienilor, toţi îl recunoscuseră.
— Ce naiba a fost în capul tău? întrebă cancelarul, privindu-l şi nevenindu-i să
creadă. Puteai să dai foc la tot locul şi să omori pe toată lumea.
Era mai bine să mintă. Tatălui său i-ar fi fost mai uşor să creadă că Wells
răspunsese unei provocări. Sau poate că ar fi trebuit să încerce să pretindă că
fusese drogat. Oricare dintre aceste scenarii ar fi fost mai uşor acceptat de
cancelar decât adevărul – că riscase totul pentru o fată.

Uşa spitalului se închise în urma lui, dar zâmbetul lui Wells rămase îngheţat, de
parcă efortul pe care îl făcuse pentru a înălţa colţurile buzelor îi afectase muşchii
feţei. Prin ceaţa medicamentelor, probabil, mama lui crezuse că zâmbetul lui era
real şi asta era tot ce conta. Ţinuse mâna lui Wells, în timp ce minciunile curgeau
din el, multe, dar nevinovate. Da, eu şi tata ne înţelegem bine. Nu era nevoie să
ştie că ei doi abia dacă schimbaseră mai mult de două vorbe timp de câteva
săptămâni. Când te vei face bine, vom termina Declinul şi căderea Imperiului
Roman. Amândoi ştiau că ea nu avea să ajungă niciodată la ultimul volum.
Wells ieşi din spital şi traversă puntea B, care era pustie. La ora aceea, cei mai
mulţi oameni erau fie la seminarii, fie la muncă sau la Schimb. El ar fi trebuit să
fie la ora de istorie, în mod normal, materia lui preferată. Mereu îi plăcuseră
poveştile despre vechile oraşe, precum Roma şi New York, al căror triumf
orbitor era egalat doar de prăbuşirea lor. Dar nu putea petrece două ore
înconjurat de aceiaşi colegi care îi umpluseră mesageria cu mesaje de simpatie
vagi, neplăcute. Singura persoană cu care putea vorbi despre mama lui era Glass,
dar ea fusese ciudat de distantă în ultima vreme.
Wells nu ştia sigur cât timp stătuse în faţa uşii, înainte să-şi dea seama că
ajunsese la bibliotecă. Permise scanerului să-i treacă peste ochi şi aşteptă
semnalul, apoi îşi puse degetul mare pe suport. Uşa se deschise suficient cât să se
strecoare înăuntru, apoi se trânti cu o bufnitură, de parcă îi făcuse o mare
favoare.
10
Wells expiră, iar liniştea şi umbrele îl înconjurară. Cărţile care fuseseră aduse pe
Phoenix înainte de Cataclism erau ţinute în cutii înalte, lipsite de oxigen, care
încetineau mult procesul de deteriorare, motiv pentru care trebuiau citite acolo şi
scoase din ele doar timp de câteva ore, de fiecare dată. Încăperea enormă era
ferită de lumina zilei, într-o stare de continuu clarobscur.
Atât cât îşi amintea, el şi mama lui îşi petreceau cândva serile acolo, ea îi citea
cu voce tare, când era mic, după care citeau unul lângă altul, când mai crescuse.
Dar, pe măsură ce boala ei progresase, iar durerile de cap se înrăutăţiseră,
începuse să îi citească el. Tocmai ajunsese la volumul doi din Declinul şi
căderea Imperiului Roman, în seara dinaintea internării ei.
Trecu pe culoarele înguste, spre secţiunea de Limba engleză, apoi spre Istorie,
care era într-un colţ întunecos. Colecţia era mai mică decât ar fi trebuit. Primul
guvern colonial pregătise totul ca textul digital să fie încărcat pe Phoenix, dar
vreo sută de ani mai târziu un virus ştersese mare parte din arhivele digitale şi
singurele cărţi rămase fuseseră cele din colecţiile private – moşteniri transmise
de la primii colonişti către descendenţii lor. Pe parcursul ultimului secol, multe
dintre ele fuseseră donate bibliotecii.
Wells se ghemui, puse degetul mare pe încuietoare, iar sticla se trase cu un
sâsâit, deschizând cutia vidată. Se întinse să ia Declinul şi căderea, dar se opri.
Voia să citească mai departe, astfel încât să îi poată povesti mamei lui, dar asta ar
fi fost ca şi cum s-ar fi dus în salonul ei cu placa memorială dedicată ei şi i-ar fi
cerut să îi spună ce să scrie pe ea.
— Nu trebuie să laşi cutia deschisă, zise o voce din spatele lui.
— Da, mulţumesc, zise Wells, mai dur decât intenţionase.
Se ridică în picioare şi se întoarse. O fată care i se părea cunoscută se uita la el.
Era stagiara de la spital. Wells simţi un val de furie faţă de acel amestec de lumi.
Biblioteca era locul unde se ducea să uite de mirosul greţos de antiseptic, de
sunetul scos de aparatul de monitorizare a inimii, care părea mai degrabă o
numărătoare inversă spre moarte.
Fata făcu un pas în spate şi îşi înălţă capul, iar părul blond îi căzu într-o parte.
— O, tu eşti!
Wells se pregăti pentru primul semn de recunoaştere şi pentru mişcările rapide
ale ochilor ei, care ar fi însemnat că deja intrase în legătură cu prietenii, prin
implantul de pe cornee. Dar privirea fetei se fixă pe el, de parcă s-ar fi uitat direct
în creierul lui şi ar fi dat la o parte straturile, pentru a ajunge la toate gândurile pe
care Wells le ascunsese intenţionat.
— Nu voiai cartea aceea?
Făcu semn din cap spre raftul unde era Căderea şi declinul.
Wells scutură din cap.
11
— O s-o citesc altă dată.
Ea rămase tăcută pentru o clipă.
— Cred că ar trebui să o iei acum.
Bărbia lui Wells se încordă, dar nu zise nimic, iar ea continuă.
— Te-am mai văzut aici cu mama ta. Ar trebui să i-o duci.
— Doar pentru că tata conduce Consiliul, nu înseamnă că eu trebuie să încalc o
lege de trei sute de ani, zise el şi lăsă doar o urmă de condescendenţă să-i
umbrească tonul.
— Cartea nu o să păţească nimic în câteva ore. Se exagerează cu efectul aerului.
Wells ridică o sprânceană.
— Se exagerează şi cu puterea scanerului de la ieşire?
Existau scanere la majoritatea ieşirilor din locurile publice de pe Phoenix, care
puteau fi programate pentru orice. În bibliotecă, scanerul monitoriza compoziţia
moleculară a oricărei persoane care pleca, pentru a se asigura că nimeni nu ieşea
cu o carte în mână sau sub haine.
Un zâmbet clipi pe faţa ei.
— M-am gândit la asta cu mult timp în urmă.
Privi peste umăr, spre coridorul întunecat dintre cutiile cu cărţi, băgă mâna în
buzunar şi scoase o bucată de material gri.
— Împiedică scanerul să detecteze celuloza din hârtie.
I-l întinse.
— Poftim. Ia-l.
Wells făcu un pas înapoi. Posibilitatea ca fata aceea să încerce să-l facă de râs era
mult mai mare decât ciudăţenia de a avea ascuns în buzunar un material magic.
— De ce ai asta la tine?
Ea ridică din umeri.
— Îmi place să citesc în alte locuri.
Când el nu zise nimic, îi zâmbi şi îi întinse cealaltă mână.
— Dă-mi cartea. O scot eu şi ţi-o duc la spital.
Wells se surprinse întinzându-i volumul.
— Cum te cheamă?
— Să ştii cui să-i fii veşnic îndatorat?
— Să ştiu pe cine să dau vina când voi fi arestat.
Fata puse cartea sub braţ, apoi întinse mâna.
— Clarke.
— Wells, zise el şi îi luă mâna.
Zâmbi şi, de data aceea, nu îl duru.

— Abia au reuşit să salveze copacul.

12
Cancelarul se uita la Wells de parcă ar fi căutat un semn de remuşcare sau de
încântare – orice l-ar fi ajutat să înţeleagă de ce fiul său încercase să dea foc
singurului copac evacuat de pe planeta lor devastată.
— Unii dintre membrii Consiliului au vrut să te execute pe loc. Abia am reuşit
să-ţi salvez viaţa, convingându-i să te trimită pe Pământ.
Wells răsuflă uşurat. Erau mai puţin de 150 de minori în detenţie, aşa că
presupusese că îi vor lua pe toţi adolescenţii, dar până în clipa aceea nu fusese
sigur că avea să fie trimis în misiune.
Ochii tatălui său se făcură mari de surpriză, când înţelese.
— Asta ai vrut, nu-i aşa?
Wells aprobă din cap.
Cancelarul făcu o grimasă.
— Dacă aş fi ştiut că eşti disperat să vezi Pământul, aş fi putut aranja uşor să
mergi cu a doua expediţie. După ce am fi stabilit că era sigur.
— Nu am vrut să aştept. Vreau să merg cu primii o sută.
Ochii cancelarului se îngustară uşor, analizând faţa impasibilă a lui Wells.
— De ce? Dintre toţi oamenii, tu ştii care sunt riscurile.
— Cu tot respectul, tu eşti cel care a convins Consiliul că iarna nucleară s-a
terminat. Tu ai spus că e sigur.
— Da. Suficient de sigur pentru o sută de infractori condamnaţi, care aveau să
moară oricum, zise cancelarul cu un amestec de superioritate şi scepticism în
voce. Nu am vrut să spun că e sigur pentru fiul meu.
Furia pe care Wells se străduise să o reprime izbucni, reducându-i sentimentul de
vină. Scutură mâinile, astfel încât cătuşele zornăiră.
— Presupun că sunt unul dintre ei acum.
— Mama ta nu ar vrea să faci asta, Wells. Doar pentru că îi plăcea să viseze
despre Pământ, nu înseamnă că ar fi vrut să te pui în pericol.
Wells se aplecă, ignorând muşcătura metalului care îi intra în carne.
— Nu pentru ea fac asta, zise privindu-l pe tatăl lui în ochi, pentru prima dată de
când se aşezase. Deşi cred că ar fi mândră de mine.
Era parţial adevărat. Ea avusese o înclinaţie spre romantism şi i-ar fi cerut fiului
său să o protejeze pe fata pe care o iubea. Dar stomacul i se strânse la gândul că
mama lui ar fi ştiut ce făcuse ca să o salveze pe Clarke. Adevărul ar fi făcut ca
incendierea Copacului Raiului să pară nevinovată.
Tatăl lui se holba la el.
— Vrei să-mi spui că tot dezastrul ăsta e din cauza unei fete?
Wells aprobă din cap încet.
— Din vina mea e trimisă acolo ca un fel de şoarece de laborator. O să mă asigur
că va avea toate şansele să supravieţuiască.
13
Cancelarul rămase tăcut o clipă. Dar când vorbi, vocea îi era calmă.
— Nu va fi nevoie.
Scoase ceva din sertar şi îl puse în faţa lui Wells. Era un inel din metal, ataşat
unui cip de mărimea degetului mare.
— Fiecare membru al expediţiei primeşte câte o brăţară din asta, explică el. Prin
ele sunt trimise informaţii către navă, astfel încât să putem vedea locul unde se
află şi să monitorizăm funcţiile vitale. Îndată ce o să avem dovezi că mediul este
primitor, vom începe recolonizarea. Se forţă să zâmbească. Dacă totul merge
conform planului, nu va dura mult până când noi, ceilalţi, vă vom urma şi toate
acestea – făcu un semn către mâinile legate ale lui Wells – vor fi uitate.
Uşa se deschise şi intră un gardian.
— E timpul, domnule.
Cancelarul aprobă din cap, iar gardianul traversă încăperea, să îl ridice pe Wells.
— Baftă, fiule! zise bătrânul pe tonul lui tăios bine cunoscut. Dacă cineva poate
transforma această misiune în succes, acela eşti tu.
Întinse braţul, să ia mâna lui Wells, dar apoi îl lăsă să cadă, când îşi dădu seama
de greşeală. Mâinile singurului său copil erau legate la spate.

14
 3. BELLAMY
Bineînţeles că bastardul încrezut întârzia. Bellamy bătea din picior cu nerăbdare,
fără să-i pese de ecoul care răsuna prin magazie. Nimeni nu mai cobora acolo: tot
ce fusese valoros dispăruse cu ani în urmă. Peste tot erau rămăşiţe de maşinării
ale căror funcţiuni fuseseră de mult timp uitate, bani din hârtie, colaci fără sfârşit
de frânghii şi cabluri, monitoare şi ecrane crăpate.
Bellamy simţi o mână pe umăr şi se răsuci, ridicând pumnii, să-şi apere faţa, apoi
se lăsă într-o parte.
— Relaxează-te, omule, se auzi vocea lui Colton, care aprinse lanterna drept în
ochii lui Bellamy.
Pe faţa lungă şi îngustă avea o expresie amuzată.
— De ce ai vrut să ne întâlnim aici? rânji el. Cauţi pornoşaguri preistorice sau
computere defecte? Întreb doar. Dacă aş fi rămas cu gândul la o fată din Walden,
probabil că aş fi căpătat şi eu astfel de obiceiuri bolnave.
Bellamy ignoră împunsătura. În ciuda noii posturi de gardian, Colton nu avea
nicio şansă să se cupleze cu vreo fată, indiferent pe ce navă s-ar fi aflat.
— Doar spune-mi ce se întâmplă, OK? zise Bellamy străduindu-se să-şi păstreze
tonul calm.
Colton se rezemă de perete şi zâmbi.
— Nu lăsa uniforma să te păcălească, frate. Nu am uitat prima regulă. Întinse
mâna. Dă-mi.
— Tu eşti cel confuz, Colton. Ştii că eu m-am descurcat mereu.
Puse mâna pe buzunarul în care avea cipul încărcat cu raţiile furate.
— Acum, spune-mi unde e.
Gardianul rânji, iar Bellamy simţi cum i se strânge pieptul. Îl mituia pe Colton
pentru informaţii despre Octavia, de când fusese arestată, iar idiotul părea mereu
să găsească o plăcere perversă în a-i da veşti proaste.
— Îi trimit astăzi.
Cuvintele îl izbiră pe Bellamy.
— Pregătesc una dintre vechile nave, pe puntea G. Întinse mâna din nou. Acum,
haide. Misiunea asta e secretă şi îmi risc fundul pentru tine. Gata cu prosteala.
Stomacul lui Bellamy se chirci, în timp ce un şir de imagini îi trecură prin faţă:
sora lui mai mică, legată într-o cuşcă metalică veche, plutind prin spaţiu, cu o
mie de kilometri pe oră. Faţa ei înroşindu-se, luptându-se să respire aerul toxic.
Corpul ei zăcând nemişcat…
Făcu un pas în faţă.
— Îmi pare rău, omule.
15
Colton îşi miji ochii.
— Pentru ce?
— Pentru asta.
Bellamy îşi trase braţul în spate, apoi îl pocni pe gardian drept în falcă. Se auzi o
trosnitură, dar el nu simţi decât inima bătându-i nebuneşte, iar Colton se prăbuşi.

Treizeci de minute mai târziu, Bellamy încerca să înţeleagă scena ciudată din
faţa lui. Spatele îi era sprijinit de peretele unui hol larg, care ducea spre o rampă
abruptă. Deţinuţii treceau în haine gri, conduşi de câţiva gardieni. În capăt era
nava, o maşinărie rotundă, echipată cu şiruri de scaune, care avea să-i ducă pe
bieţii copii pe Pământ. Toată povestea era o nebunie, dar probabil că era mai
bine decât alternativa. Deşi se presupunea că aveai parte de un nou proces, când
împlineai optsprezece ani, în ultimul an, majoritatea condamnaţilor fuseseră
găsiţi vinovaţi. Fără acea misiune, ar fi numărat zilele până la execuţie. Stomacul
i se strânse, când privirea îi căzu pe o a doua rampă şi, pentru o clipă, se temu că
o ratase pe Octavia. Dar nu conta dacă o vedea sau nu când se îmbarca. Aveau să
se revadă destul de curând.
Bellamy aranjă mânecile uniformei lui Colton. Abia îi venea, dar deocamdată
niciunul dintre ceilalţi gardieni nu observase ceva neobişnuit. Erau atenţi la
capătul rampei, unde cancelarul Jaha le vorbea pasagerilor.
— Vi s-a oferit o ocazie fără precedent, aceea de a lăsa trecutul în urmă, spunea
el. Misiunea în care sunteţi pe cale să plecaţi este periculoasă, dar curajul vostru
va fi recompensat. Dacă veţi reuşi, infracţiunile voastre vor fi iertate şi veţi putea
începe o viaţă nouă, pe Pământ.
Bellamy abia se abţinu să pufnească. Jaha avea tupeu să stea acolo şi să scuipe
toate rahaturile acelea care îl ajutau să doarmă noaptea.
— Vă vom monitoriza îndeaproape progresele, pentru a fi în siguranţă, continuă
cancelarul, în timp ce următorii zece deţinuţi urcară pe rampă, însoţiţi de un
gardian, care îl salută rece, înainte să-i lase pe navă şi să se retragă pe hol.
Bellamy se uită prin mulţime după Luke, singurul waldenian despre care ştia că
nu se transformase într-un cretin, după ce devenise gardian. Dar erau mai puţin
de doisprezece gardieni pe punte; Consiliul decretase că secretul era mai
important decât securitatea.
Încercă să nu bată din picior de nerăbdare, în timp ce şirul de deţinuţi cobora pe
rampă. Dacă ar fi fost prins că se dădea drept gardian, lista de acuzaţii ar fi fost
nesfârşită: mituire, şantaj, furt de identitate, conspiraţie şi orice ar mai fi vrut
Consiliul să adauge. Şi, din moment ce avea douăzeci de ani, nu ar fi existat
detenţie pentru el; în mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la condamnare ar fi
fost mort.
16
Bellamy simţi o strângere de inimă, când o familiară panglică roşie de păr apăru
la capătul holului, de după o perdea de păr negru lucios. Octavia.
În ultimele zece luni, fusese măcinat de griji în legătură cu ea. Primea suficientă
mâncare în detenţie? Avea cu ce să îşi ocupe timpul? Nu o luase razna? Detenţia
era grea pentru oricine, dar el ştia că pentru O era infinit mai rea.
Bellamy îşi crescuse singur sora. Sau cel puţin încercase. După accidentul mamei
lor, el şi Octavia fuseseră daţi în grija Consiliului. Nu exista precedent în ce
priveşte soarta unor fraţi – din cauza legilor stricte, unui cuplu nu i se permitea
să aibă mai mult de un copil şi, uneori, chiar niciunul –, aşa că nimeni din
Colonie nu înţelegea ce însemna să ai un frate sau o soră. Câţiva ani, Bellamy şi
Octavia trăiseră în case diferite, dar el mereu avusese grijă de ea, îi strecurase
raţii în plus ori de câte ori se „rătăcise” prin vreo clădire cu restricţii, înfruntând
vorbăria fetelor mai mari, care considerau că era amuzant să se ia de orfana
bucălată, cu ochi mari şi albaştri. Bellamy îşi făcuse mereu griji pentru ea. Fata
era specială şi ar fi făcut orice să îi ofere şansa la un alt fel de viaţă. Orice pentru
a se revanşa pentru tot ce fusese nevoită să îndure.
În timp ce gardianul o conducea pe Octavia pe rampă, Bellamy îşi reţinu un
zâmbet. Dacă ceilalţi copii se îndreptau pasivi spre îmbarcare, era evident că
Octavia era cea care impunea ritmul. Se mişca hotărât, obligându-l pe gardian să
încetinească, în timp ce ea mergea la pas. De fapt, chiar arăta mai bine decât
ultima dată când o văzuse. Se gândi că era logic. Fusese condamnată la o
detenţie de patru ani, până la noul proces de la majorat, care ar fi putut foarte
bine să o conducă la execuţie. Acum, i se oferea o a doua şansă la viaţă. Iar
Bellamy avea de gând să se asigure că o va obţine. Nu-i păsa ce trebuia să facă.
Avea să meargă cu ea pe Pământ.
Vocea cancelarului răsună peste zgomotul făcut de paşi şi de şoaptele nervoase.
Încă se considera soldat, dar anii petrecuţi în Consiliu îi dăduseră un aer de
politician.
— Nimeni din Colonie nu ştie ce urmează să faceţi, dar, dacă veţi reuşi, cu toţii
vă vom datora vieţile. Ştiu că veţi face tot posibilul în numele nostru, al
familiilor voastre, al tuturor de la bordul acestei nave: întreaga rasă umană.
Când Octavia îl văzu pe Bellamy, gura i se deschise a surpriză. Vedea cum
mintea ei se chinuia să găsească o explicaţie. Amândoi ştiau că el n-ar fi fost ales
ca gardian, ceea ce însemna că era acolo ca impostor. Dar tocmai când ea voia să
mimeze un avertisment pentru el, cancelarul se întoarse să se adreseze deţinuţilor
care încă mai coborau pe rampă. Octavia îşi întoarse capul fără entuziasm, iar
Bellamy văzu încordarea din umerii ei. Inima lui o luă la goană când cancelarul
termină de vorbit şi făcu semn spre gardieni, să termine de îmbarcat pasagerii.
Trebuia doar să aştepte momentul potrivit. Dacă acţiona prea devreme, puteau să
17
îl dea jos. Dacă aştepta prea mult, Octavia avea să gonească prin spaţiu spre o
planetă toxică, iar el ar fi rămas să înfrunte consecinţele perturbării lansării.
În sfârşit, veni rândul Octaviei. Se întoarse uşor şi prinse privirea lui Bellamy,
scuturând uşor din cap, o avertizare clară să nu facă ceva prostesc.
Dar el făcuse lucruri prosteşti toată viaţa şi nu avea de gând să se oprească acum.
Cancelarul făcu semn din cap spre o femeie în uniformă neagră. Ea se întoarse
spre ecranul de control de lângă navă şi începu să tasteze ceva. Nişte numere
lungi se iviră pe monitor.
Numărătoarea inversă începuse.
Avea trei minute să treacă de uşă şi să coboare pe rampă, apoi să ajungă pe navă,
altfel o pierdea pentru totdeauna pe sora lui. În timp ce ultimii pasageri urcau,
atmosfera din încăpere se schimbă. Gardienii de lângă Bellamy se relaxară şi
începură să vorbească încet. Pe puntea de pe cealaltă rampă, cineva lăsă să-i
scape un râs zgomotos.
2:48… 2:47… 2:46…
Bellamy simţi cum furia creştea în el şi îl copleşea. Cum puteau acei nenorociţi
să râdă, când sora lui şi alţi nouăzeci şi nouă de copii erau trimişi în ceea ce
putea fi o misiune sinucigaşă?
2:32… 2:31… 2:30…
Femeia de la panoul de control zâmbi şi îi şopti ceva cancelarului, dar el se
încruntă şi se întoarse. Gardienii adevăraţi începuseră să urce înapoi şi se adunau
pe hol. Fie aveau lucruri mai bune de făcut decât să asiste la prima încercare a
omenirii de a se întoarce pe Pământ, fie credeau că vechea navă avea să
explodeze şi se fereau.
2:14… 2:13… 2:12…
Bellamy trase aer în piept. Era timpul.
Îşi croi drum prin mulţime şi se strecură în spatele unui gardian îndesat, al cărui
toc era prins neglijent de curea, cu mânerul armei în afară. Apucă arma şi alergă
spre rampă.
Înainte ca vreunul dintre cei de acolo să îşi dea seama ce se întâmpla, îşi băgă
cotul în stomacul cancelarului şi îşi trecu un braţ în jurul gâtului acestuia. Puntea
explodă de strigăte şi alergături, dar înainte de a putea fi oprit, Bellamy puse
ţeava armei la tâmpla cancelarului. Nu avea de gând să îl împuşte pe bastard, dar
gardienii trebuiau să creadă că avea să meargă până la capăt.
1:12… 1:11… 1:10…
— Toată lumea înapoi, strigă Bellamy şi îl strânse mai tare.
Cancelarul gemu. Se auzi un ţiuit, iar cifrele verzi deveniră roşii. Rămăsese mai
puţin de un minut. Tot ce trebuia să facă era să aştepte până când uşa navei
începea să se închidă, apoi să-l împingă pe cancelar şi să se strecoare înăuntru.
18
Nu vor mai avea timp să îl oprească.
— Lăsaţi-mă pe navă, altfel îl împuşc.
În tăcerea care urmă, se mai auzi doar zgomotul puştilor armate.
În treizeci de secunde, fie se va îndrepta spre Pământ cu Octavia, fie se va
întoarce pe Walden, mort.

19
 4. GLASS
Glass tocmai îşi pusese centura, când se auziră strigăte. Gardienii se adunau în
jurul a doi indivizi din apropierea intrării în navă. Era greu de văzut prin
învălmăşeala de uniforme, dar zări o mânecă de costum, nişte păr cărunt şi o
sclipire metalică. Apoi, jumătate dintre gardieni îngenuncheară şi ridicară armele
la umeri, permiţându-i lui Glass să vadă clar: cancelarul fusese luat ostatic.
— Toată lumea înapoi, striga cel care îl ţinea, iar vocea îi tremura.
Purta uniformă, dar, evident, nu era gardian. Părul lui era mult mai lung decât
permitea regulamentul, haina era strâmtă, iar felul ciudat în care ţinea arma arăta
că nu ştia să o folosească.
Nimeni nu se mişcă.
— Am zis înapoi.
Amorţeala care o cuprinsese în timpul lungului drum din celulă spre puntea de
îmbarcare dispăruse ca o cometă de gheaţă care trece pe lângă soare, lăsând în
urmă o dâră de speranţă. Locul ei nu era acolo. Nu putea să pretindă că porneau
în nu ştiu ce aventură istorică. În clipa în care nava se va desprinde, inima ei va
începe să moară. Asta e şansa mea, se gândi deodată şi simţi cum o cuprind
entuziasmul şi frica. Îşi desfăcu centura şi sări în picioare. Câţiva deţinuţi
observară, dar cei mai mulţi erau atenţi la drama care se desfăşura pe rampă.
Alergă spre celălalt capăt al navei, unde o altă rampă ducea înapoi spre puntea de
îmbarcare.
— Merg cu ei, strigă băiatul, în timp ce făcea un pas spre uşă, trăgându-l pe
cancelar cu el. Merg cu sora mea.
O tăcere uluită se lăsă pe punte. Soră. Cuvântul răsună în mintea lui Glass, dar
înainte să apuce să-l proceseze, o voce o scoase din gândurile ei.
— Dă-i drumul!
Glass privi spre partea din spate a navei şi îngheţă, uimită să vadă faţa celui mai
bun prieten al ei. Desigur, auzise zvonurile ridicole potrivit cărora Wells fusese
condamnat, dar nu le dăduse importanţă. Ce făcea acolo? În timp ce ea se holba
la ochii gri ai lui Wells, care erau fixaţi pe tatăl lui, îi veni în minte răspunsul:
probabil că încerca să o urmeze pe Clarke. Wells ar fi făcut orice să-i protejeze
pe cei la care ţinea, în special pe Clarke. Apoi, se auzi o pocnitură asurzitoare – o
armă? – şi ceva în interiorul ei se rupse. Fără să înceteze să gândească şi să
respire, năvăli prin uşă şi alergă în sus spre rampă. Se strădui să nu privească
înapoi. Îşi ţinu capul în jos şi alergă cum nu mai alergase niciodată. Alesese
momentul potrivit. Pentru câteva clipe, gărzile rămăseseră împietrite, de parcă
ecoul focului de armă le blocase picioarele.
20
Apoi o văzură.
— Fuge un prizonier! strigă unul dintre ei, iar ceilalţi se întoarseră repede în
direcţia ei.
Mişcarea le activă instinctele căpătate în timpul antrenamentelor. Nu conta că era
o fată de şaptesprezece ani. Ei fuseseră programaţi să vadă dincolo de părul
blond şi de ochii albaştri, care mereu îi făcuseră pe oameni să vrea să aibă grijă
de Glass. Tot ce vedeau gardienii era un deţinut care evada.
Se aruncă prin uşă, ignorând strigătele furioase care creşteau în urma ei. Goni pe
coridorul care ducea înapoi pe Phoenix, gâfâind.
— Hei! Opreşte-te! strigă un gardian ai cărui paşi răsunau în spatele ei, dar ea nu
o făcu.
Dacă alerga suficient de repede şi dacă norocul, care o ocolise toată viaţa, îşi
făcea, în sfârşit, apariţia, poate că reuşea să îl mai vadă o ultimă dată pe Luke. Şi
poate, poate îl va convinge să o ierte.
Gâfâind, Glass se poticni pe un culoar mărginit de uşi pe care nu scria nimic.
Genunchiul drept i se îndoi şi se prinse de un perete. Coridorul începea să se
înceţoşeze. Întoarse capul şi zări forma unei guri de aerisire. Îşi vârî degetele sub
o stinghie şi trase. Nimic. Cu un geamăt, trase încă o dată şi simţi cum grătarul
metalic cedează. Îl deschise şi văzu un tunel întunecos, îngust, plin de ţevi vechi.
Se trase în sus pe marginea îngustă, apoi se târî pe burtă, până când avu loc să-şi
ducă genunchii la piept. Simţea metalul rece pe pielea ei încinsă. Cu ultima
fărâmă de putere, se trase mai departe prin tunel şi închise grătarul la loc. Ciuli
urechile, ca să-şi dea seama dacă o urmăreau, dar nu se mai auzeau strigăte, nici
paşi, doar bătăile disperate ale inimii ei. Clipi în întuneric, încercând să-şi dea
seama care era situaţia. Spaţiul mic se deschidea în două direcţii şi era plin de
praf. Probabil că era unul dintre vechile canale de ventilaţie, dinainte ca
locuitorii Coloniei să facă altul. Glass habar n-avea unde ducea, dar nu avea de
ales. Începu să se târască înainte.
După o vreme, care îi păru ore, cu genunchii amorţiţi şi cu mâinile arzându-i,
ajunse la o bifurcaţie. Dacă simţul orientării îi funcţiona bine, tunelul din stânga
ducea spre Phoenix, iar celălalt mergea paralel cu pasajul suspendat – spre
Walden şi spre Luke.
Luke, băiatul pe care îl iubea, pe care fusese obligată să îl părăsească. La care se
gândise în fiecare noapte petrecută în detenţie, dorindu-i cu atâta disperare
atingerea, încât aproape că îi simţise braţul în jurul ei. Trase aer în piept şi se
întoarse spre dreapta, fără să ştie dacă se îndrepta spre libertate sau spre o moarte
sigură.
Zece minute mai târziu, ieşi încet din canalul de aerisire şi se lăsă pe podea. Făcu
un pas înainte şi tuşi, când un nor de praf o învălui şi i se lipi de pielea
21
transpirată. Era într-un soi de magazie. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu
întunericul, formele începeau să se contureze pe perete – inscripţii, îşi dădu ea
seama. Mai înaintă câţiva paşi, iar ochii i se făcură mari. Erau mesaje
inscripţionate pe pereţi.

Odihneşte-te în pace
În amintire
De la stele până în ceruri

Era pe puntea de izolare, cea mai veche zonă de pe Walden. Când războaiele
nuclear şi biologic ameninţaseră să distrugă Pământul, spaţiul fusese singura
opţiune pentru cei suficient de norocoşi care supravieţuiseră primei faze a
Cataclismului. Dar unii supravieţuitori infectaţi îşi croiseră drum spre capsulele
de transport doar ca să fie împiedicaţi să ajungă pe Phoenix şi să fie lăsaţi să
moară pe Walden. Acum, ori de câte ori apărea cel mai mic semn de boală, cel
suspectat era pus în carantină, ţinut departe de restul populaţiei vulnerabile din
Colonie – ultimii reprezentanţi ai rasei umane.
Glass se înfioră şi se îndreptă repede spre uşă, rugându-se să nu fi ruginit. Spre
uşurarea ei, reuşi să o deschidă şi o luă pe coridor. Îşi dădu jos jacheta udă de
transpiraţie: în tricoul alb şi pantalonii de deţinut putea trece drept un muncitor,
cineva care lucra la curăţenie, de exemplu. Privi în jos cu nervozitate, spre
brăţara de la încheietură. Nu era sigură dacă funcţiona şi de acolo sau putea să
transmită date doar de pe Pământ. Oricum ar fi fost, trebuia să găsească o
modalitate de a o da jos cât mai repede. Chiar dacă reuşea să evite scanerele de
retină, probabil că toţi gardienii din Colonie o căutau.
Singura ei speranţă era faptul că se aşteptau ca ea să se întoarcă pe Phoenix.
Niciodată nu s-ar fi gândit că s-ar fi dus acolo. Urcă în principala casă a scării,
până ajunse la intrarea în apartamentul lui Luke. Intră pe hol şi încetini, îşi şterse
de pantaloni mâinile transpirate, brusc, mai emoţionată decât fusese pe navă.
Nu putea să îşi închipuie ce va spune el, cum o va privi când o va vedea în uşă,
după ce dispăruse, cu mai bine de nouă luni în urmă.
Dar poate că nu îi va spune nimic. Poate că, imediat ce o va vedea, imediat ce va
începe să vorbească, o va face să tacă cu un sărut, desprinzându-şi buzele doar ca
să-i spună că totul era în ordine. Că o iertase.

Glass privi peste umăr, apoi se strecură pe uşă. Nu credea că o văzuse cineva, dar
trebuia să fie atentă. Era incredibil de nepoliticos să pleci de la ceremonie înainte
de ultima binecuvântare, dar nu mai putea petrece încă un minut lângă Cassius şi
mintea lui murdară şi nici lângă respiraţia lui şi mai respingătoare. Iar mâinile lui
22
neastâmpărate îi aminteau de Carter, colegul de cameră făţarnic al lui Luke, a
cărui fire îngrozitoare ieşea la iveală când Luke era de gardă.
Urcă scările spre puntea de supraveghere, având grijă să-şi ridice poala rochiei la
fiecare pas. Fusese o prostie să irosească atât de multe puncte de raţii pentru a
aduna materialul pentru rochie, o bucată de pânză pe care o cususe cu
minuţiozitate peste un furou argintiu. I se părea complet inutilă dacă Luke nu era
acolo, să o vadă.
Ura să îşi petreacă seara cu alţi băieţi, dar mama ei refuzase să o lase să fie
văzută la un eveniment social fără partener şi, din câte ştia, fiica ei era singură.
Nu înţelegea de ce Glass nu pusese mâna pe Wells. De fiecare dată când îi
explicase că nu avea genul acela de sentimente pentru el, mama ei oftase şi
mormăise ceva despre faptul că i-l va fura fiica prost îmbrăcată a nu ştiu cărui
om de ştiinţă. Dar Glass se bucura că Wells se îndrăgostise de frumoasa, dar prea
serioasa Clarke Griffin. Ar fi vrut doar să-i poată spune mamei sale adevărul: că
era îndrăgostită de un băiat frumos şi deştept, care n-ar fi putut niciodată să o
însoţească la un concert sau la vreo ceremonie.
— Dansezi?
Glass trase aer în piept şi se răsuci. Privirea îi rămase blocată pe o pereche de
ochi căprui cunoscuţi, iar faţa i se lumină într-un zâmbet larg.
— Ce faci aici? şopti ea privind în jur, să se asigure că erau singuri.
— Nu puteam să îi las pe băieţii ăia de pe Phoenix să te aibă doar pentru ei, zise
Luke şi făcu un pas înapoi, să îi admire rochia. Nu când arăţi aşa.
— Ştii ce de belele o să ai dacă te vor prinde?
— Lasă-i să încerce.
Îşi încolăci braţele în jurul taliei lui Glass şi o învârti în aer, pe ritmul muzicii
care se auzea de jos.
— Dă-mi drumul! şopti ea râzând uşor.
— Aşa sunt învăţate tinerele domnişoare să atragă admiraţia domnilor? întrebă el
folosind un fals accent de pe Phoenix.
— Haide, zise ea chicotind, în timp ce îi lua mâna. Chiar nu ar trebui să fii aici.
Luke se opri şi o trase spre el.
— Eu trebuie să fiu oriunde eşti tu.
— E prea riscant, zise încet şi îşi apropie faţa de a lui.
El zâmbi.
— Atunci ar fi bine să ne asigurăm că timpul petrecut împreună merită riscul.
Îşi puse mâna la ceafa ei şi îi apropie buzele de ale lui.

Glass ridică mâna, să bată a doua oară, când uşa se deschise. Inima ei aproape că
se opri.
23
Era acolo, cu părul blond şi ochii căprui-închis, exact cum şi-l amintea, exact
cum îl visase în fiecare noapte cât fusese închisă. Ochii lui se măriră de surpriză.
— Luke, zise ea şi toate emoţiile din ultimele luni ameninţară să erupă.
Îşi dorea cu disperare să îi spună ce se întâmplase, de ce se despărţise de el şi
apoi dispăruse. Că îşi petrecuse fiecare clipă de coşmar din ultimele şase luni
gândindu-se la el. Că nu încetase să îl iubească.
— Luke, zise din nou şi o lacrimă îi alunecă pe obraz.
După nenumăratele dăţi când cedase, în celulă, şoptindu-i numele printre
suspine, acum îi părea ireal să îi vorbească.
Dar înainte să apuce să rostească vreun cuvânt dintre toate care i se învălmăşeau
în minte, în uşă apăru altcineva, o fată cu păr roşcat ondulat.
— Glass?
Încercă să-i zâmbească lui Camille, prietena din copilărie a lui Luke, o fată care
îi fusese la fel de apropiată cum fusese ea pentru Wells. Iar acum era acolo… în
apartamentul lui. Desigur, se gândi Glass cu amărăciune. Mereu se întrebase
dacă între ei era mai mult decât recunoscuse Luke.
— Vrei să intri? întrebă Camille, cu exagerată politeţe.
Îl luă de mână pe Luke, iar lui Glass i se păru că degetele lui Camille îi
străpunseseră inima. În timpul lunilor petrecute de ea în detenţie, tânjind după el,
până când absenţa lui devenise o durere fizică, Luke se cuplase cu alta.
— Nu… nu, e în regulă, zise Glass cu voce răguşită.
Chiar dacă ar fi reuşit să-şi găsească cuvintele, în clipa aceea i-ar fi fost
imposibil să-i spună lui Luke adevărul. Vederea lor împreună făcuse totul să pară
şi mai ridicol, cu atât mai mult cu cât mersese atât de departe – riscase atât de
mult –, doar ca să vină la un băiat care deja o uitase.
— Am trecut doar să te salut.
— Ai trecut doar să mă saluţi, repetă Luke. După aproape un an în care mi-ai
ignorat mesajele, te-ai gândit doar să treci pe aici?
Nici măcar nu încerca să-şi ascundă furia, iar Camille îi dădu drumul la mână.
Zâmbetul ei deveni o grimasă.
— Ştiu. Îmi… îmi pare rău. Vă las.
— Ce se întâmplă, de fapt? întrebă Luke şi schimbă o privire cu Camille, lucru
care o făcu pe Glass să se simtă prost şi teribil de singură.
— Nimic, zise repede şi încercând inutil, dar nu reuşi să-şi ascundă tremurul din
voce. O să vorbim… ne mai vedem…
Se opri, zâmbi slab şi trase aer în piept, ignorând dorinţa corpului ei de a rămâne
aproape de el.
Dar chiar atunci când se răsuci, văzu cu coada ochiului uniforma unui gardian.
Inspiră adânc şi îşi întoarse faţa, când gardianul trecu pe acolo.
24
Luke îşi strânse buzele, privind la ceva dincolo de capul lui Glass. Citea un
mesaj de pe implantul de cornee, îşi dădu ea seama. Şi, după felul în care i se
încordase bărbia, ştiu că era vorba despre ea. Ochii lui se măriră, când înţelese.
— Glass, zise el răguşit. Ai fost condamnată.
Nu era o întrebare. Fata aprobă din cap. Pentru o clipă, îşi întoarse privirea spre
ea, apoi oftă şi se întinse să-şi pună mâna pe spatele ei. Glass simţi apăsarea
degetelor lui prin materialul tricoului subţire şi, în ciuda neliniştii, pielea i se
înfioră.
— Haide, zise şi o trase spre el.
Camille se dădu la o parte, iritată, în timp ce Glass se poticni înăuntru. Luke
închise repede uşa după ei.
Sufrageria mică era întunecată – Luke şi Camille stătuseră cu luminile stinse.
Glass încerca să-şi alunge din minte implicaţiile acestui lucru, în timp ce o privea
pe Camille cum se aşeza pe fotoliul pe care străbunica lui Luke îl găsise la
Schimb. Glass se foi jenată, neştiind dacă putea să se aşeze. Postura de fostă a lui
Luke îi părea cumva mai ciudată decât cea de condamnat evadat. Îi trebuiseră
şase luni de detenţie ca să accepte situaţia, dar niciodată nu îşi imaginase cum ar
fi să se afle în acel apartament şi să se simtă străină.
— Cum ai evadat?
Glass aşteptă. Petrecuse tot timpul din detenţie imaginându-şi ce i-ar spune lui
Luke dacă ar mai fi avut vreodată şansa să îl vadă. Acum, în sfârşit, reuşise să se
întoarcă la el, dar toate discursurile pe care le exersase i se păreau
neconvingătoare şi egoiste. El era bine; vedea asta. De ce i-ar fi spus adevărul,
dacă nu să îl recâştige şi să se simtă mai puţin singură? Cu voce tremurândă,
Glass îi povesti repede despre cei o sută şi misiunea lor secretă, despre cum
fusese luat ostatic cancelarul şi despre fuga ei.
— Dar tot nu înţeleg.
Luke aruncă o privire peste umăr către Camille, care renunţase să mai pretindă că
nu era atentă.
— În primul rând, de ce ai fost condamnată?
Glass îi ocoli privirea, incapabilă să se uite în ochii lui, în timp ce mintea ei căuta
rapid o explicaţie. Nu putea să-i spună, nu atunci, nu când el părea că uitase de
ea. Nu când era atât de evident că nu mai avea aceleaşi sentimente pentru ea.
— Nu pot să vorbesc despre asta, zise încet. Nu ai înţele…
— Bine, i-o tăie Luke scurt. Ai spus foarte clar că sunt o grămadă de lucruri pe
care eu nu pot să le înţeleg.
Pentru câteva momente, Glass îşi dori să fi rămas pe navă, cu Clarke şi cu Wells.
Deşi stătea lângă băiatul pe care îl iubea, nu-şi putea imagina că pe abandonatul
Pământ s-ar fi simţit mai singură decât se simţea în clipa aceea.
25
 5. CLARKE
În primele zece minute, deţinuţii fură prea năuciţi de împuşcătură pentru a
observa că pluteau prin spaţiu, singurii oameni care părăseau Colonia, în aproape
trei sute de ani. Gardianul şarlatan obţinuse ce dorise. Împinsese înainte trupul
moale al cancelarului, tocmai când uşa navei se închidea, apoi se aşezase pe un
scaun. Dar, după expresia şocată de pe faţa lui, Clarke îşi dăduse seama că
împuşcătura nu făcuse parte din plan.
Totuşi, pentru ea, să îl vadă pe cancelar împuşcat era mai puţin alarmant decât
ceea ce văzuse în clipele de dinainte.
Wells era acolo.
Când apăruse în uşă, fusese sigură că avea halucinaţii. Probabilitatea de a-şi
pierde minţile la izolare era infinit mai mare decât aceea ca fiul cancelarului să
fie închis. Şi aşa fusese şocată când, la o lună după pronunţarea sentinţei în cazul
ei, cea mai bună prietenă a lui Wells, Glass, apăruse într-o celulă de pe acelaşi
rând cu al ei. Iar acum şi Wells? Părea imposibil, dar chiar era acolo. Îl văzuse
sărind în picioare în timpul confruntării, apoi trântindu-se înapoi pe locul lui,
când arma unui gardian adevărat se descărcase, iar impostorul intrase, plin de
sânge. Pentru o clipă, un vechi instinct o îmboldi să alerge şi să îl consoleze pe
Wells. Dar ceva mai greu decât centura îi ţinu picioarele lipite de podea. Din
cauza lui, îşi privise părinţii târâţi spre execuţie. Orice durere simţea o merita.
— Clarke!
Privi într-o parte şi o văzu pe Thalia zâmbind, câteva rânduri mai în faţă. Fosta ei
colegă de celulă, răsucită pe scaun, singura persoană de acolo care nu se holba la
gardian. În ciuda circumstanţelor sumbre, Clarke nu se putu abţine să zâmbească
şi ea. Thalia avea acel efect. În zilele de după arestarea lui Clarke şi după
executarea părinţilor ei, când durerea fusese atât de mare că abia mai putea să
respire, Thalia o făcuse să râdă când îl imitase pe gardianul al cărui mers
caraghios devenea ţanţoş ori de câte ori avea impresia că fetele se uitau la el.
— El e? mimă Thalia şi făcu semn cu capul spre Wells.
Thalia era singura persoană care ştia tot – nu doar despre părinţii lui Clarke, ci şi
despre lucrul incalificabil pe care ea îl făcuse. Scutură din cap, în semn că nu era
cel mai bun moment pentru a vorbi despre asta. Thalia gesticulă din nou.
Clarke începu să-i spună să termine, când elicele porniră şi îi alungară cuvintele
de pe buze.
Chiar se întâmpla. Pentru prima dată după secole, oamenii părăseau Colonia. Se
uită la ceilalţi pasageri şi văzu că tăcuseră cu toţii, un moment de linişte
spontană, pentru lumea pe care o lăsau în urmă.
26
Dar solemnitatea nu dură mult. În următoarele douăzeci de minute, nava se
umplu de sporovăiala iritată, zgomotoasă a o sută de oameni care, cu câteva ore
în urmă, nici măcar nu se gândiseră la plecarea pe Pământ. Thalia încercă să-i
strige ceva, dar cuvintele se pierdură în vacarm.
Singura discuţie pe care Clarke reuşi să o urmărească fu cea pe care o purtau
două fete din faţa ei, care se întrebau dacă aerul de pe Pământ era respirabil sau
nu.
— Mai degrabă aş muri imediat decât să petrec cine ştie câte zile otrăvită încet,
zise una dintre ele încruntată.
Clarke era de acord cu ea, cumva, dar îşi ţinu gura. Nu avea rost să facă
speculaţii. Călătoria spre Pământ avea să fie scurtă – în doar câteva minute, îşi
vor cunoaşte soarta. Se uită pe geamuri, care erau pline cu imaginile norilor
înceţoşaţi. Brusc, nava se zdruncină, iar sporovăiala fu înlocuită de un val de
icnete.
— E în regulă, strigă Wells, vorbind pentru prima dată de când se închiseseră
uşile. E normal să fie turbulenţe când intrăm în atmosfera Terrei.
Dar cuvintele lui fură acoperite de ţipetele care umpleau cabina. Zdruncinăturile
deveniră şi mai puternice, urmate de un bâzâit ciudat. Centura îi intră lui Clarke
în stomac, în timp ce corpul i se clătină dintr-o parte în alta, apoi în sus şi în jos,
după care din nou dintr-o parte în alta. Îi veni să vomite, când un miros rânced îi
umplu nările şi îşi dădu seama că fata din faţa ei vomitase. Strânse ochii şi
încercă să rămână calmă. Totul era în regulă. Totul avea să se termine în câteva
minute.
Bâzâitul deveni un geamăt asurzitor, accentuat de un pocnet îngrozitor. Deschise
ochii şi văzu că geamurile erau crăpate şi nu mai erau pline de gri.
Erau pline de flăcări.
Bucăţi de metal alb încins începură să cadă peste ei. Clarke ridică braţele să îşi
apere capul, dar tot simţea bucăţile care îi ardeau gâtul.
Nava se zdruncină şi mai puternic şi, cu un geamăt, o parte din acoperiş se rupse.
Se auzi un trosnet asurzitor, urmat de o bufnitură, care o făcu să simtă durere în
fiecare os.
La fel de brusc cum începuse, totul se termină.
În cabină era întuneric şi linişte. Fumul se ridica dintr-o gaură unde fusese
tabloul de comandă, iar aerul devenea tot mai greu de respirat, plin de mirosul de
metal topit, transpiraţie şi sânge.
Clarke gemu când îşi mişcă degetele. O durea, dar nimic nu părea să fie rupt. Îşi
desfăcu centura şi se ridică în picioare clătinându-se şi ţinându-se de scaunul
pârjolit.
Cei mai mulţi încă aveau centurile puse, dar câţiva erau căzuţi în faţă sau pe jos.
27
Strânse din dinţi când scană locul în căutarea Thaliei. Inima îi bătea repede când
vedea câte un loc gol. O constatare terifiantă îi trecu prin mintea confuză. Unii
dintre pasageri fuseseră aruncaţi afară în timpul impactului. Se clătină înaintând
şi strânse din dinţi la durerea care îi străpunse piciorul. Ajunse la uşă şi trase de
ea cât de tare putu. Inspiră adânc şi se strecură prin deschizătură. Pentru o clipă,
desluşi doar culorile, nu şi formele. Dungi albastre, verzi şi maro atât de vii,
încât creierul ei nu reuşea să le proceseze. O pală de vânt trecu peste ea, îi înfioră
pielea şi îi umplu nările cu mirosuri pe care nu reuşi să le identifice. La început,
văzu doar copacii. Erau sute, de parcă toţi copacii de pe planetă veniseră să o
salute. Ramurile lor enorme erau ridicate spre cer, care era de un albastru vesel.
Pământul se întindea peste tot în jur – de zece ori mai departe decât orice punte
de pe navă. Dimensiunea spaţiului era aproape de neimaginat şi, brusc, Clarke se
simţi uşoară, de parcă era gata să plutească. Deveni vag conştientă de vocile din
spatele ei şi se întoarse să-i vadă pe câţiva dintre ceilalţi care ieşeau din navă.
— E frumos, şopti fata cu piele închisă la culoare, când se aplecă să atingă cu
mâna tremurândă peticele de iarbă lucioasă.
Un băiat scund şi îndesat făcu câţiva paşi nesiguri. Gravitaţia din Colonie o imita
pe cea de pe Pământ, dar cea reală evident că era cu totul altceva.
— Totul e în regulă, zise băiatul, cu un amestec de uşurare şi confuzie în voce.
Am fi putut să ne întoarcem cu mulţi ani în urmă.
— Nu poţi să ştii, răspunse fata. Doar pentru că acum putem respira nu înseamnă
că aerul nu e toxic. Se răsuci cu faţa spre el şi îşi ţinu încheietura ridicată,
gesticulând cu brăţara. Consiliul nu ne-a dat astea pe post de bijuterii. Vor să
vadă ce se întâmplă cu noi.
O fată mai mică, care se învârtea pe lângă navă, scânci şi îşi trase puloverul peste
gură.
— Poţi respira normal, îi zise Clarke şi se uită în jur, după Thalia.
Îşi dori să fi putut spune ceva mai liniştitor, dar nu avea de unde să ştie ce
radiaţii erau în aer. Tot ce puteau face era să aştepte şi să spere.

— Nu stăm mult, îi zise tatăl ei, în timp ce îşi băga braţele lungi într-un sacou pe
care Clarke nu îl mai văzuse niciodată.
Se apropie de canapeaua unde era ghemuită cu tableta şi îi ciufuli părul.
— Nu sta prea mult afară. Au fost stricţi în privinţa stingerii, în ultima vreme.
Probleme pe Walden, cred.
— Nu plec nicăieri, zise Clarke şi gesticulă spre picioarele ei goale şi spre
pantalonii chirurgicali cu care dormea.
Pentru cel mai cunoscut om de ştiinţă din Colonie, gândirea deductivă a tatălui ei
lăsa de dorit. Deşi petrecea foarte mult timp cufundat în cercetări, era puţin
28
probabil să nu ştie că hainele acelea nu erau chiar la modă pentru o fată de
şaisprezece ani.
— Oricum, ar fi mai bine să nu intri în laborator, zise el cu o nepăsare studiată,
de parcă acela fusese doar un gând trecător.
De fapt, îi spunea asta cam de cinci ori pe zi, de când se mutaseră în noul
apartament. Consiliul le aprobase cererea pentru un laborator privat, deoarece
noul proiect al părinţilor ei necesita monitorizarea experimentelor peste noapte.
— Promit, spuse Clarke cu un calm exagerat.
— E periculos să te apropii de materialele radioactive, strigă şi mama ei, din faţa
oglinzii, unde îşi aranja părul. Mai ales fără un echipament adecvat.
Clarke repetă promisiunea până plecară şi, în sfârşit, reuşi să se întoarcă la
tableta ei, deşi nu se abţinu să se întrebe ce ar fi spus Glass şi prietenii ei dacă ar
fi ştiut că îşi petrecea seara de vineri lucrând la un eseu. În general, lui Clarke nu
îi păsa de seminarul de Literatură pământeană, dar tema aceea îi trezise interesul.
În loc de încă o lucrare previzibilă despre schimbarea percepţiei cu privire la
natură în poezia pre-cataclismică, profesorul le ceruse să compare şi să pună faţă
în faţă moda vampirilor în secolele nouăsprezece şi douăzeci şi unu.
Totuşi, deşi lectura fusese interesantă, trebuie să fi adormit la un moment dat,
pentru că atunci când se trezi, luminile circadiene erau mai slabe, iar sufrageria
părea un amestec nefamiliar de umbre. Se ridică şi fu cât pe ce să se îndrepte
spre dormitor, când un sunet ciudat rupse tăcerea. Clarke îngheţă. Aproape că
semănase cu un ţipăt. Se forţă să tragă aer în piept. N-ar fi trebuit să citească
despre vampiri înainte de culcare. Se întoarse şi porni spre hol, dar se auzi un alt
zgomot – un ţipăt care o făcu să se înfioare.
Încetează, îşi zise ea. Niciodată nu avea să ajungă medic, dacă îşi lăsa mintea să
îi joace feste. Nu era obişnuită cu întunericul acela, asta era tot. Dimineaţă, totul
avea să revină la normal. Îşi trecu palma peste senzorul de la uşa dormitorului şi
se pregătea să intre, când îl auzi din nou – un geamăt. Cu inima galopând, se
răsuci şi porni pe holul lung care ducea spre laborator. În loc de un scaner pentru
retină, acolo era o tastatură. Îşi trecu degetele peste ea, întrebându-se în treacăt
dacă avea să nimerească parola, apoi se lăsă în jos şi îşi lipi urechea de uşă.
Aceasta vibră, când un alt sunet trecu prin urechea lui Clarke. Respiraţia i se opri
în gât. Imposibil. Dar când sunetul se auzi din nou, fu şi mai clar.
Nu era doar un geamăt. Era un cuvânt.
Te rog.
Degetele lui Clarke zburară spre tastatură şi tastă primul lucru care îi veni în
minte: Pangea. Era codul pe care mama ei îl folosea pentru fişierele secrete.
Ecranul scoase un ţiuit şi apăru un mesaj de eroare. Apoi tastă Elysium, numele
miticului oraş subteran unde, potrivit poveştilor pe care părinţii le spuneau
29
copiilor, se refugiaseră oamenii după Cataclism. Încă o eroare. Clarke săpă prin
memorie, în căutarea unor cuvinte uitate. Degetele ei aşteptau deasupra tastelor.
Lucy. Numele celor mai vechi rămăşiţe umane care fuseseră descoperite
vreodată. Se auzi o serie de sunete joase, iar uşa se deschise.
Laboratorul era mult mai mare decât îşi imaginase, mai mare decât întregul
apartament şi plin cu şiruri de paturi înguste, ca într-un spital. Ochii lui Clarke se
făcură mari, în timp ce rătăceau de la un pat la altul. În fiecare era câte un copil.
Cei mai mulţi dormeau, conectaţi la diverse monitoare şi aparaturi, deşi câţiva
erau rezemaţi de perne şi cu tablete în braţe. O fetiţă care abia părea să fi trecut
de doi ani stătea pe jos, lângă patul ei, cu un ursuleţ jerpelit, în timp ce un lichid
transparent îi picura în braţ printr-o perfuzie.
Mintea lui Clarke căuta febril o explicaţie. Aceia trebuie să fi fost copii bolnavi,
care necesitau îngrijire permanentă. Poate că sufereau de vreo boală rară, pe care
doar mama ei ştia să o vindece sau poate că tatăl ei era pe cale să descopere un
nou tratament şi avea nevoie de acces permanent la ei. Părinţii ei ştiau că era
curioasă, dar poate că boala era contagioasă şi o minţiseră, ca să fie în siguranţă.
Acelaşi ţipăt pe care îl auzise din apartament răsună din nou, de data aceasta, mai
tare. Îl urmă spre un pat din cealaltă parte a laboratorului.
O fată de vârsta ei – una dintre cele mai în vârstă din salon – era întinsă pe spate,
cu părul şaten, răsfirat pe pernă şi în jurul feţei în formă de inimă. Pentru o clipă,
o privi pe Clarke.
— Te rog, zise ea cu voce tremurândă. Ajută-mă.
Clarke se uită la eticheta de pe monitorul fetei. Subiectul 121.
— Cum te cheamă?
— Lilly.
Clarke stătea acolo stânjenită, dar când Lilly se trase în spate, pe perne, se lăsă în
jos, să se aşeze pe pat, lângă ea. Abia îşi începuse pregătirea medicală şi încă nu
interacţionase cu pacienţi, dar ştia că unul dintre cele mai importante lucruri la a
fi medic era felul în care vorbea cu ei.
— Sunt sigură că vei merge acasă în curând, îi zise. Când te vei simţi mai bine.
Fata îşi trase genunchii la piept şi îşi îngropă capul în ei, zicând ceva prea
înfundat pentru a fi înţeleasă.
— Ce-ai zis?
Clarke privi peste umăr, întrebându-se de ce nu exista o asistentă sau un stagiar
care să ţină locul părinţilor ei. Dacă se întâmpla ceva cu unul dintre copii, nu
putea să-l ajute nimeni.
Fata înălţă capul, dar nu o privi pe Clarke. Îşi muşca buzele, în timp ce lacrimile
i se răreau şi lăsau loc unei tristeţi chinuitoare. Când, în sfârşit, vorbi, se auzi o
şoaptă.
30
— Nimeni nu se face mai bine.
Clarke îşi reprimă o tresărire. Bolile erau rare pe navă, nu fusese nicio epidemie
de la ultima izbucnire care o izolaseră pe Walden. Privi în jur, în căutarea unui
indiciu legat de boala pe care o tratau părinţii ei, iar ochii îi căzură pe un ecran
imens de pe perete. Pe el clipeau nişte informaţii, sub forma unui grafic. Subiect
32. Vârsta 7. Ziua 189. 3,4 gy. Celule roşii. Celule albe. Respiraţie. Subiect 33.
Vârsta 11. Ziua 298. 6 gy. Celule roşii. Celule albe. Respiraţie.
La început, nu îşi dădu seama. Părea logic ca părinţii ei să monitorizeze semnele
vitale ale unor copii bolnavi. Doar că gy nu avea nicio legătură cu semnele vitale.
Un gray era unitatea de măsură a radiaţiei, lucru pe care îl ştia bine, pentru că
părinţii ei studiau efectele expunerii la radiaţii de mulţi ani, făcea parte din
sarcina lor să stabilească momentul în care avea să fie sigură întoarcerea pe
Pământ.
Privirea i se opri pe faţa palidă a lui Lilly, când o conştientizare terifiantă îşi croi
drum la suprafaţa minţii ei. Încercă să o alunge, dar i se răsuci în cap şi îi sufocă
toate gândurile, cu excepţia unui adevăr atât de oribil că aproape se înecă.
Cercetările părinţilor ei nu se mai rezumau doar la culturile celulare. Trecuseră la
teste pe oameni.
Mama şi tatăl ei nu îi tratau pe acei copii. Îi omorau.

Aterizaseră într-un fel de luminiş, în formă de L, înconjurat de copaci.

Nu aveau multe răni, dar suficiente să o ţină pe Clarke ocupată. Timp de aproape
o oră, folosi mâneci de haine rupte şi pantaloni pe post de bandaje şi ordonă
câtorva persoane cu fracturi să stea întinse şi nemişcate până găsea din ce să
improvizeze atele. Proviziile lor erau împrăştiate prin iarbă şi, cu toate că
trimisese mulţi oameni să caute medicamente, nu le recuperaseră.
Nava avariată era într-o margine a luminişului, iar în primele cincisprezece
minute pasagerii fuseseră adunaţi în jurul ei, prea speriaţi şi şocaţi pentru a face
mai mult de câţiva paşi ezitanţi. Dar acum începuseră să se răsfire. Clarke nu o
văzuse pe Thalia, nici pe Wells, deşi nu era sigură dacă asta ar fi făcut-o să se
simtă mai neliniştită sau mai uşurată. Poate că el plecase cu Glass. Clarke nu o
văzuse pe navă, dar trebuia să fie pe acolo pe undeva.
— Cum e? întrebă ea şi îşi întoarse atenţia spre fata drăguţă, cu ochi mari şi cu o
panglică roşie zdrenţuită în păr, căreia îi pansa o gleznă umflată.
— Mai bine, zise ea, apoi îşi şterse nasul cu mâna şi, fără să vrea, îşi întinse
sângele din tăietură pe faţă.
Trebuia să găsească bandaje adevărate şi antiseptice. Cu toţii erau expuşi unor
germeni pe care trupurile lor nu îi mai întâlniseră, iar riscul de infecţii era mare.
— Mă întorc imediat.
31
Clarke îi zâmbi şi se ridică în picioare. Dacă lada cu medicamente nu era în
luminiş, probabil că rămăsese pe navă. Se grăbi spre epava care încă fumega şi
se învârti în jurul ei, să găsească un loc sigur pe unde să urce. Ajunse în spatele
aeronavei, la doar câţiva metri de linia copacilor. Se înfioră. Arborii erau atât de
apropiaţi în partea aceea a luminişului, încât frunzele lor blocau aproape toată
lumina şi aruncau umbre ciudate pe pământ, umbre care se risipeau când sufla
vântul.
Ochii ei se îngustară când se focalizară pe ceva care nu se mişca. Nu era o
umbră.
O fată era întinsă pe jos, ghemuită lângă rădăcinile unui copac. Probabil că
fusese aruncată prin spatele navei în timpul aterizării. Clarke înaintă
împleticindu-se. Suspină când recunoscu părul scurt şi ondulat al fetei şi bruma
de pistrui de pe nas. Thalia.
Alergă şi îngenunche lângă ea. Sângele curgea dintr-o rană dinspre coaste şi păta
iarba de sub ea, de parcă pământul însuşi ar fi sângerat. Thalia respira, dar
respiraţia ei era chinuită şi slabă.
— O să fie bine, şopti Clarke şi luă mâna moale a prietenei sale, în timp ce
vântul adia deasupra lor. Jur, Thalia, totul va fi bine.
Părea mai degrabă o rugăciune decât o asigurare, deşi habar nu avea cui îi era
adresată rugăciunea. Oamenii abandonaseră Pământul în cel mai greu moment al
lui. Nu mai conta câţi mureau încercând să se întoarcă.

32
 6. WELLS
Wells se înfioră în răcoarea după-amiezii. În cele câteva ore de când aterizaseră,
aerul se tot răcise. Se apropie de focul făcut în aer liber, ignorând privirile
sarcastice ale arcadienilor. În fiecare noapte petrecută în detenţie adormise
visând la momentul în care avea să ajungă pe Pământ cu Clarke. Dar, în loc să o
ţină de mână, privind cu uimire planeta, îşi petrecuse ziua căutând prin provizii
arse şi încercând să uite expresia de pe faţa ei în clipa în care îl văzuse. Nu se
aşteptase să îşi arunce braţele în jurul lui, dar nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru
ura pură din ochii ei.
— Crezi că tatăl tău a murit? întrebă un băiat de pe Walden, cu câţiva ani mai
mic decât el, iar cei din jur chicotiră.
Pieptul lui Wells se strânse, dar se forţă să rămână calm. Putea să-i pună la punct
pe unul sau doi dintre acei derbedei fără probleme. Fusese campionul necontestat
la cursul de lupte, în timpul pregătirii ca ofiţer. Dar el era singur, iar ei nouăzeci
şi cinci – nouăzeci şi şase, dacă o socotea şi pe Clarke, care era cel mai puţin
probabil fan al său de pe planetă în clipa aceea.
Când urcaseră pe navă, fusese tulburat că nu o văzuse pe Glass acolo. Toţi cei de
pe Phoenix fuseseră şocaţi de condamnarea ei, la scurt timp după Clarke, şi,
indiferent cât de mult îl presase pe tatăl lui, Wells nu reuşise să afle ce făcuse. Ar
fi vrut să ştie de ce nu fusese selectată pentru misiune. Deşi încercase să se
convingă că fusese graţiată, era mult mai probabil să fie încă în detenţie,
numărând zilele care mai erau până la majoratul ei. Gândul acela făcu să i se
strângă stomacul.
— Mă întreb dacă domnul cancelar junior crede că va avea întâietate în privinţa
mâncării, zise un arcadian ale cărui buzunare erau burduşite cu pachete nutritive,
pe care le adunase în timpul îmbulzelii de după prăbuşire.
Din câte vedea Wells, se părea că fuseseră trimişi acolo cu provizii pentru mai
puţin de o lună, provizii care aveau să dispară în curând, dacă oamenii continuau
să bage în buzunare tot ce găseau. Dar era imposibil – trebuia să fie mai multe
undeva, în vreun container. Aveau să dea de el odată ce terminau de adunat ce se
împrăştiase în urma impactului.
— Sau dacă se aşteaptă ca noi să-i facem patul, rânji o fetiţă cu o cicatrice pe
frunte.
Wells îi ignoră şi privi în sus, spre întinderea fără sfârşit a cerului albastru. Chiar
era uimitor. Cu toate că văzuse fotografii, nu îşi imaginase că avea o culoare atât
de vie. Era ciudat să îşi închipuie că un acoperiş albastru – făcut din nimic mai
substanţial decât cristale de azot şi lumină refractată – îl despărţea de marea de
33
stele şi de singura lume pe care o ştia. Simţi o strângere de inimă când se gândi
la cei trei copii care nu supravieţuiseră pentru a vedea acele privelişti. Trupurile
lor erau întinse pe partea cealaltă a navei.
— Patul? zise un băiat şi pufni. Spune-mi unde o să găsim un pat aici.
— Şi unde naiba ar trebui să dormim? întrebă fata cu cicatrice şi privi în jur, de
parcă s-ar fi aşteptat să apară ca prin minune nişte dormitoare.
Wells îşi drese glasul.
— Proviziile noastre includ corturi. Trebuie doar să terminăm de sortat ce e prin
containere şi să adunăm totul. Între timp, ar trebui să trimitem câţiva cercetaşi să
caute apă, să ştim unde să instalăm tabăra.
Fata se strâmbă, privind dintr-o parte în alta.
— Mi se pare o idee bună, zise ea şi chicoti.
Wells se strădui să rămână calm.
— Ideea e că, dacă suntem în apropiere de un izvor sau de un lac, va fi mai uşor
să…
— Bun! îl întrerupse o şoaptă. Am venit la timp pentru predică.
Wells privi într-o parte: Graham se îndrepta spre el. Cu excepţia lui şi a lui
Clarke, el era singurul de pe Phoenix, deşi părea să-i cunoască după nume pe cei
mai mulţi de pe Walden şi de pe Arcadia şi toţi îl tratau cu un surprinzător
respect. Wells încercă să nu-şi închipuie ce trebuise să facă pentru a-l câştiga.
— Nu ţineam predici nimănui. Încerc doar să fac în aşa fel încât să rămânem în
viaţă.
Graham ridică o sprânceană.
— Interesant, având în vedere că tatăl tău continuă să-i condamne la moarte pe
prietenii noştri. Dar nu-ţi face griji, ştiu că eşti de partea noastră. Rânji spre
Wells. Nu?
Wells îl privi precaut, apoi aprobă scurt din cap.
— Desigur.
— Aşadar, continuă Graham pe un ton prietenos, în contrast cu privirea ostilă din
ochii lui, ce infracţiune ai săvârşit?
— Asta nu e o întrebare foarte politicoasă, nu? răspunse Wells străduindu-se să
afişeze ceea ce îşi dorea să fie un zâmbet criptic.
— Îmi pare foarte rău. Faţa lui Graham căpătă o expresie de prefăcută oroare.
Trebuie să mă ierţi. Vezi tu, după ce ai petrecut ultimele 847 de zile din viaţă
încuiat în partea inferioară a navei ai tendinţa să uiţi ceea ce este considerată pe
Phoenix o conversaţie politicoasă.
— 847 de zile? repetă Wells. Putem presupune că nu ai fost condamnat pentru că
ai numărat greşit ierburile pe care probabil că le-ai furat din depozit.
— Nu, zise Graham şi înaintă un pas spre Wells. Nu am fost.
34
Ceilalţi tăcură, iar Wells îi văzu pe câţiva foindu-se stânjeniţi, în timp ce alţii
păreau nerăbdători.
— Am fost condamnat pentru crimă.
Privirile lor se întâlniră. Wells îşi păstră expresia lipsită de emoţii, refuzând să-i
dea satisfacţia de a vedea şocul pe faţa lui.
— Da? zise el nepăsător. Pe cine ai omorât?
Graham zâmbi rece.
— Dacă ai fi petrecut ceva timp cu noi, ai fi ştiut că asta nu e considerată o
întrebare foarte politicoasă.
Urmă un moment de tăcere încordată, înainte ca Graham să schimbe brusc
subiectul.
— Dar eu ştiu ce ai făcut. Când fiul cancelarului e închis, veştile circulă repede.
Presupun că tu nu vei recunoaşte. Dar acum, că tot stăm la taifas, ne poţi spune
exact ce facem aici. Poate că ne explici de ce atât de mulţi dintre prietenii noştri
continuă să fie executaţi după rejudecare.
Graham încă zâmbea, dar tonul lui devenise grav şi periculos.
— Şi de ce acum? Ce l-a făcut pe tatăl tău să decidă să ne trimită aici, brusc?
Tatăl lui. Pe parcursul zilei, absorbit de noutatea de a fi pe Pământ, Wells reuşise
să se convingă de faptul că întâmplarea de pe puntea de lansare – sunetul ascuţit
al împuşcăturii, sângele care se întindea ca o floare întunecată pe pieptul tatălui
său – fusese doar un coşmar.
— Bineînţeles că nu ne va spune, îl luă Graham peste picior. Nu-i aşa, soldat?
adăugă şi mimă un salut.
Cei de pe Arcadia şi de pe Walden, care îl priviseră pe Graham întorcându-se
nerăbdător spre Wells, aveau în privire o intensitate care îi făcea pielea de găină.
Desigur, ştia ce se întâmpla. Ştia de ce erau executaţi atât de mulţi copii la
majorat, pentru infracţiuni care ar fi putut fi graţiate. Ştia de ce misiunea fusese
plănuită în pripă şi pusă în aplicare rapid. Ştia mai bine ca oricine, pentru că era
doar vina lui.
— Când o să ajungem acasă? întrebă un băiat care nu părea să aibă mai mult de
doisprezece ani.
Wells simţi un acces brusc de milă pentru mama îndurerată care era încă undeva
pe navă. Habar n-avea că fiul ei fusese aruncat prin spaţiu spre o planetă pe care
rasa umană o părăsise pentru totdeauna.
— Suntem acasă, zise el şi se forţă să pună în acele cuvinte cât de multă
sinceritate putea.
Dacă le repeta de suficiente ori, poate că avea să înceapă să creadă şi el.

Aproape că ratase concertul din acel an. Întotdeauna fusese evenimentul lui
35
preferat, singura seară în care instrumentele muzicale erau scoase din camerele
lor de protecţie fără oxigen. Să îi vadă cântând pe muzicieni, care îşi petreceau
cea mai mare parte din timp exersând pe simulatoare, era ca şi cum ar fi asistat la
o renaştere. Sculptate şi îmbinate de mâini de mult timp moarte, singurele
instrumente rămase în univers scoteau aceleaşi sunete înalte care răsunaseră
cândva cu ecou în sălile de concerte ale civilizaţiei distruse. O dată pe an, Eden
Hall se umplea de muzica ce dăinuise mai mult decât viaţa oamenilor pe Pământ.
Dar când Wells intră în sală, o încăpere mare, ovală, mărginită de o fereastră
curbată, panoramică, durerea care îi stăruia în corp de o săptămână i se adună în
stomac. De obicei, priveliştea i se părea incredibil de frumoasă, dar în seara
aceea stelele care luceau şi înconjurau Pământul învăluit de nori îi aminteau de
lumânările de la un priveghi. Mama lui iubise muzica.
Era la fel de aglomerat ca de obicei, mare parte dintre cei de pe Phoenix
zumzăiau pe acolo, încântaţi. Multe dintre femei erau nerăbdătoare să-şi etaleze
noile rochii, o înfrumuseţare scumpă şi posibil enervantă, în funcţie de resturile
de textile găsite la Schimb. Înaintă câţiva paşi, stârnind un val de şoapte şi de
priviri.
Încercă să se concentreze pe partea din faţă a încăperii, unde se adunau
muzicienii, sub arborele după care era numită sala: Eden Hall. Legenda spunea
că pomişorul supravieţuise în mod miraculos flăcărilor din America de Nord şi
fusese adus pe Phoenix chiar înainte de Exod. Acum, ajungea până sus, iar
ramurile lui subţiri se întindeau mai mult de zece metri în fiecare direcţie şi
formau un acoperiş de frunze, care făcea ca un văl de umbre verzui să cadă pe
muzicieni.
— Acela e fiul cancelarului? întrebă o femeie din spatele lui.
Un nou val de căldură se ridică în obrajii lui deja înroşiţi. Niciodată nu reuşise să
fie imun la expresiile surprinse şi la privirile curioase pe care le stârnea, dar în
seara aceea i se păreau chiar insuportabile. Se întoarse şi porni spre uşă, dar
îngheţă când o mână îl apucă de braţ. Se răsuci şi o văzu pe Clarke privindu-l
derutată.
— Unde fugi?
Wells zâmbi morocănos.
— Se pare că nu am chef de muzică.
Clarke îl privi o clipă, apoi îşi strecură mâna în a lui.
— Rămâi. Pentru mine.
Îl conduse spre două locuri libere de pe rândul din spate.
— Trebuie să îmi spui ce ascultăm.
Wells oftă şi se aşeză lângă ea.
— Deja ţi-am spus că vor cânta Bach, zise el şi aruncă o privire nostalgică spre
36
uşă.
— Ştii ce vreau să spun.
Clarke îşi împleti degetele cu ale lui.
— Mişcarea asta, mişcarea aia. În plus, întotdeauna aplaud când nu trebuie.
Wells îi strânse mâna.
Nu era nevoie de niciun alt fel de introducere sau anunţ. Din clipa în care se auzi
prima notă, mulţimea făcu linişte, iar arcuşul violonistului tăie prin pălăvrăgeală,
în timp ce trecea peste corzi. Apoi începu şi violoncelul, urmat de clarinet. Nu
erau tobe în seara aceea, dar nu conta. Wells putea să audă bătăile a două sute de
inimi odată cu muzica.
— Aşa mi-am imaginat mereu că ar suna un apus de soare, şopti el.
Cuvintele îi ieşiseră din gură înainte să apuce să gândească şi se pregăti pentru o
privire superioară sau cel puţin confuză. Dar muzica o vrăjise şi pe Clarke.
— Mi-ar plăcea foarte mult să văd un apus, murmură ea şi îşi puse capul pe
umărul lui.
Wells îşi trecu mâna absent prin părul ei mătăsos.
— Mie mi-ar plăcea să văd un apus cu tine.
Se aplecă şi îi sărută fruntea.
— Ce faci peste vreo şaptezeci şi cinci de ani? şopti el.
— Îmi curăţ proteza, zise Clarke cu un zâmbet. De ce?
— Pentru că am o idee pentru prima noastră întâlnire pe Pământ.

Lumina pălea, iar focul licărea peste feţele din jurul lui Wells.
— Ştiu că toate acestea par ciudate şi intimidante şi, da, nedrepte, dar suntem
aici cu un scop, zise el mulţimii. Dacă noi supravieţuim, vor supravieţui toţi.
Aproape o sută de capete se întoarseră spre el şi, pentru o clipă, se gândi că poate
cuvintele lui reuşiseră să dea la o parte straturile de ostilitate şi de ignoranţă. Dar
apoi o altă voce rupse tăcerea.
— Ai grijă, Jaha.
Wells se întoarse şi văzu un copil înalt, cu o uniformă de gardian pătată de sânge.
Băiatul care îşi forţase accesul pe navă – cel care îl luase ostatic pe tatăl lui
Wells.
— Pământul încă se reface. Nu ştim cât rahat poate suporta.
Un alt val de chicoteli răsună în jurul focului, iar Wells simţi o furie bruscă şi
puternică. Din cauza acelui puşti, tatăl lui – cel responsabil cu protejarea întregii
rase umane – fusese împuşcat, iar el avea tupeul să stea acolo şi să-l acuze de
rahaturi?
— Poftim? zise Wells şi ridică bărbia, să-i arunce tipului cea mai bună privire de
ofiţer.
37
— Termină cu prostiile, OK? Doar spune ce vrei să spui cu adevărat. Dacă vom
face exact ce spui tu, nu o să ne pârăşti tatălui tău.
Wells îşi miji ochii.
— Mulţumită ţie, probabil că tata e în spital.
Unde primeşte cea mai bună îngrijire şi e în drum spre o refacere rapidă,
adăugă el în gând, sperând că aşa şi era.
— Dacă mai trăieşte, interveni Graham şi râse.
Pentru o clipă, lui Wells i se păru că îl vede pe celălalt băiat tresărind. Înaintă un
pas, dar o altă voce strigă din mulţime şi îl opri.
— Deci nu eşti spion?
— Spion?
Wells aproape că râse auzind acuzaţia.
— Da, zise falsul gardian. Să ne spionezi, exact ca brăţările astea.
Wells se uită mai atent la băiatul căruia uniforma de gardian nu i se potrivea. I se
spusese care era scopul brăţărilor sau îşi dăduse seama singur?
— Dacă cei din Consiliu voiau să vă spioneze, zise el ignorând comentariul
despre transpondere, nu crezi că ar fi ales pe cineva mai puţin vizibil?
Băiatul în uniforma pătată de sânge rânji.
— Putem discuta aspectele pozitive şi negative ale administraţiei tatălui tău altă
dată. Acum, însă, spune-ne: dacă nu eşti spion, ce naiba cauţi aici? Nimeni nu
crede că tu chiar ai fost condamnat.
— Îmi pare rău, zise Wells pe un ton care aducea a orice, numai a regret nu. Tu
ţi-ai făcut apariţia într-o uniformă de gardian furată şi l-ai luat ostatic pe tatăl
meu, să îţi forţezi îmbarcarea. Cred că tu eşti cel care ne datorează o explicaţie.
Băiatul îşi miji ochii.
— Am făcut ce trebuia să fac pentru a-mi proteja sora.
— Sora? repetă Wells.
Oamenii încălcau legea mai des pe Walden decât pe Phoenix. Dar niciodată nu
auzise ca vreunul dintre ei să aibă o soră, nu de la Cataclism încoace.
— Da.
Băiatul îşi încrucişă braţele şi înfruntă privirea lui Wells.
— Acum, o să te mai întreb o singură dată: ce faci aici, de fapt?
Wells înaintă un pas. Nu datora nimănui vreo explicaţie, cu atât mai puţin acelui
infractor care, probabil, minţea în legătură cu sora lui şi cine ştie în legătură cu
mai ce. Apoi, cu coada ochiului, prinse o mişcare rapidă. Clarke se îndrepta spre
foc, din cealaltă parte a luminişului, unde se ocupase de rănile pasagerilor.
Wells se întoarse spre băiatul înalt şi oftă, simţind cum furia îi dispărea.
— Sunt aici din acelaşi motiv ca şi tine.
Privirea lui se îndreptă spre Clarke, care încă nu putea să îl audă.
38
— Am făcut ceva să fiu condamnat, să pot proteja pe cineva la care ţin.
Mulţimea făcu linişte. Wells se întoarse cu spatele spre ei şi începu să meargă,
fără să-i pese dacă privirile lor îl urmăreau în timp ce se apropia de Clarke.
Pentru o clipă, vederea ei îl copleşi. Lumina se schimba, pe măsură ce se
întuneca, şi făcea ca în ochii ei verzi să apară sclipiri aurii. Pe Pământ, era mai
frumoasă ca niciodată. Privirile lor se întâlniră şi simţi un fior pe şira spinării. Cu
mai puţin de un an în urmă, ar fi putut spune la ce se gândea Clarke doar privind-
o. Dar acum expresia ei era de nepătruns.
— Ce faci aici, Wells? întrebă ea cu o voce încordată şi obosită.
E şocată, îşi zise Wells şi îşi forţă mintea să rămână la explicaţia falsului
gardian.
— Am venit pentru tine, zise încet.
Faţa ei căpătă o expresie care putea să rupă orice barieră, un amestec de regret,
frustrare şi milă, iar toate acestea treceau cumva direct din ochii ei în pieptul lui.
— Aş vrea să nu o fi făcut.
Clarke oftă şi vru să treacă pe lângă el fără să-l mai privească. Cuvintele ei îl
lăsară fără aer şi o clipă nu reuşi decât să încerce să-şi amintească cum să respire.
Apoi, auzi un cor de murmure dinspre focul din spatele lui şi se întoarse curios,
deşi nu îşi dorea asta. Toţi arătau spre cerul care se transforma într-o simfonie de
culori. Întâi, apărură nişte dâre portocalii pe albastrul cerului, ca un oboi care se
alătură unui flaut şi transformă un solo într-un duet. Acea armonie deveni un
crescendo de culori, când galbenul şi rozul îşi alăturară vocile corului. Cuvântul
apus nu putea să explice frumuseţea de deasupra lor şi, pentru a milioana oară de
când aterizaseră, Wells se gândi că vorbele cu care fuseseră învăţaţi să descrie
Pământul păleau în comparaţie cu realitatea.
Până şi Clarke, care nu se oprise de când aterizaseră, îngheţă pe loc, cu capul
aplecat pe spate, să poată vedea miracolul de deasupra. Wells nu avea nevoie să-i
vadă faţa pentru a şti că ochii ei se făcuseră mari minunându-se, iar gura îi era
uşor întredeschisă, în timp ce privea ceva la care doar visase până atunci. Ceva la
care amândoi visaseră, se corectă el. Se întoarse, incapabil să mai privească
cerul, în timp ce durerea din pieptul lui se transforma în ceva dens şi ascuţit. Era
primul apus la care omenirea asista în ultimele trei secole, iar el îl privea singur.

39
 7. BELLAMY
Bellamy strânse din ochi şi privi spre răsărit. Întotdeauna presupusese că poeţii
de altădată spuseseră numai tâmpenii sau cel puţin avuseseră droguri mai bune
decât ce încercase el. Dar avuseseră dreptate. Era o nebunie să priveşti cum cerul
se schimba din negru în gri, iar apoi exploda în multe culori. Nu îl făcea să
înceapă să cânte sau aşa ceva, dar asta pentru că el nu fusese niciodată genul cu
înclinaţii artistice.
Se aplecă şi trase în sus pătura Octaviei, peste umărul ei. O găsise printre
proviziile dintr-un container, cu o noapte înainte, şi, practic, zburase dinţii
câtorva copii, în încăierarea care se iscase pentru a pune mâna pe ea.
Expiră adânc, privind cum respiraţia i se cristaliza în faţă, dăinuind mai mult
decât ar fi făcut-o pe navă, unde sistemul de aerisire absorbea aerul din plămâni,
înainte să apuce să-ţi iasă din gură.
Privi în jur, prin luminiş. După ce fata aceea, Clarke, o examinase pe Octavia şi
stabilise că avea doar o entorsă, Bellamy o dusese în braţe spre copaci, unde îşi
petrecuseră noaptea. Avea de gând să păstreze distanţa, până când îşi dădea
seama câţi dintre copiii aceia erau cu adevărat infractori şi câţi doar se aflaseră în
locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Bellamy strânse mâna surorii lui. Era vina lui că ea fusese condamnată. Era vina
lui că ea era acolo. Ar fi trebuit să ştie că ea plănuise ceva: săptămâni întregi
vorbise despre cât de flămânzi erau unii dintre copiii din grupa ei. Fusese doar o
chestiune de timp până când făcuse ceva să-i hrănească – chiar dacă asta
însemnase să fure. Sora lui altruistă era acum condamnată să moară pentru că
avea o inimă prea mare. Era datoria lui să o protejeze. Şi, pentru prima dată în
viaţa ei, el dăduse greş.

Bellamy îşi trase umerii înapoi şi ridică bărbia. Era înalt pentru un băiat de şase
ani, dar asta nu îi împiedica pe oameni să îl privească, în timp ce îşi croia drum
prin mulţime, spre centrul de distribuţie. Nu era interzis ca minorii să meargă
acolo singuri, dar se întâmpla rar. Recapitulă lista pe care mama lui îl pusese să o
repete de trei ori, înainte să îl lase să plece. Fibre – două puncte. Glucoză – un
punct. Cereale deshidratate – două puncte. Fulgi de cartofi – un punct. Un baton
de proteine – trei puncte.
Ţâşni pe lângă două femei care se opriseră să mormăie ceva în faţa unor chestii
albe, care arătau ca nişte creiere. Bellamy îşi dădu ochii peste cap şi continuă să
meargă. Cui îi păsa că cei de pe Phoenix primeau tot ce era mai bun de pe
câmpiile solare? Oricine voia să mănânce legume avea creier mic şi moale.
40
Bellamy îşi făcu palmele căuş sub automatul cu fibre, prinse pachetul care ieşi
din el şi îl puse sub braţ. Porni spre raionul cu cartofi, când ceva lucios îi atrase
privirea. Se întoarse şi văzu o grămadă de fructe roşii şi rotunde într-o vitrină. În
mod normal, nu-l interesau produsele scumpe – morcovi răsuciţi, care i se păreau
că seamănă cu nişte portocale cu degete, şi ciuperci urâte, care arătau mai
degrabă ca nişte zombi mâncători de creier. Dar acelea erau altceva. Fructele
erau de un roşu spre roz, aceeaşi culoare pe care o avea faţa vecinei lor, Rilla,
când se jucau de-a invazia extratereştrilor pe hol. Acum nu se mai jucau, de când
tatăl ei fusese luat de gardieni, iar Rilla, trimisă într-un centru de îngrijire.
Bellamy se ridică pe vârfuri, să citească cifrele de pe ecran. Unsprezece puncte.
Părea mult, dar voia să facă ceva drăguţ pentru mama lui. Nu se dăduse jos din
pat de trei zile. El nu putea să-şi închipuie cum era să fii atât de obosit.
— Vrei unul? întrebă o voce iritată.
Se uită în sus şi văzu o femeie într-o uniformă verde.
— Ia sau pleacă.
Obrajii lui Bellamy se încinseră şi, pentru o clipă, se gândi să o ia la fugă. Dar
apoi un val de indignare îi alungă jena. Nu avea de gând să lase o muncitoare
acră de la distribuţie să îl împiedice să-i ia mamei lui trataţia pe care o merita.
— O să iau două, zise el pe un ton arogant, care o făcea mereu pe mama lui să se
strâmbe şi să îi spună: Oare de unde ai moştenit asta? Şi nu-ţi freca degetele de
ele, adăugă hotărât.
Femeia înălţă o sprânceană, înainte să se uite la gardienii din spatele mesei de
tranzacţie. Nimănui de pe Walden nu-i plăceau gardienii, dar mama lui părea în
mod deosebit speriată de ei. În ultima vreme, îl lua de mână şi pornea în altă
direcţie ori de câte ori vedea o patrulă care se apropia. Oare făcuse ceva rău?
Aveau să vină să o ia, ca pe tatăl Rillei? Nu, îşi zise, nu am să-i las.
Îşi luă merele şi porni spre masa de tranzacţie. O altă lucrătoare îi scană cardul şi
se opri o clipă asupra informaţiei de pe ecran, înainte să ridice din umeri şi să-i
facă semn să înainteze. Unul dintre gardieni îi aruncă o privire curioasă, dar
Bellamy continuă să se uite drept în faţă. Se forţă să meargă la pas, până ieşi din
centrul de distribuţie, apoi o luă la fugă, strângând pachetele la piept, în timp ce
gonea pe aleea care ducea spre zona unde locuia. Intră în apartament şi închise
uşa încet. Abia aştepta să-i arate mamei sale ce îi cumpărase. Intră în sufragerie,
dar luminile nu se aprinseră. Oare senzorul se stricase din nou? Simţi o uşoară
strângere de stomac. Mama lui ura să apeleze la administraţie. Nu-i plăcea să
vină străini la ei. Dar cât puteau să stea în întuneric?
— Mamă! strigă Bellamy şi intră în camera ei. M-am întors! Am reuşit!
Acolo, luminile funcţionau şi se aprinseră când Bellamy trecu de uşă. Dar patul
era gol. Încremeni când un val de frică îl cuprinse. Dispăruse. O luaseră. Era
41
singur-singurel. Dar apoi auzi nişte paşi înfundaţi dinspre bucătărie. Oftă, panica
fiind repede înlocuită de uşurare, apoi de bucurie. Se dăduse jos din pat!
Alergă spre bucătărie. Mama lui privea spre fereastra mică şi rotundă care dădea
spre casa scării. Cu o mână se ţinea de şale, ca şi cum ar fi durut-o.
— Uite ce ţi-am adus.
Mama lui inspiră adânc, dar nu se întoarse.
— Bellamy, zise ea, de parcă era un vecin care trecuse pe acolo, într-o vizită
neaşteptată. Te-ai întors. Lasă mâncarea pe masă şi du-te în camera ta. Vin
imediat.
Dezamăgirea îl cuprinse şi nu reuşi să se mişte. Voia să vadă privirea mamei lui
când avea să zărească fructele.
— Uite! o îndemnă el şi întinse braţele, nefiind sigur ce putea să vadă ea în
reflecţia geamului întunecat şi prăfuit.
Ea îşi răsuci capul şi se uită spre el, peste umăr.
— Ce sunt alea? Mere?
Strânse din buze şi îşi frecă o tâmplă, aşa cum obişnuia să facă atunci când venea
de la lucru. Înainte să se îmbolnăvească.
— Cât au… Nu contează. Doar du-te în camera ta, OK?
Palmele lui Bellamy începură să transpire, în timp ce punea pachetele pe masa de
lângă uşă. Greşise cu ceva? Luminile clipiră, apoi se stinseră.
— La naiba, mormăi mama lui privind spre tavan. Bellamy, acum, îi ordonă ea.
Cel puţin i se păru că era mama lui. Îşi întoarse din nou faţa dinspre el, iar vocea
ei străpunse întunericul, până când i se păru că nu mai era vocea ei. În timp ce se
strecura afară, Bellamy aruncă o privire rapidă peste umăr. Mama lui nici măcar
nu părea a fi ea însăşi. Se întorsese într-o parte, iar burta ei părea uriaşă şi
rotundă, de parcă ascundea ceva sub cămaşă. Clipi şi o luă la goană, convins că
ochii îi jucau feste, încercând să ignore fiorii de pe şira spinării.

— Cum se simte?
Bellamy ridică privirea şi o văzu pe Clarke deasupra lui, uitându-se neliniştită
când la el, când la sora lui adormită. Făcu semn din cap.
— Cred că e bine.
— Bun.
Ridică dintr-o sprânceană uşor pârlită.
— Pentru că ar fi păcat să-ţi pui în aplicare ameninţarea de seara trecută.
— Ce am zis?
— Mi-ai spus că, dacă nu îţi salvez sora, o să arunci în aer toată afurisita de
planetă, cu toată lumea de pe ea.
Bellamy zâmbi.
42
— Partea bună e că e vorba doar de o entorsă.
Îşi înălţă capul într-o parte şi o studie pe Clarke, derutat. Pielea de sub ochii ei
era vânătă de oboseală, dar umbrele purpurii îi făceau să arate mai verzui. Simţi
o tresărire de vină pentru că fusese un ticălos cu ea, cu o seară în urmă. O
etichetase drept o fată egoistă de pe Phoenix, care se pregătea să devină medic
doar pentru a avea cu ce să se mândrească la petreceri. Dar îngrijorarea de pe faţa
ei delicată şi sângele uscat din părul roşcat-auriu arătau clar că nu se odihnise de
când aterizaseră.
— Deci, continuă Bellamy, amintindu-şi cele spuse de Wells lângă foc, cu o zi în
urmă, şi de felul în care Clarke se îndepărtase de el, de ce ai fost aşa de rea cu
micul cancelar junior?
Clarke îl privi cu un amestec de şoc şi de indignare. Pentru o clipă, se gândi chiar
să-i tragă una, dar apoi scutură doar din cap.
— Nu e treaba ta.
— E iubitul tău? insistă Bellamy.
— Nu, zise ea pe un ton impasibil, după care gura ei se strâmbă într-un zâmbet
curios. De ce vrei să ştii?
— Fac un recensământ, răspunse Bellamy. Mai exact, vreau să stabilesc statutul
relaţiilor pe care le au fetele frumoase de pe Pământ.
Clarke îşi dădu ochii peste cap, apoi se întoarse spre Octavia, iar amuzamentul îi
dispăru de pe faţă.
— Ce e?
— Nimic, zise Clarke repede. Aş vrea doar să am nişte antiseptic pentru tăietura
aia de pe faţa ei. Iar câţiva o să aibă nevoie de antibiotice.
— Deci nu avem niciun medicament? întrebă el încruntându-se îngrijorat.
Clarke îl privi uimită.
— Cred că proviziile medicale au fost aruncate din navă când ne-am prăbuşit. O
să ne descurcăm, totuşi, adăugă repede, minciuna ieşind înainte să apuce să-şi
schimbe expresia. O să ne descurcăm o vreme. Corpul uman are o remarcabilă
capacitate de a se vindeca singur…
Vocea ei se stinse, în timp ce ochii i se opriră asupra petelor de sânge de pe
uniforma lui furată.
Bellamy îşi coborî privirea şi făcu o grimasă, întrebându-se dacă ea se gândea la
cancelar. Spera că supravieţuise – deja avea suficient sânge pe mâini. Dar
probabil că nu conta. Pe oricine avea să trimită Consiliul cu următorul grup, cu
siguranţă, va fi autorizat să-l execute pe loc pe Bellamy, chiar dacă rănirea
cancelarului fusese un accident. Îndată ce Octavia se va simţi suficient de bine ca
să se poată mişca, vor pleca de acolo. Se vor căţăra câteva zile, vor pune ceva
distanţă între ei şi grup şi, în cele din urmă, vor găsi un loc unde să se
43
stabilească. Nu petrecuse degeaba câteva luni studiind ghidurile acelea vechi pe
care le descoperise pe puntea B. Era pregătit pentru orice avea să li se întâmple
în pădurile acelea. Nu putea fi mai rău decât ce urma să coboare din cer.
— Cât o să dureze până o să poată să umble din nou?
Clarke se întoarse spre el.
— E o entorsă destul de urâtă, aş zice câteva zile până să poată umbla, o
săptămână sau două până să fie complet vindecată.
— Nu se poate mai repede?
Clarke înclină capul şi îi zâmbi uşor, lucru care, pentru o clipă, îl făcu să uite că
fusese aruncat pe o planetă posibil toxică, împreună cu nouăzeci şi nouă de
delincvenţi minori.
— Care e graba?
Dar, înainte să apuce să răspundă, cineva o strigă pe Clarke, iar ea dispăru.
Bellamy inspiră adânc. Spre surprinderea lui, acel gest simplu îi limpezi mintea
şi îl făcu să se simtă mai treaz şi mai alert. Probabil că aerul se va dovedi toxic,
dar de fiecare dată când îl inhala simţea ceva imposibil de numit, dar interesant,
ca o fată misterioasă, care nu te privea în ochi, dar trecea suficient de aproape de
tine, încât să-i simţi parfumul.
Se apropie cu câţiva paşi de copaci, nerăbdător să-i poată vedea mai bine, dar
fără să vrea să se îndepărteze prea mult de Octavia. Nu arătau ca vreuna dintre
speciile pe care le ştia, dar singura carte de botanică pe care o găsise fusese
despre plantele originare din Africa şi parcă îl auzise pe Wells spunând că ei se
aflau pe Coasta de Est a ceea ce fuseseră cândva Statele Unite ale Americii.
O rămurică a căzut chiar lângă el. Se răsuci şi văzu o fată cu faţa lungă şi păr
aspru.
— Pot să te ajut?
— Wells zice că toţi cei care nu sunt răniţi ar trebui să adune lemne.
O urmă de iritare se încolăci în stomacul lui Bellamy şi zâmbi încordat.
— Nu cred că Wells e în postura să dea ordine, aşa că, dacă nu ai nimic
împotrivă, o să-mi fac griji doar pentru mine, OK?
Ea se fâstâci o clipă, înainte să-i arunce o privire nervoasă peste umăr.
— Poţi să pleci, zise Bellamy împingând-o.
O privi satisfăcut cum dispare grăbită. Apoi, se uită spre cer, iar ochii lui dădură
doar de vid, în toate direcţiile. Nu conta unde erau. Orice loc de pe planeta aceea
avea să fie infinit mai bun decât lumea pe care o lăsaseră în urmă.
Pentru prima dată în viaţă era liber.

44
 8. GLASS
Glass petrecu restul serii pe canapeaua lui Luke, recunoscătoare lui Camille
pentru că nu întrebase de ce refuzase să doarmă în fosta cameră a lui Carter.
Hotărâseră că era mai bine ca Glass să stea ascunsă în apartamentul lui Luke,
până se schimba tura, la 0600, când aveau să fie mai puţini gardieni.
Se foi toată noaptea. De câte ori se întorcea de pe o parte pe alta, brăţara îi intra
în piele, o amintire dureroasă a faptului că, deşi ea era în pericol, Wells era la
sute de kilometri distanţă, luptându-se să supravieţuiască pe o planetă care nu
mai avusese viaţă de secole. El întotdeauna visase să vadă Pământul, dar nu aşa.
Nu cât timp încă mai putea fi toxic. Nu după ce îşi văzuse tatăl împuşcat.
Întinsă şi cu privirea în tavan, nu se putea abţine să stea cu urechile ciulite, atentă
la orice sunet. Cel mai slab murmur venit de cealaltă parte a uşii lui Luke era
suficient să-i strângă stomacul. Liniştea era şi mai rea.
Exact când luminile circadiene începură să apară pe sub uşa din faţă, se deschise
şi uşa dormitorului, iar el şi Camille îşi făcură apariţia, obosiţi. Evident, niciunul
dintre ei nu dormise prea mult. Luke era deja îmbrăcat cu haine de civil, iar
Camille purta doar unul dintre vechile lui maiouri, unul care abia îi acoperea
talia. Glass se îmbujoră şi privi în altă parte.
— Bună dimineaţa.
Tonul formal al lui Luke o făcu să tresară. Ultima dată când îi spusese asta erau
în patul lui şi îi şoptise vorbele la ureche.
— Bună dimineaţa, reuşi să zică, alungând amintirea aceea din capul ei.
— Trebuie să îţi dăm jos brăţara.
Luke făcu semn spre încheietura ei. Glass aprobă din cap şi se ridică de pe
canapea, foindu-se stânjenită, în timp ce Camille se uita de la ea la Luke şi
înapoi. În cele din urmă, îşi încrucişă braţele şi se întoarse spre el.
— Eşti sigur că e o idee bună? Dacă te vede cineva?
Luke se încruntă.
— Am discutat despre asta.
El vorbise calm, dar Glass sesizase nota de frustrare din vocea lui.
— Dacă nu o ajutăm, o vor ucide. Trebuie.
Trebuie, se gândi Glass. Asta era tot ce mai însemna ea pentru el, o viaţă pe care
nu voia să o aibă pe conştiinţă.
— Mai bine ea decât tu, zise Camille cu voce tremurândă.
Luke se aplecă şi o sărută pe cap.
— O să fie în regulă. O duc înapoi pe Phoenix şi mă întorc direct acasă.
Camille oftă şi îi întinse lui Glass un tricou şi o pereche de pantaloni.
45
— Poftim, îi zise, ştiu că nu se potrivesc cu standardele tale de pe Phoenix, dar o
să pari un pic mai credibilă în ele. Nu o să treci drept un lucrător de la salubritate
cu părul ăla.
Îl strânse de braţ pe Luke, apoi se strecură înapoi în dormitorul lui, lăsându-i
singuri. Glass rămase pe loc, ţinând stângaci hainele în braţe şi, pentru o clipă,
doar se priviră unul pe altul. Ultima dată când îl văzuse pe Luke nu avusese o
problemă să se schimbe în faţa lui.
— Să…
Vocea ei se stinse şi făcu semn spre camera lui Carter.
— Of! zise Luke şi se înroşi uşor. Nu, o să… mă întorc imediat.
Se retrase în dormitor. Glass se schimbă cât mai repede, încercând să ignore
şoaptele care se auzeau prin uşă şi îi înţepau pielea. Când Luke se întoarse, era
îmbrăcată cu o pereche de pantaloni gri largi, care abia stăteau pe coapsele ei, şi
un tricou albastru vechi, care îi zgâria pielea. Luke o privi critic.
— Ceva tot nu e cum trebuie. Nu arăţi ca un evadat, dar, categoric, nici precum
cineva de pe Walden.
Glass începu să-şi netezească pantalonii, întrebându-se dacă Luke prefera să fie
cu o fată care se simţea confortabil în hainele acelea.
— Nu e asta, părul e de vină. Aici, fetele nu îl au atât de lung.
— De ce? întrebă ea şi îşi dădu seama, cu o urmă de vină, că ea nici nu
observase.
Luke se întoarse şi începu să cotrobăie printr-un dulap mic, aflat lângă perete.
— Probabil pentru că ar fi prea greu de îngrijit. Noi nu avem aceeaşi raţie de apă
ca voi.
Se întoarse triumfător, cu o beretă veche şi pătată. Glass zâmbi slab.
— Mulţumesc.
Luă bereta de la Luke, mâinile lor atingându-se, şi şi-o puse pe cap.
— Nu cred că e perfect încă, zise el şi o privi încruntat.
Păşi spre ea şi îi luă bereta cu o mână, iar cu cealaltă îi adună părul şi i-l răsuci
blând într-un nod în vârful capului, iar peste el puse bereta. Între ei domnea
tăcerea. Încet, Luke se înălţă şi aranjă câteva şuviţe din spatele urechii ei.
Degetele lui aspre îi atinseră gâtul şi o privi în ochi, fără să clipească.
— Gata? întrebă Glass rupând vraja şi dându-se într-o parte.
— Da. Să mergem.
Luke păşi înapoi rigid şi o conduse spre hol. Pe Walden nu erau la fel de multe
lumini circadiene ca pe Phoenix. Deşi, teoretic, erau în zori, coridoarele erau
aproape întunecate. Glass nu îşi dădea seama unde o ducea şi îşi strânse palmele,
să nu fie tentată să îl ia de mână.
În cele din urmă, Luke se opri în faţa unui contur slab al unei uşi. Băgă mâna în
46
buzunar şi scoase ceva, apoi îl ţinu deasupra scanerului. Uşa bâzâi şi se deschise.
Stomacul lui Glass se strânse, când îşi dădu seama că, oriunde ar fi dus-o, lăsa în
urma lor codurile de acces. Nu îndrăzni să se gândească ce se va întâmpla atunci
când Consiliul îşi va da seama că el ajutase un condamnat evadat. Dar nu exista
altă opţiune. După ce îşi luase un ultim rămas-bun de la mama ei, aşteptase ca
gardienii să o găsească. Nu încercase să îl mai vadă pe Luke. Nu putuse să-i
ceară să-şi rişte siguranţa pentru ea. Nu după ceea ce făcuse.
O lumină clipi slab, aruncând o sclipire ştearsă peste maşinăria pe care Glass nu
o recunoscu.
— Unde suntem? întrebă ea, iar vocea ei se auzi cu un ecou ciudat.
— Într-unul dintre vechile ateliere. Aici obişnuiau să repare echipamentele
făcute pe Pământ, înainte să le înlocuiască pe toate. Veneam aici pentru unele
antrenamente.
Glass vru să întrebe de ce s-ar antrena gardienii acolo, dar renunţă. Mereu uita că
Luke îşi începuse ucenicia de mecanic înainte de a fi acceptat în trupele de
ingineri ale gardienilor. Vorbea rar despre acea perioadă din viaţa lui. Privind în
urmă, Glass se simţi ruşinată că nu se străduise să afle mai multe despre lumea
lui Luke: nici nu era de mirare că se întorsese la Camille.
Luke stătea lângă o maşină imensă, apăsând diverse butoane, cu sprâncenele
încruntate, concentrat.
— Ce e aia? întrebă ea când maşinăria începu să zumzăie ciudat.
— Un tăietor cu laser, zise Luke, fără să-şi ridice privirea.
Glass îşi strânse încheietura la piept, protector.
— Nu.
Luke îi aruncă o privire deopotrivă amuzată şi iritată.
— Fără discuţii. Cu cât dăm jos mai repede chestia aia, cu atât avem mai mari
şanse să ne ascundem.
— Nu putem încerca să o descuiem?
Luke scutură din cap.
— Trebuie tăiată.
Când văzu că nu se mişcă, îi întinse mâna şi oftă.
— Vino aici, Glass.
Picioarele ei erau înţepenite. Deşi petrecuse ultimele şase luni imaginându-şi că
Luke îi spunea pe nume, niciodată nu se gândise că avea să fie implicată o
maşinărie mortală. Luke ridică o sprânceană.
— Glass?
Făcu un pas ezitant spre el. Oricum nu avea nimic de pierdut. Mai bine să-i taie
Luke încheietura, decât să-i injecteze un medic otravă în venă.
Luke lovi o suprafaţă plată de pe mijlocul dispozitivului.
47
— Doar pune mâna aici.
Apăsă pe un întrerupător şi întreaga maşinărie începu să vibreze. Glass se
înfioră, când pielea ei intră în contact cu metalul rece.
— O să fie în regulă, zise Luke. Promit. Doar stai nemişcată.
Glass aprobă din cap, prea speriată ca să vorbească. Zumzăitul continuă şi în
curând fu acompaniat de un scrâşnet ascuţit. Luke mai reglă câte ceva, apoi veni
lângă ea.
— Gata?
Înghiţi neliniştită.
— Da.
Luke îşi puse mâna stângă peste braţul ei, iar cu dreapta începu să îndrepte spre
ea un mâner. Spre oroarea ei, văzu că acesta emitea un fascicul subţire de lumină
roşie, care pulsa cu o energie periculoasă. Începu să tremure, dar Luke îi strânse
braţul.
— E în regulă, murmură el. Doar stai nemişcată.
Lumina se apropia. Glass îi simţea căldura pe piele. Faţa lui Luke se încordă de
concentrare, privirea lui fixându-se pe încheietura lui Glass în timp ce muta
constant laserul. Fata închise ochii, pregătindu-se pentru o durere puternică,
pentru ţipătul nervilor ei, când aveau să piardă contactul cu mâna.
— Perfect.
Vocea lui Luke o făcu să-şi revină. Glass privi în jos şi văzu că brăţara fusese
desfăcută în două piese, eliberându-i încheietura. Oftă, epuizată.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere.
Îi zâmbi, cu mâna încă strânsă pe braţul ei. Niciunul dintre ei nu spuse nimic
altceva, ieşiră din atelier şi se îndreptară înapoi spre pasarelă.
— Ce s-a întâmplat? şopti Luke, în timp ce o îndruma spre un colţ şi spre nişte
scări mai înguste şi mai întunecoase decât orice alt loc de pe Phoenix.
— Nimic.
Înainte, Luke s-ar fi întins spre ea, i-ar fi luat bărbia în mână şi ar fi privit-o în
ochi, până când ea ar fi chicotit. Nu ştii să minţi, Rapunzel, îi spunea el, aluzie la
povestea despre fetiţa al cărei păr creştea cu câte 30 de centimetri ori de câte ori
minţea. Dar de data aceea minciuna lui Glass trecu neobservată.
— Şi, cum mai eşti? întrebă ea în cele din urmă, când nu mai suportă greutatea
tăcerii dintre ei.
Luke privi peste umăr şi ridică o sprânceană.
— Eh, ştii tu, în afară de faptul că m-a părăsit o fată pe care o iubeam şi că cel
mai bun prieten mi-a fost executat pentru o infracţiune de rahat, aş zice că sunt
destul de bine.
48
Când cuvintele lui o izbiră în piept, Glass simţi cum se face mică. Nu mai
detectase niciodată genul acela de amărăciune în vocea lui.
— Dar cel puţin o am pe Camille…
Glass aprobă din cap, dar când privi pe furiş profilul familiar al lui Luke, simţi
cum în mintea ei se adună cioburi de indignare, ascuţite şi periculoase. Oare de
ce credea el că fusese condamnată? De ce nu fusese mai curios sau surprins?
Credea că era o persoană atât de rea încât chiar ar fi comis o infracţiune?
Luke se opri brusc, făcând-o să se lovească de el.
— Scuze, murmură, străduindu-se să-şi recapete echilibrul.
— Mama ta ştie ce s-a întâmplat? întrebă Luke întorcându-se spre ea.
— Nu. Adică, ştie că am fost condamnată, dar nu avea cum să afle despre
misiunea pe Pământ.
Cancelarul fusese categoric cu privire la secretul operaţiunii. Părinţii lor nu
aveau să afle, până când avea să fie sigur că odraslele lor supravieţuiseră
călătoriei – sau până când Consiliul avea să se asigure că nu aveau să se mai
întoarcă.
— E bine că o s-o vezi.
Glass nu zise nimic. Ştia că se gândea la mama lui, care murise când el avea doar
doisprezece ani, motiv pentru care fusese nevoit să crească cu vecinul lor, Carter,
în vârstă de optsprezece ani.
— Mda, zise ea cu voce tremurândă.
Îşi dorise cu disperare să-şi vadă mama, dar, chiar şi fără brăţară, gardienilor nu
le va lua mult să o găsească. Ce era mai important? Să-i spună la revedere? Sau
să o scutească pe mama ei de durerea de a-şi vedea fata târâtă spre o moarte
sigură?
— Ar trebui să ne continuăm drumul.
Traversară podul în tăcere, în timp ce Glass se bucura de vederea stelelor
strălucitoare. Nici nu-şi dăduse seama cât de mult iubea priveliştea aceea, până
când fusese închisă în celula mică, fără ferestre. Îl privi pe furiş pe Luke, neştiind
dacă să se simtă rănită sau uşurată că el nu se întorsese să se uite la ea.
— Ar trebui să te întorci, zise Glass, când ajunseră la intrarea în Phoenix, care,
aşa cum spusese Luke, nu era păzită. O să mă descurc.
Bărbia lui se încordă şi îi zâmbi trist.
— Eşti un condamnat evadat, iar eu tot nu sunt suficient de bun să o cunosc pe
mama ta.
— Nu asta am vrut să spun, zise ea, gândindu-se la urmele deja lăsate de el pe
aparatele de scanat. Nu este sigur pentru tine să mă ajuţi. Nu pot să te las să-ţi
rişti viaţa. Deja ai făcut foarte mult.
Luke trase aer în piept, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi aprobă din cap.
49
— Bine.
Ea se chinui să zâmbească şi să-şi reţină lacrimile.
— Mulţumesc pentru tot.
Faţa lui Luke se îmblânzi.
— Mult noroc, Glass.
Începu să se aplece spre ea, iar Glass nu se putu abţine să-şi înalţe capul, din
obişnuinţă – dar el se dădu înapoi, dezlipindu-şi privirea de ea cu o forţă aproape
fizică. Fără o vorbă, se răsuci şi porni tăcut înapoi, pe drumul pe care veniseră.
Glass îl privi îndepărtându-se cu buzele tânjind după sărutul de rămas-bun pe
care nu aveau să-l mai simtă vreodată.

Când ajunse la intrarea în apartament, Glass ridică mâna şi bătu uşor. Uşa se
deschise şi apăru mama ei, Sonja. O simfonie de emoţii îi trecu peste faţă într-o
clipă – surpriză, bucurie, confuzie, teamă.
— Glass? zise ea şi se întinse spre fiica ei, de parcă nu era sigură că într-adevăr
era acolo.
Fata se lăsă cuprinsă de îmbrăţişarea mamei, îmbătându-se cu parfumul ei.
— Credeam că nu o să te mai văd niciodată.
O mai strânse o dată, înainte să o tragă înăuntru şi să închidă uşa. Sonja se dădu
înapoi şi o privi.
— Număram zilele. Vocea ei se stinse şi deveni o şoaptă. Împlineşti optsprezece
ani peste trei săptămâni.
Glass luă mâna umedă a mamei sale şi o conduse spre canapea.
— Voiau să ne trimită pe Pământ. Pe o sută dintre noi. Trase aer în piept. Iar eu
trebuia să fiu unul dintre ei.
— Pământ? repetă Sonja încet, ţinând cumva cuvântul la distanţă, de parcă
încerca să-l vadă mai bine. O, Doamne…
— A avut loc un incident. Cancelarul…
Glass simţi o ameţeală, amintindu-şi scena de pe puntea de lansare. Se rugă în
gând ca Wells să fie bine acolo jos, pe Pământ, împreună cu Clarke, nu singur.
— În haosul creat, am reuşit să fug, continuă ea.
Detaliile nu erau importante în clipa aceea.
— Am venit doar să-ţi spun că te iubesc.
Mama ei făcu ochii mari.
— Deci aşa a fost împuşcat cancelarul. O, Glass, şopti ea şi o luă în braţe.
Sunetul înfundat al unor paşi se auzi pe hol, iar Glass tresări. Privi îngrijorată
spre uşă, înainte să se întoarcă spre mama ei.
— Nu pot să stau mult, zise şi se ridică tremurând.
— Stai!
50
Sonja sări în picioare şi prinse braţul lui Glass, trăgând-o înapoi pe canapea.
Degetele ei se strânseră în jurul încheieturii fetei.
— Cancelarul e la reanimare, ceea ce înseamnă că vicecancelarul Rhodes îi ţine
locul. Nu ar trebui să pleci încă. Făcu o pauză, apoi continuă. El are o abordare
complet diferită a… guvernării. Există şanse să te graţieze. Poate fi convins.
Sonja se ridică şi îi oferi lui Glass un zâmbet care îi lumină un pic ochii
strălucitori.
— Aşteaptă aici.
— Trebuie să pleci? întrebă Glass cu voce stinsă.
Nu suporta să-şi mai ia o dată la revedere. Nu când orice rămas-bun putea fi
pentru totdeauna. Mama ei se aplecă şi o sărută pe frunte.
— Nu stau mult.
O privi pe Sonja cum îşi dă în grabă cu ruj şi iese pe coridorul încă pustiu, apoi
îşi trase genunchii la piept şi îi strânse puternic, de parcă încerca să nu lase să
iasă nimic din ea.

Glass nu era sigură cât timp dormise, dar ghemuită pe canapeaua care încă păstra
forma corpului ei avea impresia că ultimele şase luni fuseseră doar un coşmar.
Că, de fapt, nu fusese închisă într-o celulă care avea doar două pătuţuri metalice,
o colegă arcadiană tăcută şi suspinele care continuau mult timp după ce lacrimile
se uscau. Când deschise ochii, mama ei stătea lângă ea pe canapea şi-i mângâia
părul încâlcit.
— Totul s-a rezolvat, zise încet. Ai fost graţiată.
Glass se răsuci, să privească spre faţa mamei ei.
— Cum? întrebă, iar surpriza o trezi de tot, alungând imaginile cu Luke care îi
dăduseră târcoale în spatele pleoapelor. De ce?
— Oamenii devin nerăbdători, îi explică mama ei. Niciunul dintre condamnaţii
minori nu a câştigat recursul, în ultimul an, ceea ce face ca sistemul judiciar să
pară oricum numai drept nu. Tu vei fi excepţia – dovada că sistemul încă
funcţionează aşa cum ar trebui să funcţioneze, că aceia care pot acţiona în
societate primesc şansa de a se întoarce în rândurile ei. A fost nevoie de un pic
de muncă de convingere, dar, în cele din urmă, vicecancelarul Rhodes mi-a dat
dreptate, termină mama ei şi se lăsă la loc pe canapea, extenuată, dar uşurată.
— Mamă… nu pot… nu… mulţumesc.
Glass nu ştia ce altceva să spună. Zâmbi, în timp ce se ridică şi îşi puse capul pe
umărul mamei ei. Aproape că nu putea să înţeleagă.
— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, scumpo. Aş face orice pentru tine.
Sonja îi puse după ureche o şuviţă de păr şi zâmbi.
— Numai că nu trebuie să spui nimănui despre misiunea pe Pământ – vorbesc
51
serios.
— Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Wells e bine? Poţi să afli?
Sonja scutură din cap.
— În ceea ce te priveşte, nu a existat nicio misiune. Important e că tu eşti în
siguranţă acum. Ai primit o a doua şansă, murmură mama ei. Doar promite-mi că
nu o să faci vreo prostie.
— Promit, zise Glass în cele din urmă şi scutură din cap cu scepticism. Promit.

52
 9. CLARKE
Clarke ieşi prin deschizătura cortului-infirmerie şi păşi în luminiş. Chiar şi fără
luxul unor ferestre, simţea că era în zori. Cerul era plin de culoare, iar aerul rece
stimula în creierul ei senzori de a căror existenţă habar nu avusese. Îşi dori să fi
putut împărtăşi experienţa cu cei doi oameni care o făcuseră să tânjească să vadă
Pământul. Dar nu va avea niciodată acea ocazie.
Părinţii ei nu mai erau.
— Bună dimineaţa.
Clarke înţepeni. Era aproape de neînţeles faptul că vocea lui Wells fusese cândva
sunetul ei preferat din întregul univers. El era motivul pentru care părinţii ei erau
morţi, iar trupurile lor pluteau prin spaţiu, tot mai departe de tot ce cunoscuseră
şi iubiseră. Într-un moment de slăbiciune, Clarke îi împărtăşise un secret care nu-
i aparţinuse. Şi, cu toate că jurase să nu-l spună nimănui, Wells nu aşteptase nici
douăzeci şi patru de ore ca să dea fuga la tatăl lui, dorindu-şi cu disperare să fie
fiul perfect, copilul de aur de pe Phoenix, încât o trădase pe fata pe care
pretindea că o iubea.
Se întoarse cu faţa spre Wells. Nimic nu o împiedica să sară la el, dar voia să
evite orice confruntare care ar fi prelungit întâlnirea. Când încercă să treacă pe
lângă el, Wells o prinse de braţ.
— Stai o clipă, vreau doar să…
Clarke se răsuci şi îşi trase braţul.
— Nu mă atinge, îi zise printre dinţi.
Băiatul făcu un pas înapoi, cu ochii mari.
— Scuze.
Vocea îi era calmă, dar se vedea pe faţa lui că îl durea. Ea ştiuse întotdeauna ce
simţea Wells. El nu se pricepea să mintă, aşa că ştiuse, în acea clipă scurtă, că
promisiunea lui de a păstra secretul fusese sinceră. Dar ceva îl făcuse să se
răzgândească, iar cei care plătiseră fuseseră părinţii ei.
Wells rămase nemişcat.
— Voiam doar să mă asigur că eşti bine, zise el încet. Azi o să terminăm de
sortat lucrurile din epava navei. Ai nevoie de ceva anume pentru pacienţii tăi?
— Da. De o sală de operaţii sterilă, perfuzii, un scaner, doctori adevăraţi…
— Te descurci foarte bine.
— M-aş descurca şi mai bine dacă aş fi petrecut ultimele şase luni într-un spital
şi nu în detenţie.
Acum, Wells era pregătit pentru reacţia ei sarcastică, iar faţa lui rămase
impasibilă.
53
Cerul devenea mai luminos şi umplea luminişul de o lumină aproape aurie, care
făcea ca totul să pară de parcă fusese poleit peste noapte. Iarba părea mai verde,
sclipind de rouă. Florile purpurii îşi deschideau înflorescenţele. Petalele lungi,
ascuţite, se întindeau spre soare, răsucindu-se în aer, de parcă dansau pe o
muzică auzită doar de ele.
Wells parcă îi citi gândurile.
— Dacă nu ai fi fost condamnată, nu ai fi ajuns aici, murmură el.
Clarke îşi întoarse capul spre el.
— Crezi că ar trebui să-ţi fiu recunoscătoare pentru ce ai făcut? Am văzut copii
murind, copii care niciodată nu şi-au dorit să vină aici, dar au fost nevoiţi, pentru
că un rahat ca tine i-a turnat doar pentru a se simţi important.
— Nu asta a fost intenţia mea.
Wells oftă şi o privi în ochi.
— Îmi pare foarte rău, Clarke. Nici nu pot să-ţi spun cât de rău. Dar nu am făcut-
o pentru a mă simţi important.
Vru să facă un pas spre ea, dar apoi păru să se gândească mai bine şi se dădu
înapoi.
— Sufereai şi am vrut să te ajut. Nu suportam să te văd aşa. Am vrut doar să te
ajut să scapi de durere.
Tandreţea din vocea lui o făcu să simtă un nod în stomac.
— Mi-au omorât părinţii, zise ea încet, imaginându-şi scena, aşa cum făcuse de
atâtea ori.
Mama ei, pregătindu-se pentru înţepătură, cu trupul care îi ceda sistematic, până
la acele îngrozitoare momente finale, când doar creierul îi mai funcţionase. Oare
li se oferise obişnuita ultimă masă? Inima lui Clarke se strânse, când îşi închipui
trupul lipsit de viaţă al tatălui ei, într-o capsulă, cu degetele pătate cu roşu, de la
fructele pe care le mâncase.
— Genul acesta de durere nu dispare niciodată.
Pentru o clipă, se priviră unul pe altul, iar tăcerea deveni grea. Dar apoi Wells îşi
luă ochii de la ea şi se întoarse spre copacii de deasupra lor. Dintre frunze se
auzeau slab sunete muzicale.
— Auzi? şopti el, fără să o privească.
Cântecul era deopotrivă tulburător şi vesel, primele câteva note, o elegie pentru
stelele îndepărtate. Când Clarke fu sigură că inima ei va ceda, de frumuseţea
dulce-amară, sunetul încetă, vestind sosirea zorilor.
Păsări. Păsări adevărate. Nu le vedea, dar ştia că erau acolo. Se întrebă dacă
primii colonişti auziseră păsări cântând, în timp ce încărcau ultima navă. Fusese
un cântec de rămas-bun? Sau vietăţile îşi uniseră vocile într-un recviem pentru
Pământul aflat în agonie?
54
— E incredibil, zise Wells şi se întoarse să o privească, cu un zâmbet pe care
Clarke îl recunoscu.
Se înfioră. Parcă vedea o fantomă – fantoma unui băiat căruia fusese suficient de
naivă să-i ofere inima.

Clarke nu-şi putu reţine un zâmbet, când îl văzu pe Wells legănându-se de pe un

picior pe altul în faţa uşii ei. Întotdeauna devenea agitat când trebuia să o sărute
în public, dar era şi mai rău de când începuse pregătirea de ofiţer. Ideea de a se
giugiuli cu iubita îmbrăcat în uniformă părea să îl stânjenească, ceea ce nu era
bine, pentru că vederea lui în uniformă o făcea să vrea să îl sărute şi mai mult ca
de obicei.
— Ne vedem mâine.
Clarke se întoarse să pună degetul mare pe scaner.
— Stai, zise Wells privind peste umăr, înainte să o prindă de braţ.
Fata oftă.
— Wells, începu ea, încercând să scape din strânsoarea lui, trebuie să plec.
El zâmbi şi o strânse mai tare.
— Părinţii tăi sunt acasă?
— Da. Făcu semn cu capul spre uşă. Am întârziat la cină.
Wells o privea răbdător. Prefera să mănânce cu familia ei decât să stea tăcut în
faţa tatălui său, dar nu putea să îl invite. Nu în seara aceea. Băiatul îşi lăsă capul
într-o parte.
— Nu o să fac mutre, de data asta, indiferent ce a adăugat tatăl tău pastei de
proteine. Am exersat.
Îi arătă un zâmbet comic, în timp ce aproba entuziast:
— Uau! Delicios!
Clarke îşi strânse buzele pentru o clipă, înainte să răspundă.
— Trebuie să am o discuţie cu ei.
Faţa lui Wells deveni serioasă.
— Ce se întâmplă? Îi eliberă braţul şi o atinse pe obraz. Totul e în regulă?
— Da.
Clarke se dădu într-o parte şi îşi înclină capul, astfel încât ochii să nu o trădeze,
trimiţând semnale de suferinţă. Trebuia să vorbească cu părinţii despre
experimentele lor şi nu mai putea să amâne.
— Bine… zise el încet. Ne vedem mâine?
În loc să o sărute pe obraz, Wells o surprinse luând-o în braţe şi trăgând-o mai
aproape. Îşi lipi buzele de ale ei şi, pentru o clipă, uită de tot, în afară de căldura
trupului său. Dar, până să închidă uşa, fiorii daţi de atingerea lui fură înlocuiţi de
alţi fiori, unii de groază.
55
Părinţii ei stăteau pe canapea. Capetele lor se întorseseră spre ea.
— Clarke!
Mama ei se ridică zâmbind.
— Wells era cu tine afară? Nu vrea să rămână la ci…
— Nu, zise Clarke mai abrupt decât intenţionase. Poţi să stai jos? Vreau să
vorbesc cu voi.
Traversă încăperea şi se aşeză pe un scaun, cu faţa la ei, tremurând, în timp ce
două forţe se luptau să preia controlul corpului ei: furia puternică şi speranţa
disperată. Avea nevoie ca părinţii ei să recunoască ce făcuseră, pentru a-şi
justifica furia, dar în acelaşi timp se ruga să aibă o scuză bună.
— Am descoperit parola, zise direct. Am fost în laborator.
Ochii mamei sale se măriră şi se lăsă să cadă pe canapea. Apoi, trase aer în piept
şi, pentru un moment, Clarke speră că ea va încerca să-i explice, că va găsi
cuvintele care să o aline. Dar apoi şopti cuvintele de care se temuse.
— Îmi pare rău.
Tatăl ei luă mâna soţiei lui, privind-o pe Clarke.
— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, zise încet. Ştiu că e… şocant. Dar ei nu
simt nicio durere. Ne asigurăm de asta.
— Cum aţi putut?
Întrebarea se auzi slab, incapabilă să suporte greutatea acuzaţiei, dar nu-i venise
nimic altceva în minte.
— Faceţi experimente pe oameni. Pe copii.
Spus cu voce tare, acest lucru îi întoarse stomacul pe dos. Simţi cum bila îi urcă
în gât. Mama ei închise ochii.
— Nu am avut de ales, zise ea încet. Ani la rândul am încercat să testăm nivelul
de radiaţie altfel – ştii doar. Când i-am spus vicecancelarului că nu avem cum să
obţinem date concludente fără studii pe subiecţii umani, credeam că va înţelege
că e un drum închis. Dar el a insistat apoi să…
Vocea ei se stinse. Clarke nu avea nevoie să audă sfârşitul propoziţiei.
— Nu am avut de ales, repetă ea disperată.
— Mereu avem de ales, zise Clarke tremurând. Puteaţi să refuzaţi. Eu i-aş fi lăsat
să mă omoare înainte să fiu de acord cu asta.
— Dar nu a ameninţat că ne omoară pe noi.
Vocea tatălui ei era enervant de calmă.
— Atunci pentru ce naiba faceţi asta? strigă Clarke.
— A zis că o să te omoare pe tine.

Cântecul păsărilor se stinse, lăsând în urmă o tăcere grea, de parcă muzica s-ar fi
infiltrat în nemişcare şi ar fi impregnat aerul.
56
— Uau, zise Wells încet. A fost uimitor.
Încă era cu faţa la copaci, dar întinsese braţul spre ea, ca şi cum s-ar fi întins
peste timp, să ia mâna fetei care îl iubise cândva. Dar vraja se destrămase. Clarke
se încordă şi, fără o vorbă, se îndreptă spre infirmerie.

În cort era întuneric. Clarke se împiedică atunci când intră şi îşi spuse să nu uite
să schimbe bandajele de la piciorul unui băiat şi să mai umble la cusăturile
superficiale pe care i le făcuse fetei cu tăietură pe coapsă. În sfârşit, găsise un
container cu bandaje adevărate şi cu aţă chirurgicală, dar nu va putea să facă prea
multe dacă nu găseau şi lada cu medicamente. Nu rămăsese pe navă, cel mai
probabil că fusese azvârlită în timpul prăbuşirii şi distrusă.
Thalia era întinsă pe unul dintre paturi. Încă dormea, iar ultimul bandaj părea să
reziste. Clarke îl schimbase deja de trei ori, de când o găsise pe fată, pentru că
sângele continua să curgă din tăietura urâtă pe care o avea pe coapsă.
Când îşi aminti cum cususe rana, stomacul ei se revoltă şi speră ca prietena ei să-
şi amintească şi mai puţin. Thalia leşinase de durere, iar de atunci tot îşi revenea
şi îşi pierdea cunoştinţa. Clarke îngenunche şi dădu la o parte o şuviţă de păr de
pe fruntea prietenei sale.
— Bună, şopti, când ochii Thaliei se deschiseră. Cum te simţi?
Fata rănită se forţă să zâmbească, iar asta păru să o sece de toată energia.
— Bine, zise ea, dar apoi gemu, iar durerea i se văzu în ochi.
— Cândva minţeai mai bine.
— Niciodată n-am minţit.
Vocea ei era răguşită, dar tot plină de falsă indignare.
— Doar i-am spus gardianului că am o problemă cu gâtul şi am nevoie de încă o
pernă.
— Iar apoi l-ai convins că whisky-ul de pe piaţa neagră te va împiedica să mai
cânţi în somn, adăugă Clarke, cu un zâmbet.
— Mda… păcat că Lise nu voia să cânte.
— Sau că tu nu poţi cânta, nici cât să-ţi salvezi viaţa.
— De asta e atât de frumos! protestă Thalia. Gardianul de noapte ar fi făcut orice
să mă facă să tac.
Clarke scutură din cap şi zâmbi.
— Şi mai zici că fetele de pe Phoenix sunt nebune.
Făcu semn spre pătura subţire care o acoperea pe Thalia.
— Îmi dai voie?
Fata făcu semn că da, iar Clarke o trase în jos, încercând să nu-şi modifice
expresia când desfăcu bandajul. Pielea din jurul rănii era roşie şi umflată, iar
printre cusături se forma puroi. Rana în sine nu era o problemă, Clarke ştia asta.
57
Deşi arăta rău, era genul de rană care nu le-ar fi atras atenţia, în centrul medical.
Adevărata ameninţare era infecţia.
— E chiar atât de rău? întrebă Thalia încet.
— Nu, arată bine, zise Clarke, iar minciuna îi ieşi blând printre buze.
Fără să vrea, privirea îi alunecă spre patul gol unde un băiat murise cu o zi
înainte.
— Nu a fost vina ta, şopti Thalia.
— Ştiu, oftă Clarke. Îmi doresc doar să nu fi fost singur.
— Nu a fost. Wells era aici.
— Cum?
— A trecut să îl vadă de câteva ori. Cred că prima dată când a venit te căuta pe
tine, dar când a văzut cum suferea băiatul acela…
— Serios? întrebă Clarke, neştiind dacă să aibă încredere în cele văzute de o fată
care fusese inconştientă în majoritatea timpului.
— Categoric, el a fost, se auzi o altă voce. Clarke se uită într-acolo şi o văzu pe
Octavia ridicându-se, cu un zâmbet jucăuş pe faţă. Nu se întâmplă în fiecare zi ca
Wells Jaha să stea pe patul tău.
Clarke o privi cu neîncredere.
— De unde îl cunoşti tu pe Wells?
— A vizitat centrul medical, cu tatăl lui, acum câţiva ani. Fetele au vorbit despre
asta săptămâni întregi. E un fel de supernovă.
Clarke zâmbi auzind argoul de pe Walden, iar Octavia continuă.
— L-am întrebat dacă îşi aminteşte de mine. A zis că da, dar e prea domn să fi
spus nu. Octavia oftă exagerat şi îşi puse dosul palmei pe frunte. Vai, singura
mea şansă la dragoste!
— Hei, dar eu?
Un băiat pe care Clarke îl crezuse adormit îi aruncă Octaviei o privire de om
rănită iar ea îi trimise un sărut. Clarke scutură din cap şi se întoarse spre Thalia,
ochii ei plimbându-se de la chipul fetei la rana infectată.
— Nu e semn bun, nu-i aşa? întrebă Thalia încet, oboseala începând să i se simtă
în voce.
— Putea fi şi mai rău.
— Priceperea ta la minţit s-a dus. Ce se întâmplă?
Reuşi să ridice o sprânceană.
— Dragostea te înmoaie?
Clarke se încordă şi îşi îndepărtă mâna de pe pătura Thaliei.
— Iar pe tine rănile te fac să delirezi?
Se uită peste umăr şi fu uşurată să o vadă pe Octavia absorbită într-o discuţie cu
băiatul arcadian.
58
— Ştii ce mi-a făcut.
Se opri, când stomacul i se strânse de dezgust.
— Ce le-a făcut părinţilor mei.
— Sigur că ştiu.
Thalia o privi pe Clarke cu un amestec de frustrare şi de milă.
— Dar ştiu şi ce a riscat ca să vină aici. Zâmbi. Te iubeşte, Clarke. Genul de
dragoste pe care cei mai mulţi o caută toată viaţa.
Clarke oftă.
— Mă rog, sper, de dragul tău, ca tu să nu o găseşti niciodată.

59
 10. BELLAMY
Era uimitor cum se schimba totul în jur în decursul unei zile. Dimineaţa, totul era
clar şi proaspăt. Chiar şi aerul avea ceva, un soi de claritate. Totuşi, după-
amiaza, lumina se îmblânzea, iar culorile se domoleau. Asta îi plăcea lui Bellamy
cel mai mult pe Pământ – totul era neaşteptat. Ca o tipă care nu arăta totul
deodată. El mereu fusese atras de cele pe care nu le putea înţelege în totalitate.
Din cealaltă parte a luminişului se auziră râsete. Bellamy se întoarse şi văzu două
fete cocoţate pe o ramură joasă a unui copac, chicotind în timp ce îl loveau pe
băiatul care încerca să urce lângă ele. În apropiere, nişte băieţi de pe Walden se
jucau cu pantoful unei fete de pe Arcadia, care râdea alunecând cu piciorul gol
pe iarbă. Pentru o clipă, simţi o undă de regret că Octavia nu se simţea suficient
de bine să iasă – ea nu avusese parte de prea multă distracţie în viaţă. Dar
probabil că era mai bine că nu se ataşa cu adevărat de nimic. Îndată ce glezna ei
avea să se vindece, vor pleca de acolo.
Bellamy rupse ambalajul unui pachet nutritiv, stoarse jumătate din el în gură,
apoi băgă în buzunar restul. După ce căutaseră printre rămăşiţele navei,
constataseră un lucru de care se temuseră toţi: cele câteva pachete nutritive pe
care le găsiseră după ce aterizaseră erau singurele cu care fuseseră trimişi pe
Pământ. Fie Consiliul se gândise că vor găsi o modalitate de a se hrăni după o
lună… fie nu crezuse că vor supravieţui atât de mult.
Graham îi îndemnase pe toţi să predea fiecare pachet recuperat şi îl pusese pe un
arcadian pe nume Asher să răspundă de distribuirea lor, dar deja se formase o
piaţă neagră; oamenii dădeau la schimb pachete nutritive pe pături şi sticle de
apă, pentru locurile rezervate în interiorul corturilor aglomerate. Wells îşi
petrecuse ziua încercând să-i convingă pe toţi să accepte un sistem mai formal.
În timp ce unii păreau interesaţi, lui Graham nu-i luase mult să-i închidă gura.
Bellamy se întoarse când râsetele se transformară în strigăte.
— Dă-mi-l! strigă unul dintre waldenieni, încercând să ia ceva de la altul.
În timp ce Bellamy se grăbea într-acolo, îşi dădu seama că era un topor. Primul îl
ţinea de coadă cu ambele mâini şi încerca să îl tragă, în timp ce al doilea se
străduia să îl apuce de tăiş.
Porniră şi alţii spre ei, dar în loc să-i despartă, ţâşniră printre copaci, înarmaţi cu
tot felul de obiecte. Pe jos erau risipite unelte – topoare, cuţite, chiar şi suliţe.
Bellamy zâmbi când ochii îi căzură pe un arc şi o săgeată.
Chiar în dimineaţa aceea văzuse urme de animale – afurisite de urme adevărate,
care duceau spre copaci. Descoperirea lui provocase o mare agitaţie. La un
moment dat, cel puţin trei duzini de oameni se adunaseră acolo şi începuseră cu
60
toţii să facă observaţii inteligente şi utile, de genul probabil că nu e o pasăre sau
pare că are patru picioare. În cele din urmă, Bellamy fusese cel care spusese că
erau copite, nu labe, ceea ce însemna că probabil era vreun erbivor, adică ceva ce
putea fi prins şi mâncat. El doar aşteptase să găsească ceva cu care să vâneze, iar
acum avea parte de primul lui noroc de când ajunsese pe Pământ. Spera ca el şi
Octavia să fie plecaţi deja când pachetele nutritive se vor fi terminat, dar nu voia
să rişte.
— Opriţi-vă, strigă o voce din mulţime.
Bellamy ridică privirea şi îl văzu pe Wells.
— Nu putem lăsa pe oricine să poarte arme. Trebuie să organizăm lucrurile şi
abia apoi să decidem cine le va lua.
Un val de proteste şi de priviri sfidătoare se ridică din mulţime.
— Tipul ăsta l-a luat ostatic pe cancelar, continuă el, arătând spre Bellamy, care
deja îşi pusese pe umăr arcul şi săgeata. Cine ştie de ce altceva mai e în stare.
Vreţi ca unul ca el să umble pe aici cu o armă mortală? Wells ridică bărbia. Ar
trebui măcar să votăm.
Bellamy izbucni în râs. Cine naiba se credea puştiul ăla? Se aplecă, luă un cuţit
de pe jos şi se îndreptă spre Wells. Acesta rămase pe loc, iar Bellamy se întrebă
dacă se străduia să nu tresară sau dacă nu era atât de slab precum îl crezuse.
Exact când părea că avea să îl înjunghie pe Wells în piept, Bellamy răsuci cuţitul
cu mânerul spre el şi i-l întinse.
— Noutăţi, drăguţule. Cu toţii suntem infractori aici, zise el, făcându-i cu ochiul.
Dar, înainte să aibă timp să răspundă, Graham îşi făcu apariţia. În timp ce privea
de la Wells la Bellamy, pe faţă îi apăru un zâmbet ironic.
— Sunt de acord cu onorabilul minicancelar, zise el. Ar trebui să încuiem
armele.
Bellamy făcu un pas în spate.
— Cum? Şi să răspunzi tu şi de ele?
Îşi trecu degetul de-a lungul arcului.
— Nici vorbă. Eu sunt gata să vânez.
Graham pufni.
— Şi ce anume ai vânat pe Walden, în afară de fete cu standarde scăzute şi cu un
respect de sine şi mai scăzut?
Bellamy se încordă, dar nu zise nimic. Era pierdere de vreme să răspundă
provocării lui Graham, dar simţea cum degetele i se încleştau.
— Sau poate că nici nu era nevoie să le vânezi, continuă Graham. Presupun că
ăsta e avantajul de a avea o soră.
Cu un scrâşnet oribil, pumnul lui Bellamy se izbi de falca lui Graham. Acesta se
clătină câţiva paşi în spate, prea surprins ca să-şi ridice braţele, înainte ca
61
Bellamy să-l mai lovească din nou. Apoi, se îndreptă şi îl lovi pe Bellamy
puternic în bărbie. Băiatul se aplecă gemând şi se folosi de toată greutatea
corpului pentru a-l lovi din nou pe Graham, care ateriză pe iarbă, cu o bufnitură
surdă. Dar când Bellamy se pregătea să-i tragă încă una, se răsuci pe o parte şi îl
prinse de picioare. Bellamy încercă să se adune şi să se ridice, pentru a se trânti
peste adversarul lui, dar era prea târziu. Graham îl ţintui la pământ şi ridică ceva
deasupra feţei lui, ceva ce scânteia în soare. Un cuţit.
— Ajunge! strigă Wells.
Îl luă pe Graham de guler şi îl trase de pe Bellamy, care se răsuci pe o parte,
gâfâind.
— Ce naiba? urlă Graham sărind în picioare.
Bellamy gemu, în genunchi, apoi se ridică încet şi se duse să-şi ia arcul. Îi aruncă
lui Graham o privire scurtă, dar acesta era prea ocupat să se încrunte la Wells.
— Doar pentru că eşti fiul cancelarului nu înseamnă că tu eşti automat şeful,
scuipă Graham. Nu-mi pasă ce ţi-a spus tăticul înainte să plecăm.
— Nu vreau să fiu şef. Vreau doar să ne asigurăm că nu o să murim.
Graham schimbă o privire cu Asher.
— Dacă asta e grija ta, îţi sugerez să îţi vezi de treabă.
Se aplecă şi luă cuţitul.
— Nu vrem să se întâmple vreun accident.
— Nu aşa o să procedăm, zise Wells, rămânând pe poziţie.
— Da? ridică Graham din sprâncene. Şi ce te face să crezi că ai ceva de spus în
privinţa asta?
— Faptul că nu sunt tâmpit. Dar dacă eşti nerăbdător să devii prima brută care
încearcă să omoare pe cineva pe Pământ, după atâtea secole, n-ai decât.
Bellamy expiră în timp ce traversa luminişul spre zona unde văzuse urmele de
animal. Nu voia să se lase atras în vreo gâlceavă, nu când trebuia să găsească
mâncare. Îşi puse arcul pe umăr şi intră în pădure. Aşa cum învăţase de când era
foarte mic, dacă voiai ca o treabă să fie făcută, trebuia să o faci chiar tu.

Bellamy avea opt ani la prima vizită.

Mama lui nu era acasă, dar îi spusese exact ce să facă. Gardienii verificau rar
apartamentul lor. Mulţi dintre ei crescuseră în apropiere şi, cu toate că recruţilor
le plăcea să facă paradă cu uniformele şi să-i sâcâie pe foştii rivali, investigarea
apartamentelor vecinilor era ca şi cum ar fi trecut de o limită. Dar era evident că
ofiţerul de serviciu al acelui regiment nu era din zonă. Nu era doar accentul lui
de snob. Ci felul în care se uita în jur prin micul apartament, cu un amestec de
surpriză şi de dezgust, de parcă nu credea că acolo chiar locuiau oameni.
Intrase fără să bată, în timp ce Bellamy încerca să spele vasele. Aveau apă doar
62
câteva ore pe zi, în general când mama lui era la lucru la câmpiile solare. Fu atât
de surprins, că scăpă cana pe care o spăla, privind îngrozit cum se loveşte de
podea şi se rostogoleşte spre dulap.
Privirea ofiţerului se plimba înainte şi înapoi, în timp ce citea ceva pe implantul
lui de pe cornee.
— Bellamy Blake? zise el cu accentul acela ciudat de pe Phoenix, care făcea să
pară că gura îi era plină de pastă nutritivă.
Bellamy aprobă încet.
— Mama ta e acasă?
— Nu, zise el, străduindu-se să-şi păstreze vocea calmă, exact cum exersase.
Un alt gardian intră pe uşă. După un semn cu capul făcut de ofiţer, începu să
pună întrebări, pe un ton uniform, care sugera că spusese acelaşi lucru de o
grămadă de ori în ziua respectivă.
— Aveţi în casă echivalentul a mai mult de trei mese? turui el.
Bellamy scutură din cap.
— Aveţi o altă sursă de energie, în afară de…
Inima lui Bellamy bătea atât de tare că părea să acopere vocea gardianului. Cu
toate că mama lui îl pusese să repete de nenumărate ori, să exerseze o grămadă
de scenarii, niciodată nu îşi închipuise felul în care privirea ofiţerului se mişca
prin apartament. Când ochii lui căzură pe cana scăpată pe jos, apoi se mutară
spre dulap, Bellamy avu impresia că pieptul lui va exploda.
— Ai de gând să răspunzi la întrebare?
Bellamy ridică privirea: cei doi bărbaţi se holbau la el. Ofiţerul se încruntase şi îl
privea nerăbdător, în timp ce gardianul celălalt arăta doar plictisit. Bellamy
începu să îşi ceară scuze, dar cuvintele ieşiră ca un gâfâit.
— Aveţi alţi rezidenţi permanenţi aici, în afară de cele două persoane
înregistrate?
Bellamy trase adânc aer în piept.
— Nu, zise el, forţându-se să vorbească.
În cele din urmă, îşi aminti să adopte expresia enervată pe care mama lui îl
pusese să o exerseze în faţa oglinzii. Ofiţerul ridică o sprânceană.
— Ne pare foarte rău că v-am irosit timpul, zise el cu falsă amabilitate.
Aruncă o ultimă privire în jur şi ieşi, urmat de gardian, care trânti uşa după ei.
Bellamy căzu în genunchi, prea speriat să răspundă la întrebarea care i se
învârtea prin cap. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi uitat în dulap?

63
 11. GLASS
În timp ce îi urma pe Cora şi pe Huxley în drum spre Schimb, Glass se trezi
dorindu-şi ca mama ei să mai fi aşteptat câteva zile, înainte de a răspândi vestea
graţierii. La început, fusese încântată să-şi revadă prietenele. Când intraseră pe
uşă, în dimineaţa aceea, toate trei izbucniseră în plâns. Dar acum, privindu-le pe
Cora şi pe Huxley cum schimbă zâmbete cu subînţeles, în timp ce treceau pe
lângă un băiat pe care ea nu îl recunoscuse, se simţea mai singură decât în celulă.
— Pariez că ai o grămadă de puncte economisite, zise Huxley şi îşi puse braţul în
jurul lui Glass. Te invidiez.
— Am doar ce mi-a transferat mama azi-dimineaţă, zâmbi Glass slab. Restul au
fost anulate odată cu arestarea mea.
Huxley se scutură teatral.
— Tot nu-mi vine să cred. Coborî vocea. Nu ne-ai spus de ce ai fost condamnată.
— Nu vrea să vorbească despre asta, zise Cora, privind agitată peste umăr.
Nu, nu vreau să vorbesc despre asta, îşi spuse Glass, în timp ce se întorceau pe
coridorul B principal, un pasaj lung şi larg, mărginit de ferestre imense, pe o
parte, şi de bănci puse printre plante artificiale, pe cealaltă. Era amiază şi cele
mai multe bănci erau ocupate de femei de vârsta mamei sale, care stăteau de
vorbă la un ceai din rădăcină de floarea-soarelui. Teoretic, trebuia să-ţi foloseşti
punctele de raţie la standul de ceai, dar Glass nici nu-şi amintea când i se ceruse
ultima dată să-şi scaneze degetul mare. Era doar unul dintre numeroasele mici
luxuri ale vieţii pe Phoenix, cărora nici nu le dăduse importanţă până când
începuse să-şi petreacă timpul cu Luke.
În timp ce înaintau pe coridor, Glass simţea cum aproape fiecare pereche de ochi
se întorcea spre ea. Stomacul i se strânse şi se întrebă ce fusese mai şocant –
faptul că fusese condamnată sau faptul că fusese graţiată? Îşi ţinu capul sus şi
încercă să pară încrezătoare, în timp ce trecea pe lângă ele. Ea trebuia să fie un
exemplu al funcţionării justiţiei în Colonie şi trebuia să se comporte ca şi cum
viaţa ei depindea de asta. Pentru că acum chiar aşa era.
— Crezi că există vreo şansă ca şi Clarke să fie graţiată? întrebă Huxley, în timp
ce Cora îi aruncă o privire de avertizare. Vă vedeaţi acolo, în detenţie?
— Of, Doamne, Huxley, termină, zise Cora şi atinse braţul lui Glass, cu un gest
de susţinere. Scuze. Când Clarke a fost condamnată, imediat după tine, nimănui
nu-i venea să creadă: două fete de pe Phoenix în câteva luni? Apoi, când te-ai
întors, au apărut toate zvonurile astea…
— E în regulă, zise Glass şi se forţă să zâmbească, în semn că nu o deranja să
vorbească despre asta. Clarke a fost dusă la izolare destul de repede, aşa că nu
64
prea am văzut-o. Şi nu ştiu dacă va fi graţiată, minţi ea, amintindu-şi tonul
imperativ al mamei sale, când îi ceruse să nu vorbească despre misiunea pe
Pământ. Nu ştiu sigur când împlineşte optsprezece ani – cazul meu a fost
reevaluat pentru că ziua mea e aproape.
— Da, ziua ta! scânci Huxley şi bătu din palme. Am uitat de asta. Va trebui să îţi
găsim ceva la Schimb.
Cora aprobă din cap, bucuroasă că reuşiseră să ajungă la un subiect acceptabil,
acum când fetele se apropiau de destinaţia lor. Schimbul de pe Phoenix era pe un
hol mare, la capătul punţii B. Pe lângă ferestrele panoramice, avea un candelabru
imens, care se spunea că ar fi fost scos din Opera de la Paris cu câteva ore înainte
să explodeze prima bombă în Europa Occidentală. De câte ori auzea povestea
asta, Glass simţea tristeţe pentru oamenii care puteau fi salvaţi în locul
candelabrului, deşi era uimitor de frumos. Dansul luminii reflectate din tavan şi
prin ferestre părea o mică adunare de stele, o galaxie în miniatură, care se rotea
deasupra lor.
Huxley lăsă braţul lui Glass şi se năpusti spre o vitrină cu panglici, indiferentă la
grupul de fete din apropiere, care făcuseră linişte la vederea lui Glass. Aceasta
roşi, apoi se grăbi după Cora, ai cărei ochi se îndreptaseră spre o cabină cu
materiale. Rămase stânjenită lângă ea, în timp ce prietena ei scotocea printre
textile, transformând repede cupoanele ordonate într-o grămadă haotică, în timp
ce femeia de pe Walden din spatele tejghelei o privea zâmbind uşor.
— Ia uite ce de prostii, mormăi Cora, azvârlind cât colo o bucată de pânză şi
nişte lână.
— Ce cauţi? întrebă Glass şi îşi trecu degetul peste o bucată mică de mătase roz
pal.
Era frumoasă, chiar şi cu urmele de rugină şi petele de pe margini, dar era
imposibil să găsească suficiente bucăţi pentru a face o geantă micuţă, de seară,
iar pentru o rochie, nici vorbă.
— Am petrecut un milion de ani adunând bucăţi de satin albastru şi, în sfârşit,
am suficient pentru furou, dar trebuie să îl acopăr cu ceva, să nu arate a cârpeală,
strâmbă Cora din nas, studiind o bucată mare de vinil transparent. Cât costă asta?
— Şase, spuse femeia de pe Walden.
— Nu se poate, zise Cora şi îşi dădu ochii peste cap. E o perdea de duş.
— E făcută pe Pământ.
Cora chicoti.
— Autentificată de cine?
— Ce zici de asta? întrebă Glass şi luă o bucată de împletitură albastră.
Arăta ca o bucată dintr-o sacoşă, dar nimeni nu avea să-şi dea seama, odată
aplicată pe o rochie.
65
— Ooooh, zise Cora smulgând-o din mâna lui Glass. Îmi place.
Şi-o puse pe lângă corp, ca să-i verifice lungimea, apoi zâmbi.
— Bine că timpul petrecut în detenţie nu ţi-a afectat simţul estetic.
Glass se încordă şi nu zise nimic.
— Tu ce o să porţi?
— Unde?
— La petrecerea de vizionare, silabisi ea, de parcă vorbea cu un copil. Pentru
cometă?
— Scuze, ridică Glass din umeri.
Se pare că şase luni în detenţie nu erau o scuză pentru a nu ţine pasul cu
calendarul de socializare de pe Phoenix.
— Mama ta nu ţi-a vorbit despre asta, când te-ai întors? continuă Cora ţinând
împletitura în jurul taliei, ca pe o jupă. O cometă va trece pe lângă navă – cel mai
aproape de când a fost înfiinţată Colonia.
— Şi se organizează o petrecere pentru asta?
Cora aprobă din cap.
— Pe puntea de observaţie. Au făcut tot felul de excepţii, să poată servi mâncare,
băuturi, să fie muzică, de toate. Eu merg cu Vikram. Zâmbi, apoi faţa i se
întristă. Sunt sigură că nu se va supăra dacă vii şi tu cu noi. Ştie că e… o situaţie
deosebită. Îi zâmbi înţelegător lui Glass şi se întoarse spre femeia de pe Walden.
Cât costă?
— Nouă.
Brusc, capul lui Glass începu să vibreze. Mormăi o scuză către Cora, care încă
negocia cu vânzătoarea, şi se duse să se uite la vitrina cu bijuterii, din apropiere.
Îşi trecu degetele absentă peste gâtul ei gol. Întotdeauna purtase un cip-lănţişor,
un dispozitiv pe care unele fete de pe Phoenix îl alegeau ca alternativă la căşti
sau la implantul de cornee. Era la modă să ai cipul încorporat într-o bijuterie,
dacă erai suficient de norocoasă să ai în familie ceva vechi sau să găseşti ceva
potrivit la Schimb.
În timp ce ochii ei se plimbau pe obiectele strălucitoare, o sclipire aurie îi atrase
privirea – un medalion oval, pe un lănţişor delicat. Glass inspiră adânc, în timp
ce o străbătu un val de durere care o făcu să simtă în fiecare părticică a corpului
un amestec de suferinţă şi regret. Ştia că ar fi trebuit să se întoarcă şi să plece,
dar nu putea să se abţină. Întinse un braţ şi luă lănţişorul. Conturul se înceţoşă,
iar lacrimile îi umplură ochii. Îşi trecu degetele peste adâncitura din spate, ştiind
că acolo era incrustat un G.

— Eşti sigură că nu te deranjează să îţi petreci ziua de naştere pe Walden?

întrebă Luke şi îşi rezemă capul lângă al ei, pe canapea.
66
Expresia de îngrijorare de pe faţa lui era atât de sinceră, că aproape o făcu să
râdă.
— De câte ori trebuie să îţi spun?
Glass îşi ridică picioarele, astfel încât să fie peste ale lui.
— Nu vreau să fiu în altă parte.
— Dar mama ta nu vrea să organizeze nu ştiu ce petrecere elegantă?
Glass îşi puse capul pe umărul lui.
— Da, dar ce rost are, dacă tu nu poţi veni?
— Nu vreau să renunţi la toată viaţa ta, doar pentru că eu nu pot face parte din
ea.
Luke îşi trecu degetele peste braţul ei, devenind brusc serios.
— Ţi-ai fi dorit vreodată să nu te fi oprit în seara aceea?
Ca membru al prestigioasei echipe de inginerie mecanică, Luke nu făcea de
serviciu la punctul de verificare, nu în mod obişnuit, dar fusese chemat într-o
seară, când Glass se întorcea grăbită de la Wells, după ce învăţaseră împreună.
— Glumeşti?
Glass îşi înălţă capul, să-l sărute pe obraz. Gustul pielii lui era suficient să-i facă
întregul trup să vibreze, aşa că îşi coborî buzele urmând linia bărbiei lui, apoi în
sus spre ureche.
— Faptul că am încălcat regula stingerii în seara aceea a fost cea mai bună
decizie pe care am luat-o vreodată, şopti ea, zâmbind când el se înfioră uşor.
Regula stingerii nu era foarte strictă pe Phoenix, dar ea fusese oprită de doi
gardieni. Unul dintre ei o cam sâcâise şi îi ceruse să-şi scaneze degetul mare,
după care îi pusese nişte întrebări ostile. În cele din urmă, celălalt gardian
intervenise şi insistase să o însoţească restul drumului.
— Să te conduc acasă a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o, murmură el.
Deşi a fost un chin să încerc să mă abţin să nu te sărut atunci.
— Ei bine, în cazul acesta, mai bine am recupera timpul pierdut, îl tachină ea şi
îşi îndreptă buzele spre ale lui.
Sărutul ei deveni mai pasional, când el îşi puse mâna la ceafa ei şi îşi plimbă
degetele prin părul ei. Glass se foi, până ajunse să stea aproape în poala lui,
simţind cum celălalt braţ al lui se ducea spre talia ei, să o sprijine.
— Te iubesc, îi şopti el la ureche.
Indiferent de câte ori auzise vorbele acelea, de fiecare dată o făceau să se
înfioare. Se trase dinspre el, cât să poată respira.
— Şi eu te iubesc.
Apoi îl sărută din nou, îşi trecu mâna încet de-a lungul corpului său, apoi îşi puse
degetele pe pielea dintre cămaşă şi curea.
— Ar trebui să ne oprim, zise Luke şi îi împinse blând mâna.
67
În ultimele câteva săptămâni, devenise tot mai greu să împiedice lucrurile să
meargă prea departe.
— Nu vreau.
Glass zâmbi evaziv şi îşi întoarse buzele la urechea lui.
— În plus, e ziua mea.
Luke râse, apoi gemu, când se ridică în picioare cu Glass în braţe.
— Pune-mă jos! chicoti ea, lovind cu picioarele în aer. Ce faci?
Luke înaintă câţiva paşi.
— Te duc la Schimb. Te dau pe o fată care nu o să încerce atât de mult să mă
bage în belele.
— Hei!
Se prefăcu îmbufnată, apoi începu să-l lovească cu pumnii îi piept.
— Pune-mă jos!
Luke se întoarse de la uşă.
— O să fii cuminte?
— Cum? Nu e vina mea că eşti prea sexi ca să-mi ţin mâinile acasă.
— Glass, o avertiză.
— Bine. Da, promit.
— Bun.
Se întoarse la canapea şi o lăsă uşor pe spate.
— Pentru că ar fi păcat să nu-ţi pot da cadoul.
— Ce e? întrebă Glass şi se ridică.
— O curea de castitate, zise el serios. Pentru mine. Am găsit-o la Schimb. M-a
costat o avere, dar a meritat să…
Glass îl lovi în piept. Luke râse şi o luă în braţe.
— Scuze, zise el zâmbind. Apoi, băgă mâna în buzunar şi făcu o pauză. Nu e
ambalat sau aşa ceva.
— E în regulă.
Scoase un obiect din buzunar şi întinse braţul spre ea. Un medalion din aur
sclipea în palma lui.
— Luke, e minunat, şopti Glass şi se întinse să îl ia.
Ochii ei se măriră, când îşi trecu degetele peste marginile lui delicate.
— E făcut pe Pământ.
Ridică privirea spre el, surprinsă. El aprobă din cap.
— Da, cel puţin aşa se spune, potrivit actelor. Îl luă din mâna ei. Îmi dai voie?
Glass aprobă din cap, iar Luke se duse în spatele ei, să-i încheie lănţişorul. Ea se
înfioră la atingerea mâinilor lui pe gât, când îi dădu la o parte părul. Îşi imagina
cât costase un astfel de obiect – Luke probabil că îşi dăduse toate economiile pe
el. Chiar şi ca gardian, nu avea de cheltuit multe puncte de raţie.
68
— Îmi place foarte mult, zise Glass şi îşi trecu degetul de-a lungul lănţişorului,
apoi se întoarse cu faţa la el.
Zâmbetul lui îi lumina toată faţa.
— Mă bucur.
Luke îşi trecu mâna peste gâtul ei şi întoarse medalionul, lăsând să se vadă un G
gravat în aur.
— Tu ai făcut asta?
Luke aprobă.
— Chiar şi peste o mie de ani, vreau ca oamenii să ştie că a fost al tău. Îşi apăsă
degetele pe medalion, lipindu-i metalul de piele. Acum trebuie doar să-l umpli cu
propriile amintiri.
Glass zâmbi.
— Ştiu cu ce amintire vreau să încep.
Îşi ridică privirea spre el, aşteptându-se ca Luke să-şi dea ochii peste cap, dar
faţa lui era serioasă. Privirile li se întâlniră şi, pentru un moment lung, rămaseră
tăcuţi, iar în apartament se auziră doar bătăile inimilor lor.
— Eşti sigură? întrebă Luke, iar sprâncenele lui se încruntară uşor, când îşi trecu
un deget peste braţul ei.
— Mai sigură decât am fost vreodată în toată viaţa.
Luke luă mâna lui Glass, iar ea simţi electricitate prin corp. El îi strânse degetele,
fără o vorbă, şi o conduse spre dormitor.

Normal că l-a dat, îşi zise Glass. Ar fi fost ridicol să păstreze un obiect atât de
valoros, mai ales după ce îi frânsese inima. Totuşi, gândul la lănţişorul ei lăsat
acolo o făcu să simtă o înţepătură care ameninţa să-i rupă inima. O furnicătură pe
ceafă o făcu să revină la realitate. Se îmbărbătă, aşteptându-se să vadă vreo altă
cunoştinţă vagă holbându-se la ea cu suspiciune. Dar când se întoarse, ochii îi
căzură pe cu totul altcineva.
Luke.
Se uită la ea suficient de mult ca să o facă să roşească, apoi îşi mută privirea spre
vitrină. Pe faţa lui apăru o expresie ciudată, când ochii lui dădură de lănţişor.
— Mă mir că nu l-a luat nimeni încă, zise el încet. E atât de frumos.
Braţele îi căzură pe lângă corp şi se întoarse spre ea zâmbind slab şi trist.
— Dar, după cum ştii, ce e frumos te poate răni cel mai rău.
— Luke, începu Glass, eu…
Dar apoi observă o figură familiară în spatele lui. Camille era la tejgheaua cu
textile, cu ochii fixaţi pe ea. Luke se uită peste umăr, apoi se întoarse la Glass.
— Camille îi ţine locul tatălui ei. A fost bolnav.
— Îmi pare rău, zise Glass.
69
Dar, înainte să apuce să mai spună ceva, atenţia îi fu distrasă de nişte voci
ridicate. Se întoarse şi o văzu pe Cora strigând la o femeie de pe Walden.
— Dacă refuzi să îmi fixezi un preţ rezonabil, nu o să am de ales şi va trebui să
te raportez pentru fraudă.
Femeia păli şi zise ceva ce Glass nu auzi, dar se pare că fu pe placul Corei, care
zâmbi şi îşi întinse degetul mare pentru a fi scanat. Glass făcu o grimasă, jenată
de comportamentul prietenei sale.
— Scuze, ar trebui să plec.
— Nu, o rugă Luke, atingându-i braţul. Am fost îngrijorat pentru tine. Coborî
tonul. Ce faci aici? Eşti în siguranţă?
Îngrijorarea din vocea lui umplu câteva dintre micile crăpături din inima ei
sfărâmată, dar nu suficiente pentru ca durerea să dispară.
— Sunt în siguranţă. De fapt, am fost graţiată, zise Glass, străduindu-se să îşi
păstreze vocea calmă.
— Graţiată? Ochii lui se măriră. Uau. Niciodată nu am crezut… E incredibil. Se
opri, neştiind dacă să continue sau nu. Ştii, niciodată nu mi-ai spus de ce ai fost
condamnată.
Glass coborî rapid privirea în pământ, luptându-se cu nevoia copleşitoare de a-i
spune adevărul. Merită să fie fericit, îşi aminti ea ferm. Nu mai e al tău.
— Nu contează, zise ea în cele din urmă. Vreau doar să uit totul.
Luke o privea şi, pentru o clipă, Glass se întrebă dacă vedea prin ea.
— Mă rog, ai grijă de tine, zise el până la urmă.
Glass aprobă.
— O să am.
Ştia că asta trebuia să facă. Îşi dorea doar să nu o doară atât de rău.

70
 12. CLARKE
Clarke stătea în cortul-infirmerie întunecat şi o privea pe Thalia cum se
zvârcolea în somn şi nu îşi găsea odihna, din cauza febrei şi a infecţiei care se
agravase.
— Ce crezi că visează?
Clarke se întoarse şi o văzu pe Octavia ridicată în capul oaselor, privind-o pe
Thalia cu ochii mari.
— Nu sunt sigură, minţi Clarke.
După expresia de pe faţa Thaliei, putea spune că se gândea din nou la tatăl ei.
Fusese condamnată pentru că încercase să fure medicamente, după ce Consiliul
votase împotriva tratării lui: neavând medicamente suficiente, consideraseră
starea lui prea gravă pentru a merita să irosească pe el resurse. Thalia nu aflase
ce se întâmplase cu el – dacă murise de boală, după arestarea ei, sau dacă încă se
mai agăţa de viaţă, rugându-se să-şi mai vadă o dată fiica.
Thalia gemu şi se ghemui ca o minge, amintindu-i lui Clarke de Lilly, în una
dintre nopţile ei proaste, când se furişase în laborator, pentru ca prietena ei să nu
fie singură. Deşi nimeni nu o împiedica pe Clarke să o ajute pe Thalia, se simţea
la fel de înnebunită, de neputincioasă. Dacă nu găseau medicamentele pierdute,
nu avea ce să facă pentru a-i uşura suferinţa. Pânza de la intrare se dădu la o
parte şi cortul se umplu de lumină şi de răcoare, când intră Bellamy. Avea un arc
atârnat de umăr, iar ochii îi sclipeau.
— Bună ziua, doamnelor, zise el şi se îndreptă spre patul Octaviei.
Se aplecă să-i ciufulească părul, care încă era legat cu o fundă roşie frumos
aranjată. Era suficient de aproape de Clarke, astfel că aceasta simţi mirosul slab
de transpiraţie de pe pielea lui, amestecat cu un alt miros, pe care nu reuşea să îl
identifice, dar care o făcu să se gândească la copaci.
— Ce îţi face glezna? o întrebă pe Octavia şi se strâmbă exagerat, prefăcându-se
că îi examina piciorul din toate unghiurile.
Ea îşi mişcă piciorul cu grijă.
— Mult mai bine. Se întoarse spre Clarke.
— Încă nu am voie să merg?
Clarke ezită. Glezna Octaviei era încă fragilă şi nu avea cum să-i facă o atelă ca
lumea. Dacă punea prea multă presiune pe ea, avea să o scrântească din nou sau
poate chiar mai rău. Octavia oftă şi îşi ţuguie buzele de jos, într-o expresie
rugătoare.
— Te rog? Nu am făcut atâta drum până aici ca să stau într-un cort.
— Nu ai de ales, zise Bellamy. Categoric, eu nu mi-am pus fundul la bătaie să
71
vin aici doar ca să te văd că faci cangrenă.
— De unde ştii despre cangrenă? întrebă Clarke surprinsă.
Nimeni nu făcuse aşa ceva în Colonie şi se îndoia că erau mulţi cei care citeau
cărţi vechi de medicină doar pentru amuzament.
— Mă dezamăgeşti, doctore, ridică el o sprânceană. Nu credeam că eşti unul
dintre aceia.
— Unul dintre aceia?
— Unul dintre acei phoenicieni care presupun că toţi waldenienii sunt analfabeţi.
Octavia îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse spre Bellamy.
— Nu totul este o insultă, ştii, nu?
Bellamy deschise gura, dar apoi se gândi mai bine şi îşi închise buzele într-un
rânjet.
— Tu mai bine ai avea grijă, altfel o să plec fără tine.
Îşi aranjă arcul pe umăr.
— Nu mă părăsi, zise ea, devenind, brusc, serioasă. Ştii că nu-mi place să fiu
captivă undeva.
O expresie ciudată trecu peste faţa lui Bellamy, iar Clarke se întrebă la ce se
gândea. În cele din urmă, zâmbi.
— Bine. O să te duc afară, dar numai un pic. Vreau să mai încerc să vânez,
înainte să se întunece. Se întoarse spre Clarke. Adică, dacă doctoriţa spune că e
în regulă.
Clarke aprobă.
— Doar ai grijă. Îi aruncă o privire derutată. Chiar crezi că o să poţi vâna?
Nimeni nu a văzut vreun mamifer încă, nu să încerce să omoare vreunul.
— Cineva trebuie să o facă. Pachetele noastre nutritive nu vor ţine nicio
săptămână, în ritmul în care se duc.
Îi zâmbi slab.
— Ei bine, baftă!
Clarke se duse spre patul Octaviei şi îl ajută să o ridice în picioare.
— Mă descurc, zise fata şi se balansă pe un picior, apucând braţul lui Bellamy.
Ţopăind îl trase spre ieşirea din cort.
— Să mergem!
Bellamy se răsuci, să privească peste umăr.
— Apropo, Clarke, am găsit nişte rămăşiţe de la prăbuşire, când am fost în
pădure. Vrei să le vezi mâine?
Clarke trase aer în piept, în timp ce mintea ei gonea.
— Crezi că ar putea fi medicamentele? făcu un pas spre el. Să mergem acum.
Bellamy scutură din cap.
— E prea departe. Nu am reuşi să ne întoarcem până se întunecă. Mergem
72
mâine.
Clarke privi spre Thalia, a cărei faţă era schimonosită de durere.
— Bine. Primul lucru, mâine dimineaţă.
— Să aşteptăm până după-amiază, eu o să vânez dimineaţă. Atunci ies animalele
să se adape.
Clarke îşi înfrână pornirea de a-l întreba de unde învăţase asta, deşi nu reuşi să-şi
ascundă surpriza.
— Pe mâine, atunci? întrebă Bellamy, iar ea aprobă. Super, zâmbi el. Avem
întâlnire, deci.
Ea îl privi ieşind greoi din cort, apoi se aplecă din nou asupra Thaliei. Ochii
prietenei ei se deschiseră.
— Bună, zise slab.
— Cum te simţi? întrebă Clarke şi îi verifică semnele vitale.
— Super! murmură ea răguşit. Sunt gata să mă alătur lui Bellamy în expediţia
lui.
Clarke zâmbi.
— Credeam că dormi.
— Dormeam. Dar m-am mai trezit.
— O să arunc o privire scurtă, da? întrebă Clarke, iar Thalia se arătă de acord.
Dădu la o parte pătura şi ridică tricoul Thaliei. Dâre roşii radiau din rană, semn
că infecţia îşi croia drum spre circuitul sangvin.
— Doare?
— Nu, zise Thalia monoton.
Amândouă ştiau că nu era mai bine.
— Îţi vine să crezi că ăştia doi chiar sunt fraţi? întrebă Clarke schimbând
intenţionat subiectul, în timp ce trăgea la loc pătura.
— Da, e o nebunie.
Vocea Thaliei deveni mai puternică.
— Nebunie mi se pare să faci o manevră ca aia pe puntea de lansare, zise Clarke.
Dar chiar a avut curaj. L-ar fi omorât dacă l-ar fi prins. Făcu o pauză. Îl vor
omorî când vor veni aici.
— A făcut multe pentru ea, fu de acord Thalia şi îşi întoarse faţa, încercând să-şi
ascundă o grimasă, când o cuprinse un nou val de durere. Chiar te iubeşte, ştii?
— Cine? Bellamy? întrebă Clarke surprinsă.
— Nu. Wells. A venit pe Pământ pentru tine, Clarke.
Strânse din buze.
— Nu i-am cerut asta.
— Cu toţii am făcut lucruri de care nu suntem mândri, zise Thalia cu un glas
firav.
73
Clarke se înfioră şi închise ochii.
— Eu nu cer nimănui să mă ierte.
— Nu asta am vrut să spun, ştii doar.
Thalia se opri ca să respire. Efortul de a vorbi o epuiza.
— Trebuie să te odihneşti, zise Clarke şi se întinse să-i tragă pătura peste umeri.
Putem vorbi despre asta şi mâine.
— Nu! exclamă Thalia. Clarke, ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina ta.
— Sigur că a fost vina mea.
Clarke refuză să o privească în ochi. Thalia era singura care ştia ce făcuse, iar în
clipa aceea nu putea să înfrunte cele petrecute, nu putea să vadă amintirea
reflectată în ochii negri şi expresivi ai prietenei ei.
— Şi ce legătură are asta cu Wells, oricum?
Thalia închise ochii şi oftă, ignorând întrebarea.
— Trebuie să îţi dai voie să fii fericită. Altfel, ce rost mai are?
Clarke deschise gura, pentru o ripostă, dar cuvintele dispărură când văzu că
Thalia se lasă pe o parte şi tuşeşte.
— O să fie bine, şopti Clarke şi îşi trecu mâna prin părul ei ud de transpiraţie. O
să fii bine.
De data aceea, cuvintele nu fuseseră o rugăciune, ci o declaraţie. Clarke refuza să
o lase pe Thalia să moară şi nimic nu avea să o împiedice. Nu îşi va lăsa cea mai
bună prietenă să se alăture corului de fantome din capul ei.

74
 13. WELLS
Wells privi în sus, spre cerul plin cu stele. Nu îşi imaginase niciodată cât de dor
îi va fi de casă privind acea scenă familiară de la sute de kilometri distanţă. Era
tulburător să vezi Luna atât de mică şi de palidă, ca atunci când te trezeşti şi vezi
că feţele membrilor familiei tale au fost şterse.
Aşezaţi în jurul focului, ceilalţi mormăiau. Erau pe Pământ de mai puţin de o
săptămână, iar raţiile lor deja se micşoraseră. Faptul că nu aveau medicamente
era o problemă, dar în clipa aceea cea mai mare îngrijorare o constituiau
alimentele. Fie cei din Colonie calculaseră greşit proviziile, fie Graham şi
prietenii lui luaseră mai mult decât îşi dăduse seama la început. Oricum ar fi fost,
efectele începeau deja să se vadă. Nu erau doar obrajii supţi – în ochii lor era o
foame care îl speria pe Wells. Nu putea să uite că toţi fuseseră condamnaţi pentru
ceva, că toţi cei din jurul lui făcuseră ceva ce pusese în pericol Colonia.
El mai mult decât alţii.
Tocmai atunci, Clarke ieşi din cortul-infirmerie şi se îndreptă spre foc, căutând
din privire pe cineva. Era un loc gol lângă Wells, dar privirea ei trecu peste el. Se
aşeză lângă Octavia, care era cocoţată pe un butuc, cu piciorul rănit întins în faţă.
Wells oftă când se uită prin luminiş. Flăcările luminau formele întunecate ale
celor trei corturi pe care, în sfârşit, reuşiseră să le instaleze – infirmeria, cortul
pentru provizii şi, preferatul lui Wells, un loc unde să se adune apa, în caz că
avea să plouă. Cel puţin tabăra lor nu era un eşec complet. Tatăl lui va fi
impresionat, când li se va alătura. Dacă li se va alătura. Îi era din ce în ce mai
greu să se convingă că tatăl lui era bine, că rana făcută de glonţ era doar una
superficială. Pieptul i se strânse, când se gândi la tatăl lui agăţându-se de viaţă
într-un pat de spital sau, mai rău, la trupul său plutind prin spaţiu. Vorbele lui
încă îi răsunau în urechi: Dacă cineva poate transforma misiunea asta într-un
succes, tu eşti acela. După ce toată viaţa îl îndemnase pe Wells să se străduiască
mai mult, se întreba dacă îi dăduse fiului său ultimul ordin.
Un zgomot ciudat se auzi dinspre copaci. Wells se îndreptă, cu toate simţurile în
alertă. Se auzi un trosnet, urmat de un foşnet. Murmurele din jurul focului
deveniră icnete, când o formă ciudată apăru din umbră, parţial om, parţial
animal, ca o arătare din miturile străvechi.
Wells sări în picioare. Apoi, creatura păşi în lumină. Bellamy cu o carcasă de
animal aruncată peste umăr şi cu o dâră de sânge după el.
Un cerb. Ochii lui Wells priviră animalul mort, blana moale, picioarele. În timp
ce Bellamy se îndrepta spre ei, capul cerbului se legăna înainte şi înapoi, fără să
facă un arc complet, pentru că, de fiecare dată când se mişca înapoi, se lovea de
75
altceva. Un alt cap care atârna de un gât mai subţire. Cerbul avea două capete.
Wells îngheţă, când toţi ceilalţi săriră în picioare, unii dintre ei înaintând un pic,
să vadă mai bine, în timp ce alţii se dădură înapoi speriaţi.
— Nu e periculos? întrebă o fată.
— Nu, se auzi vocea lui Clarke din umbră, apoi o văzură ieşind în lumină.
Probabil că radiaţiile au provocat o mutaţie genetică, acum sute de ani, dar astăzi
se pare că au dispărut.
Toată lumea rămase tăcută, iar Clarke întinse mâna, să atingă blana creaturii.
Cum stătea în lumina lunii, niciodată nu arătase atât de frumoasă. Se întoarse
spre Bellamy, cu un zâmbet care îl făcu pe Wells să simtă un nod în stomac.
— Nu o să murim de foame.
Apoi adăugă ceva ce nu reuşi să audă, iar Bellamy aprobă. Wells expiră,
dorindu-şi ca ranchiuna să dispară. Mai trase o dată aer în piept, înainte să se
îndrepte spre Bellamy şi spre Clarke. Ea se încordă, dar Wells se forţă să-l
privească numai pe Bellamy.
— Mulţumesc, îi zise. Asta va hrăni o grămadă de oameni.
Bellamy se uită la el întrebător, în timp ce îşi schimba greutatea de pe un picior
pe altul.
— Serios, mulţumesc.
În cele din urmă, Bellamy aprobă din cap. Wells se întoarse la locul lui, lângă
foc, lăsându-i pe Bellamy şi pe Clarke să vorbească liniştiţi, cu capetele
apropiate.

Puntea de observaţie era pustie. Privind spre infinita mare de stele, Wells putea
să îşi imagineze cu uşurinţă că ei doi erau singurele fiinţe din univers. Îşi strânse
braţul în jurul lui Clarke. Ea îşi puse capul pe pieptul lui şi expiră, cufundându-se
şi mai mult în el, în timp ce aerul ieşea din corpul ei. Ca şi cum era fericită să-l
lase pe el să respire pentru amândoi.
— Cum a fost azi? murmură ea.
— Bine, zise Wells, neştiind de ce se mai obosea să mintă, când Clarke se lipi de
pieptul lui.
Putea să îi citească bătăile inimii, de parcă erau în codul Morse.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, iar în ochii verzi îi licări îngrijorarea.
Ofiţerul care îi pregătea îi punea să facă ieşiri periodice pe Walden şi pe Arcadia,
pentru a-i supraveghea pe gardieni. În ziua aceea, îi văzuse cum luaseră o femeie
care rămăsese însărcinată fără să se fi înregistrat. Ştia că nu va avea parte de
indulgenţă. Va sta închisă până la naştere, copilul va fi dat în grija Consiliului,
iar mama executată. Legea era dură, dar necesară. Nava putea susţine doar un
anumit număr de vieţi, iar dacă i s-ar fi permis cuiva să perturbe echilibrul ar fi
76
pus în pericol întreaga rasă umană. Dar panica din ochii femeii, în timp ce era
târâtă de gardieni, i se întipărise în minte.
Spre surprinderea lui Wells, tatăl său fusese cel care îl ajutase să înţeleagă ce
văzuse. În seara aceea, la cină, simţise că ceva nu era în regulă, iar Wells îi
povestise incidentul, încercând să pară tare şi detaşat. Dar tatăl său îl înţelesese
şi, într-un gest rar, pusese mâna peste cea a fiului său.
— Ceea ce facem noi nu este uşor, dar este crucial. Nu ne putem permite să
lăsăm sentimentele să ne împiedice să ne facem datoria – aceea de a ţine în viaţă
rasa umană.
— Lasă-mă să ghicesc, zise Clarke întrerupându-i şirul gândurilor. Ai arestat
vreun geniu pentru că a furat cărţi din bibliotecă.
— Nu. Îi dădu o şuviţă după ureche. Încă e întreagă. Se formează o echipă
specială, aşa cum am stabilit.
Ea zâmbi, iar sclipirile aurii din ochii ei luciră. Nu-şi putea imagina o culoare
mai frumoasă.
Atenţia lui Wells se întoarse spre fereastra imensă. În seara aceea, norii care
acopereau Pământul nu semănau cu un giulgiu – abia dacă păreau o pătură.
Planeta nu murise, doar alunecase într-un somn vrăjit, până avea să vină vremea
să le ureze oamenilor bun venit acasă.
— La ce te gândeşti? întrebă Clarke. La mama ta?
— Nu, zise el încet. Nu chiar.
Wells întinse mâna şi începu să-şi învârtă pe deget, absent, o şuviţă din părul ei,
apoi o lăsă să cadă pe umăr.
— Deşi, într-un fel, cred că mereu mă gândesc la ea.
Îi venea greu să creadă că ea chiar nu mai era.
— Vreau doar să mă asigur că e mândră de mine, oriunde s-ar afla, continuă el
înfiorându-se în timp ce privea spre stele.
Clarke îl strânse de mână, transmiţându-i din căldura ei.
— Sigur că e mândră de tine. Orice mamă ar fi mândră de un fiu ca tine.
Wells se întoarse spre ea cu un zâmbet.
— Doar mamele?
— Îmi închipui că eşti un succes şi pentru bunici, dădu ea din cap gravă, apoi
chicoti, când Wells o lovi în joacă peste umăr.
— Mai e cineva pe care vreau să o fac mândră.
Clarke ridică o sprânceană.
— Ar face bine să aibă grijă, zise ea şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului său,
pentru că nu prea ştiu să împart.
Wells zâmbi şi se aplecă, închizând ochii, apoi îşi lipi buzele de ale ei, într-un
sărut de tachinare, înainte să şi le îndrepte spre gât.
77
— Nici eu, şopti la urechea ei şi-i simţi fiorul, când respiraţia lui îi atinse pielea.
Îl trase mai aproape, iar atingerea ei topi încordarea, astfel că el uită de ziua
aceea proastă, uită că a doua zi o va lua de la capăt şi în ziua următoare la fel.
Tot ce conta era fata din braţele lui.

Mirosul de cerb prăjit era ciudat şi ameţitor. În Colonie nu exista carne, nici
măcar pe Phoenix. Toate vitele dispăruseră la mijlocul primului secol.
— De unde o să ştim că e gata? îl întrebă pe Wells o fată arcadiană, pe nume
Darcy.
— Când exteriorul devine crocant, iar interiorul roz, strigă Bellamy fără să se
întoarcă.
Graham pufni, dar Wells aprobă dând din cap.
— Cred că ai dreptate.
După ce carnea se răci, o tăiară în bucăţi mici şi începură să o treacă de la unul la
altul, în jurul focului. Wells duse nişte bucăţi pe partea cealaltă a cercului şi o
împărţi celorlalţi. Îi dădu o bucată şi Octaviei, care o ţinu ridicată în faţă, privind
spre el.
— Nu ai gustat-o încă?
Wells scutură din cap.
— Încă nu.
— Nu e cinstit. Octavia ridică din sprâncene. Dacă e dezgustătoare?
Wells se uită în jur.
— Nimeni nu pare nemulţumit.
Fata strânse din buze.
— Eu nu sunt ca toţi ceilalţi.
Se uită la el o clipă, de parcă aştepta să spună ceva, apoi zâmbi şi împinse bucata
ei spre el.
— Uite, muşcă tu primul şi spune-mi ce crezi.
— Nu vreau. Mulţumesc, zise Wells. Vreau să mă asigur că toţi…
— Haide.
Octavia chicoti, în timp ce încercă să-i bage o bucăţică în gură.
— Ia o îmbucătură.
Wells aruncă o privire rapidă în jurul cercului, să se asigure că nu îi vedea
Clarke. Nu se uita… era prinsă într-o discuţie cu Bellamy. Se întoarse la Octavia.
— Bine, zise şi luă o bucată de carne din mâinile ei.
Părea dezamăgită că nu îl hrănea ea, dar lui Wells nu îi păsa. La suprafaţă era
tare, dar când dinţii o pătrunseră, carnea eliberă o aromă care nu semăna cu
nimic ştiut, sărat şi afumat şi uşor dulce. Mai mestecă un pic, apoi înghiţi,
pregătindu-se ca stomacul lui să respingă substanţa străină. Dar nu simţi decât
78
căldură.
Cei care mâncaseră primii se ridicaseră în picioare şi începuseră să se mişte prin
luminiş. Pentru câteva clipe, murmurul slab al discuţiilor fu acoperit de trosnetul
flăcărilor. Apoi, începură să se audă murmure confuze, care îi dădură fiori. Se
ridică şi se îndreptă spre locul unde se formase un grup, în apropiere de linia
copacilor.
— Ce se întâmplă?
— Uite, zise una dintre fete şi arătă spre ceva aflat în copaci.
— Ce e?
— Acolo. Vezi?
Pentru o clipă, Wells crezu că voiau să-l păcălească, apoi ceva îi atrase privirea.
O sclipire de lumină, atât de scurtă, că putea fi o închipuire. Apoi o alta, ceva
mai încolo, apoi alta, aceasta din urmă un pic mai sus. Înaintă un pas spre
marginea luminişului, care strălucea acum, de parcă nişte mâini invizibile îl
decoraseră pentru o petrecere. Privirea îi căzu pe cea mai apropiată sferă, o
minge de lumină care atârna de cea mai de jos creangă a unui copac. Înăuntru se
mişca parcă ceva. O creatură. Un fel de insectă, cu un corp micuţ şi cu aripi
disproporţionat de mari. Cuvântul vibră pe buzele lui Wells. Fluture.
Cei care îl urmaseră în pădure se uitau încântaţi împreună cu el.
— Clarke, şopti el în noapte.
Trebuia să vadă şi ea. Îşi întoarse privirea, gata să fugă să o găsească. Dar ea era
deja acolo. Stătea la câţiva metri de el, încremenită. Pe faţă avea o lumină
blândă, iar expresia încordată şi îngrijorată pe care o avusese de când aterizaseră
dispăruse.
— Hei, zise Wells încet, încercând să nu rupă vraja.
Se aştepta ca ea să-l privească încruntată sau să-l facă să tacă sau să plece. Dar
nu se mişcă. Rămase pe loc, urmărind fluturii luminoşi. Wells nu îndrăzni să facă
nimic, nici să mai spună ceva. Fata pe care crezuse că o pierduse era încă acolo,
undeva, iar în clipa aceea ştiu: putea să o facă să îl iubească din nou.

79
 14. BELLAMY
Bellamy nu înţelegea de ce oamenii din trecut se drogau. Ce rost avea să-ţi bagi
tot felul de gunoaie în vene, când o plimbare prin pădure avea acelaşi efect? Se
întâmpla ceva, de câte ori trecea de linia copacilor. În timp ce se îndepărta de
tabără, în lumina dimineţii, pregătindu-se de o altă vânătoare, începu să inspire
mai adânc. Inima îi bătea repede şi puternic, organele lui mărşăluiau în ritm cu
pulsul pământului. Parcă îi intrase cineva în creier şi îi intensificase simţurile.
Dar partea cea mai bună era liniştea. Pe navă nu fusese niciodată complet linişte.
Mereu se auzise un zumzet, un zgomot de fond slab: huruitul generatoarelor, al
luminilor, ecoul paşilor pe culoare. Când intrase prima dată în pădure, se
speriase. Nimic care să-i tulbure gândurile. Dar, cu cât petrecea acolo mai mult
timp, cu atât îi devenea mai limpede mintea.
Bellamy cercetă solul, trecând cu privirea peste pietre şi peste iarba umedă, în
căutare de urme. Nu se vedea niciuna pe care s-o urmeze, ca în ziua precedentă,
dar ceva îi spunea să meargă spre dreapta şi să se afunde în pădure, unde copacii
erau mai deşi şi acopereau pământul cu umbre ciudate. Acolo s-ar fi dus şi el,
dacă ar fi fost animal. Se întinse şi luă de pe umăr o săgeată. Deşi era groaznic să
le vadă cum mor, tehnica lui se îmbunătăţise foarte mult în ultimele zile, astfel că
animalele nu sufereau mult. Nu uitase durerea şi teama din ochii primului cerb în
timp ce se clătinase şi se prăbuşise. Totuşi, să vânezi un animal era mai puţin
grav decât multe dintre delictele făcute de alţi copii care ajunseseră acolo. Deşi el
scurta viaţa animalului, ştia că trăise fiecare clipă a existenţei sale liber.
Celor o sută de deţinuţi poate că li se promisese libertatea, dar Bellamy ştia că el
nu va avea parte de un asemenea privilegiu, nu după ceea ce îi făcuse
cancelarului. Dacă va mai fi prin preajmă atunci când va ateriza următoarea
navă, prima persoană care va coborî din ea probabil că îl va împuşca pe loc.
Bellamy terminase cu toate – pedepse, baze, sistem. Terminase cu regulile altora.
Se săturase să se lupte pentru a supravieţui. Viaţa în pădure nu va fi uşoară, dar
cel puţin el şi Octavia vor fi liberi.
Întinse braţele, pentru echilibru, şi coborî panta, încercând să nu facă niciun
zgomot care ar fi putut speria animalele. Ateriză la bază cu o bufnitură, iar
noroiul lipăi sub bocancii lui vechi. Tresări când apa îi intră prin găurile de
deasupra tălpilor. Va fi neplăcut să se întoarcă în tabără cu şosetele ude, învăţase
asta deja. Nu ştia de ce acest lucru nu era pomenit în niciuna dintre cărţile pe
care le citise. Ce rost avea să ştii să faci o capcană sau care plante sunt bune
pentru tratat arsurile, dacă nu puteai merge?
Bellamy îşi întinse şosetele la uscat pe o creangă, apoi băgă picioarele în râu.
80
Deja era mai cald decât atunci când plecase din tabără, iar apa rece pe piele îi
dădea o senzaţie incredibilă. Îşi ridică pantalonii până la genunchi şi înaintă,
zâmbind prosteşte, când apa formă vârtejuri în jurul călcâielor lui. Era unul
dintre aspectele care îi plăceau cel mai mult pe Pământ, felul în care un lucru
banal precum spălarea picioarelor putea deveni ceva deosebit.
Copacii nu erau foarte deşi lângă râu, iar soarele strălucea mai puternic. Brusc,
faţa şi braţele lui Bellamy deveniră insuportabil de fierbinţi. Îşi dădu jos tricoul,
îl mototoli şi îl aruncă pe iarbă, înainte să se aplece, să ia apă în pumni şi să se
spele pe faţă. Zâmbi, încă uimit de faptul că apa putea avea gust. Întotdeauna
făcuseră glume proaste în legătură cu proviziile de apă reciclată de pe navă,
spunând că, de fapt, beau pişatul stră-străbunicilor. Totuşi, acum îşi dădu seama
că secole de filtrare şi de purificare curăţaseră lichidul până când nu mai
rămăsese decât o combinaţie de molecule de hidrogen şi de oxigen. Se aplecă şi
mai luă apă. Dacă ar fi trebuit să o descrie, ar fi zis că avea gust de pământ şi de
cer. Şi ar fi pocnit pe oricine ar fi râs de el.
Din pădure se auzi un trosnet. Bellamy se răsuci atât de repede, încât îşi pierdu
echilibrul şi căzu pe spate. Sări repede în picioare, dar sub degete îi alunecară
pietrele şi mâlul, în timp ce se întorcea să caute sursa sunetului.
— Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii.
Bellamy îşi dădu părul la o parte şi o văzu pe Clarke stând pe iarbă. Era
surprinzător să vadă pe altcineva în pădure, despre care începuse să creadă că era
doar a lui. Dar iritarea pe care se aşteptase să o simtă nu veni.
— Nu puteai să mai aştepţi până după-amiază? întrebă el şi se îndreptă spre mal.
Clarke roşi.
— Avem nevoie de medicamentul acela, zise ea şi îşi luă privirea de la bustul lui
gol.
În cea mai mare parte a timpului, ea era cea dură şi îi era uşor să uite că crescuse
într-o lume a concertelor elegante şi a petrecerilor. Bellamy zâmbi scuturând din
cap, împrăştiind în jur picăturile de apă.
— Hei, strigă ea şi sări înapoi, încercând să se ferească. Nu am testat apa din
izvorul acesta încă. Ar putea fi toxică.
— De când a devenit chirurgul nostru atât de fandosit?
Se aşeză pe un petic de iarbă însorit şi netezi locul de lângă el, în semn de
invitaţie.
— O fandosită?
Clarke se lăsă jos bosumflată.
— Tu abia ţineai cuţitul aseară, îţi tremurau mâinile.
— Hei, eu am omorât cerbul ăla. Cred că am făcut mai mult decât trebuia. În
plus… se opri şi se întinse pe spate… tu eşti cea care ar trebui să taie chestii.
81
— Nu chiar.
Bellamy îşi duse mâinile sub cap şi îşi înclină faţa spre soare, oftând, în timp ce
căldura îi pătrundea în piele. Era aproape la fel de bine ca atunci când era în pat
cu o fată. Poate chiar mai bine, pentru că soarele nu l-ar fi întrebat niciodată la ce
se gândea.
— N-am vrut să te jignesc, zise el tărăgănat, simţind o relaxare melancolică prin
membre. Ştiu că eşti medic, nu măcelar.
— Nu, vreau să spun că am fost condamnată înainte să-mi termin stagiatura.
Urma de regret din vocea ei reverberă ciudat în stomacul lui Bellamy. Îi zâmbi
slab.
— Mă rog, faci o treabă foarte bună pentru un vraci.
Clarke se uită la el şi, pentru o clipă, se temu că o jignise. Apoi, ea aprobă din
cap şi se ridică.
— Ai dreptate. De asta avem nevoie de medicamentul acela. Haide.
Bellamy se ridică în picioare, cu un mormăit, îşi puse şosetele şi pantofii, apoi îşi
aruncă tricoul peste umăr.
— Îţi recomand să îmbraci tricoul.
— De ce? Te temi că nu o să te poţi controla? Dacă îţi faci griji pentru castitatea
mea, trebuie să îţi mărturisesc că nu sunt…
— Am vrut să spun – se opri şi zâmbi – că sunt unele plante otrăvitoare pe aici,
care ar putea face ca spatele tău drăguţ să se umple de băşici.
Bellamy ridică din umeri.
— Din câte ştiu, asta e problema ta, doctore. O să-mi asum riscul.
Râse, pentru că el era atât de sigur că era prima ei vizită pe Pământ. Bellamy
simţi o urmă de mândrie pentru că el fusese cel care o făcuse să râdă.
— OK, zise încet şi îşi trase tricoul peste cap, apoi zâmbi ca pentru el, când
prinse privirea lui Clarke pe abdomenul lui. Rămăşiţele navei sunt mult spre
vest. Să mergem. Începu să urce panta, apoi se întoarse spre ea. În direcţia din
care vine soarele.
Clarke alergă câţiva paşi, să îl ajungă.
— Ai învăţat singur toate acestea?
— Cred că da. Pe Walden nu erau multe cursuri despre geografia Pământului.
Cuvintele lui nu avură răutatea pe care ar fi avut-o dacă i le-ar fi adresat lui
Wells sau lui Graham.
— Mereu m-au interesat chestiile astea, iar când am aflat că au de gând să o
trimită pe Octavia pe Pământ…
Se opri, neştiind cât de mult putea să spună. Dar Clarke îl privea aşteptând, cu
ochii verzi plini de curiozitate şi de altceva, ce încă nu putea identifica.
— M-am gândit că voi putea avea grijă de ea dacă ştiu mai multe.
82
Ajunseră în vârful pantei, dar în loc să o ia înapoi spre tabără, Bellamy se afundă
în pădure. Copacii erau atât de apropiaţi, că frunzele blocau mare parte din
lumina soarelui. Puţina lumină care pătrundea lăsa pe sol puncte aurii. Zâmbi
când o văzu pe Clarke păşind cu grijă pe lângă ele, ca un copil care încerca să
evite liniile de pe pasarelă.
— Aşa mi-am imaginat pădurea Sherwood, zise ea cu voce visătoare. Mă aştept
să-l văd pe Robin Hood apărând de după un copac.
— Robin Hood?
— Ştii tu. Se opri să îl privească. Prinţul exilat, care fura de la bogaţi şi dădea
săracilor?
Bellamy se holba la ea, pierdut.
— Cu arcul şi săgeţile fermecate? Tu cam semeni cu el, acum, că mă gândesc,
adăugă ea zâmbind.
Bellamy îşi trecu mâna peste o ramură care lucea uşor în lumina slabă.
— Nu prea avem timp de poveşti pe Walden, zise el băţos. Apoi, vocea i se
înmuie. Nu sunt multe cărţi acolo, aşa că obişnuiam să inventez basme pentru
Octavia când era mică. Preferatul ei era unul despre o cutie de gunoi vrăjită. Asta
mi-a ieşit.
Clarke zâmbi.
— A fost frumos ce ai făcut pentru ea.
— Mda, mă rog, aş zice la fel despre tine, dar am senzaţia că tu nu eşti aici chiar
pentru că vrei.
Clarke ridică încheietura, care, la fel ca a celorlalţi, avea încă brăţara de
monitorizare pe ea.
— Crezi că o am degeaba?
— Sunt sigur că a meritat-o, zise Bellamy cu un rânjet.
Dar, în loc să râdă, Clarke se întoarse. El intenţionase să facă o glumă, dar ar fi
trebuit să ştie că nu putea fi atât de dezinvolt cu ea – de fapt, cu nimeni de acolo.
Cu toţii ascundeau ceva. Mai ales el.
— Hei, îmi pare rău.
Se scuza atât de rar, încât cuvintele sunară ciudat ieşind din gura lui.
— O să găsim cutia aia cu medicamente. Ce e în ea, oricum?
— De toate. Bandaje sterile, calmante, antibiotice… lucruri care ar putea
schimba totul pentru… Se opri o clipă. Pentru cei răniţi.
Bellamy îşi dădu seama că ea se gândise la singura fată pe care o veghea în
permanenţă, prietena ei.
— Chiar ţii la ea, nu-i aşa?
Întinse mâna, să o ajute să treacă peste un buştean plin de muşchi, care le bara
drumul.
83
— E cea mai bună prietenă a mea, zise Clarke şi îi luă mâna. Singura persoană
de pe Pământ care mă cunoaşte cu adevărat.
Zâmbi jenată spre Bellamy, dar el aprobă din cap.
— Ştiu ce vrei să spui.
Octavia era singura persoană din lume care îl cunoştea pe el cu adevărat. Nu
exista altcineva de care să îi pese şi pe care să vrea să îl revadă. Dar apoi se uită
spre Clarke, care se aplecase să miroasă o floare roz, iar soarele îi strălucea în
păr. Brusc, nu mai era aşa sigur de asta.

84
 15. CLARKE
Bellamy o conduse pe Clarke în jos, pe un deal abrupt, mărginit de copaci
subţiri, ale căror crengi se uneau şi formau un fel de boltă. Liniştea părea
străveche, de parcă nici vântul nu îndrăznea să tulbure singurătatea de secole a
copacilor.
— Nu ştiu dacă ţi-am mulţumit până acum pentru ce ai făcut pentru Octavia, zise
Bellamy rupând vraja.
— Să iau asta drept un mulţumesc? îl tachină ea.
— Cred că ăsta e cel mai bun mulţumesc pe care îl vei primi de la mine, zise el şi
o privi dintr-o parte. Nu prea mă pricep la aşa ceva.
Clarke deschise gura, dar înainte să poată replica se împiedică de o piatră.
— Ai grijă, zise Bellamy şi râse, apucând mâna fetei, să o sprijine. Se pare că tu
nu prea te pricepi la mers.
— Ăsta nu e mers. E căţărare – ceva ce niciun om n-a mai făcut de sute de ani,
aşa că mai lasă-mă.
— Bine. Aici este vorba despre diviziunea muncii. Tu ne ţii în viaţă, iar eu te ţin
pe două picioare.
O strânse uşor de mână, vesel, iar Clarke simţi că roşeşte. Nu-şi dăduse seama că
încă o ţinea de mână.
— Mulţumesc, zis ea şi îşi lăsă braţul pe lângă corp.
Bellamy se opri când ajunseră în punctul unde solul devenea din nou plat.
— Pe aici, zise el şi arătă spre stânga. Deci, cum de te-ai făcut doctor?
Clarke se încruntă.
— Aşa am vrut. Tu nu ai ales să…
Vocea ei se stinse, când îşi dădu seama, spre ruşinea ei, că habar n-avea ce
făcuse Bellamy pe navă. Evident, nu fusese gardian. El o privi, de parcă încerca
să îşi dea seama dacă glumea sau nu.
— Pe Walden nu merge aşa, zise el încet, adâncindu-se în umbrele verzui. Dacă
ai un trecut bun şi eşti norocos, poţi deveni gardian. Altfel, faci exact ce făceau
părinţii tăi.
Clarke încercă să nu i se vadă surpriza pe faţă. Sigur, ştia că doar anumite joburi
erau disponibile pentru cei de pe Walden, dar nu îşi dăduse seama că nu aveau de
ales.
— Şi ce erai?
— Eram… Strânse din buze. Ştii ce? Nu contează ce făceam acolo.
— Scuze, zise ea repede. N-am vrut să…
— E în regulă, i-o tăie Bellamy şi înaintă un pas.
85
Continuară să meargă, deşi acum tăcerea era apăsătoare.
— Stai, şopti el şi întinse o mână, să îi blocheze calea.
Cu o mişcare agilă, scoase o săgeată şi o puse în arc. Privirea îi era fixată pe un
punct unde copacii erau atât de deşi, încât era aproape imposibil să distingi
frunzişul de umbre. Apoi îl văzu – o mişcare rapidă, o sclipire reflectată într-un
ochi. Clarke îşi ţinu respiraţia, când se ivi un animal, mic, maroniu, cu urechi
lungi şi ascuţite, care se mişcau înainte şi înapoi. Un iepure.
Clarke văzu creatura ţâşnind, cu coada aproape de două ori mai lungă decât
corpul mişcându-se ciudat. Iepurii n-ar trebui să aibă coada mică, pufoasă? se
întrebă ea. Dar înainte să-şi amintească notiţele de la ora de Biologie a
Pământului văzu cum cotul lui Bellamy se trage înapoi şi alungă orice gând din
mintea ei. Îşi ţinu respiraţia, când săgeata lui ţâşni şi se opri cu un sunet surd
direct în pieptul creaturii. Pentru o clipă, Clarke se întrebă dacă îl putea salva –
să fugă, să scoată săgeata.
Bellamy o prinse de braţ şi o strânse doar cât să îi dea încredere şi să o
avertizeze. Iepurele avea să îi ajute să rămână în viaţă, ştia. Îi va oferi Thaliei un
pic de putere. Încercă să închidă ochii, dar privirea îi rămase aţintită asupra
animalului.
— E în regulă, zise el încet. L-am nimerit în inimă. Nu va suferi mult.
Avea dreptate. Iepurele se opri şi căzu încet, apoi rămase nemişcat. Bellamy se
întoarse spre ea.
— Îmi pare rău. Ştiu că nu e uşor să vezi cum cineva suferă.
O străbătu un fior, fără nicio legătură cu iepurele mort.
— Cineva?
— Ceva, se corectă el şi ridică din umeri. Orice.
Clarke îl privi cum aleargă spre iepure, scoate săgeata şi atârnă creatura pe umăr.
— Să plecăm de aici, zise el înclinând capul.
Tensiunea se risipise, starea de spirit a lui Bellamy părea schimbată, după reuşita
la vânătoare.
— Care e povestea cu tine şi cu Wells? întrebă el şi mută iepurele pe celălalt
umăr.
Clarke se pregăti pentru un val de indignare la adresa indiscreţiei lui, dar nu simţi
aşa ceva.
— Am ieşit cu el o vreme, dar n-a mers.
Bellamy chicoti.
— Mda, mă rog, partea asta era evidentă.
Se opri, aşteptând ca ea să continue.
— Deci, o îmboldi el, ce s-a întâmplat?
— A făcut ceva de neiertat.
86
În loc să facă vreo glumă sau să se folosească de ocazie pentru a se lua de Wells,
Bellamy deveni serios.
— Nu cred că există ceva de neiertat, zise el încet. Nu dacă e făcut din motive
corecte.
Clarke nu zise nimic, dar nu se putu abţine să se întrebe dacă el se referea la ce
făcuse Octavia pentru a fi condamnată sau la altceva. Bellamy ridică privirea, de
parcă vârfurile copacilor i-ar fi atras atenţia, apoi se întoarse spre Clarke.
— Nu spun că n-ar fi făcut ceva îngrozitor, orice ar fi. Vreau să spun doar că îl
înţeleg, cumva.
Întinse mâna, să îşi treacă un deget peste un lichen galben, care se răsucise pe
trunchiul unui copac.
— Eu şi Wells suntem singurii care am ales să fim aici, care am venit cu un
motiv.
Clarke vru să răspundă, dar îşi dădu seama că nu ştia sigur ce să spună. Erau atât
de diferiţi la suprafaţă – Wells, a cărui credinţă în ordine şi autoritate dusese la
executarea părinţilor ei, şi Bellamy, temperamentalul de pe Walden, care îl
ţinuse pe cancelar sub ameninţarea armei. Dar amândoi erau dispuşi să facă orice
pentru a obţine ce îşi doreau. Să îi protejeze pe cei dragi.
— Poate că ai dreptate, zise ea încet, surprinsă în adâncul sufletului.
Bellamy se opri, apoi iuţi pasul, entuziasmat brusc de ceva ce văzuse.
— Era aici, zise el şi o trase în sus, pe o altă pantă, până la un luminiş.
Iarba era presărată cu flori albe, cu excepţia unui loc cam la jumătatea
coborâşului, unde era arsă. Bucăţi din navă erau împrăştiate peste tot, ca nişte
oase. Clarke o luă la fugă. Îl auzi pe Bellamy strigând-o, dar nu se uită înapoi.
Continuă să alerge, speranţa crescându-i în piept.
— Haide, haide, haide, zise pentru sine, când începu să scotocească printre
rămăşiţe, cu frenezie.
Apoi le văzu. Cutiile metalice care cândva fuseseră albe, dar care acum erau
decolorate de mizerie şi de flăcări. O apucă pe cea mai apropiată şi o ridică.
Inima îi bătea atât de puternic că abia mai respira. Clarke încercă să o deschidă.
Nu reuşi. Căldura topise încuietoarea. Disperată, scutură cutia, rugându-se ca
medicamentele să fi fost protejate. Sunetul cutiilor cu pastile i se păru cel mai
frumos pe care îl auzise vreodată.
— Alea sunt? întrebă Bellamy, alunecând lângă ea.
— Poţi să o deschizi?
Clarke îi dădu cutia. El o luă şi se uită la încuietoare.
— Dă-mi să văd.
Scoase un cuţit din buzunar şi, cu câteva mişcări iuţi, o deschise. Euforia umplu
tot corpul lui Clarke. Înainte să-şi dea seama ce face, îşi aruncă braţele în jurul
87
lui Bellamy. El începu să râdă cu ea, clătinându-se, şi îşi strânse braţele în jurul
taliei ei, apoi o ridică şi o învârti în aer. Culorile luminişului se rotiră cu ei,
verde, auriu şi albastru, toate la un loc, până când nu mai văzu decât zâmbetul lui
Bellamy, care îi lumina ochii.
În cele din urmă, o puse jos cu blândeţe. Dar nu îi dădu drumul. În schimb, o
trase mai aproape şi, înainte ca ea să aibă timp să-şi tragă suflarea, o sărută.
O voce din mintea ei îi spunea să se oprească, dar era copleşită de mirosul pielii
lui şi de atingerea lui. Clarke simţea că se topea în braţele lui, pierdută în sărut.
Bellamy avea gust de bucurie, iar bucuria avea un gust mai bun pe Pământ.

88
 16. GLASS
— Nu ştiu, zise Sonja încet, privind-o pe fiica ei în lumina slabă a dormitorului.
Ce-ar fi să dăm jos fusta aia şi să o combinăm cu un corset verde?
Glass se forţă să tragă aer în piept, calmă. Proba rochii de două ore şi încă nu
ştiau ce să aleagă pentru petrecerea cometei.
— Cum crezi, mamă, zise, sperând că zâmbetul ei nu era la fel de încordat
precum se simţea.
— Nu sunt sigură, oftă mama ei. Va fi greu să fie gata la timp, dar va trebui să ne
străduim.
Glass îşi aminti că mama ei voia doar să o ajute. Ea vedea în acea petrecere
momentul perfect pentru revenirea lui Glass în societatea de pe Phoenix,
înarmată cu graţierea oficială şi îmbrăcată perfect. Glass ştia că vicecancelarul va
fi acolo şi că era foarte important să-şi joace rolul; îşi recăpătase viaţa în
schimbul îmbunătăţirii imaginii lui, ceea ce era mai mult decât convenabil.
Totuşi, Glass avea emoţii la gândul că va fi în centrul atenţiei.
— Sau poate că ar trebui să ne întoarcem la tul?
Mama ei arătă spre maldărul de rochii.
— Îmbrac-o din nou şi…
Fu întreruptă de un sunet de alertă, care venea din bucătărie.
— Răspund eu, zise Glass repede şi ieşi înainte ca mama ei să apuce să
protesteze.
Nu era pentru ea, desigur. Prietenele ei o contactau doar prin cipuri; mesajele de
pe ecrane erau rezervate de obicei pentru actualizările inutile ale celor de la
salubritate sau pentru alertele rău prevestitoare de la Consiliu. Dar îi oferea o
mică pauză de la discuţia despre rochii. Glass proiectă mesajul în aer în faţa ei.
Respiraţia i se opri în gât, când văzu numele care clipea deasupra. Era de la
Luke.

Dragă domnişoară Sorenson,

Securitatea a descoperit un obiect pierdut de dumneavoastră, lângă câmpiile
solare. Îl veţi găsi la punctul de verificare, până la 1600, astăzi.

Îl citi de câteva ori, până să înţeleagă. Ea şi Luke inventaseră acel sistem cu mult
timp în urmă, înainte ca ea să aibă un cip, în caz că mama ei i-ar fi verificat
vreodată mesajele. Voia să se întâlnească cu el lângă câmpiile solare, în acea
după-amiază.
— Glass? strigă Sonja din cealaltă cameră. Ce e?
89
Şterse repede mesajul.
— Doar o actualizare despre petrecere, de parcă am putea uita!
Privi spre ceas şi oftă. Era doar 1015. Următoarele câteva ore aveau să treacă şi
mai încet decât în detenţie.
— Ah! se auzi vocea mamei sale, când Glass reveni în dormitor. Poate că asta e,
totuşi. Arăţi minunat!
Glass se întoarse spre oglindă, ezitând. Înţelese ce voia să spună mama ei. Dar nu
era rochia. Obrajii ei erau îmbujoraţi, iar ochii îi străluceau.
Arăta ca o fată îndrăgostită.

La 1540, Glass urca treptele nesfârşite spre câmpiile solare, care acopereau
partea de sus a Waldenului. Plantele erau şi ele interzise oamenilor, cu excepţia
cercetătorilor şi a culegătorilor, dar exista o punte închisă, cu vedere spre câmpii.
Probabil că fusese gândită pentru supravegherea muncitorilor, dar nu se mai
folosea şi era aproape întotdeauna pustie.
Când ajunse sus, Glass se duse spre marginea platformei şi se rezemă de
balustradă, cu picioarele atârnate. Simţea cum trupul i se relaxează, în timp ce
ochii i se plimbau peste şirurile de plante care îşi întindeau frunzele spre
panourile solare. Câmpiile erau mărginite de o fereastră enormă, care făcea să
pară că ar fi crescut direct din stele. Ea şi Luke obişnuiau să se întâlnească acolo.
Era mai sigur decât să se furişeze el pe Phoenix sau decât să meargă ea prin zona
rezidenţială.
— Hei!
Glass se întoarse şi îl văzu pe Luke stând ţeapăn în spatele ei. Vru să se ridice,
dar el scutură din cap.
— Pot să vin lângă tine?
Aprobă din cap şi îşi dădu picioarele într-o parte, să-i facă loc.
— Mulţumesc că ai venit, zise stânjenit. Mama ta nu şi-a dat seama, nu?
— E în regulă. Era prea ocupată să rezolve criza rochiilor.
Luke o surprinse cu un zâmbet, apoi îşi drese vocea.
— Glass… eu… nu reuşesc să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat, zise el, iar
corpul ei se încordă.
Fata nu-l privi.
— Adică, ce putea să facă cineva ca tine pentru a fi condamnată. Apoi, mi-am
amintit – la câteva luni după ce ne-am despărţit, am auzit nişte zvonuri, cum că o
fată de pe Phoenix ar fi fost arestată pentru…
Vocea lui se stinse. Glass se întoarse cu faţa spre el şi văzu că ochii îi străluceau.
— Sincronizarea era perfectă. Dar nu m-am gândit că ai fi putut fi tu.
Luke privea drept în faţă, de parcă ar fi căutat ceva în depărtare.
90
— Mi-am spus că nu mi-ai fi ascuns aşa ceva. Simţeam nevoia să cred că aveai
mai multă încredere în mine.
Glass îşi muşcă buza, încercând să oprească valul de cuvinte care ameninţa să se
reverse. Voia cu disperare să îi spună, dar la ce bun să recunoască? Mai bine să îl
lase să creadă că era doar o fată prostuţă şi răsfăţată de pe Phoenix, care îi
frânsese inima. El era fericit cu Camille şi merita să fie fericit. Dar apoi Luke se
aplecă şi îi prinse bărbia în mână şi toate gândurile ei dispărură.

Glass se trezi zâmbind. Deşi trecuseră câteva săptămâni de la noaptea pe care ea

şi Luke o petrecuseră împreună, doar la asta se gândea. Dar tocmai când se
pregătea să revadă în minte cele petrecute, o lovi un val de greaţă. Se rostogoli
din pat şi se împletici spre baie, recunoscătoare că luminile funcţionau, probabil,
graţie noului „prieten” al mamei sale, şeful Consiliului de Resurse. Se lăsă pe
podeaua rece din baie şi închise repede uşa, în timp ce mintea ei se lupta cu
stomacul. Se forţă să respire, încercând să nu facă gălăgie. Ultimul lucru de care
avea nevoie era ca mama ei să o târască la centrul medical.
Stomacul învinse, iar Glass se aplecă peste vasul de toaletă, exact la timp. Se
înecă, ochii i se umplură de lacrimi, apoi se rezemă de perete. Era imposibil să se
întâlnească cu Wells la prânz, deşi se simţea foarte prost să-i tragă clapa din nou.
Îşi petrecuse tot timpul cu Luke şi nu prea fusese prietena lui Wells în ultima
vreme. Îi era dor de el. El nu părea să îi poarte pică, ceea ce, cumva, înrăutăţea
lucrurile. Mai ales după cele întâmplate cu mama lui şi cu Clarke, care se purta
ciudat… Chiar trebuia să îl vadă.
— Glass? strigă mama ei, de cealaltă parte a uşii. Ce se întâmplă?
— Nimic, zise ea, încercând să aibă o voce normală.
— Eşti bolnavă?
Glass gemu încet. Noul lor apartament nu oferea deloc intimitate. Îi era dor de
vechea locuinţă, spaţioasă, cu ferestre pline cu stele. Tot nu înţelegea de ce
trebuiseră să se mute, doar pentru că tatăl lor luase neobişnuita şi umilitoarea
decizie de a divorţa şi de a pleca.
— Intru, strigă mama ei din nou.
Glass îşi şterse repede gura şi încercă să se ridice în picioare, dar alunecă la loc,
când un alt val de greaţă îi întoarse stomacul pe dos. Uşa se deschise şi o văzu pe
mama ei îmbrăcată de seară, în ciuda faptului că nu era nici măcar amiază. Dar
înainte să apuce să întrebe unde se ducea – sau de unde venea – ochii mamei sale
se făcură mari şi păli vizibil sub machiajul aplicat cu generozitate.
— Ce se întâmplă?
— Nimic, zise Glass, încercând să-şi alunge ceaţa din minte, astfel încât să poată
oferi o explicaţie care să o facă pe mama ei să plece.
91
Problemele stomacale erau rare pe Phoenix şi oricine care părea un pic contagios
trebuia să intre în carantină.
— Nu am nimic.
— Vomitai, cumva…
Sonja se uită în spate şi coborî vocea, lucru care era ridicol, având în vedere că în
apartament erau doar ele.
— Da, dar sunt bine, cred că doar…
— O, Dumnezeule, zise mama ei şi închise ochii.
— Nu sunt bolnavă, pe cuvânt. Nu e nevoie să intru în carantină. Doar mi-a fost
greaţă în ultimele dimineţi, dar o să treacă până după-amiază.
Când mama ei deschise ochii, nu părea mai puţin îngrijorată. Camera începu să
se învârtească, iar vocea Sonjei se auzea tot mai slab, de parcă vorbeau de la
distanţă. Glass abia reuşi să audă întrebarea, ceva despre când îi venise ultima
dată… Brusc, confuzia deveni o minge de groază. Ridică privirea spre Sonja şi
văzu îngrozitoarea revelaţie în ochii mamei sale.
— Glass… Sonja rămăsese fără cuvinte. Eşti însărcinată.

Văzând faţa lui Luke, plină de milă şi de înţelegere, ultima urmă de autocontrol
dispăru.
— Îmi pare rău.
Respiraţia i se opri în gât, când încercă să-şi reţină un suspin.
— Ar fi trebuit să îţi spun, dar… nu avea rost să murim amândoi.
— Of, Glass!
Luke se întinse şi o luă în braţe. Ea se cuibări recunoscătoare în îmbrăţişarea
familiară, iar lacrimile începură să curgă pe uniforma lui de gardian.
— Nu-mi vine să cred, murmură el. Nu pot să cred că ai trecut prin asta singură.
Ştiam că eşti curajoasă, dar niciodată nu m-am gândit… Ce s-a întâmplat?
întrebă în cele din urmă, iar Glass ştiu la ce se referea.
La cine se referea.
— El…
Înghiţi greu, chinuindu-se să respire. Parcă inima îi era gata să se sfărâme,
incapabilă să mai rabde durerea şi uşurarea din pieptul ei. În cele din urmă, doar
scutură din cap. Nu existau cuvinte pentru aşa ceva.
— Of, Doamne, şopti el şi îi luă mâna, înlănţuindu-şi degetele cu ale ei.
— Îmi pare rău. De ce nu mi-ai spus nimic în seara în care ai evadat? Habar n-
am avut.
Luke închise ochii, de parcă ar fi vrut să alunge amintirea.
— Erai cu Camille. Ştiam că ţi-e prietenă şi m-am gândit… că în sfârşit ai găsit
pe cineva care să te facă fericit.
92
Glass zâmbi şi îşi şterse lacrimile care încă îi curgeau pe faţă.
— Meritai asta, după toate prin câte ai trecut cu mine.
Luke îi dădu după ureche o şuviţă de păr.
— O singură persoană din univers mă poate face fericit, iar persoana aceea stă
lângă mine acum.
O privi, de parcă ar fi vrut să se îmbete cu ea.
— Din clipa în care te-am revăzut am ştiut că nu e Camille, ea e o prietenă bună,
mereu va fi, dar asta e tot şi i-am spus. Te iubesc, Glass. Niciodată nu am încetat
să te iubesc. Şi niciodată nu voi înceta să o fac.
Se aplecă şi o sărută, la început uşor, de parcă ar fi vrut să le ofere buzelor ocazia
de a face cunoştinţă din nou. Pentru o clipă, i se păru că se repeta primul lor
sărut. Dar numai o clipă. Se lipi de Glass, iar gura ei se deschise când a lui se
cufundă în ea. Era vag conştientă de mâna lui prin părul ei, care îi alunecă apoi
pe spate, o trase mai aproape, după care îşi strânse braţele în jurul taliei ei.
După un timp, Glass se trase în spate şi îşi desprinse buzele de ale lui.
— Te iubesc, şopti ea, simţind o nevoie disperată de a o spune.
Te iubesc, te iubesc, te iubesc, reverbau cuvintele prin corpul ei, în timp ce Luke
zâmbea şi o trăgea înapoi spre el.

93
 17. WELLS
Era aproape amiază, iar Clarke era plecată de câteva ore. Una dintre fetele de pe
Arcadia o văzuse în pădure de dimineaţă, iar Wells îşi folosise toată stăpânirea
de sine pentru a nu alerga după ea. Gândul că hoinărea singură pe acolo făcea să
îşi simtă stomacul ca pe un sac de box. Dar trebuia să accepte faptul că, dintre
toţi cei din tabără, Clarke ştia cum să-şi poarte de grijă. Ştia şi cât de important
era să găsească medicamentele. Cu o zi înainte săpaseră încă un mormânt.
Se îndreptă spre cimitirul care răsărise în cealaltă margine a luminişului. În
ultimele zile, Wells avusese grijă ca indicatoarele din lemn să fie puse pe fiecare
movilă, aşa cum îşi amintea că era în pozele vechi. Voise să cioplească numele
pe cruci, dar ştia cum îi cheamă doar pe trei dintre cei cinci copii care dormeau
sub pământ şi nu i se părea corect să lase locul gol la ceilalţi.
Se înfioră şi se întoarse spre morminte. Conceptul îngropării morţilor i se păruse
iniţial respingător, dar acolo nu aveau alternativă. Ideea de a arde trupurile era şi
mai rea. Şi, cu toate că eliberarea corpurilor în spaţiu părea o metodă mai
potrivită, parcă adunarea morţilor într-un spaţiu comun părea mai liniştitoare.
Chiar şi în moarte, nu aveau să fie singuri. De asemenea, era cumva reconfortant
să ai un loc unde să-i vizitezi, să le spui lucruri pe care altora nu puteai să le spui.
Cineva, posibil o fată de pe Walden, pe care o zărise pe lângă copaci, adunase
crengi căzute şi le pusese de-a lungul indicatoarelor din lemn. Seara, scoarţa încă
lucea şi arunca o lumină blândă peste cimitir, o lumină care îi dădea o frumuseţe
aproape nepământeană. Ar fi fost plăcut ca pe navă să fi existat un loc unde să nu
pară ciudat că vorbea cu maică-sa.
Wells ridică privirea spre cerul care se întuneca. Nu ştia dacă cei din Colonie
pierduseră contactul cu nava când se prăbuşiseră, dar spera că dispozitivele de
monitorizare din brăţări încă transmiteau date despre compoziţia sângelui lor şi
despre ritmul cardiac. Trebuie să fi adunat suficiente informaţii pentru a dovedi
că Pământul nu era toxic şi, cu siguranţă, vor începe să trimită acolo grupuri de
oameni. Pentru o clipă, îndrăzni să spere că tatăl său şi Glass vor fi printre ei.
— Ce faci aici?
Wells se întoarse şi o văzu pe Octavia îndreptându-se încet spre el. Glezna ei se
vindeca repede şi nu mai şchiopăta atât de tare.
— Nu ştiu. Mă reculeg, cred. Făcu semn spre morminte. Dar tocmai plecam,
adăugă repede, în timp ce o privea aruncându-şi părul negru peste umăr. E rândul
meu să merg după apă.
— Vin cu tine.
Octavia zâmbi, iar Wells îşi întoarse privirea, stânjenit. Genele lungi, care o
94
făcuseră să pară atât de inocentă când dormea în cortul-infirmerie, ofereau acum
ochilor ei mari şi albaştri o notă de strălucire sălbatică.
— Eşti sigură că e o idee bună, cu glezna ta? E un drum lung.
— Sunt bine, zise ea, cu vocea plină de o exasperare veselă, şi i se alătură. Deşi e
foarte drăguţ din partea ta că îţi faci griji. Ştii, continuă mărind pasul ca să ţină
ritmul cu el, e ridicol că toţi se agaţă de fiecare cuvânt al lui Graham. Tu ştii mult
mai multe decât el.
Wells luă una dintre canistrele goale de lângă cortul cu provizii şi se întoarse
spre pădure. Descoperiseră un izvor nu departe de tabără şi toată lumea suficient
de puternică să care un vas plin mergea cu rândul după apă. Cel puţin aşa ar fi
trebuit, să facă cu rândul. Pe Graham nu îl mai văzuse acolo de câteva zile.
Octavia se opri când Wells trecu de linia copacilor.
— Vii? întrebă el şi îi aruncă o privire peste umăr.
Ea îşi lăsă capul pe spate, cu ochii mari, scanând contururile umbroase ale
copacilor în lumina slabă.
— Vin.
Vocea ei deveni mai slabă, când ajunse lângă el.
— Încă n-am fost în pădure.
Wells se înmuie. Chiar şi lui, care îşi petrecuse mare parte din viaţă visând la
venirea pe Pământ, i se păruse înspăimântătoare în unele momente – imensitatea,
sunetele necunoscute, senzaţia că dincolo de focul de tabără se putea ascunde
orice. Iar el avusese timp să se pregătească. Îşi închipuia cum era pentru ceilalţi,
care fuseseră luaţi din celule, vârâţi în navă şi, înainte să apuce să-şi dea seama
ce se întâmpla, trimişi pe o planetă străină, care niciodată nu fusese pentru ei mai
mult decât un cuvânt gol.
— Ai grijă, zise el şi arătă spre o rădăcină ascunsă sub o grămadă de frunze.
Terenul e destul de accidentat aici.
Wells luă mâna mică a Octaviei şi o ajută să treacă de un copac căzut. Era ciudat
să îşi închipuie că ceva fără puls putea să moară, dar coaja umedă, care se
desprindea de trunchi, semăna, categoric, cu un cadavru.
— Deci e adevărat? întrebă Octavia când începură să coboare panta care ducea
spre izvor. Chiar ai făcut să fii condamnat doar ca să poţi veni aici cu Clarke?
— Cred că da.
Ea oftă melancolic.
— E cel mai romantic lucru pe care l-am auzit.
Wells îi zâmbi ironic.
— Crede-mă, nu e.
— Adică? întrebă ea şi îşi lăsă capul într-o parte.
În umbra pădurii, arăta din nou ca un copil. Wells îşi mută privirea, brusc,
95
incapabil să se uite în ochii ei. Se întreba cu înverşunare ce ar fi zis Octavia dacă
ar fi aflat adevărul. Nu era cavalerul curajos care venise să o salveze pe prinţesă.
El era motivul pentru care ea fusese închisă.

Wells privi cipul pentru a paisprezecea oară de când se aşezase, două minute în
urmă. Mesajul pe care Clarke i-l trimisese în ziua aceea părea neliniştit, iar ea se
purtase ciudat în ultimele săptămâni. Abia o văzuse şi de fiecare dată când
reuşise să dea de ea, era foarte nervoasă. Nu se putea abţine să se gândească la
faptul că voia să se despartă de el. Singurul lucru care împiedica neliniştea să-i
găurească stomacul era faptul că ştia sigur că nu ar fi ales biblioteca pentru asta.
Ar fi fost crud din partea ei să umbrească farmecul locului pe care amândoi îl
iubeau cel mai mult. Clarke nu i-ar fi făcut aşa ceva.
Auzi paşi şi se ridică în picioare, iar luminile de deasupra se aprinseră. Wells
stătuse nemişcat atât de mult timp, încât biblioteca uitase de prezenţa lui şi
singurele lumini aprinse rămăseseră cele de siguranţă, din podea. Clarke se
apropie, îmbrăcată tot cu hainele de spital, lucru care, de obicei, îl făcea să
zâmbească – îi plăcea că ea nu pierdea ore întregi preocupată de felul în care
arăta, aşa cum făceau cele mai multe fete de pe Phoenix –, dar bluza albastră şi
pantalonii erau prea largi pentru ea, iar în jurul ochilor avea cearcăne negre.
— Hei, zise el şi se apropie să o sărute uşor, în semn de salut.
Ea nu se dădu la o parte, dar nici nu îi răspunse la sărut.
— Eşti bine? întrebă el, deşi ştia prea bine că nu era.
— Wells, începu ea, dar vocea i se frânse.
Clipi, ca să-şi alunge lacrimile. Ochii lui se făcură mari, alarmaţi. Clarke nu
plângea niciodată.
— Hei, murmură şi îşi puse un braţ în jurul ei, să o conducă spre canapea.
Picioarele păreau să îi tremure.
— O să fie bine, promit. Doar spune-mi ce se întâmplă.
Îl privea şi vedea cum se lupta cu dorinţa de a avea încredere în el şi cu teama.
— Trebuie să îmi promiţi că nu o să spui nimănui.
Aprobă din cap.
— Desigur.
— Vorbesc serios. Nu e o bârfă. E ceva real, e o chestiune de viaţă şi de moarte.
Wells îi strânse mâna.
— Clarke, ştii că poţi să îmi spui orice.
— Am aflat… Trase aer în piept, închise ochii o clipă, apoi continuă. Ştii de
cercetările pe care le fac părinţii mei, în legătură cu radiaţiile.
El aprobă. Părinţii ei conduceau un studiu important, menit să determine când,
dacă se va întâmpla vreodată, va fi sigur ca oamenii să se întoarcă pe Pământ.
96
Ori de câte ori tatăl său îi vorbea despre o misiune pe Terra, Wells se gândea la
asta ca la o posibilitate îndepărtată, mai mult o speranţă decât un plan real.
Totuşi, ştia cât de importantă era munca familiei Griffin pentru cancelar şi pentru
întreaga Colonie.
— Fac teste pe oameni, zise Clarke încet.
Wells simţi fiori pe spate, dar nu zise nimic, doar o strânse mai tare de mână.
— Fac experimente pe copii, zise ea şoptit, în cele din urmă.
Vocea îi era goală, de parcă gândul acela i se învârtise în minte atât de mult încât
nu mai însemna nimic.
— Care copii? întrebă el, mintea lui chinuindu-se să înţeleagă.
— Neînregistraţi, zise Clarke, cu ochii plini de lacrimi sclipind brusc a furie.
Copii de la centrul de îngrijire, ai căror părinţi au fost executaţi pentru încălcarea
legilor. Auzea acuzaţia nerostită. Oameni pe care tatăl tău i-a ucis.
— Sunt atât de mici…
Vocea lui Clarke se stinse. Se lăsă pe spate şi se făcu mai mică, de parcă
adevărul luase cu el o parte din ea. Wells îşi trecu braţul prin spatele ei şi, în loc
ca ea să se retragă, aşa cum făcuse de fiecare dată în ultimele săptămâni, se
sprijini pe el şi îşi puse capul pe pieptul lui.
— Toţi sunt atât de bolnavi.
Îi simţea lacrimile prin cămaşă.
— Unii dintre ei au murit deja.
— Îmi pare atât de rău, Clarke, murmură, încercând să găsească ceva de spus,
orice i-ar fi putut alunga durerea. Sunt sigur că părinţii tăi au grijă să…
Se opri. Nu existau cuvinte care să repare aşa ceva. Trebuia să facă ceva, să
oprească totul, înainte ca vina şi groaza să o distrugă.
— Ce pot să fac? întrebă, iar vocea lui redeveni fermă.
Ea sări în picioare şi îl privi, cu o nouă teroare în ochi.
— Nimic, zise, cu o determinare care îl luă prin surprindere. Trebuie să îmi
promiţi că nu vei face nimic. Părinţii mei m-au pus să jur că nu voi spune
nimănui. Nu vor să facă asta, Wells. Nu a fost alegerea lor. Vicecancelarul
Rhodes îi obligă. I-a ameninţat. Îl apucă de mâini. Promite-mi că nu vei spune
nimic. Eu… Îşi muşcă buza. Pur şi simplu, nu am mai putut să-ţi ascund asta,
trebuia să spun cuiva.
— Promit, zise el, deşi pielea i se încingea de furie.
Bastardul acela nu avea niciun drept să facă aşa ceva pe la spatele cancelarului.
Se gândi la tatăl său, bărbatul care avea un simţ al dreptăţii de neclintit. Tatăl său
n-ar fi aprobat niciodată testele pe oameni. El putea să oprească asta imediat.
Clarke se uită la el căutându-i privirea, apoi îi zâmbi uşor, tremurat, un zâmbet
care dispăru la fel de repede precum apăruse.
97
— Mulţumesc.
Îşi puse din nou capul pe pieptul lui Wells, iar el o luă în braţe.
— Te iubesc, îi şopti el.
O oră mai târziu, după ce o condusese acasă, Wells se întoarse singur pe puntea
de observaţie. Trebuia să facă ceva. Dacă nu se schimba ceva în curând, vina
avea să o distrugă, iar el refuza să stea cu mâinile în sân. Până atunci, Wells nu
îşi încălcase niciodată o promisiune. Era ceva ce tatăl său îl învăţase de mic – un
conducător îşi respectă întotdeauna cuvântul. Dar apoi îşi aminti lacrimile lui
Clarke şi ştiu că nu avea de ales.
Se întoarse şi porni spre biroul tatălui său.

Umplură carafa cu apă de la izvor şi porniră înapoi spre tabără. După ce îi

răspunsese monosilabic, Wells o făcuse pe Octavia să înceteze cu întrebările
despre Clarke, dar acum mergea alături de el bosumflată, iar el se simţea vinovat.
Era o fată drăguţă şi ştia că fusese bine intenţionată. Oare cum ajunsese acolo?
— Deci, zise Wells rupând tăcerea, ce puteai face tu să fii închisă?
Octavia îl privi surprinsă.
— Nu l-ai auzit pe fratele meu vorbind despre asta? Îi zâmbi slab. Adoră să le
spună oamenilor cum am fost prinsă furând mâncare pentru copiii de la centrul
de îngrijire – pentru cei mici, care mereu sunt intimidaţi, ca să renunţe la porţiile
lor – şi cum monştrii din Consiliu m-au condamnat cât ai clipi.
Ceva din vocea Octaviei îl puse pe gânduri.
— Chiar aşa s-a întâmplat?
— Contează? întrebă ea, cu o oboseală care, brusc, o făcu să pară mai în vârstă.
Cu toţii credem ce vrem unii despre alţii. Dacă asta e povestea pe care Bellamy
vrea să o creadă, eu nu o să-l împiedic.
Wells se opri să-şi mai facă de lucru cu vasul greu cu apă. Cumva, ajunseseră
într-o altă parte a pădurii. Acolo, copacii erau şi mai deşi, dar putea vedea în faţă
suficient de mult încât să-şi dea seama cât de mult deviaseră.
— Ne-am rătăcit?
Octavia privi în toate părţile şi, în ciuda luminii slabe, văzu panica de pe faţa lui.
— O să ne descurcăm. Trebuie doar să…
Se opri, când un sunet vibră prin aer.
— Ce a fost asta? întrebă Octavia. O să…
Wells o întrerupse şi înaintă un pas. Parcă se auzise o ramură ruptă, ceea ce
însemna că ceva se mişca în spatele copacilor. Îi era ciudă că nu luase cu el o
armă. Ar fi fost frumos să se întoarcă cu o pradă, să arate că Bellamy nu era
singurul care putea învăţa să vâneze. Sunetul se auzi din nou, iar frustrarea lui
Wells se transformă în frică. Alungă ideea de a prinde cina – dacă nu era atent, el
98
şi Octavia puteau deveni cină.
Vru să o apuce de mână şi să o ia la fugă, când ceva îi captă privirea. O sclipire
de roşu-auriu. Lăsă jos vasul cu apă şi înaintă câţiva paşi.
— Rămâi acolo, şopti.
Drept în faţă, era un spaţiu deschis, în spatele copacilor. Un fel de luminiş. Se
pregătea să strige numele care îi stătea pe buze, dar înlemni. Pe iarbă stătea
Clarke, prinsă în îmbrăţişarea nimănui altcuiva decât a lui Bellamy. În timp ce îşi
ridica buzele spre tipul de pe Walden, îl cuprinse furia. Simţi căldura care îi urca
din piept spre inima care galopa nebuneşte. Cumva, reuşi să-şi mute privirea şi se
împletici înapoi, înainte ca valul de greaţă să-l facă să ameţească. Se apucă de o
creangă, trase aer în piept, forţându-l să-i intre în plămâni. Fata pentru care îşi
riscase viaţa tocmai se săruta cu altcineva – îl săruta pe temperamentalul care era
posibil să-i fi ucis tatăl.
— Uau, se auzi vocea Octaviei, dintr-o parte. Plimbarea lor pare mai distractivă
decât a noastră.
Dar Wells deja se întorsese şi pornise în direcţia opusă. Era vag conştient că
Octavia se chinuia să îl ajungă şi întreba de un medicament pentru inimă, dar
vocea ei era estompată de pulsul care îi zvâcnea în cap. Nu-i păsa dacă cei doi
găsiseră sau nu medicamentele. Nu exista medicament suficient de puternic să
vindece o inimă frântă.

99
 18. CLARKE
Când Clarke şi Bellamy se întoarseră în tabără, se întunecase. Stătuse în pădure
doar câteva ore, dar în timp ce treceau de linia copacilor, spre luminiş, Clarke
simţea că stătuse o viaţă. Mare parte din drumul de întoarcere, Bellamy fusese
tăcut, dar de fiecare dată când braţul ei se atingea întâmplător de al lui,
electricitatea părea să-i danseze pe piele. Se simţise îngrozitor de jenată după
sărutul lor şi cinci minute bâiguise scuze, în timp ce el zâmbise. În cele din urmă,
o oprise râzând şi îi spusese să nu îşi facă griji.
— Ştiu că nu eşti genul care se giugiuleşte cu oricine în pădure, îi zisese el,
zâmbind jucăuş, dar poate că ar trebui să fii.
Dar pe măsură ce se apropiau de luminiş, amintirea sărutului era alungată de
umbra cortului-infirmerie. Clarke o luă la fugă, cu medicamentele sub braţ.
Cortul era gol, nu era nimeni acolo, în afară de Thalia, care avea febră şi delira
şi, spre surprinderea ei, de Octavia, care stătea în patul ei vechi.
— Celălalt cort e atât de mic, zise Octavia, dar Clarke nu reuşi decât să aprobe
din cap.
Puse jos cutia cu medicamente, o deschise, umplu o seringă şi băgă acul în braţul
Thaliei. Apoi, se întoarse la cutie şi căută calmantele. Îi dădu repede o doză
Octaviei şi zâmbi, când văzu că faţa prietenei ei se relaxa în somn. Pentru câteva
clipe, îngenunche lângă Thalia şi răsuflă uşurată, când constată că pulsul era
regulat. Privi scurt spre brăţara de la încheietura ei şi se întrebă dacă undeva sus
cineva monitoriza şi bătăile inimii ei. Dr. Lahiri, poate, sau un alt medic de top
din Colonie, citea semnele vitale ale celor o sută ca pe ştirile zilei. Cu siguranţă,
văzuseră că deja muriseră cinci dintre ei… Se întrebă dacă puseseră decesul lor
pe seama radiaţiilor şi îşi regândiseră eforturile de colonizare sau dacă fuseseră
suficient de deştepţi să-şi dea seama că fuseseră omorâţi de aterizarea dificilă.
Nu era sigură pe care scenariu îl prefera. Cu siguranţă, nu era pregătită ca
membrii Consiliului să-şi extindă jurisdicţia pe Pământ. Totuşi, părinţii ei îşi
dedicaseră vieţile ajutorului dat umanităţii pentru a se întoarce acasă. O revenire
definitivă ar însemna, într-un fel, că şi părinţii ei reuşiseră. Că nu muriseră
degeaba.
Puse medicamentele înapoi în cutie, pe care o aşeză într-un colţ al cortului. A
doua zi, va găsi un loc unde să le încuie, dar în clipa aceea avea nevoie de
odihnă. Dacă cineva chiar le monitoriza trupurile, avea de gând să se asigure că
nu vor rămâne mai puţin de nouăzeci şi cinci.
Făcu doar câţiva paşi împleticiţi şi se trânti pe pat, fără măcar să se descalţe.
— O să se facă bine? întrebă Octavia.
100
Vocea ei se auzi ca din depărtare. Clarke murmură un da. Abia reuşi să deschidă
pleoapele.
— Ce alte medicamente mai sunt acolo?
— De toate, zise ea.
Sau cel puţin încercă să spună asta. Până să-i iasă cuvintele de pe buze,
extenuarea îi amorţi creierul. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că Octavia se
ridica din pat. Apoi, căzu într-un somn adânc, fără vise.

Când Clarke se trezi, în dimineaţa următoare, Octavia nu mai era acolo, iar
lumina strălucitoare pătrundea în cort.
Thalia era întinsă pe o parte, încă dormind. Clarke se ridică gemând, cu muşchii
încordaţi de la căţăratul din ziua precedentă. Dar era o durere bună: se plimbase
printr-o pădure care nu mai fusese văzută de o fiinţă umană de trei sute de ani.
Stomacul i se strânse, când îşi aminti de o altă distincţie pe care fără să vrea o
câştigase – prima fată care sărutase un băiat pe Pământ, de la Cataclism încoace.
Clarke zâmbi şi se îndreptă spre Thalia. Abia aştepta să se facă suficient de bine
încât să-i poată povesti. Îşi puse palma pe fruntea ei şi fu uşurată să simtă că nu
mai era atât de fierbinte ca seara trecută. Trase uşor pătura, să se uite la burta ei.
Pielea încă avea semne de infecţie, dar roşeaţa nu se mai întinsese. Atât timp cât
va lua antibiotice, se va reface. Era greu de estimat exact, dar, după intensitatea
luminii, presupunea că trecuseră cel puţin opt ore de când Thalia luase ultima
doză. Se întoarse şi porni spre colţul unde pusese cutia cu medicamente şi se
încruntă uşor, când văzu că era deschisă. Se ghemui lângă ea şi îşi ţinu
răsuflarea, clipind des, nevenindu-i să creadă. Cutia era goală. Toate
antibioticele, toate calmantele, până şi seringile – totul dispăruse.
— Nu, şopti ea.
Nu mai rămăsese nimic.
— Nu, zise din nou şi se ridică.
Alergă spre cel mai apropiat pat şi începu să arunce pe jos aşternuturile, apoi
făcu la fel cu ale ei. Ochii îi căzură pe patul Octaviei şi, pentru o clipă, panica se
transformă în suspiciune. Începu să scotocească prin grămada de pături.
— Haide, mormăi pentru sine, dar nu găsi nimic. Nu! bătu ea din picior.
Medicamentele nu erau în cort, era tot mai clar. Dar oricine le luase nu putea fi
departe. Erau mai puţin de o sută de oameni pe planetă şi nu avea de gând să se
liniştească până nu îl găsea pe hoţul care voia să-i fure viaţa Thaliei. Probabil că
nu va trebui să caute prea departe.

După ce aruncă o privire rapidă prin apartament, să se asigure că părinţii ei nu

erau acasă, Clarke se duse repede spre laborator şi tastă codul. Se tot aşteptase ca
101
ai ei să schimbe parola, dar, fie nu ştiau cât de des îi vizita ea pe copii, fie nu
voiau să o împiedice. Poate că le plăcea faptul că le ţinea companie. În timp ce se
îndrepta spre Lilly, le zâmbi celorlalţi, deşi pieptul i se strângea, când vedea cât
de puţini erau treji. Mulţi se îmbolnăveau şi mai rău şi erau tot mai multe paturi
goale.
Încercă să alunge acel gând când se apropie de Lilly, dar, privindu-şi prietena,
mâinile începură să-i tremure.
Lilly murea. Ochii ei abia se deschiseră, când Clarke îi şopti numele, iar buzele,
deşi se mişcară, nu aveau puterea de a articula cuvinte. Pe pielea ei erau şi mai
multe pete roşii, deşi doar unele sângerau, pentru că Lilly nu mai avea putere să
se scarpine. Clarke se aşeză lângă ea, luptându-se cu valul de greaţă care o
cuprinse când văzu respiraţia neregulată a fetei. Partea cea mai rea era faptul că
ştia că acela era doar începutul. Ceilalţi se chinuiseră săptămâni la rând, iar
simptomele se agravau, pe măsură ce radiaţiile le otrăveau trupurile.
Pentru o clipă, Clarke se imagină ducând-o pe Lilly la centrul medical, unde ar fi
putut măcar să-i administreze calmante puternice, chiar dacă era prea târziu să o
salveze. Dar asta ar fi însemnat să-i ceară vicecancelarului să-i execute pe
părinţii ei. Iar el ar fi găsit pe altcineva să termine ce începuseră mama şi tatăl ei.
Clarke spera doar ca toate cercetările lor să se dovedească eficiente, astfel încât
experimentul să poată fi oprit, iar oamenii să nu mai sufere inutil.
Pleoapele translucide ale lui Lilly se deschiseră.
— Bună, Clarke, reuşi să îngâne şi un început de zâmbet îi sclipi pe faţă, înainte
ca un nou val de durere să-l alunge.
Clarke se aplecă şi luă mâna lui Lilly, apoi o strânse uşor.
— Hei, şopti, cum te simţi?
— Bine, minţi Lilly şi făcu o grimasă când încercă să se ridice.
— E OK, îi puse Clarke o mână pe umăr. Nu trebuie s-o faci.
— Nu, vreau să mă ridic.
Vocea fetei era încordată. Clarke o ajută să se salte, apoi îi potrivi pernele. Îşi
stăpâni un fior, când mâna ei atinse spatele fetei. Îi putea simţi fiecare vertebră
prin pielea ei subţire.
— Îţi place antologia Dickens? întrebă Clarke şi se uită sub patul lui Lilly, unde
ţineau cărţile pe care Clarke le furase din bibliotecă.
— Am citit doar prima poveste, cea despre Oliver Twist. Lilly îi zâmbi slab.
Vederea mea e…
Vocea i se stinse. Amândouă ştiau că odată ce subiecţii începeau să aibă
probleme de vedere sfârşitul nu era departe.
— Dar nu mi-a plăcut, oricum. Mi-a amintit prea mult de centrul de îngrijire.
Clarke nu pusese prea multe întrebări cu privire la viaţa lui Lilly înainte de a
102
ajunge acolo. Avusese impresia că nu voia să vorbească despre asta.
— A fost chiar atât de rău? întrebă ea.
Lilly ridică din umeri.
— Cu toţii aveam grijă unii de alţii. Nu aveam pe altcineva. Mă rog, cu excepţia
unei fete. Ea avea un frate, un frate mai mare adevărat.
Se uită în jos, roşind.
— Era… drăguţ. Îi aducea diverse lucruri… mâncare în plus, bucăţi de
panglici…
— Serios? întrebă Clarke prefăcându-se a crede povestea despre o fată care avea
un frate, în timp ce dădea la o parte o şuviţă de păr de pe fruntea transpirată a lui
Lilly.
Chiar şi în starea aceea, Lilly avea înclinaţie spre teatral.
— Pare drăguţ, zise Clarke vag, în timp ce privirea i se opri pe porţiunile unde
Lilly chelise şi care deveneau greu de ignorat.
— În fine, vreau să îmi vorbeşti despre ziua ta de naştere. Ce o să porţi?
Clarke aproape că uitase că ziua ei era în săptămâna următoare. Nu prea avea
chef de sărbătorit.
— O, ştii tu, cei mai buni pantaloni de spital, zise ea. Oricum, aş prefera să stau
aici cu tine, decât să merg la o petrecere prostească.
— OK, Clarke, gemu Lilly cu falsă exasperare. Trebuie să faci ceva. Începi să
devii cu adevărat plictisitoare. În plus, vreau să-mi spui ce rochie o să porţi.
Brusc, gemu de durere.
— Eşti OK? întrebă Clarke, cu mâna pe braţul fragil al fetei.
— Doare.
— Pot să-ţi aduc ceva? Vrei nişte apă?
Lilly deschise ochii, care acum implorau.
— Poţi să îi pui capăt, Clarke. Fu întreruptă de un nou geamăt. Te rog, fă să
înceteze toate astea. E doar o chestiune de timp…
Clarke se întoarse într-o parte, astfel încât Lilly să nu-i vadă lacrimile.
— O să fie bine, şopti ea şi se forţă să mimeze un zâmbet. Promit.
Lilly scânci, înainte să tacă din nou, apoi se lăsă pe spate şi închise ochii.
Clarke trase păturile peste pieptul prietenei ei, încercând să ignore demonul care
încerca să-şi croiască drum printre gândurile ei. Înţelesese ce îi ceruse Lily. Şi nu
ar fi fost greu. Era atât de slăbită, încât ar fi fost suficient să amestece câteva
calmante şi ar fi intrat în comă. Ar fi plecat fără dureri.
La ce mă gândesc? se întrebă Clarke îngrozită. Sângele de pe mâinile părinţilor
ei se scursese pe ale ei. Acel coşmar o infectase, o transformase într-un monstru.
Sau poate că nu era vina părinţilor ei. Poate că mereu avusese acea parte
întunecată, undeva în adâncurile ei, care doar aşteptase să iasă la suprafaţă.
103
Tocmai când se pregătea să plece, Lilly vorbi din nou.
— Te rog, imploră ea. Dacă mă iubeşti, te rog.
Vocea ei abia se auzea, dar avea în ea o disperare care o îngrozi pe Clarke.
— Fă să înceteze toate astea.

Bellamy tăia lemne în cealaltă parte a luminişului. Deşi dimineaţa era rece,
tricoul lui era deja ud de transpiraţie. Clarke încercă să nu observe cum se
întindea pe pieptul musculos. Când o văzu alergând spre el, lăsă toporul în jos şi
se întoarse să-i zâmbească.
— Hei, bună, zise el, în timp ce ea se opri şi îşi trase sufletul. N-ai putut sta
departe, nu-i aşa?
Se apropie şi puse mâna pe talia ei, dar Clarke îi îndepărtă braţul.
— Unde e sora ta? Nu o găsesc nicăieri.
— De ce?
Neliniştea alungă veselia din vocea lui.
— Ce s-a întâmplat?
— Medicamentele pe care le-am găsit ieri au dispărut.
Clarke trase aer în piept şi se îmbărbătă pentru următoarele vorbe.
— Şi cred că le-a luat Octavia.
— Ce?
Bellamy îşi miji ochii.
— Era singura persoană din cort aseară şi părea foarte preocupată de ele…
— Nu, i-o tăie Bellamy. Dintre toţi infractorii de pe planeta asta blestemată,
crezi că sora mea e hoţul?
Se holba la ea, cu ochii plini de furie. Dar când vorbi din nou, vocea lui era
calmă.
— Credeam că eşti altfel. Dar m-am înşelat. Eşti doar o târfă proastă de pe
Phoenix, care crede că ştie totul mai bine decât oricine.
Dădu cu piciorul în coada toporului, apoi trecu pe lângă ea, fără să mai spună
nimic. Pentru o clipă, Clarke rămase nemişcată, prea uimită de vorbele lui pentru
a se urni din loc. Apoi, simţi cum ceva în ea se rupe şi, brusc, o luă la fugă spre
copaci, intrând în umbra pădurii. Gâtuită, se aruncă la pământ şi îşi strânse
braţele în jurul genunchilor, ca să nu lase durerea să-i iasă din piept.
Singură în pădure, Clarke făcu încă ceva pentru prima dată pe Pământ. Plânse.

104
 19. BELLAMY
Bellamy se opri să aşeze mai bine pasărea pe care şi-o atârnase pe umăr.
Confruntarea cu Clarke îl enervase atât de tare, că îşi luase repede arcul şi
plecase în pădure, fără să stea pe gânduri. Abia după ce doborâse pasărea aceea,
aproape de izvor, începuse să se calmeze. Era o pradă bună – prima lui pasăre,
mult mai greu de prins decât animalele de la sol – iar penele ei vor fi perfecte
pentru săgeţile la care lucra şi pe care le va lua cu ei, când el şi Octavia vor pleca
de acolo. În timp ce se întorcea în tabără, îşi dădu seama că nu o mai văzuse pe
Octavia de la primele ore ale dimineţii şi simţi o undă de îngrijorare. Ar fi trebuit
să o caute înainte de a pleca.
Focul era deja făcut şi câteva feţe se întoarseră spre el. Dar niciuna nu zâmbea.
Puse pasărea pe celălalt umăr, ca să le permită să vadă mai bine prada. De ce
naiba se holbau aşa la el?
Un strigăt furios îi atrase atenţia spre un grup din celălalt capăt al luminişului, în
apropiere de rămăşiţele navei. Erau adunaţi în jurul a ceva aflat pe jos. Trase aer
în piept, când forma se mişcă.
Apoi o văzu, iar confuzia se transformă într-o furie cum nu mai simţise până
atunci.
Era Octavia.
Aruncă jos pasărea şi o luă la fugă.
— La o parte, strigă el, în timp ce îşi croia drum printre ei.
Octavia era la pământ, cu lacrimi pe obraji. Graham şi câţiva arcadieni erau
aplecaţi peste ea, cu o sclipire nebunească în priviri.
— Plecaţi de lângă ea! urlă Bellamy înaintând.
Dar, înainte să ajungă la Octavia, un braţ îl apucă de gât şi aproape că îi rupse
traheea. Bellamy gâfâi şi privi în jur agitat. În faţa lui stătea Wells, cu o expresie
rece şi hotărâtă.
— Ce dracu’? Dă-te la o parte.
Când văzu că Wells nu se mişcă, strânse din dinţi şi se aruncă spre el, dar cineva
îl prinse de guler şi îl trase înapoi.
— Lasă-mă, strigă Bellamy şi împinse înapoi cotul, cu suficientă forţă încât să-l
facă să geamă pe cel din spatele lui şi să-i dea drumul.
Octavia era tot pe jos, cu ochii măriţi de groază, privind de la Bellamy la
Graham, care era aplecat peste ea.
— Ai face bine să-mi spui ce se întâmplă, chiar acum, zise Bellamy printre dinţii
încleştaţi.
— V-am auzit pe tine şi pe Clarke vorbind de medicamentele lipsă, mai
105
devreme, zise Wells cu un calm enervant. Nimeni, în afară de Octavia, nu ştia de
ele. Ea trebuie să le fi luat.
— Nu am luat nimic, suspină Octavia. Îşi şterse faţa cu dosul palmei şi îşi trase
nasul. Au înnebunit cu toţii.
Se ridică tremurând şi vru să facă un pas spre Bellamy.
— Nu pleci nicăieri, i-o trânti Graham, apucând-o de talie şi trăgând-o înapoi.
— Dă-i drumul! urlă Bellamy.
Se aruncă spre Graham, dar Wells păşi în faţa lui, iar altcineva îi răsuci braţul la
spate.
— Daţi-mi drumul!
Bellamy se smuci sălbatic, încercând să se elibereze, dar erau prea multe mâini
care îl ţineau.
— Uite ce e, continuă Bellamy, încercând în van să-şi păstreze vocea calmă, e
rănită, de când am aterizat. Chiar credeţi că ar fura medicamentele şi le-ar duce
undeva în afara taberei?
— A fost în stare să vină după mine în pădure, ieri, răspunse Wells calm. Am
mers împreună destul de mult.
Bellamy se smulse din nou, incapabil să-şi domolească furia, când îşi dădu
seama de implicaţiile vorbelor lui Wells. Dacă pusese măcar o mână pe sora
lui…
— Uşurel, zise Wells.
Făcu semn cu capul spre tipul de pe Walden, care făcu un pas în faţă, cu o
frânghie.
— Atunci, spune-i ciudatului să-şi ia mâinile dezgustătoare de pe sora mea,
scuipă Bellamy.
Clarke îşi făcu apariţia şi îşi croi drum prin mulţime.
— Ce se întâmplă? întrebă ea, cu ochii mari, când o văzu pe Octavia. Eşti bine?
Octavia scutură din cap, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă.
— Trebuie doar să ne spună unde sunt medicamentele, zise Wells calm, apoi o să
lămurim totul.
— Nu le am, zise Octavia, cu voce tot mai istovită.
— Ştim că minţi, zise Graham.
Octavia ţipă, când el o strânse mai tare de încheietură, iar Bellamy se zbătu să
scape din mâinile care îl ţineau.
— Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile.
— Şi ce o să faci? zise Bellamy către Wells. O să ne ţii legaţi pe amândoi?
— Exact, zise Wells, cu bărbia încordată. O vom închide pe Octavia până când
ne va spune unde a ascuns medicamentele sau până când vom găsi dovezi care să
incrimineze pe altcineva.
106
— S-o închizi?
Bellamy se uită demonstrativ în jur, prin luminiş.
— Şi cum crezi că ai să faci asta?
Clarke înaintă, cu faţa încordată.
— Eu oricum îmi petrec mare parte din zi în infirmerie, zise ea tăios. Octavia
poate sta acolo. O să fiu cu ochii pe ea şi o să mă asigur că nu se furişează afară.
— Vorbeşti serios? pufni Graham. A furat medicamentele de sub nasul tău, iar
planul tău e să stai cu ochii pe ea?
Clarke se întoarse spre Graham, încruntată.
— Dacă pentru tine nu e suficient, Graham, poţi pune un paznic la uşă.
— E ridicol.
Întregul corp al lui Bellamy începu să tremure, furia lui mocnită fiind pe cale să
explodeze.
— Uitaţi-vă la ea, zise încet. Evident, nu e un pericol pentru nimeni. Doar
dezlegaţi-o şi promit că nu o s-o scap din ochi.
Cercetă mulţimea care se adunase în jurul lor, în căutarea unei feţe înţelegătoare.
Cu siguranţă, observase şi altcineva că toată povestea era o tâmpenie. Dar nimeni
nu părea dornic să-i întâlnească privirea.
— Sunteţi nebuni cu toţii. Gura i se strânse într-un mârâit, când se întoarse spre
Graham. Tu ai furat medicamentele alea.
Graham chicoti şi se uită spre Asher.
— Ţi-am spus că aşa va zice.
Cerul se întuneca, norii se adunau într-o pătură gri. Bellamy trase aer în piept.
— Bine. Credeţi ce vreţi. Doar dezlegaţi-o pe Octavia şi lăsaţi-ne să plecăm. O
să părăsim tabăra pentru totdeauna. Nici măcar nu o să luăm din preţioasele
voastre provizii.
Se uită spre sora lui, dar ea nu părea încântată de idee; faţa ei părea şocată.
— Nu va trebui să vă mai faceţi griji în legătură cu noi.
O urmă de durere trecu peste faţa lui Clarke, înainte să-şi pună din nou masca
hotărârii neclintite. O să-i treacă, se gândi Bellamy, cu amărăciune. Va găsi pe
altcineva cu care să hoinărească prin pădure.
— Nu prea cred, zise Graham rânjind. Nu înainte să recuperăm medicamentele.
Nu putem lăsa să mai moară cineva, pentru că surioara ta e dependentă de
medicamente.
Lui Bellamy îi tresări fiecare nerv din corp din cauza acuzaţiei şi-şi dori din tot
sufletul să-l strângă de gât pe Graham.
— Ajunge! zise Clarke dând din cap spre Graham şi ridicând o mână. Eu vreau
să recuperăm medicamentele mai mult decât oricine, dar aşa nu ne ajuţi.
— Bine, o întrerupse Bellamy. Dar eu o duc în cort. Şi nimeni nu mai pune
107
mâinile pe ea.
Se eliberă şi porni spre Octavia, o luă de mâini şi îl privi pe Graham.
— O să regreţi toate astea, zise Bellamy pe un ton grav, periculos.
Îşi puse braţul în jurul surorii lui, care tremura, şi o conduse spre cortul-
infirmerie, cu o determinare sumbră. Ar fi făcut orice să o protejeze. Aşa fusese
mereu.

Era a treia vizită a gardienilor în ultimele luni. Veniseră mai des în anul acela, iar
Octavia creştea. Bellamy încercă să nu se gândească la ce avea să se întâmple
data următoare, dar chiar şi el ştia că nu o vor putea ascunde la infinit.
— Nu-mi vine să cred că au căutat în dulap, zise mama lui cu glas răguşit,
privind-o pe Octavia, pe care Bellamy o dusese pe canapea. Mulţumesc lui
Dumnezeu că n-a plâns.
Bellamy se uită şi el la surioara lui. Totul la ea era minuscul, de la picioruşul
încălţat cu şosete la degetele imposibil de mici. Totul, cu excepţia obrajilor
rotunzi şi a ochilor mari, care sclipeau mereu de lacrimi care nu curgeau. Era
normal ca un copil de doi ani să fie atât de tăcut? Ştia cumva ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi găsit-o?
Bellamy se aşeză lângă Octavia, care îşi întoarse capul şi îl privi cu ochii ei
albaştri. El se întinse să-i atingă una dintre buclele negre lucioase. Arăta exact ca
acel cap de păpuşă pe care îl găsise căutând printre vechiturile din depozit. Se
gândise să i-o aducă ei, dar hotărâse că punctele de raţie pe care le va obţine la
Schimb erau mult mai importante. De asemenea, nu fusese sigur dacă era bine
să-i dea unui copil un cap de păpuşă, indiferent cât de drăguţ era.
Zâmbi, când Octavia îi prinse degetul în pumnul ei mic.
— Hei, dă-mi-l înapoi, zise el şi mimă un geamăt.
Ea zâmbi, dar nu chicoti. Nu-şi amintea să o fi auzit râzând.
— A fost cât pe ce, mormăi mama lui, care patrula prin cameră. Cât pe ce… cât
pe ce… cât pe ce.
— Mamă, te simţi bine? întrebă Bellamy, simţind cum îl cuprinde din nou
panica.
Ea se întoarse la chiuvetă, care încă era plină cu vase, în ciuda faptului că în acea
dimineaţă fusese ora lor de apă. Nu apucase să termine de spălat înainte să vină
gărzile. Aveau să mai treacă cinci zile până să le poată spăla. Pe hol se auzi un
zgomot slab, urmat de un hohot de râs. Mama lui tresări şi se uită în jur.
— Bag-o înapoi în dulap.
Bellamy îşi puse braţul în faţa Octaviei.
— E în regulă, zise el. Gărzile abia au plecat. Nu se vor întoarce o vreme.
Mama lui mai făcu încă un pas. Ochii ei erau măriţi şi plini de groază.
108
— Ia-o de aici!
— Nu, zise Bellamy, care se ridică de pe canapea şi se postă în faţa Octaviei.
Nici măcar nu au fost gardieni. Erau doar unii care se prosteau. Nu e nevoie.
Octavia scânci, dar se opri, când mama lor o fixă cu privirea.
— Of, nu, nu, nu, mormăi ea, trecându-şi mâinile prin părul deja ciufulit.
Se rezemă de perete şi se lăsă să alunece în jos, cu un zgomot surd. Bellamy se
uită la Octavia, apoi se apropie încet de mama lor şi îngenunche lângă ea.
— Mamă?
Un nou tip de frică îl cuprinse, diferită de cea pe care o simţise în timpul
inspecţiei. Teama aceea era rece, părea să pornească din stomac, apoi simţi cum
îi transforma sângele în gheaţă.
— Nu înţelegi, zise ea slab, holbându-se la ceva din spatele lui. O să mă omoare.
O să te ia, iar pe mine o să mă omoare.
— Să mă ia unde? întrebă el cu voce tremurată.
— Nu le poţi avea pe amândouă, şopti ea, iar ochii i se făcură şi mai mari. Nu le
poţi avea pe amândouă. Clipi şi îşi fixă din nou privirea pe el. Nu poţi avea şi
mamă, şi soră.

109
 20. GLASS
Glass parcurse în fugă ultimele scări şi coti pe coridor. Nu se temea că va fi
oprită de gardieni pentru că încălcase ora stingerii. Simţea că plutea. Îşi duse
mâna la buze, unde încă simţea amintirea sărutului, şi zâmbi. Era puţin trecut de
trei dimineaţa; nava era goală, luminile de pe hol slabe. Când plecase de lângă
Luke, simţise o durere aproape fizică, dar ştia că era mai bine decât să rişte să fie
prinsă de mama ei. Dacă adormea suficient de repede, va putea să îşi închipuie
că încă mai era cu Luke, lângă căldura lui, cuibărită lângă el.
Puse degetul mare pe tastatura de la intrare şi intră.
— Bună, Glass, se auzi vocea mamei sale de pe canapea.
Glass tresări şi se bâlbâi.
— Bună, eu… ăăă…
Se chinui să găsească cele mai potrivite cuvinte, încercând să inventeze un motiv
plauzibil pentru care fusese plecată în toiul nopţii. Dar nu putea să mintă; nu şi
de data aceea, în legătură cu acel motiv.
Rămaseră tăcute un moment lung şi, cu toate că nu putea să vadă expresia de pe
faţa mamei sale, îi simţea prin întuneric nedumerirea şi furia.
— Ai fost cu el, nu-i aşa? întrebă Sonja în cele din urmă.
— Da, zise Glass, uşurată că spunea adevărul. Mamă, îl iubesc.
Mama ei înaintă un pas, iar Glass îşi dădu seama că încă era îmbrăcată cu rochia
de seară, pe buze mai avea urme de ruj, iar în aer plutea aroma parfumului ei.
— Tu unde ai fost în seara asta? întrebă Glass istovită.
Povestea de anul trecut se repeta. De când plecase tatăl ei, abia dacă o mai vedea
pe mama ei, care ieşea foarte mult, iar uneori dormea ziua. În clipa aceea, Glass
nu avea energia pentru a se simţi jenată, nici măcar furioasă pe comportamentul
mamei sale. Nu simţea decât o uşoară tristeţe.
Buzele Sonjei se strâmbară într-o tentativă de zâmbet.
— Habar n-ai ce am făcut pentru a te proteja. Trebuie să stai departe de băiatul
acela.
— Băiatul acela? Ştiu, tu crezi că e doar…
— Ajunge, i-o tăie mama ei. Nu îţi dai seama cât de norocoasă eşti că te mai afli
aici? Nu am de gând să te las să mori pentru un gunoi de pe Walden, care seduce
fetele de pe Phoenix, iar apoi le abandonează.
— El nu e aşa! strigă Glass, iar vocea ei deveni stridentă. Nici măcar nu îl
cunoşti.
— Nu-i pasă de tine. Tu erai gata să mori, ca să îl salvezi. Cât timp ai fost
închisă, probabil că te-a uitat.
110
Glass scânci. Era adevărat că Luke începuse să se vadă cu Camille, în timp ce ea
era închisă. Dar nu putea să îl învinovăţească, nu după răutăţile pe care ea le
spusese când se despărţise de el, în încercarea disperată de a nu-l pune în
primejdie.
— Glass.
Vocea Sonjei tremură, din cauza efortului de a rămâne calmă.
— Îmi pare rău că sunt dură. Dar cum cancelarul e încă în comă, trebuie să ai
mare grijă. Dacă îşi revine şi îi dai un motiv, orice motiv de a revoca graţierea, o
va face. Oftă. Nu pot să te las să îţi rişti din nou viaţa. Ai uitat deja ce s-a
întâmplat?
Bineînţeles că Glass nu uitase. Amintirea acelor lucruri era permanentă, la fel ca
cicatricele lăsate de cătuşe pe pielea ei, ceva ce avea să ducă cu ea toată viaţa.
Iar mama ei nici măcar nu ştia tot adevărul.

Glass ignoră privirile ciudate ale gardienilor, în timp ce trecea de punctul de

verificare, şi o luă pe pod, spre Walden. Lasă-i să creadă că am fost să cumpăr
droguri, dacă vor, se gândea. Nicio pedeapsă pe care i-ar fi dat-o nu putea să o
rănească mai rău decât ceea ce era pe cale să facă.
Se însera, iar coridoarele erau, din fericire, pustii. Luke trebuia să se fi întors de
la tura de dimineaţă, iar Carter probabil că mai era la centrul de distribuţie, unde
lucra la sortarea pachetelor nutritive. Glass ştia că era o prostie – Carter o ura şi
avea să o urască şi mai mult, după ce va afla că îi frânsese inima lui Luke –, dar
nu suporta să se despartă de el ştiind că în cealaltă cameră era Carter.
Se opri la uşă şi, fără să îşi dea seama, îşi duse mâna la burtă. Trebuia să o facă
în clipa aceea. Deja amânase de prea multe ori. Îşi adunase curajul să se despartă
de el, apoi ezitase, când cuvintele îi urcaseră pe buze. Data viitoare, îşi spusese
mereu. Trebuie doar să îl mai văd o dată. Dar burta ei devenea tot mai vizibilă.
Chiar şi cu jumătăţi de porţii, îi era tot mai greu să ascundă creşterea în greutate,
sub rochii fără formă, care o făceau pe Cora să chicotească. În curând, avea să se
vadă bine. Şi aveau să înceapă întrebările. Consiliul putea să îi ceară să spună
cine era tatăl. Dacă ar mai fi fost împreună cu Luke, ar fi aflat şi el şi s-ar fi oferit
să ispăşească pedeapsa, într-o încercare nechibzuită de a o salva pe ea, şi astfel ar
fi murit amândoi.
Îi salvezi viaţa, îşi spuse Glass şi bătu la uşă, moment în care îşi dădu seama că
era ultima dată când venea acolo. Ultima dată când va vedea cum îi zâmbeşte
Luke, de parcă era singura fată din Univers. Propriile cuvinte de încurajare i se
păreau goale. Apoi, uşa se deschise, dar nu era Luke. Era Carter, îmbrăcat doar
cu o pereche de pantaloni de lucru.
— Nu e aici, mârâi el, mijindu-şi ochii când îi văzu obrajii înroşiţi.
111
— O, scuze, zise Glass şi, involuntar, făcu un pas înapoi. O să revin mai târziu.
Dar Carter o luă prin surprindere când se întinse şi o apucă de braţ, iar palma lui
se strânse dureros pe încheietura ei.
— Ce te grăbeşti aşa? întrebă el, cu un zâmbet neaşteptat, care făcu să i se
strângă stomacul. Intră şi aşteaptă-l. Sunt sigur că trebuie să apară.
Glass tresări, îşi frecă încheietura şi îl urmă înăuntru. Uitase cât de înalt era.
— Nu ai lucrat azi? întrebă ea, pe cel mai politicos ton posibil, şi se aşeză pe
marginea canapelei, unde stătea de obicei cu Luke.
Inima ei se strânse, când îşi dădu seama că niciodată nu va mai putea să se
cuibărească pe umărul lui sau să-şi treacă degetele prin buclele lui, în timp ce el
stătea cu capul în braţele ei.
— Nu am avut chef, zise Carter şi ridică din umeri nepăsător.
— Of, făcu ea, abţinându-se să îl critice.
Dacă nu avea grijă, Carter risca să fie degradat din nou şi singura poziţie mai jos
de cea de la centrul de distribuţie era la salubrizare.
— Îmi pare rău, adăugă ea, pentru că nu prea ştia ce altceva să spună.
— Nu, nu îţi pare, zise Carter şi desfăcu o sticlă pe care nu scria nimic.
Glass strâmbă din nas. Whisky de pe piaţa neagră.
— Eşti la fel ca toţi ceilalţi nemernici de pe Phoenix. Vă pasă doar de voi.
— Ştii ce, ar trebui să plec, zise Glass şi se îndreptă repede spre uşă. Spune-i lui
Luke că o să trec mai târziu.
— Stai, strigă el.
Glass îl ignoră şi prinse clanţa, dar înainte să apuce să mai facă ceva, Carter
ajunse în spatele ei şi trânti uşa la loc.
— Lasă-mă să plec, îi ceru ea şi se întoarse cu faţa la el.
Rânjetul lui Carter se lărgi, făcând-o să simtă fiori pe spate.
— Care e problema? întrebă el şi îi atinse braţele. Amândoi ştim cât de mult îţi
place să te fâţâi pe Walden. Nu te preface că eşti mofturoasă.
— Ce vrei să spui? zise Glass şi icni când încercă fără succes să scape din
strânsoarea lui.
Carter se încruntă şi îşi înfipse dureros degetele în braţele ei.
— Crezi că eşti rebelă, că te furişezi pe aici cu Luke. Dar eu am cunoscut o
grămadă de fete ca tine, de pe Phoenix. Sunteţi toate la fel.
Încă ţinând-o de un braţ, cu cealaltă mână încercă să-i desfacă cureaua de la
pantaloni.
— Încetează, zise Glass şi încercă să-l împingă, simţind cum groaza i se
răspândeşte rapid prin vene. Apoi, mai tare: Opreşte-te! Dă-mi drumul!
— E în regulă, murmură Carter şi o trase mai aproape de el, răsucindu-i braţele
deasupra capului.
112
Glass dădu să se tragă, dar el era de două ori mai greu decât ea şi nu reuşi să îl
dea la o parte. Se smuci sălbatic, încercând să-şi bage genunchiul în burta lui, dar
nici asta nu reuşi.
— Nu-ţi face griji, zise el şi-i umplu urechea cu respiraţia lui acră. Luke nu o să
se supere. Îmi e dator, după tot ce am făcut pentru el. În plus, el împarte totul.
Glass deschise gura să ţipe, dar Carter se apăsă pe pieptul ei şi simţi că nu mai
are aer în plămâni. Puncte negre începură să-i danseze prin faţa ochilor şi simţi
că îşi pierde cunoştinţa.
Apoi, uşa se deschise, iar Carter sări înapoi atât de repede, că ea îşi pierdu
echilibrul şi căzu.
— Glass? zise Luke şi intră. Eşti bine? Ce se întâmplă?
Fata încercă să respire, dar înainte să apuce să răspundă Carter strigă de pe
canapea, unde se întinsese deja, cu un aer de prefăcută indiferenţă.
— Iubita ta tocmai îmi arăta ultimul stil de dans de pe Phoenix. Cred că trebuie
să mai exerseze, pufni el.
Luke încercă să prindă privirea lui Glass, dar ea se feri. Inima îi bătea nebuneşte,
de frică şi de furie.
— Scuze că am întârziat, Bekah şi Ali m-au ţinut de vorbă, zise Luke şi se aplecă
să o ajute.
Se referea la doi dintre prietenii lui de la lucru, care fuseseră mereu drăguţi cu
Glass.
— Hei, ce s-a întâmplat? o întrebă încet, când văzu că ea nu îi ia mâna.
După cele întâmplate, tot ce îşi dorea era să se arunce în braţele lui, să permită
căldurii trupului său să îl convingă pe al ei că totul era bine. Dar venise acolo cu
un scop. Nu putea să îl lase să o liniştească.
— Eşti bine? Vrei să mergem să vorbim în camera mea?
Glass privi spre Carter, lăsând furia şi ura pentru el să iasă la suprafaţă, să-i
fiarbă în vene. Se ridică.
— Nu merg în camera ta, zise ea, străduindu-se ca vocea să îi sune rece, într-un
fel pe care nici ea nu îl recunoştea. Niciodată.
— Cum? Ce e? întrebă Luke şi o trase blând de mână, dar ea se smuci. Glass?
Nedumerirea din vocea lui era suficientă să-i facă inima să o ia la goană.
— S-a terminat, zise ea, şocată de răceala din propria voce.
O indiferenţă ciudată se răspândi prin ea, de parcă nervii ei s-ar fi retras, să o
protejeze de durerea care, cu siguranţă, ar fi distrus-o.
— Chiar credeai că o să dureze?
— Glass.
Vocea lui Luke era slabă şi încordată.
— Nu ştiu sigur ce vrei să spui, dar putem continua discuţia asta în camera mea?
113
Încercă să-şi pună mâna pe braţul ei, dar ea se feri.
— Nu.
Se prefăcu scârbită şi se uită în altă parte, să nu-i observe lacrimile.
— Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să mă aduci aici.
Luke rămase tăcut, iar Glass nu se putu abţine să-l privească. Se holba la ea, cu
ochii plini de durere. Întotdeauna îşi făcuse griji că nu era suficient de bun pentru
Glass – că o împiedica să îşi găsească pe cineva mai bun pe Phoenix. Şi, iată, îi
spunea exact ceea ce cândva îi spusese că nu se va întâmpla.
— Chiar simţi asta? întrebă el, în cele din urmă. Credeam că noi… Glass, te
iubesc, zise el slab.
— Eu nu te-am iubit niciodată.
Glass rosti cuvintele cu atâta intensitate, încât avu impresia că îşi smulsese
sufletul odată cu ele.
— Nu înţelegi? Pentru mine, a fost doar un joc, să văd cât timp va dura până să
fiu prinsă. Dar s-a terminat. M-am plictisit.
Luke se întinse să o prindă de bărbie, să o întoarcă, să o privească în ochi. Simţea
cum căuta un semn al adevăratei Glass.
— Nu vorbeşti serios. Nu ştiu ce se întâmplă, dar asta nu eşti tu. Glass, vorbeşte
cu mine, te rog.
Pentru o clipă, Glass ezită. Putea să îi spună adevărul. Sigur că ar fi înţeles, i-ar
fi iertat toate lucrurile îngrozitoare pe care i le spusese. Şi-ar fi pus capul pe
umărul lui şi s-ar fi prefăcut că totul era în regulă. Puteau înfrunta situaţia
împreună. Apoi, se gândi că Luke ar fi executat, se gândi la injecţia letală care l-
ar fi omorât înainte ca trupul lui să fie abandonat în spaţiu.
Singurul mod de a salva inima lui Luke era să i-o frângă.
— Nici măcar nu mă cunoşti, zise ea şi se trase de lângă el, simţind în piept o
durere ascuţită. Ţine, îi zise clipind des, ca să-şi ascundă lacrimile, şi îşi desfăcu
lănţişorul de la gât. Nu-l mai vreau.
I-l puse în mână, iar el o privi tăcut, şocat şi îndurerat. Fără să ştie prea bine ce
face, alergă spre uşă, o trânti după ea şi o luă la fugă pe hol, concentrată pe
zgomotul făcut de paşii ei. Drept, stâng, drept, stâng. Doar să ajung acasă, îşi
spuse, doar să ajung acasă, apoi o să pot plânge. Dar în clipa în care ajunse la
colţ se clătină şi se lăsă jos, cu mâinile pe abdomen.
— Îmi pare rău, şopti ea încet, neştiind dacă îi vorbea copilului sau lui Luke sau
propriei inimi frânte.

114
 21. CLARKE
În cortul-infirmerie, tensiunea era atât de mare că, practic, Clarke simţea cum o
apăsa pe piept când respira. Se învârtea tăcută pe lângă Thalia şi încerca în zadar
să învingă infecţia care deja pusese stăpânire pe rinichii ei şi care părea hotărâtă
să acapareze şi ficatul, clocotind în gând din cauza egoismului Octaviei. Cum
putea să stea acolo privind cum Thalia se zbate între viaţă şi moarte şi să nu
înapoieze medicamentele?
Apoi, privi spre colţ, unde Octavia se ghemuise. La vederea obrajilor ei rotunzi
şi a genelor dese, care o făceau să pară dureros de tânără, furia lui Clarke fu
înlocuită de îndoială şi de vină. Poate că nu Octavia le luase. Dar atunci cine?
Privirea ei coborî spre brăţara prinsă de încheietura Thaliei. Dacă ar rezista până
ar sosi următorul val de colonişti, se gândea. Dar nu se ştia când va fi asta.
Consiliul va aştepta până când va avea date relevante despre nivelul de
radioactivitate, indiferent ce se întâmpla pe Pământ.
Moartea Thaliei, ştia prea bine, ar fi contat pentru Consiliu la fel de puţin precum
cea a lui Lilly. Orfanii şi infractorii nu contau.
În timp ce urmărea respiraţia greoaie a Thaliei, Clarke simţi un val de furie
puternică. Refuza să stea şi să aştepte ca prietena ei să moară. Nu oamenii
vindecaseră boli cu mult înainte de a fi descoperită penicilina? Trebuia să existe
ceva în pădure, ceva care să lupte cu infecţia. Încercă să-şi amintească ce
învăţase despre plante, la ora de Biologie pământeană. Nu se ştia dacă acele
plante mai existau, totul părea să fi evoluat într-un mod ciudat, după Cataclism.
Dar cel puţin trebuia să încerce.
— Mă întorc, şopti către prietena ei adormită.
Fără să-i spună o vorbă tipului de pe Arcadia, care stătea de pază afară, Clarke
ieşi grăbită din cort şi porni spre copaci, fără să se sinchisească să ia ceva din
cortul cu provizii, de teamă să nu atragă o atenţie nedorită. Dar nu reuşi să
parcurgă mai mult de zece metri şi auzi o voce familiară, care îi zgârie timpanele.
— Unde te duci? întrebă Wells şi i se alătură.
— Să caut plante medicinale.
Era prea obosită să mintă şi oricum nu conta; el întotdeauna vedea dincolo de
minciuni. Cumva, conştiinţa de sine care îl împiedicase să vadă cele mai clare
adevăruri nu îl împiedica să citească secretele din ochii ei.
— Vin cu tine.
— Mă descurc singură, mulţumesc, zise Clarke şi acceleră ritmul, de parcă asta
l-ar fi putut opri pe tipul care traversase sistemul solar doar ca să fie cu ea.
Rămâi aici, în caz că au nevoie de cineva care să conducă o gloată furioasă.
115
— Ai dreptate. Lucrurile au cam scăpat de sub control seara trecută, zise el
încruntat. Nu am vrut să-i fac rău Octaviei. Am vrut doar să ajut. Ştiu că ai
nevoie de medicamentul acela pentru Thalia.
— Ai vrut doar să ajuţi. Am mai auzit asta.
Clarke se întoarse cu faţa spre el. Nu avea timpul şi nici energia să facă faţă
nevoii lui de iertare.
— Ştii ceva, Wells? Şi de data asta, cineva a sfârşit prin a fi condamnat.
Băiatul se opri, iar Clarke întoarse capul, incapabilă să privească durerea din
ochii lui. Dar refuză să îl lase să o facă să se simtă vinovată. Nimic din ce i-ar fi
putut spune nu s-ar fi apropiat de durerea pe care i-o pricinuise. Clarke privi
drept înainte, înaintând spre copaci, încă aşteptând, oarecum, să audă paşii lui în
urma ei. Dar, de data aceea, nu se mai auzi nimic.

Până să ajungă la pârâu, furia pe care o dusese cu ea în pădure fusese înlocuită de

disperare. Omul de ştiinţă din ea era îngrozit de propria naivitate. Era o prostie să
creadă că va recunoaşte vreo plantă, în urma unui curs la care fusese cu şase ani
în urmă, mai ales că era foarte posibil să nu mai arate la fel după atât timp. Dar
refuza să se întoarcă, parţial din cauza propriei mândrii încăpăţânate, parţial din
dorinţa de a-l evita pe Wells cât mai mult.
Era prea rece pentru a trece prin apă, aşa că se căţără pe pantă şi merse pe
margine, pentru a trece pe partea cealaltă. Acela era cel mai depărtat drum de
tabără pe care îl făcuse şi îi părea diferit; chiar şi aerul îi părea cumva altfel decât
în apropierea luminişului. Închise ochii, sperând că asta o va ajuta să identifice
amestecul ciudat de mirosuri pe care nu ştia cum să îl descrie. Parcă încerca să
invoce o amintire care nu fusese a ei.
Pământul era mai neted acolo decât în alte locuri din pădure. Mai în sus, distanţa
dintre copaci era şi mai mare şi chiar copacii păreau să se despartă în şiruri
drepte, de parcă simţiseră prezenţa lui Clarke şi se dădeau la o parte, să o lase să
treacă. Trase de o frunză în formă de stea, dintr-un copac, apoi înlemni, când
privirea ei prinse o sclipire de lumină. Ceva era cuibărit între două crengi mari,
ceva ce reflecta lumina estompată a soarelui. Mai făcu un pas, cu inima
galopând. Era o fereastră. Înaintă încet, simţindu-se de parcă se mişca în unul
dintre visele ei. Fereastra era încadrată de doi copaci, care, probabil, crescuseră
din ruinele construcţiei, indiferent ce o fi fost ea. Dar geamul nu era curat. În
timp ce se apropia, văzu că fereastra era făcută, de fapt, din bucăţele de sticlă
colorată, care fuseseră aranjate în aşa fel încât să formeze o imagine, deşi erau
prea multe crăpături pentru a-şi da seama ce anume fusese.
Se apropie şi puse încet degetul pe sticlă, înfiorându-se când răceala pătrunse
prin degetele ei. Parcă atingea un cadavru. Pentru o clipă, îşi dori ca Wells să fi
116
fost cu ea. Indiferent cât de furioasă era pe el, nu l-ar fi privat de şansa de a
vedea una dintre ruinele la care visase toată viaţa.
Se întoarse şi pătrunse printre copacii înalţi. Mai era o fereastră, dar aceea fusese
spartă. Înaintă şi se ghemui, să vadă înăuntru. Deschizătura zimţată era suficient
de mare ca să se poată strecura prin ea. Soarele începea să apună, iar razele
portocalii păreau să bată direct în deschizătură, lăsând să se vadă ceea ce părea o
podea din lemn. Toate instinctele îi spuneau lui Clarke să nu înainteze, dar nu se
putea opri.
Cu grijă să nu atingă cioburile, întinse braţul prin deschizătură şi atinse lemnul.
Nu se întâmplă nimic. Strânse pumnul şi ciocăni în el, apoi tuşi, când un nor de
praf se ridică în aer. Podeaua părea solidă. Se opri, meditând. Clădirea
supravieţuise atât timp. Cu siguranţă, podeaua putea să îi suporte greutatea.
Atentă, strecură înăuntru un picior, apoi şi pe celălalt. Îşi ţinu respiraţia, dar nu
se întâmplă nimic. Când ridică privirea şi se uită în jur, înlemni. Pereţii se înălţau
pe toate părţile şi se uneau într-un punct mult deasupra capului ei, mai sus chiar
decât acoperişul de peste câmpiile solare. Nu era atât de întuneric precum se
aşteptase. Pe un perete mai erau geamuri. Acestea erau din sticlă transparentă şi
nu erau sparte. Razele soarelui treceau prin ele, luminând milioanele de particule
de praf care dansau prin aer.
Clarke se ridică încet în picioare. În faţă, era o balustradă care mergea paralel cu
podeaua, aproape la nivelul taliei ei. Făcu câţiva paşi ezitanţi, apoi tresări din
nou, când un sunet se auzi de undeva de deasupra capului ei.
Stătea pe un balcon ce dădea spre un imens spaţiu deschis. Era aproape întuneric,
probabil din cauză că mare parte din clădire era acum în subteran, dar vedea,
totuşi, conturul băncilor. Nu îndrăzni să se aventureze mai aproape de margine,
să vadă mai bine, dar pe măsură ce ochii ei se obişnuiau cu întunericul, desluşea
mai multe forme.
Trupuri.
La început, crezu că i se părea, că mintea ei folosea umbrele pentru a-i juca feste.
Închise ochii şi îşi zise să nu fie atât de proastă. Dar când se întoarse, formele
erau la fel.
Două schelete erau sprijinite de una dintre bănci, iar un altul mai mic era întins la
picioarele lor. Deşi nu ştia dacă oasele fuseseră mişcate, din câte îşi dădea
seama, oamenii aceia muriseră împreună. Încercaseră să se încălzească, atunci
când cerul se întunecase şi se instalase iarna nucleară? Câţi erau acolo?
Mai făcu încă un pas mic, dar de data aceasta lemnul trosni periculos. Îngheţă şi
începu să se dea înapoi. Dar se auzi un zgomot puternic şi, cu o înclinare bruscă,
podeaua se prăbuşi sub ea. Dădu din mâini în aer şi se apucă de marginea
balconului, în timp ce balustrada şi podeaua căzură. Picioarele i se legănau
117
deasupra unui vast spaţiu deschis, în timp ce bucăţi de lemn cădeau cu un
zgomot surd spre stânca de dedesubt.
Ţipă, un ţipăt puternic, care se înălţă spre tavan, apoi se risipi în aer, alăturându-
se stafiilor ale căror ţipete pluteau în jur. Degetele începură să-i alunece.
— Ajutor!
Se folosi de fiecare fir de putere din corpul ei şi încercă să se tragă în sus. Braţele
îi tremurau din pricina efortului, dar strânsoarea ei slăbea. Începu să ţipe din nou,
dar nu mai avea aer în plămâni, iar cuvântul îi muri pe buze, înainte să îşi dea
seama că fusese numele lui Wells.

118
 22. WELLS
Wells o luă la fugă când ţipătul lui Clarke aprinse fiecare nerv din trupul lui. Îi
fusese greu să o urmărească prin pădure, mai ales că trebuise să păstreze distanţa
– ar fi fost furioasă dacă l-ar fi văzut. Dar acum zbura şi pe deasupra ierbii abia
dacă simţea cum picioarele lui atingeau pământul. Abia ajunsese la geamul din
sticlă pătată, că se auzi un ţipăt şi mai puternic.
— Clarke! strigă el şi îşi băgă capul prin gaura din geamul spart.
Înăuntru era întuneric, dar nu avea timp să caute lanterna. Sus, văzu doar nişte
degete prinse de o margine. Se aplecă şi sări înăuntru, aterizând cu o bufnitură pe
o platformă din lemn, apoi se târî pe burtă, până la margine, şi îşi trecu o mână în
jurul încheieturii lui Clarke, în timp ce se prinse de peretele din piatră, să se
sprijine.
— Te-am prins.
Dar se grăbise. Una dintre mâinile ei dispăru, astfel că el îi susţinea întreaga
greutate. Simţea cum aluneca şi el spre margine.
— Clarke! Ţine-te!
Gemu şi reuşi să se tragă în sus, în şezut, apoi îşi propti un picior în perete. Mâna
îi transpira şi simţea cum îi slăbeşte strânsoarea.
— Wells, scânci ea.
Ecoul vocii ei se auzi prin spaţiul gol, care îl făcu să sune de parcă o sută de
Clarke erau în pericol. Wells strânse din dinţi şi trase, apoi respiră uşurat şi
epuizat, când cealaltă mână a lui Clarke reuşi să se prindă din nou.
— Aproape am reuşit, rezistă.
Clarke îşi puse coatele pe platforma din lemn, iar el se întinse şi o prinse de
partea de sus a braţelor şi o trase în sus. Se lăsară să cadă amândoi, uşuraţi, lângă
peretele din piatră. Ea suspina şi se chinuia să-şi recapete suflul.
— E în regulă, zise el şi îşi trecu braţul în jurul ei. Eşti bine.
Se aştepta să se ferească de atingere, dar ea se cuibări în braţele lui. O strânse
mai tare.
— Ce faci aici? întrebă ea, cu voce înăbuşită, din îmbrăţişare. Credeam…
speram…
— Te-am urmărit, am fost îngrijorat, zise Wells, cu gura pe părul ei. Nu aş
permite niciodată să ţi se întâmple ceva. Indiferent ce ar trebui să fac.
Vorbi fără să se gândească, dar când cuvintele îi ieşiră din gură ştiu că erau
adevărate. Chiar dacă ea sărutase pe altcineva, chiar dacă voia să fie cu altcineva,
el avea să fie mereu acolo pentru ea.
Clarke nu zise nimic, dar rămase în braţele lui. El continuă să o ţină strâns, fără
119
să îndrăznească să mai spună ceva şi să întrerupă prea repede momentul, iar
uşurarea lui se transformă în bucurie. Poate că avea şansa de a o recâştiga. Poate
că acolo, printre ruinele vechii lumi, puteau începe ceva nou.

120
 23. BELLAMY
Avea să îi lase pe nemernici să moară de foame. Apoi, poate atunci când vor fi
cu toţii atât de slăbiţi încât vor fi nevoiţi să se târască spre el şi să-l implore să-i
ierte, se va gândi să iasă la vânătoare. Dar n-aveau decât să se descurce cu vreo
veveriţă sau cu altceva mic, nici vorbă să ucidă pentru ei un alt cerb.
Bellamy îşi petrecuse noaptea incapabil să doarmă, cu ochii pe cortul-infirmerie,
să se asigure că nu se apropia nimeni de sora lui. Acum, că era dimineaţă, patrula
prin perimetrul taberei. Avea prea multă energie pentru a sta locului.
Trecu de linia copacilor şi simţi cum trupul i se relaxează uşor, când umbrele îl
înconjurară. În ultimele săptămâni, descoperise că îi plăcea compania copacilor
mai mult decât cea a oamenilor. Se înfioră când o briză îi trecu pe la ceafă şi
ridică privirea. Peticele de cer care se vedeau printre ramuri începeau să devină
gri, iar aerul se simţea altfel, aproape umed. Privi în jos şi continuă să meargă.
Poate că Pământul se săturase deja de tâmpeniile lor şi pregătea o a doua iarnă
nucleară. Coti şi porni spre izvor, unde erau de obicei urme de animale. Apoi, o
mişcare într-un copac, la câţiva metri de el, îi atrase atenţia şi se opri.
Ceva de un roşu aprins flutura în vânt. Putea fi o frunză, doar că în apropiere nu
era nimic apropiat de nuanţa aceea. Bellamy se uită mai atent, apoi înaintă câţiva
paşi, simţind nişte furnicături ciudate la ceafă. Era panglica Octaviei. Nu
înţelegea nimic – ea nu mai ieşise în pădure de câteva zile –, dar ar fi recunoscut-
o oriunde. Unele lucruri nu le poţi uita niciodată.

Coridoarele erau întunecate, când Bellamy goni în sus pe scări, spre

apartamentul lor. Nu era o problemă să stea afară până după stingere, atât timp
cât nu era prins. Trecuse printr-un canal de aerisire, prea mic pentru oricine, cu
excepţia unui copil, şi intrase într-un depozit abandonat, despre care auzise pe
puntea C. Era plin cu tot felul de comori: o pălărie cu boruri, cu o pasăre ciudată
în vârf; o cutie pe care scria EIGHT MINUTES ABS, orice o fi însemnat asta; şi
o panglică roşie pe care o găsise înfăşurată în jurul mânerului unui geamantan
ciudat, cu roţi. Bellamy dăduse celelalte descoperiri la schimb pentru puncte de
raţie, dar păstrase panglica aceea, chiar dacă i-ar fi hrănit timp de o lună. Voia să
i-o dea Octaviei.
Puse degetul mare pe scaner şi deschise încet uşa, apoi îngheţă. Cineva se mişca
prin casă. De obicei, mama lui dormea la ora aceea. Înaintă încet, ca să audă mai
bine, şi se relaxă când un sunet familiar îi umplu urechile. Mama lui fredona
cântecul preferat al Octaviei, aşa cum făcea mereu, stând pe podea. Îi cânta prin
uşa dulapului, până când sora lui adormea. Oftă uşurat. Nu părea să aibă chef să
121
strige la el sau, mai rău, să aibă una dintre nesfârşitele ei crize de plâns, care îl
făceau pe Bellamy să se ascundă în dulap cu sora lui.
Zâmbi când intră în camera principală şi o văzu pe mama lui îngenuncheată pe
jos.
— Dormi, puiule, nu plânge, mama o să-ţi cumpere o stea de pe cer. Iar dacă
steaua nu poate să cânte, mama o să-ţi cumpere o bucată de lună.
Prin întuneric se auzi un alt sunet, o respiraţie slabă. Sistemul de ventilaţie făcea
figuri din nou? Mai înaintă un pas.
— Iar dacă luna îşi va pierde vreodată strălucirea, mama o să-ţi cumpere…
Bellamy auzi sunetul din nou, deşi acum i se păru că cineva trăsese aer în piept,
tresărind.
— Mamă?
Mai făcu un pas. Mama lui era ghemuită lângă ceva de pe jos.
— Mamă, ţipă el şi ţâşni spre ea.
Avea mâinile în jurul gâtului Octaviei şi chiar întuneric fiind Bellamy văzu că
faţa surorii lui era albastră. O împinse pe mama lui la o parte şi o ridică pe
Octavia în braţe. Pentru o clipă, fu sigur că era moartă, dar apoi fata avu nişte
spasme şi începu să tuşească. Bellamy răsuflă uşurat, iar inima începu să-i bată
nebuneşte.
— Doar ne jucam, zise mama lui, cu sfială. Nu putea să doarmă. De aceea ne
jucam un joc…
Bellamy o strânse în braţe pe Octavia, încercând să o liniştească şi privind spre
perete, în timp ce îl cuprindea o senzaţie stranie. Nu era sigur ce făcuse mama
lui, dar ştia cu certitudine că avea să încerce din nou.

Bellamy se ridică pe vârfuri şi întinse braţul după panglică. Degetele lui se

înfăşurară în jurul satinului familiar, dar când încercă să o tragă în jos îşi dădu
seama că nu era chiar prinsă de creangă – fusese legată acolo.
Cineva găsise panglica şi o legase de copac, să o păstreze în siguranţă? Dar de ce
nu o dusese înapoi în tabără, pur şi simplu? Cu un aer absent, îşi plimbă mâna pe
trunchiul copacului, lăsând scoarţa aspră să-i intre în piele. Apoi, îngheţă.
Degetele lui dădură de o adâncitură, de unde fusese scobită o bucată de lemn. De
acolo se vedea ieşind ceva – era un cuib de pasăre?
Prinse de margine şi trase, privind cu groază cum apăreau medicamentele pe care
el şi Clarke le găsiseră. Pastile, seringi, sticluţe – toate se împrăştiară prin iarba
de la picioarele lui. Mintea lui încerca să găsească o explicaţie, orice care să
alunge spaima ce-i urca în piept.
Se lăsă pe iarbă, cu un geamăt, şi închise ochii.
Era adevărat. Octavia luase medicamentele. Le ascunsese în copac şi-şi folosise
122
panglica ca semn, să le poată găsi. Dar nu înţelegea de ce o făcuse. Se gândise că
ar fi avut nevoie, dacă vreunul dintre ei doi s-ar fi îmbolnăvit? Poate că
intenţiona să le ia cu ei?
Apoi, cuvintele lui Graham îi răsunară în urechi. Nu putem permite să mai moară
cineva, doar pentru că surioara ta e dependentă de medicamente.

Băiatul desemnat să stea de pază în faţa cortului-infirmerie adormise. Abia reuşi

să se ridice în picioare şi să mormăie rapid „hei, nu poţi intra acolo”, înainte ca
Bellamy să năvălească înăuntru. Se uită în jur, se convinse că nu era nimeni, cu
excepţia prietenei bolnave şi adormite a lui Clarke, apoi porni hotărât spre locul
unde Octavia stătea cu picioarele încrucişate şi îşi împletea părul.
— Ce naiba crezi că faci? şuieră el.
— Despre ce vorbeşti?
În vocea ei era un amestec de plictiseală şi de iritare, de parcă o sâcâia în
legătură cu temele de şcoală, aşa cum obişnuia să facă atunci când o vizita la
centrul de îngrijire. Bellamy aruncă panglica pe patul ei şi gemu când văzu
groaza de pe faţa Octaviei.
— Eu nu… nu a fost… se bâlbâi ea.
— Termină cu tâmpeniile, O, i-o tăie el. Acum poţi să-ţi termini de împletit
afurisitul de păr, în timp ce o fată moare în faţa ta.
Privirea Octaviei fugi spre Thalia, apoi coborî.
— Nu m-am gândit că e atât de bolnavă, zise ea încet. Clarke îi dăduse deja
medicamentul. Până să îmi dau seama că mai are nevoie, a fost prea târziu. Nu
pot mărturisi acum. Ai văzut cum sunt. Nu ştiam ce îmi vor face.
Când ridică din nou privirea, ochii ei albaştri erau plini de lacrimi.
— Până şi tu mă urăşti acum, iar tu eşti fratele meu.
Bellamy oftă şi se aşeză lângă ea.
— Nu te urăsc. Îi luă mâna şi o strânse uşor. Doar că nu înţeleg. De ce ai făcut-
o? De data asta, vreau adevărul, te rog!
Octavia rămase tăcută, iar el simţea cum pielea ei transpiră şi începe să tremure.
— Adică?
Îi lăsă mâna.
— Aveam nevoie de ele, zise ea încet. Nu pot să dorm fără ele. Făcu o pauză şi
închise ochii. La început, a fost doar noaptea. Tot aveam nişte vise îngrozitoare,
aşa că asistenta de la centrul de îngrijire mi-a dat un medicament, să mă ajute să
dorm, numai că apoi a fost mai rău. Erau momente când nu puteam respira, când
simţeam că întreg universul se strângea în jurul meu şi mă sufoca. Asistenta n-a
vrut să-mi mai dea medicamente, chiar dacă am cerut, aşa că am început să le
fur. Era singurul lucru care mă făcea să mă simt mai bine.
123
Bellamy se holba la ea.
— Asta ai fost prinsă furând? întrebă el încet, copleşit de cele aflate. Nu mâncare
pentru copiii de la centrul de îngrijire. Medicamente.
Octavia nu zise nimic, doar aprobă din cap, cu ochii plini de lacrimi.
— O, de ce nu mi-ai spus?
— Ştiu că îţi faci foarte multe griji pentru mine. Trase aer în piept. Ştiu că vrei să
mă protejezi mereu. Nu voiam să te simţi de parcă ai fi dat greş.
Bellamy simţi durere radiind dintr-un punct aflat undeva în spatele inimii. Nu
ştia ce-l durea mai mult: faptul că sora lui era dependentă de medicamente sau
faptul că nu-i spusese adevărul pentru că el fusese atât de orbit de nevoia lui
nebunească de a o proteja. Când vorbi, în cele din urmă, vocea îi era răguşită.
— Şi ce facem acum?
Pentru prima dată în viaţă, habar n-avea cum s-o ajute pe sora lui.
— Ce se va întâmpla când vom înapoia medicamentele?
— O să fiu bine. Trebuie doar să învăţ să trăiesc fără ele. Aici e deja mai uşor.
Se întinse şi îl luă de mână, privindu-l ciudat, aproape implorator.
— Îţi doreşti să nu fi venit aici, după mine?
— Nu, zise Bellamy ferm şi scutură din cap. Doar că am nevoie de ceva timp, să
procesez totul.
Se ridică în picioare, apoi se uită din nou la ea.
— Dar trebuie să te asiguri că medicamentele ajung la Clarke. Tu trebuie să îi
spui. Vorbesc serios, O.
— Ştiu, aprobă ea din cap, apoi se uită spre Thalia şi parcă se dezumflă un pic. O
s-o fac diseară.
— Bine.
Oftând, Bellamy ieşi din cort şi traversă luminişul. Când ajunse la linia
copacilor, inspiră adânc, permiţând aerului umed să-i pătrundă în plămâni, prin
pieptul care îl durea. Îşi lăsă capul pe spate, astfel încât vântul să-i treacă peste
pielea încinsă. Acum, că cerul nu era acoperit de copaci, părea şi mai întunecat,
aproape negru. Brusc, o linie de lumină zimţată traversă înaltul, urmată de un
tunet violent, care făcu pământul să se cutremure. Bellamy sări cât colo, iar
luminişul se umplu de ţipete. Dar acestea fură acoperite rapid de un alt tunet
asurzitor, mai puternic decât primul, de parcă cerul era gata să se prăvălească
peste pământ.
Apoi, începu să cadă ceva. Picături de lichid veneau în cascadă şi cădeau pe
pielea lui, pe păr şi pe haine. Ploaie, îşi dădu seama Bellamy, ploaie adevărată.
Îşi îndreptă privirea spre cer şi, pentru o clipă, uimirea lui alungă tot – furia pe
Graham, pe Wells şi pe Clarke, îngrijorarea pentru sora lui, ţipetele copiilor
proşti, care nu ştiau că ploaia nu făcea rău. Închise ochii, lăsând apa să spele
124
mizeria şi transpiraţia de pe faţa lui. Pentru o secundă, îşi imagină că ploaia
putea spăla totul: sângele, lacrimile, faptul că el şi Octavia dăduseră greş. Puteau
începe de la zero, curat, să încerce din nou.
Bellamy deschise ochii. Era ridicol, ştia. Ploaia era doar apă şi nu exista niciun
început curat, de la zero. Asta era partea proastă în ce priveşte secretele – trebuia
să le porţi cu tine pentru totdeauna, cu orice preţ.

125
 24. GLASS
În timp ce traversa podul, îngrozitoarea idee că mama ei avea dreptate atârna ca
o piatră de inima lui Glass. Nu putea risca să facă nici măcar un pas greşit – nu
de dragul ei, ci al lui Luke. Dacă îşi revenea cancelarul şi îi revoca graţierea, iar
Luke făcea vreo prostie şi recunoştea adevărul despre sarcină? Istoria s-ar fi
repetat, deşi ştia că ar fi luat aceeaşi decizie. Mereu ar alege să-l protejeze pe
băiatul pe care îl iubea.
Îl evita pe Luke de câteva zile, deşi în ultima vreme fusese chemat la lucru
pentru multe situaţii de urgenţă şi probabil că nici nu observase. În cele din
urmă, stabilise să se întâlnească cu el în apartamentul lui, în seara aceea, iar
gândul că o va întâmpina cu zâmbetul cunoscut făcea s-o doară inima. Cel puţin
de data aceea nu vor fi minciuni. Pur şi simplu, îi va spune adevărul, indiferent
cât de greu îi va fi. Poate că va căuta din nou consolare la Camille şi o vor lua de
la capăt. Ideea asta o făcu să simtă o înţepătură puternică, dar o ignoră şi îşi
continuă drumul.
În timp ce se apropia de capătul podului, ochii îi căzură pe un grup mic, de lângă
punctul de verificare. Câţiva gardieni discutau între ei, în timp ce unii civili
şopteau şi arătau spre ceva aflat înspre geamul plin de stele care mărginea
pasajul. Deodată, Glass recunoscu câţiva gardieni – erau echipa lui Luke,
membri ai trupei de elită de ingineri. Femeia cu păr cărunt, care îşi mişca rapid
degetele în aer, manevrând o holodiagramă în faţa ei, era Bekah. Lângă ea stătea
Ali, un tip cu piele închisă la culoare şi ochi verzi, care fixau imaginea pe care o
crea Bekah.
— Glass! exclamă Ali bucuros când o văzu apropiindu-se.
Alergă spre ea şi o prinse de mâini.
— Mă bucur să te văd. Ce mai faci?
— Bine, murmură ea nedumerită.
Cât de mult ştiau, oare? O salutau ca pe fosta lui Luke, aroganta de pe Phoenix,
care îi frânsese inima, sau ca pe iubita lui evadată-condamnată? Oricum ar fi
fost, Ali era mult mai amabil decât ar fi meritat.
Bekah îi zâmbi scurt, apoi se întoarse la diagramele ei, încruntându-se când roti
un plan tridimensional complicat.
— Unde e Luke? întrebă Glass privind în jur.
Dacă încă mai lucrau, nu va putea merge acasă. Ali făcu semn spre geam,
zâmbind.
— Priveşte afară.
Glass se întoarse încet şi fiecare atom din corpul ei îngheţă. Deja ştia ce va
126
vedea. Două siluete în costume spaţiale pluteau afară, legate de navă cu un cablu
subţire. Aveau cutii cu scule prinse la spate şi se foloseau de mâinile înmănuşate
pentru a se mişca de-a lungul pasarelei.
Ca în transă, Glass înaintă şi îşi lipi faţa de geam. Privi îngrozită cum cele două
siluete dau din cap una spre alta, apoi dispar sub pasarelă. Echipa lui Luke
răspundea de reparaţiile importante, dar el fusese doar un junior în echipă, când
ieşiseră împreună, cu un an în urmă. Ştia că fusese promovat, dar habar n-avea că
îl vor trimite în spaţiu atât de curând. Gândul că el era afară, că nimic nu-l separa
de vidul rece, în afară de un cablu subţire şi un costum presurizat, o făcu să
ameţească. Se prinse de balustradă, să se sprijine, şi trimise spre stele o
rugăciune tăcută, să aibă grijă de el.

Nu ieşise din apartament de două săptămâni. Nici măcar cele mai largi haine ale
ei nu mai reuşeau să mascheze umflătura care crescuse alarmant de repede. Glass
nu ştia cât timp mama ei va mai putea inventa scuze pentru ea. Încetase să mai
răspundă mesajelor de la prietenii ei şi, în cele din urmă, ei încetaseră să le mai
trimită. Toţi, cu excepţia lui Wells, care o contacta în fiecare zi.
Glass reciti mesajul pe care el i-l trimisese în acea dimineaţă.

Ştiu că trebuie să se fi întâmplat ceva şi sper că ştii că eu voi fi mereu aici,

indiferent de ce vei avea nevoie. Şi chiar dacă nu vrei (sau nu poţi) să-mi
răspunzi, o să continui să-ţi umplu mesageria cu vorbăria mea stupidă, pentru
că, indiferent ce s-a întâmplat, eşti în continuare cea mai bună prietenă a mea şi
nu o să încetez niciodată să-mi doresc să fii lângă mine.

Restul mesajului continua cu frustrările lui Wells legate de pregătirea ca ofiţer şi

se încheia cu câteva aluzii criptice la Clarke. Ea spera că nu era nimic serios –
Clarke trebuia să îşi dea seama ce noroc avea cu el. Niciodată nu va găsi un băiat
mai frumos şi mai deştept pe Phoenix. Chiar dacă onoarea de a fi cel mai frumos
şi mai deştept băiat din întreaga Colonie îi revenea lui Luke. Luke, care nu mai
făcea parte din viaţa ei.
Singurul lucru care o împiedica să o ia razna era prezenţa crescândă din ea. Îşi
puse mâna pe burtă şi îi şopti bebeluşului, spunându-i din nou – cumva, ştia că
era băiat – cât de mult îl iubea.
Se auzi o bătaie bruscă în uşă, iar Glass se ridică repede, încercând să fugă în
baie, să încuie uşa. Dar cei trei gardieni năvăliră înăuntru.
— Glass Sorenson, tună unul dintre ei, cu ochii pe burta ei. Eşti arestată pentru
violarea Doctrinei Gaia.
— Vă rog, lăsaţi-mă să vă explic.
127
Glass trase aer în piept, simţind cum o cuprinde panica. Parcă se scufunda.
Camera se învârtea şi era greu de spus care cuvinte îi ieşeau din gură şi care i se
roteau nebuneşte prin cap. Într-o clipă, unul dintre gardieni o apucă de braţe şi îi
răsuci încheieturile la spate, în timp ce altul i le prindea cu cătuşe.
— Nu, gemu ea. Vă rog. A fost un accident.
Îşi înfipse inutil picioarele în podea. Gardienii o târâră spre uşă. Apoi, un instinct
nebunesc o făcu să se zbată şi să se smucească de lângă cel care o ţinea, îl lovi
puternic în fluierul piciorului şi îi băgă un cot în gât. Bărbatul o prinse strâns de
umăr şi o trase pe coridor, apoi pe casa scării. Un suspin urcă din interiorul ei,
când îşi dădu seama că nu avea să-l mai revadă niciodată pe Luke, iar acea
conştientizare o lovi cu forţa unui ciocan. Brusc, picioarele ei cedară. Gardianul
care o ţinea se clătină şi alunecă, încercând să o ţină în picioare.
Pot să o fac, se gândi Glass, profitând de acea dezechilibrare de moment, pentru
a se năpusti înainte. Pentru o clipă, simţi fiorul speranţei, depăşind panica. Aceea
era şansa ei. Putea să fugă. Dar apoi gardianul o înhăţă din spate şi simţi că îi fug
picioarele de sub ea. Umărul i se lovi de podea şi, deodată, se trezi că se
rostogolea pe scările înguste şi slab luminate.
Totul se întunecă.
Când deschise ochii, o durea tot corpul. Genunchii, umerii, burta…
Burta ei. Glass încercă să pună mâinile pe ea, dar îi erau legate. Ba nu,
încătuşate, îşi dădu seama tot mai îngrozită. Desigur: era o infractoare.
— Scumpo, te-ai trezit! auzi o voce caldă.
Cu vederea înceţoşată, zări doar conturul unei siluete care se apropia de pat. Era
o asistentă.
— Te rog! bâigui Glass. El e bine? Pot să îl ţin?
Femeia se opri, iar Glass ştiu înainte ca ea să spună ceva. Deja simţea golul oribil
şi dureros din interiorul ei.
— Îmi pare rău, zise asistenta încet.
Glass abia îi vedea gura, care îi dădea impresia că vocea venea din cu totul altă
parte.
— Nu am reuşit să îl salvăm.
Glass se întoarse şi lăsă metalul rece al cătuşelor să-i apese puternic pielea, fără
să-i pese de durere. Orice senzaţie era mai bună decât aceea, decât durerea pe
care o simţea în inimă şi care avea să persiste pentru totdeauna.

În cele din urmă, cele două siluete reapărură de sub pasarelă. Glass răsuflă
uşurată şi-şi lipi mâna de geam. Cât timp îşi ţinuse respiraţia?
— Te simţi bine? întrebă o voce şi, pentru o clipă, se gândi îngrozită că era din
nou în acea cameră de spital, cu asistenta.
128
Dar era prietena lui Luke, Bekah, care o privea îngrijorată. Faţa îi era udă, îşi
dădu seama. Plânsese. Nici măcar nu se simţea jenată, era atât de uşurată că Luke
se întorsese teafăr.
— Mulţumesc, reuşi să spună şi luă batista oferită de Bekah, să îşi şteargă
lacrimile. Afară, Luke se trăgea de-a lungul cablului, înspre camera pneumatică.
În jurul ei, privitorii începură să aplaude, dar ea rămase lângă geam, cu ochii
lipiţi de punctul unde îl văzuse pe Luke ultima dată. Gândurile cu care venise
păreau la fel de departe ca un vis uitat. Nu putea să rupă legătura cu el, la fel cum
nu putea să taie cablul care îl lega de navă. Fără Luke, viaţa ei ar fi fost la fel de
goală şi de rece ca spaţiul.
— Hei, se auzi vocea lui din spate, iar Glass se răsuci şi se aruncă în braţele lui.
Cămaşa lui termală era udă de transpiraţie, buclele umede şi murdare, dar ei nu-i
păsa.
— Am fost îngrijorată, zise înăbuşit, vocea ei pierzându-se în cămaşa lui.
El râse şi o strânse tare în braţe, apoi o sărută în creştet.
— Ce surpriză plăcută.
Glass ridică privirea spre el, fără să-i pese că ochii îi erau umflaţi şi îi curgea
nasul.
— E în regulă, zise Luke şi schimbă o privire amuzată cu Ali, înainte să o
privească din nou. Face parte din munca mea.
Inima ei încă bătea prea repede ca să poată vorbi, aşa că aprobă din cap şi zâmbi
jenată spre Bekah, spre Ali şi spre ceilalţi.
— Haide, zise Luke şi o luă de mână, să o conducă în jos pe pasarelă.
În timp ce traversau podul spre Walden, în sfârşit, respiraţia ei reveni la normal.
— Nu-mi vine să cred că faci aşa ceva, zise ea încet. Nu ţi-e frică?
— E înspăimântător, dar e şi antrenant. E atât de… imens acolo. Ştiu că sună
oarecum prostesc.
Se opri, dar ea scutură din cap. Amândoi ştiau despre spaţiile închise, despre
cum te poţi simţi captiv în ele, chiar şi pe unul atât de mare cum era nava.
— Mă bucur doar că totul a decurs bine.
— Da, a decurs bine. Mă rog, aproape.
Degetele lui Luke le lăsară pe ale ei, iar vocea lui deveni uşor încordată.
— S-a întâmplat ceva ciudat cu camera pneumatică. O valvă trebuie să se fi
slăbit, pentru că scăpa oxigen de pe navă.
— Dar aţi reparat-o, nu?
— Sigur. Pentru asta am fost pregătiţi.
O strânse de mână.
Brusc, Glass se opri, se întoarse spre el pe vârfuri şi îl sărută, chiar acolo, în
mijlocul culoarului aglomerat. Nu-i mai păsa cine îi vedea. Indiferent ce se va
129
întâmpla, se gândi ea, sărutându-l cu o nevoie disperată, nu va permite niciodată
ca ceva să îi despartă.

130
 25. BELLAMY
Bellamy se uita la flăcări, iar zumzetul discuţiilor din jur se contopea cu
trosnetele lemnelor. Trecuseră câteva ore de când vorbise cu Octavia şi,
deocamdată, nu apăruse niciun semn din partea ei. Spera să înapoieze
medicamentele cât de curând. Nu putea s-o forţeze, ştia, altfel relaţia lor s-ar fi
încheiat pentru totdeauna. Trebuia să îi arate că avea încredere în ea, iar ea
trebuia să îndrepte lucrurile, pentru a recâştiga acea încredere.
Ploaia se oprise, dar pământul încă era umed. Izbucniseră câteva încăierări, din
cauza câtorva pietre care deveniseră locuri VIP în jurul focului, dar, în cea mai
mare parte a timpului, toţi păreau dispuşi să se mulţumească şi cu iarba udă,
pentru a sta aproape de căldura flăcărilor. Câteva fete găsiseră o a treia variantă
şi stăteau în poala unor tipi cu un aer încrezut.
Scană cercul, în căutarea lui Clarke. Era mai mult fum ca de obicei, probabil din
cauză că toate lemnele de foc erau umede, şi îi luă câteva clipe pentru ca privirea
să i se oprească pe familiarul păr roşcat-auriu. Spre surpriza lui, constată că ea
stătea lângă Wells. Nu se atingeau, nu îşi vorbeau, dar ceva se schimbase între ei.
Încordarea care cuprindea corpul lui Clarke, ori de câte ori se apropia Wells,
dispăruse şi, în loc de priviri rănite şi furişate spre ea, când îşi întorcea capul,
Wells continuă să privească indiferent focul, cu un aer mulţumit.
O urmă de resentiment îşi croi drum spre stomacul lui Bellamy. Ar fi trebuit să
îşi dea seama că era doar o chestiune de timp până când ea avea să se întoarcă la
Wells. N-ar fi trebuit să o sărute în pădure. Ţinuse la o singură fată înainte – şi
sfârşise prin a suferi şi atunci.
Norii erau suficient de deşi ca să ascundă aproape toate stelele, dar Bellamy îşi
lăsă capul pe spate, întrebându-se cât avea să dureze până la sosirea următoarei
nave. O vor vedea venind spre ei – un pâlpâit de avertizare pe cer?
Apoi, privirea lui căzu pe o siluetă care se mişca prin întuneric, spre foc: silueta
umbrită a unei fete micuţe, care îşi ţinea capul sus. Bellamy se ridică în picioare,
când Octavia păşi în lumină aruncată de flăcările care dansau şi stârni un val de
şoapte.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu, îl auzi Bellamy pe Graham. Cine naiba
trebuia să o supravegheze în seara asta?
Wells îi aruncă o privire lui Clarke, apoi se ridică să îl înfrunte pe Graham.
— E în regulă. Poate să ni se alăture.
Octavia se opri, privind de la Wells la Graham, în timp ce ei se uitau unul la
altul. Dar înainte ca vreunul dintre ei să apuce să vorbească, ea trase aer în piept
şi înaintă.
131
— Am să vă spun ceva.
Tremura, dar vocea îi era fermă. Şoaptele şi murmurele se stinseră şi aproape o
sută de capete se întoarseră spre ea. În lumina ce pâlpâia, Bellamy văzu panica
de pe faţa ei şi simţi pornirea de a fugi să o prindă de mână. Dar îşi forţă
picioarele să stea pe loc. Petrecuse atât de mult timp încercând să o apere pe
micuţa fată, încât nu mai apucase să o cunoască pe femeia în care se
transformase. Iar în clipa aceea trebuia să se descurce singură.
— Eu am luat medicamentele, începu Octavia.
Se opri, să lase cuvintele să se aşeze, trase aer în piept şi continuă, în timp ce un
val de ştiam eu şi ţi-am zis eu se auzea crescând, ca un tunet. Le spuse aceeaşi
versiune pe care i-o spusese lui Bellamy mai devreme – cât de greu îi fusese să
crească la centrul de îngrijire şi cum ajunsese dependentă de pastile.
Bombănelile încetară, pe măsură ce vocea Octaviei continua să se audă.
— În Colonie, nu mi-am dat seama că făceam rău cuiva. Furatul mi se părea doar
un mod de a obţine ceva ce mi se cuvenea. Credeam că fiecare merită să poată
dormi noaptea. Să te trezeşti fără să simţi că toate coşmarurile ţi-au lăsat
cicatrice în minte.
Trase aer în piept şi închise ochii. Când îi deschise, Bellamy văzu o urmă de
lacrimi.
— Am fost atât de egoistă, atât de speriată. Dar niciodată nu am avut intenţia de
a-i face rău Thaliei sau altcuiva. Se întoarse spre Clarke şi îşi înghiţi suspinul.
Îmi pare foarte rău. Ştiu că nu merit iertarea ta, dar tot ce îţi cer e şansa de a o lua
de la capăt.
Îşi ridică bărbia şi privi în jurul cercului, până când dădu cu ochii de Bellamy şi
îi zâmbi slab.
— La fel ca toată lumea de aici. Ştiu că mulţi dintre noi au făcut lucruri de care
nu sunt mândri, dar am primit şansa unui nou început. Ştiu că eu am ruinat-o
pentru mulţi dintre voi, dar aş vrea să o luăm de la capăt – să devin o persoană
mai bună, să ajut să construim pe Pământ lumea pe care ne-o dorim.
Inima lui Bellamy se umflă de mândrie. Lacrimile începeau să-i înceţoşeze
privirea, deşi, dacă cineva i-ar fi spus asta, ar fi susţinut că era de la fum. Viaţa
surorii lui fusese plină de suferinţă şi de vitregie încă de la început. Făcuse
greşeli – amândoi făcuseră –, dar ea încă reuşea să fie curajoasă şi puternică.
Pentru o clipă, nimeni nu vorbi. Până şi trosnetele lemnelor se estompară, de
parcă însuşi Pământul îşi ţinea respiraţia. Apoi, vocea lui Graham sparse tăcerea.
— Asta e o tâmpenie.
Bellamy se zbârli, simţind o scânteie de furie în piept, dar strânse din dinţi.
Graham era un nemernic, dar asta nu însemna că ceilalţi nu fuseseră mişcaţi de
discursul Octaviei. Dar, în loc să stârnească luări în derâdere şi şoapte
132
dezaprobatoare, vorbele lui Graham dezlănţuiră un val de murmure de
încuviinţare, care se transformară rapid în strigăte. Privi în jur şi continuă.
— De ce ne-am speti cât e ziua de lungă să tăiem lemne, să cărăm apă, să facem
orice e nevoie ca să rămânem cu toţii în viaţă, doar ca să lăsăm o nebună
dependentă de medicamente să-şi bată joc de noi?
— Bun, ajunge, zise Bellamy.
Privi spre Octavia. Buza ei de jos începuse să tremure, iar privirea îi rătăcea în
jurul focului.
— Ai spus ce ai avut de spus. Dar mai sunt nouăzeci şi patru de oameni aici,
fiecare cu părerea lui, şi nu au nevoie să le spui tu ce să creadă.
— Eu sunt de acord cu Graham, se auzi vocea unei fete.
Bellamy se întoarse şi văzu o fată cu păr scurt, de pe Walden, care se uita la
Octavia.
— Cu toţii am avut vieţi de rahat în Colonie, dar nimeni altcineva nu a furat, zise
ea, mijindu-şi ochii. Cine ştie ce va lua data viitoare?
— Potoliţi-vă, cu toţii, zise Clarke şi se ridică în picioare. Şi-a cerut scuze.
Trebuie să-i mai dăm o şansă.
Bellamy o privi surprins, aşteptând valul de indignare. La urma urmei, ea fusese
cea care o acuzase pe Octavia, încă de la început. Dar când o privi pe Clarke,
simţi doar recunoştinţă.
— Nu.
Vocea lui Graham se auzi tare, iar el privi în jurul cercului, cu o sclipire ciudată
în ochi, care nu era de la licăririle focului. Se întoarse spre Wells, care încă era în
picioare, lângă Clarke.
— Este exact cum ai spus. Trebuie să existe un fel de reguli, altfel, să dea naiba,
nu vom reuşi.
— Şi ce propui? întrebă Wells.
Graham zâmbi, iar Bellamy simţi de parcă cineva îi turnase apă foarte rece pe
spate. Privindu-l pe Graham, se apropie de Octavia şi îşi puse un braţ în jurul ei.
— O să fie bine, îi şopti el.
— Îmi pare rău, zise Graham, întorcându-se spre ei. Dar nu avem de ales. A pus
în pericol viaţa Thaliei. Nu putem să ne mai asumăm asemenea riscuri. Octavia
trebuie să moară.
— Ce? sări Bellamy. Eşti nebun?
Îşi răsuci capul de la dreapta la stânga, aşteptându-se să vadă o mare de reacţii
similare. Dar, în timp ce câţiva se uitau la Graham şocaţi, mulţi îl aprobau.
Bellamy păşi protector în faţa Octaviei, care tremura puternic. Avea de gând să
transforme în cenuşă afurisita aceea de planetă, înainte să lase pe cineva să se
apropie de sora lui.
133
— Vrei să votăm?
Graham ridică bărbia şi arătă spre Wells.
— Tu ai fost cel nerăbdător să readucem democraţia pe Pământ. Pare cinstit, nu?
— Nu la asta m-am referit, i-o tăie acesta.
Faţa lui îşi pierduse expresia de politician, iar trăsăturile arătau furie.
— Nu vom supune la vot uciderea unor oameni.
— Nu? Graham ridică o sprânceană. Adică tatăl tău poate să facă asta, dar nu şi
noi.
Bellamy gemu şi închise ochii, auzind murmure de aprobare din mulţime. Era
exact ce ar fi spus şi el în acea situaţie, doar că el ar fi făcut-o cu intenţia de a-l
şicana pe Wells, nimic mai mult. El niciodată nu ar fi propus să fie omorât
cineva.
— Consiliul nu execută pe cineva doar ca să se amuze.
Vocea lui Wells tremura de furie.
— Să menţii omenirea în viaţă în spaţiu necesită măsuri extraordinare. Uneori,
măsuri dure. Făcu o pauză. Dar noi avem şansa să facem lucrurile mai bine.
— Şi ce dacă? mârâi Graham. Vrei să spui că doar o să-i dăm o palmă peste
încheietură şi apoi o să-i punem pe toţi să jure că nu vor încălca regulile?
Din mulţime se auziră câteva chicoteli.
— Nu. Ai dreptate. Trebuie să existe nişte consecinţe. Trase aer în piept. Îi vom
alunga din tabără.
Vocea lui era hotărâtă, iar când se întoarse spre Bellamy văzu în privirea lui un
amestec de durere şi de uşurare.
— Alungaţi? repetă Graham. Să se poată furişa înapoi ori de câte ori au chef şi să
mai fure nişte provizii? E o tâmpenie.
Bellamy deschise gura să spună ceva, dar vocea lui fu acoperită de murmurele
celorlalţi. În cele din urmă, o fată de pe Walden, pe care Bellamy o recunoscu
vag, se ridică în picioare.
— Mi se pare corect, strigă ea ca să se facă auzită peste mulţime, care tăcu, iar
capetele se întoarseră spre ea. Atât timp cât promit să nu se mai întoarcă
niciodată.
Bellamy îşi strânse braţul în jurul Octaviei, care se înmuiase. Aprobă din cap.
— O să plecăm dimineaţă.
Se întoarse să zâmbească spre Octavia – asta şi avusese de gând. Atunci, de ce
simţea mai mult frică decât uşurare?

Focul se stinse, iar întunericul se aşternu peste tabără, ca o pătură, înăbuşind

sunetul paşilor şi zgomotele vocilor, pe măsură ce siluetele umbrite dispăreau în
corturi sau îşi luau păturile şi se retrăgeau spre marginile luminişului.
134
Bellamy improviză un pat pentru Octavia, în apropiere de epava navei. Nu o
spuseseră cu voce tare, dar amândoi ştiau că nu voiau să doarmă în cort în
noaptea aceea.
Octavia se ghemui pe pătura ei şi închise ochii, deşi era evident că nu dormea.
Excursia în pădure cu Clarke, pentru a recupera medicamentele, fusese una
încordată. Nimeni nu scosese o vorbă, deşi Bellamy simţise privirea lui Clarke în
spatele lui, el fiind cel care o luase înainte. Acum, stătea lângă Octavia, rezemat
de un copac, privind în noapte. Era greu să se împace cu ideea că a doua zi vor
pleca pentru totdeauna. O umbră se mişcă prin întuneric şi se îndreptă spre ei.
Wells. Avea arcul lui Bellamy atârnat pe umăr.
— Hei, zise Wells încet, iar Bellamy se ridică în picioare. Îmi pare rău pentru ce
s-a întâmplat acolo. Ştiu că exilarea pare ceva dur, dar nu ştiam ce altceva să fac.
Chiar am crezut că Graham o să-i convingă să…
Vocea lui se stinse, când privirea îi căzu pe Octavia.
— Nu că aş fi lăsat să se întâmple aşa ceva, dar noi suntem doar doi, iar ei mai
mulţi.
Bellamy simţi cum îi urcă în gât o ripostă acidă, dar o înghiţi. Wells făcuse tot ce
putuse, în circumstanţele date.
— Mulţumesc.
Se uitară unul la altul pentru o clipă, apoi Bellamy îşi drese vocea.
— Ascultă, probabil că… Se opri. Îmi pare rău pentru tatăl tău.
Bellamy trase aer în piept şi se forţă să îl privească pe Wells în ochi.
— Sper că e bine.
— Mulţumesc, zise Wells încet. Şi eu sper.
Tăcu pentru o clipă, iar când vorbi din nou vocea îi era fermă.
— Ştiu că încercai doar să îţi protejezi sora. Aş fi făcut la fel. Zâmbi. Într-un fel,
cred că asta am şi făcut.
Wells întinse mâna.
— Sper ca tu şi Octavia să fiţi în siguranţă.
Bellamy scutură mâna lui Wells şi zâmbi trist.
— Nu pot să-mi imaginez ceva mai rău decât Graham. Fii cu ochii pe puştiul ăla.
— Aşa o să fac.
Wells aprobă din cap, apoi dispăru în noapte. Bellamy se întinse pe pătură şi
privi spre luminiş. Putea doar să ghicească forma cortului-infirmerie, unde
Clarke probabil că îi dădea Thaliei mult aşteptatul medicament. Stomacul lui se
strânse când rememoră scena de lângă foc, flăcările licărind pe faţa hotărâtă a lui
Clarke. Niciodată nu cunoscuse o fată care să fie atât de frumoasă şi atât de
puternică, în acelaşi timp. Se lăsă pe spate cu un oftat şi închise ochii,
întrebându-se cât va dura până când Clarke avea să mai fie ultima persoană la
135
care el se gândea înainte să adoarmă.

136
 26. CLARKE
Antibioticele îşi făceau efectul. Deşi trecuseră doar câteva ore de când Clarke
năvălise în cort cu medicamentele sub braţ, febra Thaliei scăzuse deja şi era
vioaie, cum nu mai fusese de multe zile. Clarke se lăsă pe marginea patului ei, în
timp ce Thalia deschise ochi.
— Bine ai revenit, zise Clarke cu un zâmbet. Cum te simţi?
Privirea Thaliei se roti prin cortul gol, apoi se fixă în ochii lui Clarke.
— Nu sunt în rai, nu?
Clarke scutură din cap.
— Doamne, sper că nu.
— Bun. Pentru că eu deja am presupus că există băieţi acolo. Băieţi care nu se
folosesc de apa raţionalizată ca scuză ca să nu facă baie.
Reuşi să zâmbească.
— A instalat cineva primul duş pe Pământ, cât timp am fost eu plecată?
— Nu. Nu ai pierdut prea multe.
— Cumva, îmi vine greu să cred.
Thalia ridică umerii, încercând să se ridice, dar se lăsă la loc, cu un geamăt.
Clarke îi puse o pătură răsucită la spate.
— Mulţumesc, mormăi ea şi o privi pe Clarke pentru o clipă, înainte să
vorbească din nou. OK, ce s-a întâmplat?
Clarke îi zâmbi nedumerită.
— Nimic! Pur şi simplu, sunt foarte fericită că te simţi mai bine.
— Te rog. Nu poţi să-mi ascunzi nimic. Ştii că reuşesc întotdeauna să scot de la
tine secretele, o tachină Thalia. Poţi începe prin a-mi spune unde ai găsit
medicamentele.
— Erau la Octavia, zise ea şi o puse rapid la curent cu cele întâmplate. Ea şi
Bellamy pleacă mâine. Asta a fost înţelegerea pe care Wells a făcut-o cu ceilalţi.
Ştiu că pare o nebunie, dar chiar am avut impresia că au fost cât pe ce să sară pe
ea. Scutură din cap. Dacă nu ar fi intervenit Wells, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
Thalia se uita la ea cu o expresie curioasă.
— Ce e?
— Nimic, doar… e prima dată când te aud că îi rosteşti numele fără să dai
impresia că vrei să tragi una într-un perete.
— Aşa e, recunoscu ea cu un zâmbet.
Credea că sentimentele ei se schimbaseră. Sau că măcar începuseră să se
schimbe.
— Deci?
137
Clarke începu să aranjeze cutiile cu medicamente. Nu intenţionase să îi spună
Thaliei despre cele întâmplate în pădure, să nu o facă să se simtă vinovată. La
urma urmei, plecase să caute plante care să o ajute pe ea şi aproape că murise
atunci.
— Mai e ceva ce nu ţi-am spus. Nu mi s-a părut important înainte, când erai
bolnavă, dar…
Trase aer în piept, apoi îi povesti pe scurt cum o salvase Wells din ruine.
— Te-a urmat tot drumul până acolo?
Clarke aprobă.
— Ciudat e că, în timp ce eu atârnam de marginea aceea, convinsă că o să mor,
el a fost singura persoană care mi-a venit în minte. Apoi, când a apărut, nu m-am
supărat că mă urmărise. Am fost doar uşurată că îi păsase suficient de mult să
vină după mine, în ciuda a tot ce spusesem despre el.
— Te iubeşte. Nimic din ce ai face sau ai spune nu va schimba vreodată asta.
— Ştiu.
Clarke închise ochii, deşi îi era teamă de imaginile care ştia că vor apărea din
umbre.
— Chiar şi atunci când am fost închisă şi ţi-am spus că aş fi vrut să îi văd
organele explodându-i în spaţiu, cred că o parte din mine încă îl iubea. Iar asta
făcea ca durerea să fie şi mai mare.
Thalia o privi cu un amestec de milă şi de înţelegere.
— E timpul să încetezi să te mai pedepseşti, Clarke.
— Adică să-l pedepsesc pe el.
— Nu. Vreau să spun că e timpul să încetezi să te pedepseşti pentru că îl iubeşti.
Asta nu înseamnă că îţi trădezi părinţii.
Clarke se încordă.
— Nu i-ai cunoscut. Habar n-ai ce ar crede.
— Ştiu că îşi doreau ce era mai bun pentru tine. Au fost dispuşi să facă ceva ce
ştiau că era greşit, doar ca să fii în siguranţă. Se opri. La fel ca Wells.
Clarke oftă şi îşi trase picioarele sub ea, aşezată pe patul Thaliei, aşa cum făcea
când erau în celulă.
— Poate că ai dreptate. Nu ştiu dacă mai pot lupta cu asta. Să îl urăsc este
extenuant.
— Ar trebui să vorbeşti cu el.
Clarke îi dădu dreptate.
— O să vorbesc.
— Nu. Chiar acum.
Ochii Thaliei sclipeau de entuziasm.
— Du-te şi vorbeşte cu el.
138
— Ce? E târziu.
— Sunt sigură că stă întins, dar nu doarme, se gândeşte la tine…
Clarke îşi lăsă jos picioarele şi se ridică.
— Bine, dacă de asta e nevoie să taci şi să te odihneşti.
Traversă cortul, privind amuzată spre prietena ei. Ieşi în luminiş şi se opri,
întrebându-se dacă nu cumva făcea o greşeală. Dar era prea târziu să se întoarcă.
Inima ei bătea atât de repede, încât părea să îşi ia zborul singură, iar ritmul ei
parcă îi transmitea lui Wells un mesaj, prin întuneric. Vin.

139
 27. WELLS
Wells se uită spre cer. Niciodată nu se simţise în largul lui în corturile
aglomerate, iar după cele întâmplate în seara aceea gândul de a sta înghesuit
lângă cei care fuseseră gata să o facă bucăţi pe Octavia era insuportabil. În ciuda
frigului, îi plăcea să adoarmă privind aceleaşi stele pe care le văzuse din patul de
acasă. Îi plăceau momentele în care luna dispărea în spatele vreunui nor şi se
făcea prea întuneric pentru a vedea vârfurile copacilor. Cerul părea să se întindă
până jos şi îi dădea impresia că nici nu se aflau pe Pământ, ci sus, printre stele.
Întotdeauna simţea o durere vagă când deschidea ochii dimineaţa şi nu le mai
vedea.
Totuşi, nici măcar cerul nu era suficient pentru a linişti gândurile lui Wells în
seara aceea. Se ridică în şezut şi tresări când pătura îi alunecă pe pietrele şi pe
ramurile împrăştiate pe jos. Un foşnet, într-un copac din apropiere, îi atrase
atenţia şi se ridică în picioare, înălţându-şi capul, să vadă mai bine.
Wells privea mirat spre copacul care nu făcuse nicio floare, de când veniseră ei
acolo, iar în clipa aceea era plin de flori. Petale roz lucioase se desfăceau din
tecile pe care nu le observase până atunci, ca nişte degete care se întindeau prin
întuneric. Erau minunate. Se ridică pe vârfuri, întinse braţele deasupra capului şi
apucă o creangă.
— Wells?
Se răsuci şi o văzu pe Clarke la câţiva metri de el.
— Ce faci?
Se pregătea să o întrebe acelaşi lucru, dar porni tăcut spre ea şi îi strecură floarea
în mână. Ea o privi şi, pentru o clipă, crezu că i-o va da înapoi. Dar, spre surpriza
şi spre uşurarea lui, se uită la el şi-i zâmbi.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere.
Se priviră o clipă.
— Nici tu n-ai putut să adormi? întrebă el, iar ea scutură din cap.
Wells se aşeză pe o rădăcină de copac ieşită din pământ, pe care era suficient loc
pentru amândoi, şi-i făcu semn să stea lângă el. După o clipă, ea i se alătură,
lăsând un pic de spaţiu între ei.
— Cum se simte Thalia?
— Mult mai bine. Mă bucur atât de mult că Octavia a recunoscut. Privi în jos şi
îşi trecu un deget peste floare. Nu pot să cred că vor pleca mâine.
În vocea ei era o notă de regret, care făcu să se strângă stomacul lui Wells.
— Credeam că o să te bucuri, după cele întâmplate.
140
Clarke rămase tăcută un moment.
— Oamenii buni pot face greşeli. Ridică privirea, iar ochii ei îi întâlniră pe ai lui.
Asta nu înseamnă că nu mai ţii la ei.
Pentru un moment lung, nu se auzi decât vântul printre frunze, iar liniştea se
umplu de toate cuvintele nespuse. Scuzele care niciodată n-ar fi reuşit să
transmită regretele lui.

Procesul a doi dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă de pe Phoenix se

transformase în evenimentul anului. În sala Consiliului erau adunaţi mai mulţi
oameni decât fuseseră vreodată la vreun discurs sau la orice alt eveniment, cu
excepţia Ceremoniei Comemorării.
Dar Wells era doar vag conştient de public. Dezgustul pe care îl simţea faţă de
curiozitatea lor morbidă – erau ca romanii care aşteptau băile de sânge de la
Colosseum – se estompă când ochii îi căzură pe fata care stătea singură pe rândul
din faţă. Nu o mai văzuse pe Clarke din noaptea în care avusese încredere în el
şi-i povestise despre cercetările părinţilor ei. Wells îi spusese tatălui său, care
analizase informaţia cu grijă. După cum se aşteptase, cancelarul nu ştiuse nimic
despre experimente şi începuse imediat o investigaţie. Numai că investigaţia
luase o turnură îngrozitoare, la care Wells nu se aşteptase, iar părinţii lui Clarke
urmau să fie aduşi în faţa Consiliului, fiind acuzaţi de crimă. Vinovat şi îngrozit,
Wells îşi petrecuse ultima săptămână încercând cu disperare să o găsească pe
Clarke, dar valul lui de mesaje rămăsese fără răspuns, iar când se dusese la
apartamentul ei aflase că fusese sigilat de gardieni.
Faţa ei era lipsită de expresie, în timp ce privea cum membrii Consiliului îşi
ocupau locurile. Apoi, se întoarse şi îl văzu pe Wells. Ochii ei se fixară pe ai lui,
iar privirea îi era atât de plină de ură, încât simţi că i se face rău.
Wells se făcu mic, pe locul lui din rândul al treilea. El îşi dorise doar ca tatăl lui
să pună capăt experimentelor făcute de părinţii ei, iar odată cu ele să înceteze şi
suferinţa lui Clarke. Nu îşi închipuise că o să fie judecaţi.
Doi gardieni o escortară pe mama lui Clarke până la o bancă din faţă. Ea îşi ţinu
bărbia ridicată, în timp ce îşi trecu privirea peste cei din Consiliu, apoi ochii i se
opriră pe fiica ei, iar faţa îi căzu. Clarke sări în picioare şi zise ceva ce Wells nu
reuşi să audă, dar nici nu conta. Zâmbetul trist al mamei ei era suficient ca să
sfâşie inima lui Wells. Alţi doi gardieni îl conduseră înăuntru pe tatăl ei, apoi
procesul începu.
O femeie din Consiliu deschise procedurile, cu o prezentare a investigaţiei.
Potrivit soţilor Griffin, vicecancelarul Rhodes le ordonase să facă experimente pe
oameni, lucru pe care Rhodes îl negase. O senzaţie ciudată îl cuprinse pe Wells,
când îl văzu pe vicecancelar că se ridică şi explică, având un aer grav, că el le
141
aprobase cererea pentru un nou laborator, dar că nu fusese vorba despre
experimente pe copii.
Vocile tuturor păreau să vină de foarte departe – fragmente din întrebările
membrilor Consiliului şi din răspunsurile familiei Griffin ajungeau distorsionate
la urechile lui, ca sunetul unor valuri din galaxii îndepărtate. Wells auzi
murmurele mulţimii, înainte ca mintea lui să aibă timp să proceseze la ce anume
reacţionau. Apoi, deodată, Consiliul votă. Primul vinovaţi străpunse ceaţa care îl
cuprinsese pe Wells. Se întoarse să o privească pe Clarke, care înţepenise.
— Vinovaţi.
Nu, se gândi Wells. Nu, te rog!
— Vinovaţi.
Ecoul cuvântului se auzi până când veni rândul tatălui său. Îşi drese vocea şi,
pentru un moment scurt, Wells crezu că mai exista o şansă. Că tatăl său va găsi o
cale de a schimba lucrurile.
— Vinovaţi.
— Nu!
Strigătul speriat al lui Clarke se ridică peste vacarmul de şoapte şocate şi de
murmure satisfăcute. Sări în picioare.
— Nu puteţi face asta. Nu a fost vina lor.
Faţa ei era schimonosită de furie, în timp ce arăta spre vicecancelar.
— Tu. Tu i-ai obligat să o facă, bastard nenorocit şi mincinos.
Înaintă un pas, dar fu imediat înconjurată de gărzi. Vicecancelarul oftă lung.
— Mă tem că te pricepi mai bine să faci experimente pe copii nevinovaţi, decât
să minţi, domnişoară Griffin. Se întoarse spre tatăl lui Wells. Ştim din jurnalul de
securitate că ea intra regulat în laborator. Ştia de atrocităţile pe care le înfăptuiau
părinţii ei şi nu a făcut nimic pentru a le opri. Poate chiar i-a ajutat.
Wells inspiră atât de violent, încât îşi simţi stomacul lipit de coaste. Aşteptă ca
tatăl său să îi arunce lui Rhodes una dintre privirile lui dispreţuitoare, dar, spre
groaza lui, cancelarul o privea grav pe Clarke. După o clipă lungă, falca lui se
încordă şi se întoarse spre ceilalţi membri ai Consiliului.
— Înaintez o moţiune prin care cer ca Clarke Griffin să fie investigată pentru
complicitate la înaltă trădare.
Nu. Cuvintele tatălui său îi pătrunseră în piele şi-i paralizară inima.
Wells vedea cum se mişcau gurile membrilor Consiliului, dar nu înţelegea ce
spuneau. Fiecare atom din corpul lui încerca să se roage la vreun zeu uitat, care l-
ar fi putut asculta. Eliberaţi-o, se ruga el. O să fac orice. Era adevărat. Era gata
să-şi dea viaţa în schimbul vieţii ei.
Luaţi-mă pe mine.
Vicecancelarul se aplecă să şoptească ceva la urechea tatălui său.
142
Nu-mi pasă dacă doare.
Faţa cancelarului deveni şi mai gravă.
Daţi-mi drumul în spaţiu, ca trupul meu să facă implozie.
Cel care stătea lângă Wells tresări la ceva ce spusese cancelarul.
Daţi-i drumul.
Avu neplăcuta senzaţie a sunetului care se întoarce, când din mulţime se auziră
murmure. Doi gardieni o apucară pe Clarke şi începură să o tragă după ei. Fata
pentru care ar fi făcut orice să o apere avea să fie condamnată la moarte în
curând. Şi avea tot dreptul să moară urându-l.
Era doar vina lui.

— Îmi pare rău, şopti Wells, de parcă asta ar fi putut îndrepta, cumva, lucrurile.
— Ştiu, zise ea încet.
Wells îngheţă şi, pentru o clipă, fu prea speriat să o privească, speriat să vadă
suferinţa ţâşnind din rana care ştia că nu se va vindeca niciodată. Dar când, în
sfârşit, se întoarse, văzu că, deşi ochii ei luceau din cauza lacrimilor, îi zâmbea.
— Mă simt mai aproape de ei aici, zise ea privind în sus. Şi-au petrecut vieţile
încercând să găsească o soluţie să ne aducă acasă.
Wells nu ştia ce ar fi putut spune, ca să nu rupă vraja. În schimb, se aplecă şi o
sărută, ţinându-şi respiraţia, până când văzu că genele ei umede de lacrimi
coboară. La început, sărutul a fost moale, buzele lui abia le atingeau pe ale ei, dar
apoi simţi răspunsul ei şi fiecare celulă din corpul lui luă foc. Familiaritatea
atingerii ei, gustul buzelor ei declanşară în el ceva şi o trase mai aproape.
Clarke se lipi de el, buzele ei se agăţară de ale lui, pielea ei se lipi de a lui,
respiraţia ei se amestecă şi ea cu a lui. Lumea din jur dispăru, iar Pământul
deveni doar un vârtej de arome pătrunzătoare şi de aer umed, care îl făcu să se
lipească şi mai strâns de ea. Pământul moale se lăsă cu ei, când alunecară de pe
buştean. Avea atâtea să îi spună, dar cuvintele lui dispăruseră, în timp ce buzele
îi alunecau pe pielea ei, mişcându-se de la gura spre gâtul ei.
În clipa aceea, nu mai exista nimeni altcineva. Erau doar ei doi pe Pământ. Exact
cum îşi imaginaseră mereu că va fi.

143
 28. GLASS
Muzica se auzise de două ori pe Phoenix în acel an. Consiliul aprobase excepţia
şi, pentru prima dată de când îşi aminteau cu toţii, instrumentele fabricate pe
Pământ fuseseră scoase din camerele de conservare şi duse cu grijă pe puntea de
observaţie, pentru petrecerea cometei. Ar fi trebuit să fie una dintre nopţile
magice din viaţa lui Glass. Întreaga populaţie de pe Phoenix se îngrămădise
acolo, îmbrăcată cu cele mai bune şi mai elegante haine. În jurul ei, oamenii
vorbeau şi râdeau, în timp ce se îndreptau spre ferestrele uriaşe, ţinând în mâini
pahare cu şampanie.
Glass stătea lângă Huxley şi lângă Cora, care discutau entuziasmate. Dar, deşi
vedea gurile prietenelor ei cum se mişcau, cuvintele nu ajungeau la urechile ei.
Fiecare celulă din corpul ei era concentrată pe muzicienii care îşi ocupau tăcuţi
locurile, în partea opusă a punţii. Dar când începură să cânte, Glass începu să se
fâţâie, să devină neliniştită, cu gândul la Luke. Fără el, muzica aceea, care de
obicei se înfăşura în jurul ei ca o încântare, suna ciudat de goală. Cântecele care
odată păruseră să exprime cele mai ascunse secrete ale sufletului ei nu erau mai
puţin frumoase în clipa aceea, dar îi provocau o durere în piept, ştiind că singura
persoană cu care îşi dorea să le împartă era în altă parte.
Glass privi în jur şi o zări repede pe mama ei, îmbrăcată cu o rochie gri lungă şi
cu mănuşile familiei – piele de ied, una dintre puţinele perechi rămase pe navă,
pătate de vreme, dar încă infinit de preţioase. Vorbea cu cineva îmbrăcat în
uniformă de cancelar, dar nu era cancelarul. Glass îşi dădu seama, cu o tresărire,
că era vicecancelarul Rhodes. Deşi îl văzuse doar de câteva ori, îi recunoscu
nasul ascuţit şi zâmbetul sarcastic.
Glass ştia că trebuia să meargă la ei, să se prezinte, să-i zâmbească şi să ridice
paharul, să toasteze cu el. Să-i mulţumească pentru libertatea ei şi să se arate
recunoscătoare şi fericită, în timp ce mulţimea de phoenicieni bine îmbrăcaţi s-ar
uita la ei şi ar şuşoti. Asta ar fi vrut mama ei; asta ar fi trebuit să facă, dacă şi-ar
fi preţuit viaţa. Dar, în timp ce se uita la ochii lui plini de ură, îşi dădu seama că
nu era în stare să se ducă spre el.
— Uite, ţine ăsta, am nevoie de nişte aer, zise Glass şi îi întinse lui Cora paharul
încă plin.
Cora înălţă sprâncenele, dar nu zise nimic – le era permis doar câte un pahar în
seara aceea. Cu o ultimă privire, pentru a se asigura că mama ei nu o vedea,
Glass îşi croi drum prin mulţime şi ieşi pe coridor. Nu se întâlni cu nimeni în
drum spre apartamentul lor, unde îşi dădu jos rochia şi îmbrăcă o pereche de
pantaloni, apoi îşi îndesă părul sub o şapcă.
144
Pe Walden nu exista o punte de observare, dar erau o grămadă de coridoare cu
ferestre mici, în partea unde se aştepta să fie văzută cometa. Cei de pe Walden,
care nu aveau treburi în ziua aceea, începuseră să se adune la primele ore ale
dimineţii, pentru a ocupa cele mai bune locuri. Până să ajungă Glass acolo,
culoarele erau pline cu oameni care vorbeau tare, adunaţi în jurul geamurilor
mici. Unii dintre copii îşi lipiseră deja feţele de sticla din cuarţ sau erau căţăraţi
pe umerii părinţilor. Când trecu de un colţ, ochii lui Glass căzură pe un grup de
la fereastra aflată la câţiva metri de ea: trei femei şi patru copii. Se întrebă dacă
femeile îl supravegheau pe cel de-al patrulea copil pentru vreun vecin sau era un
orfan pe care îl luaseră cu ele. Cel mai mic dintre copii, o fetiţă, gânguri spre
Glass şi clipi către ea zâmbind.
— Bună, zise Glass şi se aplecă spre ea. Aştepţi să vezi cometa?
Fetiţa nu zise nimic. Ochii ei mari şi negri erau fixaţi pe capul lui Glass. Îşi
ridică mâna la cap, jenată, apoi se strâmbă uşor, când îşi dădu seama că părul îi
ieşise de sub şapcă. Încercă să îl bage la loc, dar fetiţa se întinse şi trase de una
dintre şuviţele ieşite.
— Pose, las-o în pace pe doamna!
Glass ridică privirea şi o văzu pe una dintre femei venind spre ele.
— Scuze, îi zise ea lui Glass şi râse. Îi place părul tău.
Glass zâmbi, dar nu zise nimic. Învăţase cum să-şi mascheze accentul de pe
Phoenix, dar, cu cât vorbea mai puţin, cu atât era mai bine.
— Vino, Pose, zise femeia şi puse mâna pe umărul fetiţei.
Era trecut de 2100. Cometa trebuia să apară din clipă în clipă. Pe Phoenix, pe
puntea de observaţie, probabil că era linişte şi toată lumea aştepta cu tăcută
veneraţie. Pe Walden, copiii râdeau şi ţopăiau, iar câţiva adolescenţi începuseră o
numărătoare inversă.
Glass privi în lungul coridorului, dar nu văzu nici urmă de el.
— Uite! strigă o fetiţă.
O linie albă se ivea peste conturul lunii. În loc să se estompeze, asemenea celor
mai multe comete, se făcu mai mare, iar coada i se extinse, pe măsură ce înainta
prin spaţiu. Făcea să pară mici chiar şi stelele. Glass păşi în faţă aproape fără să-
şi dea seama, iar un cuplu care se sprijinea de cea mai apropiată fereastră se dădu
la o parte, să-i facă loc. E atât de frumoasă, îşi zise Glass uimită. Şi speriată. Se
făcu tot mai mare, până umplu tot spaţiul din faţa lor, de parcă se îndrepta direct
spre ei. Era posibil să se fi făcut greşit calculele? Glass îşi apăsă mâinile pe
pervaz, atât de puternic, încât simţi că îi intră în palme. În jurul ei, oamenii
începură să se dea înapoi, cu un val de murmure şi de strigăte speriate.
Glass închise ochii. Nu putea să se uite.
Un braţ o înconjură. Nu era nevoie să se întoarcă, ştia că era Luke. Îi cunoştea
145
mirosul, senzaţia pe care i-o dădea atingerea lui, de parcă era o a doua piele.
— Te-am căutat, zise ea şi se întoarse să îl privească.
Deşi în faţa lui se derula un eveniment astronomic unic, avea ochi doar pentru
ea.
— Am sperat că o să vii, îi şopti la ureche.
Murmurele neliniştite ale mulţimii deveniră exclamaţii de uimire, în timp ce
cometa se înălţă deasupra navei ca o vâlvătaie. Braţul lui Luke se strânse în jurul
ei, iar Glass se rezemă de pieptul lui.
— Nu puteam să văd asta fără tine.
— Nu ai avut probleme cu venirea aici?
— Nu, nu chiar.
Stomacul i se strânse la gândul că mama ei stătea lângă vicecancelar.
— Aş vrea doar să nu fi fost nevoită să mă furişez.
Se întinse şi îşi trecu degetele peste obrazul lui. Luke îi luă mâna şi i-o duse la
buze.
— Poate că există o posibilitate de a o face pe mama ta să se răzgândească, zise
el serios. Aş putea vorbi cu ea. Ştii tu, să-i dovedesc faptul că nu sunt un barbar.
Că sunt serios în ce priveşte viitorul meu… viitorul nostru. Că am intenţii
serioase în privinţa ta.
Glass îi zâmbi slab.
— Aş vrea să fie atât de uşor.
— Nu, vorbesc serios. Îi luă mâinile. Ea crede că sunt un ticălos de pe Walden,
care profită de tine. Trebuie să afle că nu e doar o joacă. E ceva real.
— Ştiu, zise ea şi îi strânse mâna. Ştiu.
— Nu, nu cred că ştii, zise Luke şi scoase ceva din buzunar.
Se întoarse cu faţa la ea şi o privi fără să clipească.
— Glass, începu el, cu ochii sclipind, nu vreau să mai petrec nicio zi fără tine.
Vreau să merg la culcare în fiecare seară cu tine lângă mine şi să mă trezesc
lângă tine în fiecare dimineaţă. Nu te vreau decât pe tine pentru tot restul vieţii.
Întinse palma deschisă, cu un obiect mic, auriu în ea. Medalionul ei.
— Ştiu că nu e chiar un inel, dar…
— Da, zise ea simplu, pentru că nu era nimic altceva de spus, nimic altceva de
făcut, decât să-şi pună medalionul şi să-l sărute pe băiatul pe care îl iubea atât de
mult încât o durea, în timp ce în spatele lor cometa umplea cerul cu auriu.

146
 29. BELLAMY
Bellamy nu putea să doarmă. În mintea lui era un amestec de gânduri care
încercau să-şi facă loc spre suprafaţă, o adevărată învălmăşeală. Privind spre
stele, încerca să-şi imagineze ce se întâmpla pe navă. Era ciudat că viaţa mergea
înainte, ca de obicei, la sute de kilometri distanţă – cei de pe Walden şi de pe
Arcadia trudind, iar cei de pe Phoenix lăudându-şi hainele, pe puntea de
observaţie, ignorând stelele. Era singurul lucru de care îi era dor – priveliştea.
Înainte de lansare, aflase de o cometă care urma să treacă pe acolo şi ar fi fost
spectaculos să o vadă de pe navă.
Se chinui să distingă ceva prin întuneric, încercând să-şi dea seama de câte zile
erau pe Pământ. Dacă socotise corect, cometa urma să apară în noaptea aceea. Pe
Phoenix, probabil că se organizase o petrecere elegantă, iar pe Walden şi pe
Arcadia nişte adunări mai puţin formale. Bellamy se ridică şi scană cerul. Din
luminiş nu vedea nimic – copacii blocau o mare parte din vederea spre cer –, dar
de pe creastă ar fi văzut mai bine. Octavia dormea liniştită lângă el, cu părul
lucios în jurul capului, cu panglica roşie legată la încheietură.
— Mă întorc repede, şopti el, apoi o luă la fugă de-a latul luminişului.
Acoperişul des de frunze bloca mare parte din lumina stelelor, dar după
expediţiile de vânătoare pe care le făcuse cunoştea bine zona aceea, ştia deja
fiecare pantă, fiecare curbă şi fiecare buştean ascuns vederii. Când, în sfârşit,
ajunse pe culme, se opri să-şi tragă răsuflarea. Aerul rece al nopţii îl ajutase să-şi
limpezească mintea, iar febra din picioare era o distragere binevenită. Cerul plin
cu stele arăta la fel ca în fiecare noapte de când ajunseseră pe Pământ şi totuşi era
ceva diferit la el – stelele clipeau, de parcă aşteptau să se întâmple ceva
important. Apoi, deodată, chiar se întâmplă. Cometa apăru pe cer, o dâră de auriu
pe argintul strălucitor, lumină totul în jurul ei, până şi pământul. Pielea lui vibra,
de parcă unele dintre scântei îi pătrunseseră în trup şi îi hrăniseră celulele cu
ceva mai mult decât energie – cu speranţă. A doua zi, el şi Octavia vor pleca de
acolo pentru totdeauna. A doua zi, vor scăpa de tot de Colonie, nimeni nu le va
mai spune ce să facă sau cum să se poarte. Închise ochii şi îşi imagină cum avea
să fie. Liberi de orice şi de oricine – chiar şi de trecutul lui. Poate chiar şi de
amintirile care îl urmăriseră toată viaţa.

Bellamy alergă pe hol, ignorând mormăielile vecinilor şi pe gardienii care ştia că

erau prea leneşi ca să urmărească un băiat de nouă ani, evident mai rapid, doar
pentru a-l dojeni. Dar când se apropie de apartamentul lui, entuziasmul îi
dispăru. Din noaptea aceea îngrozitoare, când o surprinsese pe mama lui
147
încercând s-o omoare pe Octavia, devenea agitat ori de câte ori venea acasă.
Descuie uşa şi năvăli înăuntru.
— Mamă? strigă el şi închise uşa cu grijă, înainte să spună altceva. Octavia?
Aşteptă, dar nu se auzi nimic.
— Mamă?
Se îndreptă spre sufragerie şi făcu ochii mari când văzu mobila răsturnată.
Probabil că mama lui era din nou în vreuna dintre stările ei proaste. Se duse spre
bucătărie, cu stomacul zvâcnind de parcă încerca să evadeze printre nasturi.
Cineva gemu şi se grăbi într-acolo, apoi o găsi pe mama lui pe jos, întinsă într-o
baltă lipicioasă de sânge. Lângă ea era un cuţit. Se aplecă repede şi o scutură
energic de umăr.
— Trezeşte-te, mamă.
Dar ea nu făcu decât să fluture din gene şi să mai scoată un geamăt slab. Bellamy
sări în picioare şi tresări, când îşi dădu seama că genunchii pantalonilor i se
pătaseră de sânge. Trebuia să găsească pe cineva. Avea nevoie de ajutor. Se
năpusti înapoi în sufragerie şi era pe cale să alerge după un gardian, când un
zgomot îl făcu să se oprească. Ochii îi căzură pe dulap, care era întredeschis, iar
prin deschizătura dintre uşă şi perete se vedea o fâşie de umbră. Înaintă câţiva
paşi spre el, când văzu o faţă micuţă, cu urme de lacrimi.
— Eşti bine? îi şopti surorii lui şi îi întinse mâna. Haide.
Dar ea se trase înapoi în întuneric, tremurând. Teama lui Bellamy pentru mama
lui dispăru, privind-o pe micuţa pe care ea o făcuse să se teamă să iasă la lumină.
— Haide, Octavia, încercă el să o convingă, iar ea scoase din nou capul,
precaută.
În cele din urmă, ieşi din dulap, privind în jur cu ochi mari.
— Uite, zise Bellamy şi ridică de pe jos panglica roşie pe care i-o făcuse cadou.
I-o legă în jurul buclelor negre şi făcu o fundiţă, aşa cum se pricepea.
— Arăţi minunat.
O luă de mână şi simţi cum îi creşte inima, când degetele ei micuţe le prinseră pe
ale lui. O conduse spre dormitorul mamei lor, o ridică pe pat, apoi se ghemui
lângă ea, rugându-se să nu audă vreun alt zgomot dinspre bucătărie. Rămaseră
acolo aşteptând tăcuţi, până când, în cele din urmă, gemetele mamei lor încetară
şi se făcu linişte.
— E în regulă, O, zise el şi o strânse pe surioara lui la piept. E în regulă. Nu va
trebui să te mai ascunzi niciodată.

În timp ce coada cometei dispărea, Bellamy se grăbi să coboare panta,

nerăbdător să se întoarcă, înainte ca Octavia să se trezească şi să-şi dea seama că
lipsea. Dar când coti şi se uită după grupul familiar de corturi, văzu doar flăcări.
148
Toată tabără ardea.
Bellamy se opri brusc şi trase aer în piept, moment în care plămânii lui simţiră
aerul plin de fum. Pentru o clipă, văzu doar flăcări şi fum, apoi începură să apară
şi forme. Siluetele alergau în toate direcţiile, unele ieşind din corturile în flăcări,
altele îndreptându-se în fugă spre copaci. Un singur gând îl chinuia, în timp ce
alerga spre păturile lor, cu ochii căutând prin întuneric după forma adormită a
surorii lui. Nodul de frică din stomac îi spunea ce ştia deja. Octavia nu era acolo.
O strigă, privind disperat în jur şi rugându-se să-i răspundă de undeva din
marginea luminişului, din vreun loc sigur.
— Octavia! strigă el din nou, privind peste tot şi chinuindu-se să vadă prin fum.
Nu te panica, îşi zise, fără folos. Flăcările pâlpâiau în noapte, iar Octavia nu era
de găsit.
Bellamy coborâse din înălţimile cerului pe care îl privise, doar ca să se trezească
în adâncurile iadului.

149
 30. CLARKE
Pentru o vreme – minute, ore, Clarke nu era sigură –, auzi doar zgomotul
inimilor lor, şoapta respiraţiilor lor. Apoi, un ţipăt îşi croi drum spre ei, dinspre
luminiş, şi îi făcu să se desprindă din îmbrăţişare. Clarke şi Wells săriră în
picioare, iar ea se ţinu de braţul lui, pentru a-şi menţine echilibrul, când văzu
ceva îngrozitor. El o prinse de mână şi o luară la fugă spre luminiş. Clarke auzi
strigăte, dar niciunul atât de înfricoşător ca vuietul şi trosnetele care îi treziră
fiecare nerv din trup. Din corturi se ridicau flăcări, iar din unele rămăsese deja
doar cenuşă, de parcă erau nişte cadavre pe un câmp de bătălie antic. Siluete
umbrite alergau spre pădure, urmărite de flăcările flămânde.
Thalia, se gândi Clarke îngrozită şi începu să fugă. Era prea slăbită să poată ieşi
singură din cortul-infirmerie.
— Nu! strigă Wells, chinuindu-se să se facă auzit peste haosul de ţipete. Clarke,
e periculos!
Dar cuvintele lui alunecară pe lângă ea, de parcă erau din cenuşă. Clarke se
îndrepta direct spre cort, iar fumul îi umplea plămânii. Clipea des, să poată vedea
prin aerul înecăcios. Braţul lui Wells se încolăci în jurul taliei ei ca o curea din
oţel şi o trase puternic spre adăpostul copacilor.
— Dă-mi drumul, ţipă ea şi se zbătu cu toată puterea.
Dar Wells o ţinu bine, obligând-o să privească neajutorată cum focul cuprindea
cortul-infirmerie, la mai puţin de o sută de metri de ei. Toată partea laterală a
cortului era în flăcări. Prelata din plastic de deasupra se topea, iar fumul ieşea
prin deschizătura de la intrare.
— Lasă-mă!
Clarke suspină şi se răsuci din nou, încercând să scape. El îşi băgă braţul sub al
ei şi o trase în spate.
— Nu, ţipă ea, simţind cum strigătul îi sfâşia gâtul, în timp ce îl lovea pe Wells
cu pumnii. Trebuie să o scot de acolo.
Îşi înfipse călcâiele în iarbă, dar Wells era mai puternic.
— Thalia!
— Clarke, îmi pare atât de rău, îi şopti Wells la ureche.
Îşi dădea seama că el plângea, dar nu-i păsa.
— O să mori, dacă te duci acolo. Nu pot să te las.
Cuvântul mori declanşă în ea un nou val de putere. Clarke strânse din dinţi, se
lansă înainte şi într-o clipă scăpă din strânsoarea lui Wells. Toată fiinţa ei se
redusese la un singur gând disperat – să o salveze pe unica ei prietenă din
univers. Ţipă, când îşi simţi braţul răsucit la spate.
150
— Dă-mi drumul.
De data asta, mai mult imploră decât ordonă.
— Te implor, dă-mi drumul.
— Nu pot, zise el şi o strânse din nou în braţe.
Vocea lui tremura.
— Nu pot.
Luminişul era gol. Toată lumea fugise spre pădure şi fiecare luase ce provizii
apucase. Dar nimeni nu se gândise să o ia şi pe fata bolnavă, care acum ardea de
vie, la doar câţiva metri de ei.
— Ajutor, strigă Clarke. Cineva, vă rog, ajutor.
Dar nu se auzi niciun răspuns, cu excepţia trosnetelor venite dinspre foc.
Flăcările de deasupra cortului-infirmerie se făcură şi mai mari, iar lateralele se
prăbuşiră, de parcă focul inhala cortul şi tot ce era în el.
— Nu.
Se mai auzi un trosnet, iar flăcările se înălţară şi mai vii. Clarke urlă îngrozită
când întreg cortul fu cuprins de pălălaie, apoi, încet, se transformă în cenuşă.
Se terminase.

În timp ce se îndepărta de centrul medical, Clarke aproape că simţea pulsând în

buzunar flaconul cu medicamentul, la fel ca inima din povestea pe care Wells o
descoperise în bibliotecă, în urmă cu câteva zile. El se oferise să i-o citească, dar
ea refuzase categoric. Ultimul lucru de care avea nevoie în clipa aceea era să
asculte poveşti înspăimântătoare din perioada de dinaintea Cataclismului.
Avusese parte de suficiente scene de groază în viaţa reală.
Fiola pe care o avea în buzunar nu avea cum să pulseze, ştia; dimpotrivă.
Amestecul toxic de medicamente era menit să oprească o inimă pentru
totdeauna.
Când ajunse acasă, părinţii ei nu erau acolo. Deşi amândoi îşi petreceau mare
parte din zi în laborator, în ultimele săptămâni îşi tot găsiseră scuze să plece
chiar înainte ca ea să se întoarcă de la pregătire şi foarte rar veniseră înainte ca ea
să meargă la culcare. Pe măsură ce starea lui Lily se agrava, Clarke abia îşi mai
putea privi părinţii fără să simtă un val de furie. Ştia că nu era corect – în clipa în
care cineva ar fi protestat, vicecancelarul i-ar fi executat pe părinţii ei, iar Clarke
ar fi fost condamnată. Dar asta nu făcea să îi fie mai uşor să îi privească în ochi.
În laborator era linişte. În timp ce înainta prin labirintul de paturi goale, Clarke
auzea doar zumzetul sistemului de ventilaţie. Sunetul conversaţiilor se tot
estompase, pe măsură ce tot mai multe trupuri fuseseră luate de acolo. Lilly
părea şi mai slabă decât cu o zi înainte. Clarke se îndreptă spre patul ei şi îi trecu
blând mâna peste braţ, înfiorându-se când bucăţi de piele i se desprinseră. Băgă
151
cealaltă mână în buzunar şi îşi înfăşură degetele în jurul flaconului. Ar fi atât de
uşor. Nimeni nu ar afla.
Dar apoi genele palide ale lui Lilly se ridicară şi deschise ochii, iar Clarke
îngheţă. În timp ce o privea în ochi, o cuprinse un val rece de groază şi de
repulsie. Ce era în mintea ei? Simţi un impuls copleşitor de a distruge flaconul şi
fu nevoită să tragă aer în piept, pentru a se abţine să-l arunce cât colo. Buzele lui
Lilly se mişcau, dar nu ieşea niciun sunet. Clarke se aplecă şi îi zâmbi.
— Scuze, nu am auzit, Lil.
Se apropie de gura ei.
— Ce ai zis?
La început, Clarke simţi doar o slabă mişcare a aerului pe pielea ei, ca şi cum în
plămânii lui Lilly nu era suficient aer pentru a face cuvintele să-i iasă din gură.
Apoi, un geamăt slab scăpă de pe buzele crăpate.
— L-ai adus?
Clarke înălţă capul, să poată privi în ochii plini de panică ai prietenei sale. Dădu
din cap încet.
— Acum.
Cuvântul abia se auzi.
— Nu, protestă Clarke, cu voce tremurândă. E prea repede.
Clipi ca să-şi alunge lacrimile care începuseră să îi umple ochii.
— Încă ai putea să te faci bine, zise ea, dar minciuna sună goală, chiar şi pentru
ea.
Faţa lui Lilly se schimonosi de durere, iar Clarke o prinse de mână.
— Te rog!
— Îmi pare rău.
Clarke strânse uşor mâna fragilă a prietenei sale, iar lacrimile începură să i se
scurgă pe obraji.
— Nu pot.
Ochii lui Lilly se făcură mai mari, iar Clarke trase aer în piept.
— Lil?
Dar Lilly rămase tăcută, privind spre ceva ce doar ea putea să vadă. Ceva ce îi
umplea ochii de groază. Durerea fizică ce chinuia trupul lui Lilly era
îngrozitoare, Clarke ştia asta, iar halucinaţiile şi demonii care o însoţeau în
fiecare clipă, dând târcoale patului ei, erau şi mai răi.
— Nu mai vreau.
Clarke închise ochii. Vina şi remuşcarea pe care le va simţi nu se vor compara
niciodată cu durerea lui Lilly. Ar fi egoist să lase propria teamă să o împiedice
să-i ofere prietenei sale liniştea pe care şi-o dorea – întreruperea durerii, pe care
o merita. Tot corpul îi tremura atât de tare, că abia reuşi să scoată flaconul din
152
buzunar, nici vorbă să poată umple seringa. Se ridică de pe pat şi prinse mâna lui
Lilly cu un braţ, folosindu-se de celălalt pentru a poziţiona acul pe vena ei.
— Somn uşor, Lil, şopti ea.
Lilly dădu din cap şi îi oferi un zâmbet, ştiind că acel zâmbet îi va rămâne în
minte pentru tot restul vieţii.
— Mulţumesc.
Clarke ţinu mâna lui Lilly câteva minute, atât cât dură ca prietena ei să adoarmă.
Apoi, se ridică şi puse degetele pe gâtul ei cald încă, pentru a-i verifica pulsul.
Se terminase.

Clarke se lăsă pe pământul umed, chinuindu-se să respire aerul rece, apoi căzu pe
o parte. Printre lacrimile care îi înceţoşau vederea, reuşea să distingă formele
oamenilor din jurul ei, siluetele lor întunecate, fără trăsături clare, nemişcate şi
tăcute. Cea mai bună prietenă a ei, singura persoană care o cunoştea cu adevărat,
care ştia ce îi făcuse lui Lilly şi care continuase să o iubească. Thalia îi spusese
să îndrepte lucrurile cu Wells în seara aceea – şi Wells o ţinuse când priviseră
cum Thalia murea.
— Îmi pare rău, Clarke, zise Wells şi se întinse spre ea.
Îi împinse mâna la o parte.
— Nu pot să te cred, zise ea cu voce rece şi calmă.
Furia urca în pieptul ei, de parcă avea flăcări pe dinăuntru, flăcări care aveau
nevoie doar de suferinţă şi de mânie, pentru a dezlănţui iadul.
— Nu aveai cum să o salvezi, se bâlbâi Wells. Eu doar… nu puteam să te las. Ai
fi murit.
— Aşa că ai lăsat-o pe Thalia să moară. Pentru că tu decizi cine trăieşte şi cine
moare.
El încercă să protesteze, dar ea continuă, tremurând de furie.
— Seara asta a fost o greşeală. Distrugi orice atingi.
— Clarke, te rog, eu…
Dar ea se ridică, îşi scutură hainele şi intră în pădure, fără să privească în urmă.
Cu toţii aveau cenuşă în plămâni şi lacrimi în ochi. Dar Wells avea sânge pe
mâini.

153
 31. GLASS
— O să-ţi aduc un inel, îndată ce găsesc unul la Schimb, îi zise Luke lui Glass,
cu mâna pe spatele ei, în timp ce o ghida prin mulţime, pe coridoare, înapoi spre
Phoenix.
Cei mai mulţi dintre oamenii adunaţi să vadă cometa se întorceau spre
apartamentele lor de pe punţile de jos, astfel că le îngreunau drumul. Dar Glass
nu prea era conştientă de direcţia în care mergeau. Inima ei încă bătea cu putere,
de bucurie, şi tremura, ţinând strâns mâna lui Luke.
— Nu am nevoie de inel.
Atinse medalionul, care parcă radia căldură. Nimic nu se putea întâmpla în clipa
aceea, ştia. Deşi împlinea optsprezece ani peste câteva săptămâni, nu puteau
risca să se căsătorească, nu până când cancelarul nu avea să-şi revină şi să îi
confirme graţierea – asta dacă avea să-şi mai revină vreodată. Mama ei va
înţelege, până la urmă, odată ce va vedea cât de mult o iubea Luke. Se vor
căsători şi vor cere permisiunea de a întemeia o familie. Dar, deocamdată,
promisiunea unui viitor împreună îi era de ajuns.
— Acest medalion e perfect.
Ajunseră la scări, apoi la coridorul care ducea spre pasarelă. Luke se opri brusc
şi o trase pe Glass spre el, când un grup de gardieni alergară pe lângă ei, atât de
aproape, că mânecile li se atinseră de braţul lui Glass, deşi privirile lor rămaseră
aţintite în faţă. Ea se înfioră şi se sprijini de Luke, care îi privea cu o expresie
ciudată pe faţă.
— Ştii ce se întâmplă?
— Sunt sigur că nu e nimic, zise Luke prea repede, cuvintele lui fiind în
contradicţie cu încordarea bărbiei.
Apoi, ridică mâinile lor înlănţuite spre buze şi îi sărută mâna.
— Să mergem.
Glass zâmbi. Zgomotul înfundat al bocancilor gardienilor se îndepărtase, iar
coridorul era pustiu. Deodată, Luke se opri şi îi ridică braţul. Înainte ca ea să
apuce să întrebe ce făcea, o răsuci şi o lăsă pe spate. Glass râse când Luke îşi
puse un braţ în jurul taliei ei şi o roti pe culoarul pustiu.
— Ce te-a apucat?
El se opri şi o trase mai aproape, apoi se aplecă şi îi murmură la ureche.
— Aud muzică atunci când sunt cu tine.
Glass zâmbi şi, în mijlocul coridorului, închise ochii, în timp ce pluteau de pe o
parte pe alta. În cele din urmă, Luke se dădu înapoi, arătând în direcţia pasarelei.
— E aproape ora stingerii.
154
— Bine, zise ea oftând.
Traversară pasarela ţinându-se de mână şi schimbând zâmbete cu subînţeles, care
făceau să tresară fiecare celulă din corpul ei. La intrarea în Phoenix, se opriră,
ezitând să-şi ia rămas-bun. Luke îşi trecu degetul de-a lungul lănţişorului cu
medalion.
— Te iubesc, zise el şi o strânse uşor de mână, înainte să o împingă uşor.
Anunţă-mă când ajungi acasă. O să trec mâine pe la voi, să vorbesc cu mama ta.
— OK! Mâine.
În cele din urmă, Glass se întoarse şi porni pe pasarelă. Când ajunse pe la mijloc,
auzi ecoul unui sunet ascuţit. Privi în jur, surprinsă. Grupul de gardieni de la
capătul dinspre Phoenix se împrăştie şi auzi cum cineva dădea ordine. Glass
îngheţă când sunetul deveni mai puternic şi mai alert. Se întoarse spre Luke, care
începuse să înainteze ezitant.
— Podul se închide, anunţă în difuzoare o voce de femeie. Vă rugăm să eliberaţi
zona.
Urmă o pauză scurtă, apoi mesajul se repetă.
— Podul se închide. Vă rugăm să eliberaţi zona.
Glass tresări când o barieră începu să se lase la punctul de verificare dinspre
Phoenix. Ţâşni în faţă şi îl văzu pe Luke alergând, dar amândoi erau prea
departe. Glass ajunse la paravanul transparent tocmai când acesta atinse podeaua
şi îşi lipi mâinile de el. Luke se opri pe partea cealaltă. Spunea ceva, dar, cu toate
că vedea că gura i se mişca, la urechile ei nu ajungea niciun sunet. Lacrimile îi
umplură ochii, văzându-l cum loveşte cu pumnii în paravan, frustrat. Glass nu
înţelegea. Pasarela nu mai fusese închisă de la epidemia de ciumă din primul
secol. Ştia că, dacă se închidea acum, era posibil să nu se mai deschidă niciodată.
— Luke! strigă ea, cuvântul ieşind inutil de pe buzele ei.
Apăsă palma pe paravan. Privirile lor se întâlniră.
— Te iubesc, zise ea.
Luke puse şi el mâna pe paravan şi, pentru o clipă, Glass aproape că îi simţi
căldura pielii. Şi eu te iubesc, mimă el. Îi zâmbi şi îi făcu semn să plece. Ea se
opri, nedorind să se îndepărteze fără să ştie ce se întâmpla sau când avea să îl
revadă. Alarma încă răsuna deasupra. Pleacă, mimă Luke cu un aer serios. Glass
aprobă din cap şi se întoarse, forţându-se să privească înainte. Dar până să intre
pe holul care cobora de pe pod, privi peste umăr pentru ultima dată. Luke nu se
mişcase. Încă era acolo, cu mâna pe perete.

Glass alergă acasă, croindu-şi drum prin mulţimea de civili panicaţi şi de

gardieni cu feţe impasibile.
— O, mulţumesc lui Dumnezeu, zise Sonja, când Glass năvăli în casă. Am fost
155
atât de îngrijorată.
Îi puse în braţe un vas pentru apă.
— Du-te în baie şi umple ăsta. Nu ştiu sigur cât va mai curge apa.
— Ce se întâmplă? Au închis pasarela.
— Ce căutai acolo? o întrebă mama ei, apoi văzu hainele în care se schimbase
după petrecere. Vai, zise ea şi pe faţă i se aşternu o expresie obosită. Chiar acolo
ai fost.
— Ce se întâmplă? repetă Glass, ignorând privirea dezaprobatoare a mamei sale.
— Nu ştiu sigur, dar am o bănuială… Vocea ei se stinse, apoi strânse din buze.
Cred că asta e. Ziua despre care ştiam cu toţii că va veni.
— Despre ce vorbeşti?
Mama ei îi luă vasul şi se întoarse spre chiuvetă.
— Nava nu a fost proiectată să reziste prea mult. Era doar o chestiune de timp,
ştiam că lucrurile se vor înrăutăţi.
Vasul se umpluse, iar apa curgea acum în chiuvetă, dar Sonja continua să stea
acolo.
— Mamă?
În cele din urmă, mama ei opri apa şi se întoarse cu faţa spre ea.
— E vorba despre camera pneumatică, zise ea încet. Are o fisură.
De pe coridor se auzi un strigăt, iar mama ei aruncă o privire rapidă spre uşă,
înainte de a se forţa să zâmbească şi să continue.
— Dar nu-ţi face griji. Există o rezervă de oxigen, pe Phoenix. O să ne
descurcăm, până când o să găsească o soluţie. Îţi promit, Glass, o să trecem şi de
asta.
Glass începu să înţeleagă, iar stomacul i se strânse de groază.
— Şi ce legătură are asta cu pasarela? întrebă ea, cu o voce atât de înceată, ca o
şoaptă.
— Deja rămân fără oxigen pe Arcadia şi pe Walden. Trebuie să ne luăm măsuri
de siguranţă, să…
— Nu, zise Glass. Consiliul o să-i lase să moară?
Sonja se apropie de ea şi o strânse uşor de braţ.
— Trebuie să facă ceva, altfel nimeni nu va supravieţui, zise ea, dar Glass abia
dacă percepea cuvintele. E singurul mod în care pot proteja Colonia.
— Trebuie să-l găsesc, zise Glass tremurând.
Se dădu înapoi clătinându-se. În capul ei era o nebunie de cuvinte şi de imagini
care se loveau unele de altele şi creau mai mult panică decât logică.
— Glass, zise mama ei pe un ton ce aducea a milă, îmi pare foarte rău, dar nu se
poate. Imposibil. Toate ieşirile sunt închise.
Se apropie de ea şi o strânse în braţe. Glass încercă să se elibereze, dar mama ei
156
o strânse şi mai tare.
— Nu putem face nimic.
— Îl iubesc, suspină Glass, cu trupul tremurând.
— Ştiu.
Sonja o luă de mână.
— Şi sunt sigură că şi el te iubeşte. Dar poate că aşa e mai bine.
Îi zâmbi trist, zâmbet care îi dădu fiori lui Glass.
— Cel puţin în felul acesta nu trebuie să îţi iei un rămas-bun îngrozitor.

157
 32. WELLS
Wells o privi pe Clarke dispărând în pădure, cu senzaţia că îl lovise în piept şi-i
smulsese o bucată din inimă. Abia dacă era conştient de sunetul tot mai vioi al
flăcărilor care cuprindeau provizii, corturi… şi pe oricine fusese suficient de
ghinionist să fi fost prins în ele. În jurul lui, câţiva oameni căzuseră la pământ,
chinuindu-se să respire sau tremurând de groază. Dar cei mai mulţi stăteau unii
lângă alţii şi priveau infernul, cu feţele neclintite şi tăcuţi.
— Toată lumea e bine? Cine lipseşte?
Senzaţia de amorţeală pe care i-o generaseră cuvintele lui Clarke dispărea încet,
înlocuită de o energie disperată. Înaintă spre marginea luminişului, cu mâna la
ochi, încercând să privească spre zidul de flăcări. Cum nu răspunse nimeni, trase
aer în piept şi strigă:
— Mai trăieşte cineva?
Se văzu o mişcare vagă din partea celor care aprobară dând din cap.
— Trebuie să ne îndepărtăm mai mult? întrebă o fată de pe Walden, cu voce
tremurândă, în timp ce mai făcea un pas spre pădure.
— Nu pare să ajungă la copaci, zise un băiat de pe Arcadia.
Stătea lângă câteva vase de apă sparte şi nişte recipiente înnegrite, pe care le
luase din tabără. Avea dreptate. Inelul de noroi care mărginea luminişul era
suficient să împiedice flăcările care cuprinseseră corturile să ajungă la ramurile
copacilor.
Wells se întoarse, căutând prin întuneric un semn de la Clarke. Dar ea dispăruse
în noapte. Aproape că îi simţea furia pulsând prin întuneric. Fiecare celulă a
corpului său urla să meargă după ea, dar ştia că nu avea rost. Clarke avea
dreptate. Distrugea tot ce atingea.

— Pari obosit, zise cancelarul, privindu-l de pe partea cealaltă a mesei.

Wells ridică privirea din farfurie şi dădu din cap.
— Sunt bine.
Adevărul era că nu dormise de câteva zile. Privirea furioasă pe care i-o aruncase
Clarke i se întipărise în minte şi de fiecare dată când închidea ochii vedea groaza
de pe faţa ei, când o luaseră gardienii. Strigătul ei speriat umplea intervalul dintre
bătăile inimii lui.
După proces, Wells îl implorase pe tatăl lui să renunţe la acuzaţii. Jurase că ea nu
avusese nicio legătură cu cercetările şi că sentimentul de vină aproape o ucisese.
Dar cancelarul pretinsese, pur şi simplu, că nu-i stătea în puteri să facă asta.
Wells se foi pe scaun. Abia suporta să fie pe aceeaşi navă cu tatăl său, nu să mai
158
stea şi vizavi de el la cină, dar trebuia să menţină un fel de echilibru, de politeţe.
Dacă permitea furiei să erupă, tatăl său l-ar fi acuzat că era iraţional, prea imatur
pentru a înţelege legea.
— Ştiu că eşti furios pe mine, zise cancelarul înainte să ia o gură de apă. Dar nu
pot să anulez votul. De asta avem Consiliu, să-l împiedice pe oricare dintre noi
să devină prea puternic.
Privi în jos, la cipul care clipea în ceasul lui, apoi din nou la Wells.
— Doctrina Gaia e suficient de dură şi aşa. Trebuie să ne agăţăm şi de bucăţica
de libertate care ne-a mai rămas.
— Ce vrei să spui? Chiar dacă Clarke e nevinovată, merită să o laşi să moară,
pentru a ţine în viaţă democraţia?
Cancelarul îl fixă pe Wells cu o privire care, cu câteva zile în urmă, l-ar fi făcut
să se facă mic în scaun.
— Cred că nevinovată e un termen relativ în acest caz. Nu se poate nega că ştia
de experimente.
— Rhodes i-a obligat să facă acele experimente. El ar trebui pedepsit!
— Ajunge, zise cancelarul, pe un ton atât de rece, că aproape puse capăt furiei lui
Wells. Refuz să mai ascult asemenea tâmpenii la mine în casă.
Wells era pe punctul de a se lansa într-o ripostă furioasă, dar fu întrerupt de
soneria de la intrare. Cu o ultimă privire, tatăl său îl făcu să tacă, apoi deschise
uşa şi îl conduse înăuntru chiar pe vicecancelar.
Wells abia îşi reţinu ura, când Rhodes îl salută scurt, cu o mişcare din cap. Cu
obişnuitul aer plin de sine, vicecancelarul îl urmă pe tatăl său în birou. După ce
închiseră uşa, Wells se ridică de la masă. Ştia că ar fi trebuit să meargă în camera
lui şi să închidă uşa, ca întotdeauna când tatăl său avea întâlniri acasă. Cu câteva
zile în urmă, probabil că aşa ar fi făcut. Cu câteva zile în urmă, nu ar fi îndrăznit
să tragă cu urechea la o discuţie privată. Dar în clipa aceea nu-i păsa. Se apropie
tiptil de uşă şi îşi lipi urechea de perete.
— Navele sunt pregătite, începu Rhodes. Nu avem niciun motiv să mai aşteptăm.
— Avem o grămadă de motive să aşteptăm.
În vocea tatălui său se simţea o urmă de iritare, ca şi cum ar mai fi avut discuţia
aceea.
— Încă nu ştim dacă nivelul de radioactivitate e sigur.
Wells trase aer în piept, apoi îngheţă, pentru ca respiraţia lui să nu se audă în
liniştea de pe hol.
— De asta golim centrul de detenţie. De ce să nu facem ceva util cu cei
condamnaţi?
— Chiar şi copiii condamnaţi merită o şansă la viaţă, Rhodes. De asta le oferim
un nou proces, când împlinesc optsprezece ani.
159
Vicecancelarul pufni.
— Ştii că niciunul dintre ei nu va fi graţiat. Nu ne permitem să irosim resurse.
Timpul se scurge.
Cum adică timpul se scurge? se întrebă Wells, dar înainte să aibă timp să se
gândească la asta, interveni tatăl său.
— Rapoartele acelea sunt exagerate. Avem suficient oxigen pentru câţiva ani, cel
puţin.
— Şi apoi? O să bagi întreaga Colonie în nave şi o să speri că va fi bine?
— O să-i trimitem pe copiii condamnaţi, cum ai spus. Dar nu încă. Nu până când
nu suntem nevoiţi. Doar dacă fisura din sectorul C14 se măreşte. Primii deţinuţi
vor fi trimişi peste un an.
— Dacă aşa crezi că e cel mai bine.
Wells îl auzi pe vicecancelar că se ridică şi, cât ai clipi, alergă în camera lui şi se
trânti pe pat. Se uita spre tavan, încercând să asimileze ce auzise. Colonia era pe
moarte. Le mai rămăseseră doar câţiva ani în spaţiu. Acum înţelegea de ce toţi
fuseseră găsiţi vinovaţi: pe navă nu erau suficiente resurse pentru a întreţine
întreaga populaţie. Era un gând îngrozitor, dar o conştientizare şi mai oribilă îşi
croia drum prin mintea lui. Ziua de naştere a lui Clarke era peste şase luni. Wells
ştia că nu îl va convinge pe tatăl său să-i mai ofere o şansă. Dar misiunea nu va
începe decât peste un an. Dacă nu făcea ceva, Clarke avea să moară.
Singura lui şansă era să grăbească misiunea.
Un plan terifiant începu să prindă contur, iar pieptul i se strânse de teamă, când
îşi dădu seama ce va trebui să facă. Dar ştia că nu avea de ales. Pentru a o salva
pe fata pe care o iubea, va trebui să pună în pericol întreaga rasă umană.

160
 33. BELLAMY
Bellamy alunecă în jos pe creanga copacului şi se lăsă pe pământ, simţindu-se la
fel de gol precum carcasa arsă a navei. O căutase pe Octavia ore în şir, îi strigase
numele prin pădure, până când răguşise, iar copacii îi răspunseseră doar cu
tăcere.
— Hei!
O voce obosită îi întrerupse gândurile. Se întoarse şi îl văzu pe Wells venind
încet spre el. Pe faţă era mânjit de funingine, iar pielea de pe braţul stâng îi era
rău zgâriată.
— Ai găsit ceva?
Bellamy scutură din cap.
— Îmi pare rău.
Wells strânse din buze şi rămase cu privirea aţintită spre un punct de pe jos, de
lângă Bellamy.
— Dacă te consolează cu ceva, nici nu cred că era aici. Tocmai am verificat
luminişul. Cu toţii au reuşit să iasă la timp, cu excepţia…
Vocea lui se stinse.
— Ştiu, zise Bellamy încet. Îmi pare rău, omule. Sunt sigur că ai făcut tot ce ai
putut.
Wells gemu.
— Nici măcar nu mai ştiu ce înseamnă asta.
Bellamy îl privi nedumerit, dar, înainte să aibă timp să spună ceva, Wells îi
zâmbi slab.
— Octavia se va întoarce în curând. Nu-ţi face griji.
Apoi se întoarse şi se împletici spre luminiş, unde câţiva oameni căutau prin
cenuşă. În lumina trandafirie a zorilor, Bellamy aproape că reuşi să îşi închipuie
că ororile din ultimele câteva ore nu fuseseră decât un coşmar. Flăcările se
stinseseră de mult şi, cu toate că mare parte din iarbă fusese arsă, solul era tot
umed. Focul nu ajunsese la copaci, ale căror flori se întindeau să salute lumina,
fericite că nu ştiau – sau nu le păsa – ce tragedie se petrecuse. Dar aşa se
întâmpla când sufereai, Bellamy ştia asta. Nu puteai să te aştepţi ca altcineva să
sufere odată cu tine. Trebuia să îţi duci singur durerea.
Auzi câţiva copii cum se certau cu privire la cauza incendiului: dacă vântul
dusese o scânteie de la focul de tabără sau dacă cineva făcuse o prostie.
Dar lui Bellamy nu-i păsa deloc care fusese cauza. Pe el îl interesa doar Octavia.
Oare se rătăcise când fugise să se pună la adăpost sau părăsise tabăra înainte să
izbucnească incendiul? Şi dacă era aşa, de ce?
161
Se ridică în picioare, ţinându-se de trunchiul copacului. Nu putea să se oprească
să se odihnească, nu în clipa aceea, când fiecare oră însemna că Octavia putea fi
în pericol. Acum, că era lumină, putea să caute din nou. Mai departe, acum. Nu
conta cât timp îi lua. Nu avea de gând să se oprească până când nu o va găsi.
Înaintă în pădure şi expiră uşurat pentru că era departe de supărătoarea lumină a
soarelui. Uşurat că era singur. Apoi, privirea îi căzu pe o siluetă care îşi croia
drum spre el. Se opri şi se uită mai bine. Era Clarke.
— Hei, eşti bine? întrebă el cu voce răguşită, iar stomacul i se strânse, la vederea
feţei ei palide şi crispate.
— Thalia e moartă? zise ea, mai mult ca pe o întrebare, de parcă spera că el îi va
spune că nu era adevărat.
Bellamy aprobă încet.
— Îmi pare rău.
Ea începu să tremure, iar el o trase în braţele lui, instinctiv. Pentru un moment
lung, rămaseră aşa.
— Îmi pare foarte rău, şoptea el în părul ei.
În cele din urmă, Clarke se îndreptă şi se dădu înapoi, cu un oftat. Deşi lacrimile
îi alunecau pe obraji, în ochi îi revenise strălucirea şi o urmă de culoare i se
vedea din nou în obraji.
— Unde e sora ta? întrebă ea şi îşi şterse nasul cu dosul palmei.
— Nu e aici. Am căutat-o câteva ore, dar s-a făcut prea întuneric. Plec să o caut
din nou.
— Stai.
Clarke băgă mâna în buzunar.
— Am găsit asta în pădure. Dincolo de izvor, spre formaţiunile de piatră.
Puse ceva în mâna lui Bellamy. El inspiră adânc, iar degetele i se strânseră în
jurul fâşiei familiare de satin. Funda roşie a Octaviei.
— Era legată de un copac? întrebă el slab, neştiind care spera să fie răspunsul.
— Nu.
Faţa murdară a lui Clarke se înmuie.
— Am găsit-o pe jos. Trebuie să îi fi căzut din păr. O purta aseară, nu?
— Aşa cred, răspunse Bellamy, iar mintea lui începu să caute frenetic prin
memorie. Da. O avea când s-a dus la culcare.
— Bun, zise Clarke, cu o determinare bruscă. Deci asta înseamnă că a părăsit
tabăra înainte să izbucnească incendiul. Uite, adăugă, ca răspuns la privirea
întrebătoare a lui Bellamy, nu are urme de cenuşă pe ea. Niciun semn că ar fi fost
aproape de flăcări.
— Poate că ai dreptate, zise el încet şi frecă panglica între degete. Doar că nu
înţeleg de ce ar fi plecat înainte să înceapă focul. Tu nu ai ieşit aseară din
162
infirmerie? Nu ai observat nimic?
Clarke scutură din cap, iar expresia ei se schimbă brusc.
— Am fost plecată o vreme, zise cu voce încordată. Îmi pare rău.
— Nu contează.
Bellamy băgă panglica în buzunar.
— Nu am apucat să îmi cer scuze. Ai avut dreptate în legătură cu O. Îmi pare
rău.
Clarke aprobă din cap.
— Mulţumesc pentru panglică. O să plec să o caut.
Vru să se întoarcă, dar Clarke se întinse şi-i puse o mână pe încheietură.
— Vin cu tine.
— Drăguţ din partea ta, dar habar n-am cât timp o să lipsesc. Nu e ca atunci când
am plecat să căutăm medicamentele. S-ar putea să dureze o vreme.
— Vin cu tine, repetă ea.
Vocea îi era fermă, iar în ochi avea o sclipire care îl făcu să ezite să o contrazică.
— Eşti sigură? ridică el o sprânceană. Mă îndoiesc că Wells va fi fericit să audă
asta.
— Nu va auzi de la mine. Am terminat cu el.
Mintea lui Bellamy începu să se aglomereze de întrebări nerostite.
— Bine.
Făcu un pas înainte şi-i făcu semn să îl urmeze.
— Dar te avertizez… probabil că o să-mi dau jos cămaşa, la un moment dat.
Se uită peste umăr şi văzu o urmă de zâmbet pe faţa ei, un zâmbet atât de mic,
încât era posibil să fi fost doar o impresie creată de lumina care cădea printre
frunze.

163
 34. GLASS
Colonia era ciudat de tăcută, chiar şi pentru o oră matinală. Glass nu văzu pe
nimeni, în timp ce goni pe coridoarele luminate doar de strălucirea luminilor
albastre de urgenţă înşirate de-a lungul podelei.
Se strecurase afară din casă după ce mama se dusese în sfârşit la culcare. Iar în
clipa aceea încerca să alunge imaginea în care mama ei se trezea şi constata că ea
plecase. Durerea şi groaza care aveau să-i deformeze trăsăturile delicate, aşa cum
se întâmplase de nenumărate ori în ultimii doi ani. Glass nu-şi va ierta niciodată
suferinţa pe care avea să i-o provoace mamei sale, dar nu avea de ales.
Trebuia să ajungă pe Walden şi la Luke.
Se opri pe palierul punţii F, ciulind urechile, dar nu auzi decât zgomotul făcut de
propria respiraţie sacadată. Fie gardienii patrulau în altă parte pe Phoenix, fie
fuseseră trimişi cu toţii pe Walden şi pe Arcadia, de unde nu puteau să fure aerul
ce fusese rezervat plămânilor phoenicienilor.
Grăbi pasul pe coridorul nefamiliar, chinuindu-se să caute din priviri strălucirea
vreunei guri de aerisire. Aflată în apropiere de baza navei, puntea F era aproape
complet dedicată proviziilor. Aerisirea prin care se strecurase după ce evadase o
dusese pe puntea F, pe Walden. Încetini la pas şi scană pereţii, după vreo
deschizătură, simţind cum teama se cuibărea în ea cu fiecare pas. Dacă se
înşelase în privinţa planului? Sau poate că gura de aerisire legase cândva Walden
şi Phoenix, dar fusese ulterior astupată.
O sclipire metalică îi captă privirea, iar încordarea din pieptul ei fu înlocuită de
entuziasm şi de uşurare. Se ridică repede pe vârfuri, ajunse la marginea
grilajului, dar era prea sus. Lăsă să îi scape un oftat de frustrare şi se întoarse să
se uite pe coridor. Niciuna dintre uşi nu era marcată, dar nu păreau protejate de
aparate de scanat retina. Apucă cea mai apropiată clanţă şi apăsă. Uşa se deschise
şi văzu un dulap de culoare închisă. Privirea i se opri pe un butoi mic, pe care îl
rostogoli afară. Se urcă pe el, îndepărtă grilajul şi se trase în sus, în spaţiul
întunecat.
Glass îşi aminti de ultima dată când se târâse pe acolo, când avusese impresia că
pereţii metalici se strângeau în jurul ei şi se înfioră. Duse mâna la buzunarul de
la spate. Acum, adusese cu ea o lanternă. Îndreptă lumina în faţă, dar nu văzu
decât pasajul gol, care se întindea nesfârşit în faţa ei. Undeva era capătul, Glass
ştia. Spera doar să nu rămână fără aer înainte să ajungă acolo. Dacă trebuia să
moară, voia să se întâmple în braţele lui Luke.

Pe Walden, lucrurile erau un pic altfel decât se aşteptase. Luminile păreau să

164
funcţioneze normal şi, în timp ce se grăbea spre apartamentul lui Luke, nu văzu
niciun gardian. Pentru o clipă, simţi o undă de speranţă. Poate că mama ei se
înşelase şi panica de pe Phoenix era doar o neînţelegere. Dar când urcă scările
simţi o strângere de inimă ciudată, care deveni mai puternică atunci când se opri
să-şi tragă sufletul. Nerăbdarea de a-l vedea pe Luke poate că îi accelerase
pulsul, dar nu putea ignora adevărul. Deja, oxigenul scădea pe Walden.
Se forţă să se mişte mai încet, coti pe holul de la etajul lui Luke, respirând cu
grijă, astfel încât bătăile inimii să-i fie regulate. Coridorul era plin de adulţi care
vorbeau încet şi priveau îngrijoraţi spre copiii care se jucau pe acolo. Bucuroşi că
nu fuseseră trimişi la culcare, deşi era o oră atât de târzie, aceştia abia dacă
observaseră că respirau greu. Glass vru să le spună părinţilor să-şi ţină copiii
liniştiţi şi să-şi păstreze oxigenul, dar asta nu ar fi făcut decât să provoace şi mai
multă panică. Şi, oricum, nu puteau să facă nimic.
Abia apucă să bată la uşa lui Luke, că el o trase înăuntru, în braţele lui. Pentru o
clipă, nu mai simţi decât căldura corpului său şi intensitatea îmbrăţişării. Apoi, se
trase înapoi şi văzu cum şocul şi îngrijorarea se luptau cu bucuria din ochii lui.
— Ce faci aici? întrebă el şi îşi trecu mâna peste obrajii ei, de parcă avea nevoie
să se convingă de faptul că nu era o iluzie.
Privi spre uşa închisă şi coborî vocea, înainte să continue.
— Nu eşti în siguranţă aici.
— Ştiu, zise ea calm şi îl luă de mână.
— Nici măcar nu îmi dau seama cum ai ajuns aici, dar trebuie să te întorci, zise
Luke, scuturând din cap. Ai mai multe şanse de supravieţuire pe Phoenix.
— Nu mă întorc fără tine.
O conduse spre canapea, cu un oftat, şi o strânse în braţe.
— Ascultă, îi zise şi îşi înfăşură o şuviţă din părul ei în jurul degetului, dacă
gardienii ne prind că ne strecurăm pe Phoenix, o să mă împuşte şi probabil că vor
face la fel şi cu tine. Închise ochii şi gemu. Pentru asta am fost pregătiţi, Glass.
Niciodată nu ni s-a spus direct, dar… cu toţii intuiam că urma să se întâmple
ceva important şi am fost antrenaţi pentru asta.
Când deschise din nou ochii, îi erau plini de o furie pe care nu o mai văzuse la el.
Probabil că observase îngrijorarea de pe faţa ei, pentru că expresia lui se
îmblânzi.
— Dar nu trebuie să îţi faci griji. Tu o să fii bine. Şi doar asta mă interesează.
— Nu, zise Glass, surprinsă de propria vehemenţă. Nu o să fiu bine.
Luke se încruntă şi deschise gura să vorbească, dar Glass îl opri.
— Mor când mă gândesc că tu eşti aici singur. Mor, repetă ea disperată şi
chinuindu-se să respire. Iar dacă trebuie să mor vreau să se întâmple aici, cu tine.
— Şşşşş! murmură Luke şi o mângâie pe cap. Bine, bine.
165
Îi zâmbi trist.
— Asta ar mai lipsi! Să ne certăm şi să rămânem fără oxigen.
— Ţi-e frică? întrebă Glass, după un lung moment de tăcere.
Luke se întoarse spre ea şi scutură din cap.
— Nu.
Îşi puse un deget sub bărbia ei şi îi înălţă capul, astfel încât să îl privească în
ochi.
— Niciodată nu mi-e frică dacă sunt cu tine.
Se aplecă şi o sărută blând. Ea se înfioră, iar respiraţia lui îi spori senzaţia. Se
îndepărtă cu un zâmbet.
— Asta nu e o irosire de oxigen?
— Dimpotrivă, şopti Luke şi o trase înapoi. Îl conservăm.
Gura lui o găsi din nou pe a ei, ea îşi deschise buzele, iar sărutul lor deveni mai
profund. Glass îşi puse mâna pe braţul lui şi zâmbi când îl simţi că se înfioară.
Fără să se desprindă de el, îi desfăcu nasturii de la cămaşă, spunându-şi că
bătăile rapide ale inimii lui erau un răspuns la atingerea ei. Buzele ei se mişcară
spre bărbia lui, apoi în jos, pe gât. Se opri când ajunse la piept. Avea nişte cifre
tatuate. Două date care îi făcură stomacul să se strângă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Luke şi se ridică.
Ea îşi duse degetul spre tatuaj, apoi îl luă repede, temându-se să atingă cerneala.
— Ce e asta?
— Of! se încruntă Luke. Credeam că ţi-am spus. Mi-am dorit ceva în amintirea
lui Carter.
Vocea lui deveni mai rece.
— Sunt ziua lui de naştere şi data la care a fost executat.
Glass abia reuşi să-şi reprime un tremur, când privi din nou cele două date
tatuate. Ea nu avea nevoie de un tatuaj ca să îi amintească data la care murise
Carter. Era incrustată în mintea ei, la fel cum era pe pielea lui Luke.

Glass gemu şi îşi strânse genunchii la piept. Cearşafurile de pe patul ei erau

mototolite şi ude, din cauza transpiraţiei. Îşi dorea cu disperare să bea ceva, dar
mai era mult până să îi aducă cina şi raţia de apă. Se gândi cu nostalgie la toţi
anii pe care îi petrecuse fără să fie conştientă că apa era raţionalizată în alte părţi
ale Coloniei.
Se auzi un ţiuit slab, urmat de paşi. Scânci când îşi înălţă capul, care o durea, şi
văzu în uşă o siluetă. Nu era un gardian. Era cancelarul.
Glass se ridică în capul oaselor şi îşi dădu la o parte de pe faţă o şuviţă de păr ud.
Se pregăti pentru o izbucnire de furie, privindu-l pe bărbatul care pusese să fie
arestată, dar prin ceaţa durerii şi a extenuării nu îl văzu pe şeful Consiliului. Tot
166
ce vedea era îngrijorarea de pe faţa tatălui celui mai bun prieten al ei.
— Bună, Glass. Făcu semn spre cealaltă parte a patului. Îmi dai voie?
Ea aprobă slab din cap. Cancelarul oftă şi se aşeză.
— Îmi pare rău pentru cele întâmplate.
Părea mai tras la faţă decât îl văzuse vreodată, chiar mai rău decât atunci când îi
murise soţia.
— Nu am vrut să te fac să suferi.
Fără să se gândească, Glass îşi duse mâna la burtă.
— Nu eu am avut de suferit.
Cancelarul închise ochii, pentru o clipă, şi îşi frecă tâmplele. Niciodată nu arăta
frustrare sau oboseală în public, dar Glass recunoscu expresia aceea, o văzuse de
câteva ori, când lucra în biroul de acasă.
— Sper că înţelegi că nu am avut de ales. Vocea lui deveni mai fermă. Am jurat
să respect legile Coloniei. Nu îmi permit luxul de a închide ochii atunci când un
infractor se dovedeşte a fi cel mai bun prieten al fiului meu.
— Înţeleg că aveţi nevoie să credeţi asta, zise Glass cu voce goală.
Faţa lui se aspri.
— Eşti pregătită să îmi spui numele tatălui?
— De ce aş face asta? Să îl puteţi închide aici, cu mine?
— Pentru că aşa cere legea.
Cancelarul se ridică şi înaintă câţiva paşi spre ea.
— Pentru că nu e drept ca tatăl să nu fie pedepsit la fel. Şi pentru că
anchetatorilor mei nu le va lua mult să se uite pe înregistrările aparatelor de
scanat retina şi să afle pe unde ţi-ai petrecut timpul. O să îl găsim oricum. Dar
dacă ne ajuţi vei avea mai multe şanse să fii graţiată.
Privirile lor se întâlniră, iar Glass se întoarse şi gemu, închipuindu-şi cum Luke
ar fi luat pe sus în toiul nopţii, cu groaza întipărită pe faţă, implorându-i pe
gardieni să îi spună ce se întâmpla. I-ar spune adevărul, i-ar lăsa suficient timp ca
durerea să i se aştearnă pe faţă, înainte să îi înfigă acul în piept? Sau ar muri
crezând că a fost victima unei cumplite erori?
Nu putea permite să se întâmple aşa ceva.
Dar cancelarul avea dreptate. Consiliul nu se va opri până când nu îl va găsi pe
cel care a fost părtaş la infracţiunea ei. În cele din urmă, unul dintre gardieni va
găsi urmele plimbărilor ei pe Walden, până la uşa lui Luke, poate chiar în
apartamentul lui.
Încet, se întoarse spre cancelar, ştiind ce trebuia să facă. Când vorbi, vocea ei era
la fel de rece ca o condamnare la moarte.
— Tatăl era Carter Jace.

167
Pe hol, se auzi un trosnet puternic. Glass se ridică, ciulind urechile. Simţi un val
de panică în piept. Parcă nava gemea.
— Doamne, şopti Luke şi se săltă repede în picioare.
Sunetul se auzi din nou, urmat de un huruit care clătină pereţii.
— Să mergem.
Coridorul era încă plin de oameni, deşi acum până şi copiii erau tăcuţi. Luminile
începură să clipească. Luke strânse mâna lui Glass şi îşi croi drum prin mulţime,
spre vecina lui. Faţa ei era serioasă, în timp ce îi şoptea ceva lui Luke, ceva ce
Glass nu auzi, dar, după expresia ei, îşi dădu seama că nu era nimic bun. Apoi,
lângă ei mai apăru cineva, iar Glass trase aer în piept.
Camille. Îşi miji ochii când o văzu pe Glass. Se întoarse, incapabilă să se uite în
ochii lui Camille în clipa aceea.
Se simţea vinovată pentru turnura pe care o luaseră lucrurile. Nu putea să o
învinovăţească pe cealaltă fată pentru că o ura.
Câţiva copii stăteau pe jos lângă părinţii lor, care vorbeau încet, pe un ton
îngrijorat. Buzele uneia dintre fetiţe aveau o notă albăstruie, iar băiatul a cărui
mână o strângea se chinuia să respire.
Luminile mai clipiră o dată şi se stinseră. Prin întunericul dens se auzi un val de
scâncete. Spre deosebire de Phoenix, Walden nu avea lumini de urgenţă. Luke îşi
trecu braţul în jurul taliei lui Glass şi o trase mai aproape de el.
— O să fie bine, îi şopti la ureche.
Dar apoi se auzi o altă voce, prin întuneric. Camille se strecurase mai aproape şi
stătea lângă ea.
— Îi spui tu sau îi spun eu? zise ea, prea încet ca Luke să audă.
Glass se întoarse spre ea, surprinsă, dar nu reuşi să vadă expresia de pe faţa lui
Camille.
— Despre ce vorbeşti?
— Merită să ştie adevărul. Că prietenul lui a murit din cauza ta.
Glass se înfioră şi, cu toate că nu putea să vadă zâmbetul lui Camille, îl auzea în
vocea ei.
— Îţi ştiu secretul. Ştiu ce i-ai făcut lui Carter.

168
 35. CLARKE
Se plimbau de câteva ore prin pădure, în cercuri concentrice tot mai mari,
încercând să acopere fiecare centimetru. Picioarele lui Clarke ardeau, dar ea se
desfăta cu senzaţia; durerea fizică era o binevenită distragere a atenţiei. Flăcările
care cuprindeau cortul-infirmerie… braţele lui Wells ca nişte cătuşe în jurul ei…
trosnetele oribile, în timp ce corturile se prăbuşeau.
— Hei, uite.
Clarke se întoarse şi îl văzu pe Bellamy îngenuncheat, în apropiere de locul unde
ea descoperise panglica Octaviei. Privea concentrat la ceea ce păreau să fie urme
de tălpi. Ea nu se pricepea, dar urmele de luptă erau uşor de citit. Oricine lăsase
urmele acolo nu se aflase într-o plimbare de plăcere prin pădure.
— Parcă cineva a alergat sau s-a luptat, zise Clarke încet.
Nu spuse cu voce tare ce gândea: Parcă cineva târâse pe altcineva. Ei
presupuseseră că Octavia fugise… dar dacă fusese luată? Vedea acelaşi teribil
semn de întrebare pe sprânceana încruntată a lui Bellamy. Îngenunche lângă el.
— Nu poate fi departe, zise Clarke. O s-o găsim.
— Mulţumesc, aprobă Bellamy şi se ridică, apoi îşi continuară drumul. Sunt…
sunt bucuros că eşti aici cu mine.
Înaintară cu greu şi li se păru că trecuseră ore. Soarele răsărise şi apoi coborâse
de pe cer. Cercul lor se lărgi, iar Clarke îşi dădu seama că se apropiau de liziera
pădurii. La marginea copacilor văzu luminişul şi se opri. Erau mai mulţi copaci,
dar arătau altfel decât cei din pădure. Aveau trunchiuri masive, noduroase şi
ramuri groase, acoperite cu frunze verzi. Crengile erau pline cu fructe rotunde,
roşii. Mere.
Clarke se apropie de meri, urmată de Bellamy.
— Ciudat, zise ea încet. Pomii sunt la distanţe regulate unii de alţii. Arată
aproape ca o livadă. Se duse către cel mai apropiat pom. Dar chiar ar fi putut
supravieţui în toţi anii ăştia?
Deşi pomul era deasupra ei, cea mai de jos creangă era foarte aproape de pământ.
Ridicată pe vârfuri, îi era uşor să se întindă şi să ia un măr. Se răsuci şi i-l dădu
lui Bellamy, înainte să se întindă după altul. Îşi apropie mărul de faţă. Pe navă,
creşteau fructe pe câmpiile solare, dar acelea nu semănau deloc cu cele de pe
Pământ. Coaja nu era doar roşie; avea urme de roz şi de alb şi avea un parfum
cum nu mai simţise vreodată. Luă o muşcătură şi savură zeama, care i se scurse
pe bărbie. Cum era posibil ca un fruct să fie şi dulce, şi acru, în acelaşi timp?
Pentru o clipă, Clarke îşi permise să uite tot ce se întâmplase pe Pământ şi se lăsă
copleşită de senzaţia aceea unică.
169
— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? întrebă Bellamy, iar ea îşi întoarse
privirea.
Cât ea fusese ocupată cu mâncatul, el folosise ramurile căzute pentru a măsura
distanţa dintre copaci.
— Sinceră să fiu, nu mă gândeam decât la cât e de gustos, zise Clarke, simţind o
urmă de zâmbet pe buzele ei.
Dar Bellamy nu râdea şi nu o tachina. El continua să se uite la spaţiile regulate
dintre copaci.
— Pomii ăştia nu au supravieţuit Cataclismului şi nu au crescut aşa, pur şi
simplu, zise el încet, cu voce plină de uimire şi groază.
Înainte să termine, Clarke ştiu ce voia să spună. Pieptul i se strânse de teamă.
— Cineva i-a plantat.

170
 36. WELLS
— E mai bine?
Wells se întoarse şi îl văzu pe Asher, băiatul de pe Arcadia, arătând spre lemnul
pe care îl cioplea. Iarba era plină de aşchii şi de bucăţi de lemn aruncate după
prima încercare nereuşită. Dar acum arăta promiţător.
— Categoric.
Wells aprobă, se ghemui lângă următorul buştean şi îşi trecu degetele peste
crestăturile făcute de Asher.
— Doar mă asigur că sunt făcute aproximativ la aceeaşi adâncime, altfel nu se
vor prinde unul de altul.
Când Wells se ridică, îl văzu pe Graham, care ducea nişte resturi de cort spre
grămada tot mai mare de obiecte salvate, aflată în mijlocul luminişului. Se ridică
şi se pregăti să fie luat peste picior, dar Graham continuă să privească în faţă şi
trecu mai departe, fără o vorbă. Focul le distrusese corturile, dar mare parte din
unelte scăpaseră. La fel şi medicamentele. Fusese ideea lui Wells să încerce să
construiască nişte structuri permanente din lemn. Era de o mie de ori mai greu
decât scria în cărţi, dar, încet-încet, se descurcau.
— Wells!
O fată de pe Walden alerga spre el.
— Cum o să atârnăm hamacurile? Eliza spune că le va atârna de bârnele din
acoperiş, dar acelea nu vor fi gata decât peste câteva zile, nu? Şi mă gândeam…
— Vin în câteva clipe, OK? o întrerupse Wells.
O expresie jignită se aşternu pe faţa rotundă.
— Sunt sigur că tu şi Eliza faceţi o treabă bună, adăugă el şi îi zâmbi slab. Vin
imediat.
Ea aprobă şi fugi, învârtindu-se în jurul unei grămezi de tije de cort topite, care
încă păreau prea fierbinţi pentru a fi atinse. Wells privi peste umăr, apoi se
îndreptă spre linia copacilor. Avea nevoie de un moment doar pentru sine. Să se
gândească. Se mişca încet, iar apăsarea din piept părea să-i coboare în picioare,
astfel încât fiecare pas i se părea dificil şi dureros. La marginea pădurii se opri şi
trase în piept aerul mai răcoros, apoi închise ochii. Acolo o sărutase pe Clarke
pentru prima dată pe Pământ – şi, pare-se, pentru ultima dată în viaţă. Crezuse că
deja experimentase cel mai rău fel de durere posibil – să ştie că ea îl ura, că nu
suporta să îl vadă. Dar se înşelase. Să o privească plecând cu Bellamy aproape că
îl omorâse. Nici măcar nu se uitase spre el când venise să adune ce mai rămăsese
din echipamentul ei. Doar salutase tăcut restul grupului înainte să îl urmeze pe
Bellamy în pădure.
171
Dacă ar fi ştiut măcar ce făcuse el ca să poată fi cu ea pe Pământ. Riscase totul.
Pentru nimic.

Niciunul dintre gardieni nu îi aruncă lui Wells mai mult de o privire superficială,
în timp ce el îşi ridică ochii spre scanerul de retină, apoi dădu buzna pe uşi.
Intrarea în sectorul C14 era strict restricţionată, dar uniforma lui de ofiţer, mersul
hotărât şi faţa bine cunoscută îi permiteau accesul aproape în orice zonă din
Colonie. Niciodată nu profitase de statutul său până atunci. După ce auzise
discuţia tatălui său cu vicecancelarul, ceva în interiorul lui se rupsese. Planul lui
era nechibzuit şi prostesc şi incredibil de egoist, dar nu-i păsa. Trebuia să se
asigure că ea va fi trimisă pe Pământ şi nu spre camera de execuţie.
Alergă pe scările înguste, luminate doar de becurile de urgenţă. Nimeni nu avea
motiv să treacă pe la camera pneumatică, în afară de cei care făceau verificarea
de rutină, iar Wells umblase deja prin dosarele de întreţinere, să verifice
programul. Nu va fi decât el acolo.
Camera pneumatică din C14 era cea originală, de pe navă. Şi, în ciuda eforturilor
inginerilor de a o păstra în cea mai bună stare, după trei sute de ani de înfruntat
temperaturi extreme şi raze ultraviolete din spaţiu, începuse să se deterioreze. Pe
margine avea mici crăpături şi petice lucioase, unde fusese lipit material mai
nou.
Wells scoase patentul, pe care îl ascunsese în cureaua pantalonilor. O să fie bine,
îşi spuse, deşi mâinile îi tremurau. Cu toţii vor fi evacuaţi în curând, oricum. El
doar grăbea procesul. Totuşi, undeva în mintea lui, ştia că nu erau suficiente
nave pentru toţi. Şi habar n-avea ce se va întâmpla când va veni vremea să le
folosească.
Dar aceea era grija tatălui său, nu a lui.
Începu să desfacă marginea fragilă a camerei pneumatice şi gemu când auzi
primul fâsâit slab. Apoi se întoarse şi alergă înapoi pe scări, încercând să ignore
groaza pe care o simţea în stomac. Abia suporta să se gândească la ce făcuse, dar,
în timp ce gonea pe scări, îşi spuse că făcuse doar ce trebuia să facă.

Wells se ridică încet în picioare. Se întuneca şi încă mai era mult de lucru la
noile barăci. Trebuiau să termine măcar câteva înainte de următoarea furtună. În
timp ce se apropia de tabără, se întrebă dacă Clarke îşi luase suficiente pături cu
ea, dacă nu avea să-i fie frig, atunci când temperatura va scădea. Asher se ivi
lângă el şi se lansă într-un nou val de întrebări. Ţinea unul dintre buştenii crestaţi
şi părea să vrea părerea lui în legătură cu dimensiunile tăieturii. Wells era prea
absorbit de propriile gânduri ca să audă ce îl întreba. În timp ce mergeau unul
lângă altul spre corturi, vedea că gura băiatului se mişca, dar vorbele nu ajungeau
172
la urechile lui.
— Ascultă… începu Wells, gata să îi spună lui Asher că totul poate să aştepte
până dimineaţă.
Dar tocmai atunci ceva trecu foarte repede prin faţa lui. Se auzi o izbitură
puternică, iar Asher zbură în spate. Sângele îi ţâşni pe gură şi se prăbuşi. Wells
se lăsă în genunchi.
— Asher, ţipă el, în timp ce ochii lui se chinuiau să înţeleagă imaginea pe care o
aveau în faţă.
Din gât îi ieşea o săgeată.
Primul lui gând zbură spre Bellamy. Era singurul care putea ţinti atât de bine.
Wells se răsuci cu un strigăt, dar în spatele lui nu era Bellamy. Un şir de siluete
întunecate stăteau la baza dealului, cu soarele care apunea în spatele lor. Se uita
şocat şi îngrozit. Brusc, înţelese cine dăduse foc taberei – şi cine o răpise pe
Octavia. Nu fusese cineva de pe Colonie.
Cei o sută poate că fuseseră primii care puseseră piciorul pe Pământ după trei
secole, dar nu erau singuri.
Unii oameni nu plecaseră niciodată.

173
 MULŢUMIRI
Îi datorez imensă recunoştinţă lui Joelle Hobeika, care nu doar că a avut ideea
pentru Cei 100, ci ale cărei imaginaţie, pricepere editorială şi tenacitate au fost
esenţiale pentru a-i da viaţă. La fel, lui Katie McGee, Elizabeth Bewley şi Farrin
Jacobs, ale căror întrebări incisive şi sugestii inteligente au ajutat la conturarea
cărţii, la fiecare nivel. De asemenea, le sunt recunoscătoare oamenilor intimidant
de inteligenţi de la Alloy, şi în special lui Sara Shandler, Josh Bank şi Lanie
Davis, dar şi echipelor devotate de la Little, Brown and Hodder & Stoughton.
Vă mulţumesc, remarcabilii mei prieteni de pe ambele părţi ale East River,
Gowanus Canal, Mississippi şi Atlantic, pentru sprijin şi încurajări. Un „strigăt”
special confidenţilor mei şi coconspiratorilor de la ambele capete ale 557
Broadway, echipei de la Crossroads, care m-a ajutat să intru în lumea science
fiction, şi lui Rachel Griffiths, care mi-a întrecut aşteptările în ajutorul pe care mi
l-a dat în devenirea ca scriitor şi editor.
Cel mai mult, îi sunt recunoscătoare familiei mele – tatălui meu, Sam Henry
Kass, al cărui scris debordează de un spirit de neegalat şi de dragoste unică;
mamei mele, Marcia Bloom, a cărei artă e încununată de înţelepciunea unui
filosof şi de sufletul unui estet; genialului meu frate, Petey Kass, care mă face să
râd până nu mai pot să respir; uimitorilor mei bunici, Nance, Peter, Nicky şi
David; şi clanurilor Kass/Bloom/Greenfield, care fac atât de multe locuri să îmi
pară ca acasă.

174
175
Titlul original: DAY 21 (2014)

Traducere din limba engleză

DORINA TĂTĂRAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2016

176
Părinţilor şi bunicilor mei, care m-au învăţat să privesc cu
admiraţie atât lumea, cât şi cuvintele.

177
 1. WELLS
Nimeni nu voia să stea lângă mormânt. Deşi patru dintre ai lor erau deja
îngropaţi în cimitirul improvizat, ceilalţi dintre cei o sută erau încă deranjaţi de
ideea de a coborî un trup în pământ. Nimeni nu voia să stea nici cu spatele la
copaci. De la atac, trosnetul unei crengi era suficient să-i facă pe supravieţuitorii
speriaţi să tresară. Prin urmare, cei aproape o sută de oameni care se adunaseră
să-şi ia rămas-bun de la Asher stăteau adunaţi într-un semicerc strâns, cu privirile
oscilând între trupul de pe jos şi umbrele din pădure.
Evident, le lipseau trosnetele liniştitoare ale focului. Rămăseseră fără lemne, cu o
seară înainte, şi nimeni nu fusese dispus să se aventureze după altele. Wells s-ar
fi dus chiar el, dar fusese ocupat să sape mormântul. Nici pentru asta nu se
oferise nimeni, cu excepţia unui băiat arcadian înalt şi tăcut, pe nume Eric.
— Sigur e mort? şopti Molly şi se dădu înapoi de pe marginea gropii adânci, de
parcă s-ar fi temut că ar fi putut să o înghită şi pe ea.
Avea doar treisprezece ani, dar părea mai mică. Cel puţin înainte arăta mai mică.
Acum, faţa ei era trasă, aproape suptă, iar pe frunte avea o tăietură care părea să
nu fi fost bine curăţată.
Fără să vrea, privirea lui Wells se îndreptă către gâtul lui Asher, spre rana urâtă
unde săgeata îl străpunsese. Trecuseră două zile de la moartea lui, două zile de
când siluetele misterioase se materializaseră pe creastă şi schimbaseră tot ce
ştiuseră Coloniştii până atunci, tot ce li se spusese. Fuseseră trimişi pe Pământ ca
subiecţi de test, primii oameni care să pună piciorul pe planetă, după trei sute de
ani. Dar se înşelaseră.
Unii oameni nu plecaseră deloc.
Totul se întâmplase foarte repede. Wells nu îşi dăduse seama că ceva nu era în
regulă, până când Asher căzuse, înecându-se, în timp ce trăgea disperat de
săgeata înfiptă în gâtul lui. Atunci se răsucise şi îi văzuse. Siluetele străinilor
conturate de soarele ce apunea semănau mai degrabă cu demoni decât cu oameni.
Wells clipise, aşteptându-se cumva ca siluetele să dispară. Era imposibil să fie
reale.
Dar vedeniile nu trag cu săgeţi.
După ce strigătele lui de ajutor rămăseseră fără răspuns, îl cărase pe Asher la
cortul infirmeriei, unde ţineau proviziile medicale salvate din incendiu. Dar
degeaba. Până să înceapă el să cotrobăie după bandaje, Asher murise.
Cum era posibil să existe oameni pe Pământ? Era imposibil. Nimeni nu
supravieţuise Cataclismului. Era indiscutabil, la fel de bine fixat în mintea lui
Wells ca faptul că apa îngheaţă la 0 grade Celsius sau că planetele se învârt în
178
jurul soarelui. Totuşi, îi văzuse cu ochii lui. Oameni care sigur nu coborâseră de
pe vreo navă a Coloniei. Născuţi pe Pământ.
— E mort, îi zise Wells lui Molly, în timp ce se ridica în picioare istovit, înainte
să-şi dea seama că cei mai mulţi din grup se uitau la el.
Cu câteva săptămâni în urmă, feţele lor ar fi fost pline de neîncredere, dacă nu
chiar pline de dispreţ. Nimeni nu credea că fiul cancelarului chiar fusese
condamnat. Lui Graham îi fusese foarte uşor să-i convingă de faptul că Wells
fusese trimis de tatăl lui să-i spioneze. Dar acum se uitau la el cu speranţă.
În haosul de după incendiu, Wells organizase echipe care să sorteze proviziile
rămase şi să ridice adăposturi permanente. Pasiunea lui pentru arhitectura
pământeană, cândva sursă de iritare pentru pragmaticul său tată, îi permisese să
proiecteze cele trei barăci din lemn care acum tronau în mijlocul luminişului.
Wells se uită spre cerul care se întuneca. Ar fi dat orice ca tatăl lui să vadă
barăcile. Nu ca să îi dovedească ceva – după ce îl văzuse împuşcat pe punte,
resentimentele lui dispăruseră mai repede decât culoarea din obrajii cancelarului.
Acum, tot ce îşi dorea era ca într-o bună zi tatăl lui să numească Pământul
căminul lui. Restul Coloniei urma să li se alăture – odată ce condiţiile de pe
Pământ vor fi considerate sigure –, dar trecuseră douăzeci şi una de zile fără
măcar un licăr dinspre cer.
În timp ce îşi coborî din nou privirea spre pământ, gândurile îi reveniră la ce
avea de făcut în clipa aceea: să-şi ia rămas-bun de la băiatul pe care se pregăteau
să îl trimită spre un loc de odihnă mai întunecat. O fată de lângă el tremură:
— Putem termina odată? Nu vreau să stau aici toată noaptea.
— Ai grijă cum vorbeşti, i-o reteză o altă fată pe nume Kendall, iar buzele subţiri
i se strânseră.
La început, Wells presupusese că era de pe Phoenix, dar în cele din urmă îşi
dăduse seama că privirea ei arogantă şi accentul sacadat erau doar nişte
caracteristici ale fetelor cu care el crescuse. Era un obicei frecvent printre
tinerele waldenite şi arcadiene, deşi nu întâlnise pe nimeni care să facă asta la fel
de bine precum Kendall.
Wells se uită într-o parte şi în cealaltă, după Graham, singurul phoenician, în
afară de el şi de Clarke. În general, nu-i plăcea să-l lase pe Graham să preia
controlul grupului, dar fusese prieten cu Asher şi era mai potrivit ca el să
vorbească la înmormântare. Oricum, faţa lui era una dintre puţinele care lipseau
din mulţime, pe lângă cea a lui Clarke. Ea plecase imediat după incendiu, cu
Bellamy, în căutarea surorii lui, lăsând în urmă doar amintirea cuvintelor
răutăcioase pe care i le spusese lui Wells, înainte să plece: Distrugi orice atingi.
Din pădure se auzi un trosnet, iar mulţimea tresări. Fără să se gândească, cu o
mână, Wells o trase pe Molly în spatele lui, iar cu cealaltă apucă o lopată. O
179
clipă mai târziu, Graham păşi în luminiş, însoţit de doi arcadieni – Azuma şi
Dmitri – şi de o fată de pe Walden, pe nume Lila. Cei trei băieţi aveau braţele
pline cu lemne, în timp ce Lila aducea câteva crengi.
— Deci de asta dispăruseră celelalte topoare, zise un waldenian pe nume
Antonio, privind spre topoarele atârnate pe umerii lui Azuma şi Dmitri. Ne-ar fi
prins bine azi după-amiază, să ştiţi.
Graham ridică o sprânceană, în timp ce examina cea mai recent ridicată baracă.
În sfârşit, învăţaseră să le facă aşa cum trebuie; de data aceasta, nu mai erau
găuri în acoperiş, ceea ce înseamnă că va fi mai cald şi mai uscat noaptea.
Totuşi, niciuna dintre construcţii nu avea geamuri. Era nevoie de prea mult timp
să le facă şi, fără să aibă la dispoziţie sticlă sau plastic, ar fi fost mai degrabă
nişte găuri în pereţi.
— Crede-mă, asta e mai important, zise Graham şi ridică grămada de lemne.
— Lemne de foc? întrebă Molly. Fata tresări, când Graham pufni.
— Nu, suliţe. Câteva colibe din lemn nu o să ne apere. Trebuie să ne apărăm
singuri. Data următoare când vor apărea bastarzii aceia vom fi pregătiţi.
Privirea îi fugi spre Asher şi o expresie neaşteptată trecu peste faţa lui. Obişnuita
lui mască de furie şi aroganţă dispăruse, lăsând să se vadă ceva ce aducea a
suferinţă adevărată.
— Vrei să ni te alături un minut? întrebă Wells îmblânzit. Ne-am gândit să
rostim câteva cuvinte pentru el. Tu îl cunoşteai bine, aşa că… poate vrei să…
— Pari să te descurci foarte bine, i-o tăie Graham, evitând să se uite spre corpul
lui Asher, când întâlni privirea lui Wells. Continuă, domnule cancelar.
Soarele apusese, când Wells şi Eric aruncau ultimele lopeţi de pământ pe noul
mormânt, în timp ce Priya punea flori în jurul lui. Restul grupului se împrăştiase,
fie să evite să privească înmormântarea, fie să găsească loc în vreuna dintre noile
barăci. În fiecare dintre ele încăpeau confortabil câte douăzeci, chiar treizeci,
dacă erau prea obosiţi sau le era prea frig să se plângă de picioarele răsfirate
peste mormanul de pături parţial arse sau de coatele primite în feţe.
Wells fu dezamăgit, dar nu surprins să constate că Lila acaparase una dintre
barăci pentru ea şi prietenii ei, lăsându-i pe cei mai mici să tremure în frig,
privind prudenţi în jur, prin luminişul plin de umbre. Chiar şi cu gărzi voluntare,
care stăteau de pază, nimeni nu se aştepta la o noapte liniştită.
— Hei, zise Wells, în timp ce Graham trecu pe lângă el, cu nişte suliţe aproape
gata. Dacă tu şi Dmitri tot sunteţi schimbul doi la gardă, de ce nu dormiţi afară?
O să-mi fie mai uşor să vă găsesc, când tura mea se va termina.
Înainte ca Graham să răspundă, Lila sări şi îl prinse de braţ.
— Ai promis că stai cu mine în noaptea asta, mai ţii minte? Mi-e prea frică să
dorm singură, zise ea, pe un ton prefăcut şi cu o voce piţigăiată, complet diferită
180
de obişnuitul ei ton arogant.
— Îmi pare rău, îi zise Graham lui Wells şi ridică din umeri. Wells simţi unda de
îngâmfare din vocea lui.
— Urăsc să nu-mi ţin promisiunile.
Graham îi aruncă lui Wells suliţa lui, iar acesta o prinse cu o mână.
— O să iau o tură mâine-noapte, dacă nu o să fim morţi cu toţii, până atunci. Lila
ridică din umeri într-un fel exagerat.
— Graham, îl dojeni ea, nu trebuie să vorbeşti aşa!
— Nu-ţi face griji, o să te apăr, zice Graham cuprinzând-o cu braţul. Sau o să mă
asigur că ultima ta noapte pe pământ va fi cea mai bună din viaţa ta.
Lila chicoti, iar Wells se abţinu să dea ochii peste cap.
— Poate că ar trebui să dormiţi amândoi afară, zise Eric ieşind din umbră. În
felul acesta, avem şi noi o şansă să ne odihnim.
Graham pufni.
— De parcă nu l-aş fi văzut pe Felix strecurându-se afară din patul tău azi-
dimineaţă, Eric. Dacă e ceva ce nu suport, aia e ipocrizia.
O umbră de zâmbet trecu peste faţa lui Eric.
— Da, dar nu ne-ai auzit.
— Haide, zise Lila şi îl trase pe Graham. Să mergem, înainte ca Tamsin să ne
dea patul altcuiva.
— Vrei să fac tura cu tine? se oferi Eric, privind spre Wells. Wells scutură din
cap.
— E în regulă. Priya deja verifică zona.
— Crezi că se vor întoarce? întrebă Eric, coborând vocea.
Wells se uită peste umăr, să vadă dacă era cineva care să tragă cu urechea, apoi
aprobă din cap.
— A fost mai mult decât o avertizare. A fost o demonstraţie de forţă. Oricine ar
fi, vor să ştim că nu se bucură că suntem aici.
— Nu. Evident că nu sunt, zise Eric şi se întoarse să se uite în partea cealaltă a
luminişului, unde era îngropat Asher.
Oftând, îi zise noapte bună lui Wells şi se îndreptă spre grămada de paturi
improvizate, pe care Felix şi alţi câţiva le făcuseră în jurul locului de foc, din
obişnuinţă. Wells puse suliţa pe umăr şi se întoarse, să o caute pe Priya. După
câţiva paşi, dădu cu umărul de ceva şi din întuneric se auzi un ţipăt.
— Eşti în regulă? întrebă Wells şi întinse o mână.
— Sunt bine, răspunse o fată, cu voce tremurată. Era Molly.
— Unde dormi în noaptea asta? Te ajut să îţi găseşti patul.
— Afară. Nu mai era loc în barăci.
Vocea ei era stinsă. Lui Wells îi venea să îi ia pe Graham şi pe Lila şi să îi
181
arunce în râu.
— Pot să îţi fac rost de o pătură.
Avea să o fure de pe Graham, dacă era nevoie.
— Nu e nevoie. E destul de cald în seara asta, nu?
Wells o privi confuz. Temperatura scăzuse considerabil, după apusul soarelui.
Întinse mâna şi o puse pe fruntea lui Molly. Pielea ei era caldă.
— Eşti sigură că te simţi bine?
— Poate un pic ameţită, recunoscu ea.
Wells strânse din buze. Pierduseră multe provizii în incendiu, ceea ce însemna că
raţiile scăzuseră considerabil.
— Uite, îi zise şi băgă mâna în buzunar, după batonul de proteine pe care nu
avusese timp să îl termine, mănâncă asta.
Ea scutură din cap.
— E în regulă, nu mi-e foame, zise slab.
După ce o puse să îi promită că îi va spune dacă a doua zi nu se va simţi mai
bine, Wells porni să o caute pe Priya. Salvaseră mare parte din medicamente, dar
ce folos, dacă aveau să rămână fără singura persoană care ştia cum se folosesc?
Se întrebă cât de departe or fi ajuns Clarke şi Bellamy şi dacă or fi găsit vreo
urmă de-a Octaviei. Dincolo de extenuare, simţi un fior de teamă, când se gândi
la pericolele pe care Clarke le înfrunta prin pădure. Ea şi Bellamy plecaseră
înainte de atac. Ei habar nu aveau că existau oameni pe acolo, oameni născuţi pe
Pământ, care comunicau prin săgeţi mortale.
Oftă şi privi spre cer, trimiţând în sus o rugăciune tăcută, pentru fata pentru care
riscase nenumărate vieţi. Fata ai cărei ochi se umpluseră de ură când îi spusese
că nu voia să îl mai vadă vreodată.

182
 2. CLARKE
Mergeau de două zile, oprindu-se doar câte o oră sau două, pentru odihnă. Pe
Clarke o ardeau picioarele, dar Bellamy nu dădea vreun semn că ar vrea să se
oprească. Lui Clarke nu-i păsa – de fapt, îi convenea durerea. Cu cât se gândea
mai mult la tendoane, cu atât se gândea mai puţin la durerea din piept şi la
prietena pe care nu fusese în stare să o salveze.
Trase aer în piept. Chiar dacă ar fi fost legată la ochi, tot şi-ar fi dat seama că
soarele apusese. Aerul era plin de parfumul florilor albe care se deschideau doar
noaptea şi făceau ca pomii să pară că se gătiseră pentru cină. Clarke îşi dorea să
ştie ce fel de avantaj evoluţionist aveau ciudatele flori. Poate că atrăgeau
insectele nocturne? Parfumul lor specific era copleşitor în zonele unde coroanele
copacilor se uneau, dar ea îi prefera pe aceştia, în locul şirurilor ordonate de
meri, pe care ea şi Bellamy le văzuseră mai devreme. Simţi fiori pe ceafă, când
îşi aminti de trunchiurile aflate la distanţe egale, ca nişte soldaţi aliniaţi.
Bellamy mergea la câţiva metri în faţa ei. Devenise tăcut, la fel cum făcea când
era la vânat. Dar de data aceasta nu urmărea vreun iepure sau vreun cerb. O căuta
pe sora lui. Trecuse aproape o zi de când văzuseră ultimele urme, iar adevărul
nerostit umplea tăcerea, astfel încât Clarke simţea că îi apasă pieptul.
Pierduseră urma Octaviei.
Bellamy se opri la baza dealului, iar Clarke veni lângă el. Erau pe marginea unei
creste. La doar câţiva metri în faţă, pământul cobora brusc, spre o apă ce lucea.
Luna era mare şi strălucitoare, iar jos se vedea o alta, reflectată pe suprafaţa apei.
— E frumos, zise Bellamy, fără să o privească, dar cu voce tremurată. Clarke
puse o mână pe braţul lui. El tresări, dar nu se trase.
— Sunt sigur că şi Octavia ar fi zis la fel. Să mergem jos, să vedem dacă e vreo
urmă de…
Vocea lui Clarke se stinse. Octavia nu plecase să hoinărească la întâmplare prin
pădure. Niciunul dintre ei nu o spunea cu voce tare, dar dispariţia ei bruscă şi
felul în care urmele sugerau că fusese târâtă… fusese răpită.
Dar de cine? Clarke se gândi iarăşi la şirurile de meri şi se înfioră. Bellamy
înaintă câţiva paşi.
— Pare mai puţin abrupt pe acolo, zise el şi se întinse să o prindă de mână. Vino.
Nu vorbiră cât coborâră panta. Când Clarke alunecă pe o porţiune de noroi,
Bellamy o strânse mai tare şi o ajută să îşi recâştige echilibrul. Dar în clipa în
care ajunseră jos îi dădu drumul şi alergă spre apă, căutând urme pe mal.
Clarke rămase în urmă privind lacul, în timp ce uimirea alungă extenuarea care i
se adunase în picioare. Suprafaţa apei era netedă ca sticla, iar luna reflectată în ea
183
arăta ca una dintre pietrele preţioase pe care le văzuse uneori la magazinul de
schimb, închise într-o casetă transparentă.
Când Bellamy se întoarse, expresia lui era una ostenită, aproape înfrântă.
— Probabil că ar trebui să ne odihnim. Nu are rost să hoinărim prin beznă, fără
vreo urmă.
Clarke aprobă şi lăsă rucsacul jos, apoi ridică braţele în aer şi se întinse. Era
obosită şi transpirată, iar pe piele avea un strat de cenuşă de câteva zile şi era
disperată să scape de el. Păşi încet spre lac, se ghemui pe margine şi atinse
suprafaţa apei cu degetele. Când ajunseseră pe Pământ, avusese mare grijă să
dezinfecteze apa pe care o beau sau cu care se spălau, în caz că ar fi fost
contaminată cu vreo bacterie radioactivă. Dar pastilele de iod se împuţinau, iar
după ce văzuse cum focul îi ucisese cea mai bună prietenă, în timp ce fostul ei
iubit o împiedicase să o salveze, un pic de apă dintr-un lac părea cea mai mică
problemă.
Clarke expiră profund şi închise ochii, lăsând tensiunea să se risipească în aerul
nopţii, odată cu respiraţia. Se ridică în picioare şi se întoarse spre Bellamy. El
stătea complet nemişcat, privind peste lac, cu o intensitate care o făcu să se
înfioare. Instinctul îi spunea să se retragă, să-i ofere un pic de spaţiu. Dar un alt
impuls îi luă locul şi un zâmbet maliţios îi străbătu faţa.
Fără o vorbă, îşi trase peste cap tricoul transpirat, îşi dădu jos cizmele şi
pantalonii murdari de cenuşă. Se răsuci pe călcâie, dorindu-şi să poată vedea
expresia de pe faţa lui Bellamy, în timp ce o privea cum păşea în apa lacului,
doar în sutien şi chiloţi. Apa era mai rece decât crezuse, iar pielea i se făcu de
găină, deşi nu era sigură dacă era din cauza aerului nocturn sau a senzaţiei date
de privirea lui Bellamy. Înaintă şi ţipă când apa îi acoperi umerii. În Colonie, apa
era mult prea puţină pentru a face băi şi era prima dată când Clarke se scufundă
cu totul. Încercă să îşi ridice picioarele din nămol şi să plutească, simţindu-se
ciudat de puternică şi de vulnerabilă. Pentru o clipă, uită că focul îi luase cea mai
bună prietenă. Uită că ea şi Bellamy pierduseră urma Octaviei. Uită că prin
costumul ei de baie improvizat se va vedea tot, când va ieşi din apă.
— Cred că, în cele din urmă, radiaţiile ţi-au făcut varză creierii.
Clarke se răsuci şi îl văzu pe Bellamy privind-o cu surprindere şi amuzament.
Rânjetul lui obişnuit revenise. Închise ochii, trase aer în piept şi se băgă cu capul
sub apă, apoi, o clipă mai târziu, ieşi râzând, cu apa şiroindu-i pe faţă.
— E bine.
Bellamy înaintă câţiva paşi.
— Deci, mintea ta de cercetător amator a ştiut instinctiv că apa e sigură? Clarke
scutură din cap.
— Nu.
184
Ridică o mână în aer şi mimă că o examinează.
— S-ar putea să îmi crească înotătoare şi branhii, în timp ce vorbim.
Bellamy aprobă din cap, cu falsă seriozitate.
— Ei bine, dacă o să-ţi crească înotătoare, promit să nu te evit.
— Oh, crede-mă, nu voi fi singurul mutant.
Bellamy ridică o sprânceană.
— Ce vrei să spui?
Clarke îşi făcu palmele căuş, le umplu cu apă şi îl stropi pe Bellamy, râzând.
— Acum o să-ţi crească şi ţie înotătoare.
— Chiar nu trebuia să faci asta.
Vocea lui Bellamy era răguşită şi ameninţătoare, iar pentru o clipă Clarke se
gândi că poate chiar îl enervase. Dar apoi el apucă de tricou şi îl dădu jos, cu o
mişcare rapidă. Luna era atât de mare şi de strălucitoare, încât nu avea cum să se
îndoiască de zâmbetul de pe faţa lui, în timp ce îşi descheia pantalonii şi îi
azvârlea cât colo, de parcă nu ar fi fost singura pereche pe care o avea pe acea
planetă. Picioarele lui lungi şi musculoase erau albe în pantalonii scurţi gri.
Clarke roşi, dar nu îşi luă privirea de la el. Bellamy plonjă în apă şi reduse
distanţa dintre ei, cu câteva mişcări puternice. Se lăudase că învăţase singur să
înoate, în timpul plimbărilor lui până la râu şi, măcar o dată, nu exagerase.
Dispăru sub apă, suficient cât Clarke să simtă un fior de îngrijorare. Apoi mâna
lui o prinse de încheietură, iar ea ţipă când o răsuci şi se aşteptă să o stropească,
la rândul lui, să se răzbune. Dar Bellamy doar o privi o clipă, înainte să ridice o
mână şi să-şi treacă degetul de-a lungul gâtului ei.
— Nicio branhie încă, zise el încet.
Clarke se înfioră, când îşi ridică privirea spre el. Părul îi era dat pe spate şi
picături de apă îi atârnau de barba ţepoasă. Privirea lui ardea cu o intensitate ce
nu semăna deloc cu obişnuitul rânjet ironic. Era greu de crezut că era acelaşi
băiat pe care îl îmbrăţişase fără griji în pădure. Ceva se schimbase în privirea lui,
iar ea închise ochii, sigură că era pe cale să o sărute. Dar apoi se auzi un trosnet
dintre copaci, iar Bellamy întoarse capul rapid.
— Ce a fost asta?
Fără să aştepte răspunsul ei, porni spre mal, lăsând-o singură în apă. Clarke îl
privi cum îşi ia arcul şi dispare în beznă. Oftă, apoi se admonestă pentru prostia
ei. Dacă ar fi căutat pe cineva din familia ei, nici ea nu ar fi stat să se joace în
apă. Îşi lăsă capul pe spate şi simţi cum îi alunecă de pe faţă picături de apă, în
timp ce privea cerul şi se gândea la două trupuri care pluteau printre stele. Ce ar
spune părinţii ei dacă ar vedea-o acum, pe planeta pe care mereu visaseră să o
numească acasă?

185
— Ne jucăm de-a atlasul? întrebă Clarke şi se aplecă spre tatăl ei, să tragă cu
ochiul la tableta lui.
Era plină cu ecuaţii ce păreau complicate, pe care Clarke nu le recunoscu. Dar
avea să le ştie în curând; deşi abia împlinise opt ani, începuse să înveţe algebra.
Când Cora şi Glass auziseră, dăduseră ochii peste cap şi şoptiseră suficient de
tare ceva despre cât de inutilă era matematica. Clarke încercase să le explice că
fără matematică nu ar exista medici, nici ingineri, ceea ce ar însemna că toţi ar
muri de boli ce pot fi prevenite… dacă, înainte de toate, Colonia nu va lua foc.
Dar Cora şi Glass doar râseseră, apoi petrecuseră restul zilei chicotind, de câte
ori trecuse Clarke pe lângă ei.
— Imediat, zise tatăl ei.
Se încruntă uşor privind monitorul şi rearanjă ordinea ecuaţiilor.
— Trebuie să termin asta mai întâi.
Clarke îşi apropie faţa de tabletă.
— Pot să te ajut? Dacă îmi explici, pariez că pot să rezolv partea cea mai grea.
El râse şi îi ciufuli părul.
— Sunt sigur că ai putea. Dar mă ajuţi şi dacă doar stai aici. Îmi aminteşti de ce
sunt importante cercetările noastre.
Îi zâmbi, închise programul la care lucra şi deschise atlasul. Un glob holografic
apăru în aer, chiar deasupra canapelei. Clarke îşi trecu degetul prin aer, iar globul
se roti.
— Asta ce e? întrebă ea şi arătă conturul unei ţări mari.
Tatăl ei strânse din ochi.
— Să vedem… aia e Arabia Saudită.
Clarke puse degetele pe formă. Se făcu albastră şi apărură cuvintele Noua
Mecca.
— Ah, aşa e, zise tatăl ei. Aceea şi-a schimbat numele de mai multe ori, după
Cataclism.
Învârti sfera şi arătă spre o ţară alungită, îngustă, de pe partea cealaltă.
— Dar asta?
— Chile, zise Clarke sigură pe ea.
— Sigur? Cred că e cam cald aici înăuntru.
Clarke dădu ochii peste cap.
— Tăticule, o să faci gluma asta de câte ori jucăm?
— De. Fiecare. Dată.
Zâmbi şi o trase pe Clarke la el în braţe.
— Cel puţin până vom ajunge cu adevărat în Chile. Atunci poate că o să renunţ
la ea.
— David, se auzi vocea mamei ei, din bucătărie, unde deschidea cutii cu proteine
186
şi le amesteca cu napi de seră.
Mamei sale nu-i plăcea când el făcea glume despre plecarea pe Pământ. După
cercetările ei, aveau să treacă încă cel puţin o sută de ani până când planeta să fie
sigură.
— Şi oamenii? întrebă Clarke.
Tatăl ei îşi lăsă capul într-o parte.
— Ce vrei să spui?
— Aş vrea să văd unde locuiau toţi oamenii. De ce nu sunt apartamente pe hartă?
Tatăl ei zâmbi.
— Mă tem că nu avem nimic atât de detaliat. Dar oamenii locuiau peste tot.
Îşi trecu degetul peste una dintre liniile şerpuitoare.
— Locuiau lângă ocean… locuiau la munte… în deşert… de-a lungul râurilor.
— Cum de nu au făcut nimic, când au aflat că va veni Cataclismul?
Mama ei li se alătură pe canapea.
— Totul s-a întâmplat foarte repede, zise ea, după ce se aşeză. Şi nu existau
multe locuri pe Pământ unde oamenii să se poată ascunde de radiaţiile acelea.
Chinezii cred că începuseră să construiască ceva aici.
Arătă spre un punct îndepărtat, din partea dreaptă.
— Se vorbea şi despre ceva aproape de depozitul de seminţe, aici.
Îşi duse degetul spre partea de sus a hărţii.
— Dar Muntele Weather? întrebă tatăl ei.
Mama ei roti globul.
— E în ceea ce se numea Virginia, nu?
— Ce e Muntele Weather? întrebă Clarke şi se aplecă să vadă mai bine.
Cu mulţi ani înainte de Cataclism, guvernul SUA a construit un buncăr subteran
uriaş, în caz de război nuclear. Scenariul părea puţin probabil, dar trebuiau să
facă ceva pentru a-l proteja pe preşedinte, el era un fel de cancelar al lor, îi
explică ea. Dar, când bombele au căzut, totuşi, nimeni nu a reuşit să ajungă acolo
la timp, nici măcar preşedintele. Totul s-a întâmplat prea brusc.
O întrebare incomodă îşi făcu loc în învălmăşeala de gânduri din mintea lui
Clarke.
— Câţi oameni au murit? Mii?
Tatăl ei oftă.
— Mai degrabă miliarde.
— Miliarde?
Clarke se ridică în picioare şi se îndreptă spre fereastra mică, rotundă, plină cu
stele.
— Crezi că toţi sunt aici sus, acum?
Mama ei veni şi puse o mână pe umărul lui Clarke.
187
— Ce vrei să spui?
— Raiul nu e undeva în spaţiu?
Mama ei o strânse uşor de umăr.
— Cred că raiul e oriunde ni-l imaginăm noi. Eu mereu mi-am imaginat că al
meu e pe Pământ. Undeva într-o pădure, printre copaci.
Clarke o prinse de mână pe mama ei.
— Atunci, acolo va fi şi al meu.
— Şi ştiu ce cântec se va auzi la porţile lui, zise tatăl ei râzând.
Mama ei se întoarse.
— David, să nu îndrăzneşti să pui cântecul acela din nou.
Dar era prea târziu. Deja muzica se auzea din boxe. Clarke zâmbi auzind primele
versuri din Raiul e un loc pe Pământ.
— Zău aşa, David, zise mama ei şi ridică o sprânceană.
Tatăl ei doar râse şi se aplecă să le prindă de mâini, apoi toţi trei se învârtiră prin
cameră, cântând împreună cântecul lui preferat.

— Clarke!
Bellamy apăru dintre copaci, cu sufletul la gură. Era prea întuneric să vadă
expresia de pe faţa lui, dar auzi nerăbdarea din vocea lui.
— Vino să vezi!
Clarke se împletici prin apă. Ajunse la malul noroios şi, uitând că era aproape
goală, o luă la fugă, fără să bage în seamă pietrele de sub picioarele goale şi aerul
rece al nopţii. El era ghemuit şi se uita la ceva ce Clarke nu reuşea să vadă.
— Bellamy! Eşti bine? Ce a fost zgomotul ăla?
— Nimic. O pasăre sau aşa ceva. Dar uită-te la asta. E o urmă de picior.
Arătă spre pământ, zâmbind plin de speranţă.
— E a Octaviei, sunt sigur. Am dat de urma ei.
Clarke simţi uşurare, în timp ce îngenunche, să vadă mai bine. La câţiva metri
părea să mai fie o urmă, în noroi. Dar părea destul de recentă, ca şi cum Octavia
ar fi trecut pe acolo doar cu câteva ore mai devreme. Înainte să apuce să
răspundă, Bellamy se ridică, o trase pe Clarke în picioare şi o sărută. Încă era ud,
iar când îşi puse braţele în jurul taliei lui Clarke pielea ei se lipi de a lui. Pentru o
clipă, lumea din jurul lor dispăru. Tot ce exista era Bellamy, căldura respiraţiei
lui, gustul buzelor lui. El îşi duse o mână spre spatele ei, iar ea se înfioră, brusc,
conştientă că amândoi erau în chiloţi, uzi leoarcă.
O adiere rece trecu prin acoperişul dens de frunze şi atinse ceafa lui Clarke. Se
înfioră din nou, iar Bellamy îşi dezlipi încet buzele de ale ei.
— Probabil că ţi-e frig, zise el şi o frecă pe spate cu palmele.
Ea îşi lăsă capul într-o parte.
188
— Tu ai şi mai puţine haine decât mine.
Bellamy îşi trecu degetul în sus pe braţul ei, apoi trase amuzat de breteaua udă a
sutienului ei.
— Putem rezolva asta, dacă te deranjează. Clarke zâmbi.
— Probabil că ar fi o idee bună să punem pe noi mai multe haine, înainte să
intrăm în pădure, să vedem ce e cu urmele alea.
Deşi nu credea că urmele vor dispărea peste noapte, ştia că Bellamy nu va vrea
să se oprească acum, că găsise o urmă.
— Mulţumesc, îi zise el şi se aplecă să o sărute din nou, înainte să îi ia mâna şi
să o conducă spre mal.
Se îmbrăcară repede, apoi îşi luară rucsacurile şi se întoarseră în pădurea plină de
umbre. Urma se vedea uşor, iar Bellamy continua să o localizeze pe următoarea
cu mult înainte ca ea să zică ceva. Ochii lui deveniseră atât de ageri de la
vânătoare? Sau era rezultatul disperării?
— Uită de branhii. Cred că ai căpătat vedere nocturnă, strigă ea, când Bellamy
ţâşni spre o altă urmă pe care ea nu o observase.
Intenţionase să facă o glumă, desigur, dar tot ea se încruntă. Evident, nivelul
radiaţiilor de pe Pământ nu era atât de mare cum se temuse, dar asta nu însemna
că deja erau în siguranţă. Intoxicarea produsă de nivelul redus de radiaţii se putea
manifesta după câteva săptămâni, chiar dacă celulele lor începuseră deja să se
deterioreze. Din câte ştia, acela era motivul pentru care nu mai venise nicio navă.
Şi dacă cei din Consiliu nu aşteptau să se stabilească dacă Pământul era sigur,
pentru că deja informaţiile biometrice ale celor o sută dovediseră că nu era?
Cu inima bătându-i cu putere, Clarke privi în jos spre monitorul prins de
încheietura ei, care contoriza zilele de când erau pe Pământ. Îşi ridică privirea
spre Lună, care era aproape plină. Abia se văzuse în acea primă noapte
îngrozitoare de după aterizarea lor. Stomacul i se strânse, când îşi aminti de un
moment esenţial din cercetările părinţilor ei. Ziua în care majoritatea pacienţilor
se simţiseră mai rău. Ziua a douăzeci şi una.
— Sunt obişnuit să caut chestii prin întuneric, zise Bellamy în faţa ei, fără să-i
observe neliniştea. Pe Colonie, mă strecuram în zonele cu magazii abandonate.
Multe dintre ele nu mai aveau curent electric.
Clarke scânci, când se zgârie într-o creangă la picior.
— Ce căutai? întrebă ea, încercând să-şi alunge neliniştea.
Dacă vreunul dintre ei începea să prezinte semne de intoxicare cu radiaţii, aveau
unele medicamente care i-ar fi putut ajuta, dar o cantitate foarte mică.
— Piese vechi de aparaturi, textile, relicve ciudate fabricate pe Pământ.
Tonul lui era obişnuit, dar ea simţi în el o urmă de încordare.
— Octavia nu primea mereu suficientă mâncare la centru, aşa că trebuia să
189
găsesc o cale să obţin puncte de raţie în plus.
Mărturisirea o scoase pe Clarke din gândurile ei. Inima îi tresări la imaginea unei
versiuni mai tinere şi mai slăbuţe a băiatului din faţa ei, singur într-o zonă de
magazii întunecată şi pustie.
— Bellamy, începu ea, căutând cuvintele potrivite, dar se opri, când zări ceva
sclipind în bezna din spatele copacilor.
Ştia că n-ar trebui să se oprească; nu-şi permiteau să mai piardă timp. Totuşi,
ceva în felul cum sclipea o făcu pe Clarke să se oprească.
— Bellamy, vino să vedem asta, zise ea şi se îndreptă spre locul acela.
Era ceva pe jos, împrăştiat printre rădăcinile unui copac mare. Clarke se aplecă
să vadă mai îndeaproape şi îşi dădu seama că era metal. Trase aer în piept şi se
întinse, să îşi treacă degetul peste una dintre bucăţile lungi, răsucite. Oare de la
ce erau? Şi cum ajunseseră acolo, în mijlocul pădurii?
— Clarke? strigă Bellamy. Unde eşti?
— Sunt aici. Trebuie să vezi asta.
Bellamy apăru pe nesimţite lângă ea.
— Ce e?
Respira greu şi avea vocea încordată.
— Nu poţi pleca aşa, pur şi simplu. Trebuie să rămânem împreună.
— Uite.
Clarke luă o bucată de metal şi o ridică în lumina lunii.
— Cum puteau astea să mai fie aici, după Cataclism?
Bellamy se mişcă de pe un picior pe altul.
— Habar n-am. Acum putem merge mai departe? Nu vreau să pierd urma aia.
Clarke era pe cale să pună la loc pe jos ciudatul obiect, când observă două litere
cunoscute sculptate în metal. TG. Trillion Galactic.
— Oh, Doamne, murmură ea. E de pe Colonie.
— Ce?
Bellamy se ghemui lângă ea.
— Trebuie să fie o bucată din navă, nu? Clarke scutură din cap.
— Nu cred. Trebuie să fim la cel puţin şase kilometri de tabără. Nu are cum să
fie rest de la navă. Cel puţin nu de la a noastră.
Brusc, Clarke se simţi dezorientată, ca şi cum ar fi încercat să discearnă între o
amintire şi un vis.
— Sunt mai multe bucăţi împrăştiate pe aici. Poate că ne vor… Se opri cu un
ţipăt, când simţi o durere în braţul drept.
— Clarke, te simţi bine?
Braţul lui Bellamy era în jurul ei, dar ea nu putea să îl privească. Ochii ei priveau
la ceva de pe jos. Ceva lung, negru, subţire, care se unduia. Încercă să-i arate lui
190
Bellamy creatura, dar îşi dădu seama că nu se poate mişca.
— Clarke! Ce e? strigă el.
Ea deschise gura, dar nu scoase niciun sunet. Pieptul începea să i se strângă.
Braţul îi ardea.
— Oh, rahat, îl auzi pe Bellamy.
Nu-l mai vedea. Lumea din jurul ei începu să se învârtă. Stelele, şi cerul, şi
copacii, şi frunzele se roteau în beznă. Căldura arzătoare care îi înţepenise braţul
dispăruse. Totul dispărea. Se lăsă pe Bellamy, apoi simţi că e ridicată în aer. Se
simţea uşoară, la fel ca în apa din lac. Aşa cum erau acum părinţii ei.
— Clarke, rămâi cu mine, îi strigă Bellamy, de undeva de foarte departe.
Întunericul se strângea în jurul ei, îi înfăşura picioarele şi braţele în stele.
Apoi fu doar linişte.

191
 3. GLASS
Glass îşi ridică fruntea de pe pieptul lui Luke, încercând să nu se sperie de
efortul pe care trebuia să-l facă. El zâmbi când ea se ridică în poziţie şezând şi îşi
lăsă picioarele lungi să atârne pe marginea canapelei. Glass nu era sigură dacă
lipsa de oxigen o făcea somnoroasă sau era doar obosită, pentru că nu dormise
aproape deloc toată noaptea. Întinsă în pat cu Luke, ultimul lucru pe care şi-l
dorea era să doarmă. Nu ştiau cât timp le mai rămăsese, aşa că fiecare clipă era
preţioasă. Ea şi Luke petrecuseră ultimele nopţi unul în braţele celuilalt:
şoptindu-şi gândurile trecătoare, neclare sau doar stând întinşi, în tăcere,
memorând sunetul făcut de bătăile inimii celuilalt.
— Probabil că ar trebui să ies să caut ceva provizii.
Luke rosti cuvintele calm, dar amândoi erau conştienţi de gravitatea ideii. De
când puntea care făcea legătura cu nava se ridicase, haosul de pe Walden era în
toi. Încercările disperate ale oamenilor de a găsi şi de a stoca mâncare deveniseră
agresive. Înarmaţi doar cu nişte amărâte de batoane de proteine, Glass şi Luke se
izolaseră în micul lui apartament, străduindu-se să ignore zgomotele de pe holuri,
strigătele furioase ale vecinilor care se băteau pe provizii, ţipetele mamelor care
îşi căutau copiii pierduţi, respiraţiile grele ale celor care se chinuiau să inspire
aerul tot mai rarefiat.
— E în regulă, zise Glass. Avem destule pentru câteva zile, apoi…
Se opri şi se uită în altă parte.
— Chiar ştii să îţi păstrezi calmul în situaţii tensionate. E un pic înspăimântător.
Ar fi trebuit să fii gardian.
Luke îşi duse un deget la bărbie.
— Vorbesc serios, zise Luke, ca răspuns la privirea ei sceptică. Întotdeauna mi s-
a părut că femeile sunt cei mai buni gardieni. Păcat că tipele de pe Phoenix nu s-
au gândit la asta.
Glass zâmbi în sinea ei, imaginându-şi surprinderea celui mai bun prieten al ei,
Wells, când ar fi apărut în prima ei zi de pregătire ca ofiţer. Deşi la început
probabil că ar fi fost prea şocat să vorbească, era sigură că ar fi susţinut-o.
Înainte să îl cunoască pe Luke, Wells fusese singurul care o luase mereu în
serios, care considerase că se pricepea la mai mult decât la flirt şi coafat.
— Cred că aş fi putut încerca, atâta timp cât nimeni nu m-ar fi trimis în spaţiu.
Doar gândul la asta şi i se făcea greaţă când îşi imagina că păşea în
imponderabilitate. Luke îşi drese vocea.
— Ştii doar că nu lasă pe oricine să facă asta, zise el cu prefăcută seriozitate.
Luke făcea parte din corpul gardienilor de elită, care erau instruiţi şi ca ingineri,
192
pentru a efectua pe navă reparaţii de importanţă capitală, dar şi periculoase.
Niciodată nu va uita cât de îngrozită fusese cu câteva săptămâni în urmă, când îl
privise pe Luke ieşind în afara navei, să examineze o defecţiune la camera
pneumatică. Timp de douăzeci de minute în care inima îi galopase, o coardă
subţire fusese tot ce îl ţinuse să nu dispară în spaţiu. Coarda şi rugăciunile
arzătoare ale lui Glass.
— Ca să nu mai spunem că ai arăta foarte bine în uniformă.
— Vrei să o încerc pe a ta, să vezi? întrebă Glass, pe un ton nevinovat.
El zâmbi.
— Poate mai târziu.
Dar îndată ce cuvintele îi ieşiră din gură, faţa îi căzu. Amândoi ştiau că nu avea
să existe un mai târziu. Glass sări în picioare şi îşi aruncă peste umăr părul lung.
— Haide, îi zise şi îl apucă de mână. Am o idee pentru cină.
— Da? Ai reuşit să alegi între pasta de proteine veche de două zile şi cea veche
de trei zile?
— Vorbesc serios. Hai să facem ceva special. De ce să nu folosim farfuriile?
Obiectele fabricate pe Pământ erau rare, dar familia lui Luke păstrase două
farfurii frumoase, pe care un strămoş le adusese pe navă. Luke ezită o clipă, apoi
se ridică în picioare.
— Sună bine. Mă duc să le aduc.
Strânse mâna lui Glass, înainte să dispară în camera lui, unde ţinea ascunse
obiectele valoroase. Ea intră în baia micuţă şi se privi în argintiul oglinzii
zgâriate, de deasupra chiuvetei. Cândva, lipsa de spaţiu îi păruse cât se poate de
enervantă, dar acum era recunoscătoare să nu ştie cum arată, după trei zile cu
aceleaşi haine. Îşi pieptănă părul cu degetele şi se spălă pe faţă cu apă călduţă.
Nu îşi dăduse seama că stătuse mult, dar când se întoarse în sufragerie găsi
apartamentul schimbat. Luminile care pâlpâiau lângă masă nu erau lanterne, erau
lumânări.
— De unde ai astea? întrebă ea surprinsă şi se apropie să vadă mai bine.
Nu rămăseseră multe lumânări pe Colonie, cu atât mai puţin pe Walden.
— Le păstram pentru un moment special, zise el, ieşind din camera lui.
Când ochii lui Glass se obişnuiră cu întunericul, respiraţia i se opri în piept. Luke
se schimbase în nişte pantaloni negri şi în ceea ce părea să fie un sacou asortat.
Oare era un costum adevărat? Se găseau foarte rar la Schimb. Chiar şi cei de pe
Phoenix le găseau greu. Glass îl văzuse pe Luke drept şi serios, în uniforma de
gardian. Îl văzuse relaxat şi râzând, în haine civile, jucându-se cu copiii, pe hol.
În costum, arăta încrezător ca un soldat, dar era altfel. Mai relaxat.
— Eu nu sunt elegantă, zise ea şi arătă spre mâneca bluzei cam murdare.
Luke înclină capul într-o parte şi o privi un moment lung.
193
— Arăţi perfect.
În vocea lui era o notă de admiraţie, care o făcu pe Glass recunoscătoare pentru
lumânări, pentru lumina ce pâlpâia şi îi ascundea hainele vechi şi roşeaţa bruscă.
Înaintă câţiva paşi şi îşi trecu degetul peste mâneca lui Luke.
— De unde ai ăsta?
— De fapt, a fost al lui Carter.
Numele o făcu să îşi tragă mâna, de parcă ar fi ars-o.
— Te simţi bine?
— Da, sunt bine, zise ea repede. Sunt doar surprinsă. Carter nu mi s-a părut
niciodată genul care poartă costum.
Carter fusese un tip mai mare, care îl luase pe Luke la el după ce îi murise mama,
din milă, zisese el, dar Glass mereu suspectase că o făcuse pentru a obţine mai
multe puncte de raţie. Era leneş, manipulator şi periculos, iar odată chiar
încercase să se dea la ea, în timp ce îl aştepta pe Luke în apartamentul lor. Deşi
Luke nu era nici pe departe naiv, admiraţia lui copilărească pentru Carter îl
orbea, iar Glass nu reuşise niciodată să îl facă să vadă adevărul despre omul pe
care el îl vedea ca pe un fel de mentor.
Luke ridică din umeri.
— Nu era. Rămăsese fără puncte, într-o lună, iar eu am cumpărat de la el
costumul. A fost chiar generos, de fapt. Ar fi putut obţine pe el mai mult, la
magazinul de schimb.
Nu, nu ar fi putut, se gândi ea. Ar fi fost arestat pentru comercializarea de
obiecte furate. Dar apoi se simţi vinovată. Carter fusese un gunoi, dar acum era
mort, executat pentru o infracţiune pe care nu o comisese. Şi era vina ei. Anul
trecut, Glass descoperise îngrozită că era însărcinată – încălcarea legislaţiei
rigide privind controlul naşterilor pe Colonie se pedepsea cu detenţie, pentru
minori, şi cu moartea pentru oricine trecuse de optsprezece ani. Disperată să îl
protejeze pe Luke, Glass făcuse tot ce putuse să ascundă sarcina. Dar când fusese
descoperită, ajunsese în arest şi fusese obligată să spună numele tatălui. Glass
ştia că, dacă spunea adevărul, Luke, care avea nouăsprezece ani, ar fi fost
executat. Aşa că, într-un moment de panică, le dăduse numele unui bărbat care o
îngrozise, un bărbat despre care ştia că, mai devreme sau mai târziu, avea să fie
arestat oricum: Carter.
Luke nu ştia ce făcuse Glass. Nimeni de pe Walden nu ştia de ce Carter fusese
luat pe sus în toiul nopţii. Cel puţin aşa crezuse Glass, până în urmă cu două zile,
când cea mai bună prietenă a lui Luke şi fosta lui iubită, Camille, ameninţaseră
că va da în vileag secretul ei, dacă nu făcea tot ce îi cerea.
— Mâncăm? întrebă Glass slab, disperată să schimbe subiectul.
Luke puse pe masă cele două farfurii, cu un zăngănit.
194
— Cina e servită.
Pasta de proteine era ridicol de puţină, dar Glass observă că Luke îi pusese o
porţie vizibil mai mare. Avantajul porţiilor mici era că îi permiteau lui Glass să
admire desenele de pe farfurii – una reprezenta un cuplu în faţa Turnului Eiffel,
iar cealaltă avea pe ea acelaşi cuplu plimbând un câine în parc. Luke nu cunoştea
povestea din spatele obiectelor, dar lui Glass îi plăcea să îşi închipuie că un cuplu
real cumpărase farfuriile în luna de miere, apoi le adusese pe Colonie, ca suvenir.
— E ciudat să te îmbraci elegant ca să mănânci pastă de proteine? întrebă Luke,
în timp ce lua din pastă cu lingura.
— Nu cred. O vreme, Wells a fost obsedat de o carte despre un vas celebru, care
s-a scufundat. Se pare că acolo toţi erau îmbrăcaţi cu cele mai bune haine şi
ascultau muzică, în timp ce vasul se scufunda.
Glass era mândră că ştia această mică poveste din istoria Pământului, dar, în loc
să pară impresionat, Luke se încruntă.
— Ar fi trebuit să rămâi pe Phoenix, zise el încet. Faptul că ai venit aici e ca
îmbarcarea pe un vas care se scufundă.
Deşi Walden şi Arcadia fuseseră abandonate de Consiliu, lăsate să moară, pe
măsură ce nivelul oxigenului scădea, Phoenix, nava principală, încă avea rezerve
de oxigen. Glass abandonase siguranţa de pe Phoenix ca să se întoarcă pe
Walden cu el.
— Oare Camille o fi reuşit să treacă? întrebă el, în timp ce se juca cu lingura prin
pasta de proteine.
Glass îşi reprimă un oftat. Când ea venise pe Walden, fosta iubită a lui Luke,
Camille, îi ceruse să îi arate cum se putea furişa de pe o navă pe alta. Iar când
Glass ezitase, ştiind că era posibil ca gardienii să tragă într-un waldenian care
trecea fără permisiune, acum, când puntea fusese ridicată, Camille îi şoptise cea
mai îngrozitoare ameninţare pe care şi-o putea imagina: dacă nu o ajuta, avea să
îi spună lui Luke despre Carter. Glass habar n-avea cum aflase Camille secretul
ei, dar nu pierduse timp să afle, ci se grăbise să îi arate gura de aerisire secretă,
care făcea legătura între Walden şi Phoenix.
— Sper, zise Glass şi îi evită privirea.
— Nu e prea târziu pentru tine, zise el grijuliu.
O implorase pe Glass să plece cu Camille, dar ea refuzase.
— Ai putea să ajungi la gura de aerisire şi…
Lingura lui Glass căzu pe farfurie.
— Nu, zise ea, un pic mai tăios decât intenţionase. Am discutat despre asta. Luke
oftă.
— Bine, ce zici despre asta?
Trase aer în piept, să vorbească, dar apoi prinse privirea lui Glass şi izbucni în
195
râs.
— Ce e? De ce râzi?
— Te uitai urât la mine.
Glass se îndreptă.
— Ei bine, sunt supărată. Nu ştiu de ce ţi se pare amuzant.
— Pentru că sunt sigur că e aceeaşi expresie pe care o foloseai când erai mică şi
lucrurile nu ieşeau cum voiai.
— Haide, Luke. Încerc să fiu serioasă.
— Şi eu, zise el şi se ridică de pe scaun. Vino aici.
O luă de mână şi o ridică în picioare.
— Ce-ar fi să treci prin gura de aerisire, doar să arunci o privire în jur? Dacă ţi se
pare că gardienii nu patrulează pe Phoenix, poţi să te întorci să îmi spui.
Glass se opri o clipă să-i vadă faţa lui Luke, încercând să-şi dea seama dacă
vorbea serios. Că nu era doar o tactică menită să o facă să se întoarcă la siguranţa
de pe Phoenix, apoi să închidă ventilaţia, să nu aibă cum să se întoarcă.
— Şi apoi o să vii cu mine?
Luke aprobă.
— Dacă nu sunt gardieni în apropiere, putem încerca să ajungem la apartamentul
tău. Apoi…
Vocea lui se stinse. Glass îi luă cealaltă mână şi îl strânse de ea. Amândoi ştiau
că, dacă se furişau pe Phoenix, nu făceau decât să mai câştige un pic de timp.
Colonia era pe moarte, până şi Phoenix avea să rămână fără oxigen, în cele din
urmă. După o clipă lungă, Luke rupse tăcerea.
S-ar putea să înceapă să trimită oameni cu navele.
— Ce? Înainte să ştie dacă e sigur sau nu?
Glass n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Colonia pierduse legătura cu cei 100 de
adolescenţi condamnaţi care fuseseră trimişi pe Pământ să testeze nivelul
radiaţiilor. Nouăzeci şi nouă de adolescenţi, de fapt, pentru că Glass ar fi trebuit
să fie cu ei, dar fugise şi se furişase înapoi pe Colonie. Simţi o strângere de inimă
când se gândi la Wells, care era printre ei. El mereu visase să meargă pe Pământ
– îşi aminti cum Wells îi pusese să se joace de-a gladiatorii, în sala de sport, când
trecuse prin faza romană, sau cum ea se prefăcuse că era o gorilă care mânca
oameni, când se jucaseră de-a exploratul junglei, în spatele biroului tatălui său.
Spera ca el să fie încă în viaţă, să nu fi fost atacat de vreo gorilă mâncătoare de
oameni sau, şi mai rău, să nu fi murit încet din cauza radiaţiilor. Spera să fi ajuns
cu toţii jos, măcar.
— Nu au alte opţiuni, zise Luke.
Privirea lui o căută pe a ei.
— Ar fi trebuit să rămâi pe nava aceea, când ai avut ocazia.
196
— Da, mă rog, lăsasem în urmă ceva foarte important.
Luke se întinse şi îşi trecu degetul de-a lungul lănţişorului pe care i-l dăduse cu
ocazia aniversării lor.
— Normal. Nu puteai să mergi pe Pământ fără bijuteria ta.
Glass îl lovi în joacă peste umăr.
— Ştii la ce mă refer. Luke râse.
— Abia aştept să văd cum te uiţi urât la mine, pe Pământ.
— E singurul lucru pe care abia îl aştepţi?
— Nu.
Mâna lui Luke se îndreptă spre ceafa ei, în timp ce îşi coborî faţa spre a ei şi o
sărută blând.
— Aştept cu nerăbdare mult mai multe.

197
 4. WELLS
Nu aveai cum să ştii cât e ceasul pe timp de noapte, aşa că Wells trebuia să
ghicească momentul când se schimbau turele. După durerea din încheieturi,
patrula deja de cel puţin patru ore. Dar când se duse să îl trezească pe Eric, o găsi
pe fata de pe Arcadia cuibărită lângă Felix, cu o expresie atât de liniştită pe faţă,
că nu îl lăsă inima să îi deranjeze.
Wells oftă încet şi îşi întinse braţele deasupra capului, trecând suliţa dintr-o mână
în alta. Arma aceea era o glumă. Săgeata cu care fusese omorât Asher fusese
trasă cu o precizie mortală. Dacă băştinaşii s-ar fi întors şi l-ar fi ţintit pe Wells,
n-ar fi avut nicio şansă.
— Wells? strigă o fată.
El se răsuci, clipind în beznă.
— Priya? Tu eşti?
— Nu…
În vocea fetei se simţi o notă de suferinţă.
— Sunt eu. Kendall.
— Scuze, zise Wells. Ce s-a întâmplat? Totul e în regulă?
— A, da, totul e în regulă! zise ea, brusc, veselă.
Mult prea veselă, pentru toiul nopţii. Din fericire, era prea întuneric să îl vadă pe
Wells cum încerca să se pitească.
— M-am gândit doar că ţi-ar prinde bine compania cuiva.
Ultimul lucru pe care Wells şi-l dorea în clipa aceea era să pălăvrăgească.
— Mă descurc. În curând, fac schimb cu Eric, minţi el.
Chiar şi fără să vadă faţa lui Kendall, simţea că era dezamăgită.
— Acum, du-te înapoi la culcare, până nu îţi fură cineva locul.
Cu un oftat abia auzit, Kendall se întoarse şi o luă încet spre baracă. Când auzi
uşa închizându-se, Wells îşi îndreptă din nou atenţia spre linia copacilor. Era atât
de obosit, că trebui să-şi folosească toată puterea pentru a-şi ţine deschise
pleoapele tot mai grele.
Ceva mai târziu, să fi fost minute, putea fi chiar o oră, o siluetă se văzu ieşind
din umbră. Wells clipi, aşteptându-se să dispară, dar se făcu şi mai mare. Deveni
mai atent, ridică suliţa şi deschise gura, să strige un avertisment, dar apoi silueta
apăru în lumină, iar cuvintele i se opriră pe buze.
Bellamy. Se împleticea spre el, cu o siluetă moale în braţele-i tremurânde. Pentru
o fracţiune de secundă, Wells crezu că era Octavia, dar chiar şi în noapte nu
aveai cum să confunzi părul blond-roşcat ciufulit. Ar fi recunoscut-o oriunde.
Wells o luă la fugă şi ajunse la ei exact când Bellamy căzu în genunchi. Era roşu
198
la faţă şi gâfâia, dar continuă să o ţină pe Clarke suficient cât să o treacă în
braţele întinse ale lui Wells.
— A… a…
Bellamy gâfâi şi se sprijini cu palma pe pământ, în timp ce se chinuia să
vorbească.
— A fost muşcată. De un şarpe.
Doar atât îi trebui lui Wells să audă. Ţinând-o pe Clarke strâns la piept, porni
spre baraca-infirmerie. Spaţiul mic era plin cu oameni care dormeau, unii
ghemuiţi pe cele câteva pături şi paturi care mai rămăseseră.
— Mişcaţi-vă! zbieră Wells, fără să îi pese de murmurele indignate şi de
protestele somnoroase. Acum!
— Ce s-a întâmplat? S-au întors?
— Aia e Clarke? E bine?
Wells îi ignoră şi o puse pe Clarke jos, pe paturile acum goale, trăgând aer în
piept, când capul îi căzu într-o parte.
— Clarke, zise el şi îi puse o mână pe umăr, scuturând-o blând. Clarke!
Îngenunche şi îşi apropie faţa de a ei. Clarke respira, dar slab. Bellamy dădu
buzna înăuntru.
— Scoate-i de aici! ordonă Wells şi făcu semn spre cei care mai erau acolo,
clătinându-se pe picioare şi privind nedumeriţi spre Clarke.
Bellamy îi mână spre uşă.
— Toată lumea afară, zise el cu voce răguşită de extenuare.
Când ultimii câţiva fură scoşi fără menajamente, se împletici spre Wells, care
cotrobăia frenetic prin proviziile medicale.
— Ce pot să fac? întrebă Bellamy.
— Doar stai cu ochii pe ea.
Wells arunca peste umăr bandaje şi fiole, rugându-se să găsească antivenin,
rugându-se să îl recunoască. Se blestemă pentru că nu învăţase mai multe în
timpul cursurilor de biologie. Se blestemă pentru că nu îi acordase lui Clarke mai
multă atenţie când îi povestise despre pregătirea ei medicală. Fusese prea ocupat
să admire felul în care ochii i se luminau când vorbea despre ucenicia ei. Iar
acum exista riscul ca acei ochi să se închidă pentru totdeauna.
— Ai face bine să te grăbeşti, se auzi vocea lui Bellamy dinspre pat.
Wells se răsuci şi îl văzu cum se ghemuieşte lângă ea şi îi dă părul la o parte de
pe faţa palidă. Pentru o clipă, furia pe care Wells o simţise când îl văzuse pe
Bellamy sărutând-o pe Clarke în pădure reînvie.
— Nu o atinge!
Se jenă de duritatea tonului său.
— Doar… las-o să respire. Bellamy îi întâlni privirea.
199
— Nu o să mai respire mult, dacă nu găsim o cale să o ajutăm.
Wells se întoarse la cutia cu medicamente, încercând să se calmeze. Când ochii îi
căzură pe o fiolă portocalie, uşurarea aproape că îl doborî. Cu câţiva ani în urmă,
un grup de oameni de ştiinţă ţinuseră o conferinţă despre cercetările lor, la Eden
Hall. Încercau să dezvolte un antidot universal, un medicament care le-ar fi oferit
oamenilor şansa de a lupta pentru supravieţuire odată întorşi pe Pământ. Nu doar
oamenii îşi pierduseră mare parte din imunitatea înnăscută, dar era posibil şi ca
multe plante şi animale să fi suferit mutaţii, iar vechile leacuri să fi devenit
inutile. Conferinţa parcă fusese acum o veşnicie, înainte ca Wells să o cunoască
pe Clarke, înainte ca vicecancelarul să îi forţeze pe părinţii ei să studieze efectele
radiaţiilor pe oameni. Wells participase doar pentru că fusese una dintre
responsabilităţile lui, ca fiu al cancelarului. Niciodată nu se gândise că va pune
piciorul pe Pământ, cu atât mai puţin să aibă nevoie să folosească un antidot
pentru a o salva pe fata pe care o iubea.
Scrâşni din dinţi, în timp ce puse seringa pe fiolă şi o poziţionă pe o venă a
braţului lui Clarke. Înlemni, când inima lui îl avertiză: dar dacă se înşela în
privinţa medicamentului? Dacă o dădea în bară şi-i injecta o bulă de aer fatală în
sânge?
— Dă-mi-o, interveni Bellamy. O fac eu.
— Nu, zise Wells ferm.
Deşi ura să recunoască, gândul că Bellamy ar salva-o pe Clarke era prea mult
pentru el. În primul rând, era vina lui că ea fusese trimisă pe Pământ, dar nu avea
să fie vinovat de moartea ei. Cu o singură mişcare, îi băgă seringa în venă şi
apăsă, privind cum antidotul intră în corpul ei.
— Clarke, şopti el şi o prinse de mână. Mă auzi?
Îşi împleti degetele cu ale ei şi închise ochii.
— Te rog. Nu pleca.
Rămase acolo, ţinând-o de mână, câteva minute, fără să spună nimic.
— Slavă Domnului! răsuflă Bellamy în spatele lui.
Wells ridică privirea şi văzu cum Clarke deschide ochii. Răsuflă şi se clătină
puţin, ameţit de uşurare.
— Te simţi bine? întrebă el, fără să îi pese că vocea îi tremura.
Ea clipi confuz. Wells se pregăti pentru momentul în care ea îşi va aminti ce se
întâmplase, iar faţa i se va acoperi de dezgust. Dar ochii lui Clarke se închiseră
din nou, iar buzele i se curbară într-un zâmbet.
— Am găsit… murmură ea.
— Ce ai găsit? întrebă Wells şi o strânse de mână.
— Nu… vocea i se stinse cu un oftat, în timp ce o cuprindea somnul.
Wells se ridică, luă o pătură de pe un alt pat şi o puse blând peste ea. Bellamy
200
continua să stea ţeapăn în spatele lui, cu privirea fixată pe fata ghemuită care, în
ciuda faptului că era foarte puternică, atunci când dormea, mereu părea mai
tânără şi, cumva, mai fragilă. Wells îşi drese vocea.
— Mulţumesc, îi zise şi întinse mâna. Pentru că ai adus-o înapoi.
Bellamy aprobă încet din cap, încă şocat.
— Am fost foarte îngrijorat. Am crezut…
Îşi trecu o mână prin păr, apoi se lăsă în jos şi se rezemă cu spatele de patul lui
Clarke. Wells se zburli la gestul posesiv, dar se trezi că nu poate să spună nimic.
Îi era recunoscător lui Bellamy că o adusese pe Clarke înapoi în tabără, dar îl
durea să se gândească la ce era posibil să se fi întâmplat între ei în ultimele două
zile. Se lăsă şi el jos, cu un oftat.
— Presupun că asta înseamnă că nu aţi găsit-o pe Octavia.
— Nu. Am găsit o urmă, dar era… ciudată.
Vorbi fără să ridice privirea, iar vocea lui era neobişnuit de calmă.
— Urmele nu păreau că ea fugea. Părea să fie târâtă.
— Târâtă? repetă Wells, în timp ce crâmpeiele de informaţii se uneau şi formau
o imagine şi mai îngrijorătoare. Nu pot să cred. Ei au luat-o.
— Ei?
Bellamy ridică privirea.
— Cine?
Wells îi povesti tot ce se întâmplase de când el şi Clarke părăsiseră tabăra, despre
atacul-surpriză, despre moartea lui Asher, despre faptul de netăgăduit că erau şi
alţi oameni pe Pământ. Când, în sfârşit, Bellamy vorbi, bărbia îi era încordată de
furie.
— Iar tu crezi că aceşti oameni au luat-o pe Octavia, în timpul incendiului?
Wells aprobă.
— Cine sunt? Cum au supravieţuit cataclismului? Şi ce naiba vor aceşti… aceşti
pământeni de la sora mea?
— Nu ştiu. Poate că îşi apără teritoriul. Poate că au luat-o în semn de avertizare,
apoi, dacă au văzut că nu dăm semne de retragere, l-au omorât pe Asher, să-şi
întărească poziţia.
Bellamy îl privi pentru mai mult timp.
— Deci crezi că se vor întoarce?
Wells deschise gura, să repete un răspuns vag, pe care li-l dăduse şi celorlalţi, în
încercarea de a preveni panica. Dar, când îi întâlni privirea lui Bellamy, siguranţa
îi dispăru.
— Da. Se vor întoarce.
Îi spuse lui Bellamy despre obsesia sporită a lui Graham cu privire la organizarea
unei armate, o mişcare ce va duce, categoric, la şi mai multe decese.
201
— Se pare că nici pe aici nu a fost chiar linişte, pufni Bellamy.
Se uită peste umăr, să vadă ce face Clarke, care încă nu se mişcase, deşi faţa ei
părea liniştită, iar respiraţia îi era regulată.
— Ar trebui să te odihneşti. O să stau eu cu ochii pe frumoasa adormită şi o să te
anunţ dacă se schimbă starea ei.
Ceva din tonul lui Bellamy îl irită pe Wells.
— Mă simt bine. Oricum trebuie să stau de gardă. Dar tu ar trebui să te duci la
culcare. Pari extenuat.
Cei doi se priviră fără o vorbă, până când Bellamy ridică braţele deasupra
capului şi îşi întinse picioarele, cu un geamăt.
— Atunci, cred că amândoi o să avem o noapte lungă.
Rămaseră acolo tăcuţi, evitându-şi privirile, mişcându-se doar să se uite la Clarke
de câteva ori, când ea se răsuci sau oftă în somn. Peste noapte, câţiva oameni
încercară să se întoarcă înăuntru, dar Wells îi alungă. Nu era cinstit să îi lase să
doarmă afară, din moment ce era loc înăuntru, dar nu putea risca să o deranjeze
pe Clarke. Nu după cele întâmplate.
Wells nu era sigur cât timp trecuse, dar lumina se strecura printre buşteni, când o
bufnitură puternică îl trezi din moţăială şi îl făcu să sară în picioare. Bellamy îşi
ridică uşor capul.
— Ce se întâmplă? întrebă somnoros.
Fără să răspundă, Wells ţâşni afară. Luminişul era tăcut şi nemişcat. Cei care
fuseseră daţi afară din infirmerie se alăturaseră celorlalţi, în jurul locului unde
fusese făcut focul. Toţi păreau să doarmă. Wells voia să se întoarcă înăuntru,
când o mişcare îi atrase atenţia, în apropiere de linia copacilor. Ceva ţâşni din
spatele unui copac şi alergă în pădure, o siluetă scundă, slabă, îmbrăcată în
negru. Fără să se gândească, Wells o luă la fugă spre copaci, cu picioarele
zburându-i peste pământul denivelat, plin de rădăcini. Se apropie de intrus şi se
aruncă asupra lui, cu un strigăt. Wells mormăi când un genunchi îl lovi în
stomac, dar asta nu îl împiedică să se rostogolească peste străin şi să îl ţintuiască
pe pământul umed. Era unul dintre ei, un pământean. Sângele lui Wells îi alerga
atât de repede prin vene, încât avu nevoie de un moment lung să se uite bine la
persoana ale cărei încheieturi le ţinea, posesoarea unor ochi verzi care priveau
furios spre el.
Era o fată.

202
 5. BELLAMY
Lui Bellamy nu-i păsa că era o fată. Era un spion. Era duşmanul. Era una dintre
cei care îl omorâseră pe Asher şi o luaseră pe sora lui. Frica licări în ochii ei, iar
părul negru îi alunecă în faţă, în timp ce se târî pe jos, încercând să se elibereze.
Dar Bellamy îngenunche lângă Wells şi o ţinu şi mai strâns. Nu puteau să-i dea
drumul, nu înainte să le spună unde era Octavia. Îl ajută pe Wells să o ridice în
picioare şi o smuci trăgând-o în faţă.
— Unde dracu’ e? strigă el.
Faţa îi era atât de aproape de a ei, încât respiraţia lui îi făcu părul să se mişte.
— Unde aţi dus-o pe sora mea?
Fata gemu, dar nu zise nimic. Bellamy îi răsuci braţul la spate, cum obişnuia să
le facă băieţilor de la centrul de îngrijire, când îi prindea că se luau de Octavia.
— Ai face bine să îmi spui chiar acum sau o să-ţi doreşti să nu fi ieşit niciodată
din peştera din care ai venit!
— Bellamy, zise Wells tăios, calmează-te! Încă nu ştim nimic. Poate că nu are
nicio legătură cu…
— Pe naiba nu are, zise Bellamy întrerupându-l.
Se întinse şi o apucă pe fată de păr, apropiindu-i faţa de a lui.
— Spune-mi chiar acum sau lucrurile vor deveni cu adevărat neplăcute, şi încă
repede.
— Termină, strigă Wells. După cum pare, nu vorbeşte engleza. Înainte să facem
ceva, trebuie să…
Wells fu întrerupt din nou, de data aceasta, de un val de strigăte şi paşi, în timp
ce restul grupului, atras de zgomot, venea să vadă despre ce era vorba.
— Aţi prins unul, zise Graham şi îşi croi drum în faţă.
Vocea lui avea o urmă de admiraţie.
— Deci, ea e de pe Pământ? întrebă o fată de pe Walden, impresionată.
— Ştie să vorbească? întrebă alta.
— Probabil că e un mutant. Poţi să iei radiaţii doar dacă o atingi, zise un băiat
înalt de pe Arcadia şi îşi întinse gâtul, să vadă mai bine.
Lui Bellamy nu îi păsa dacă fata era radioactivă sau dacă avea nişte afurisite de
aripi. El voia doar să afle unde o duseseră pe sora lui.
— Ce o să facem cu ea? întrebă o fată, în timp ce îşi muta suliţa dintr-o mână în
alta.
— O omorâm, zise Graham, de parcă ar fi fost cel mai evident lucru din lume.
Apoi îi punem capul într-o ţeapă, ca ceilalţi să ştie ce păţesc cei care ne
ameninţă.
203
— Nu înainte ca ea şi cu mine să avem o mică discuţie, mormăi Bellamy.
Privirea fetei se îngustă, în timp ce Bellamy păşi în faţă, iar ea ridică un
genunchi, încercând să-l lovească, numai că el se feri.
— Bellamy, opreşte-te! îi ordonă Wells, chinuindu-se să o ţină nemişcată.
Graham pufni.
— Vrei mai întâi să te distrezi un pic cu ea? Niciodată nu ţi-am înţeles gusturile
în privinţa fetelor, micule cancelar, dar probabil că toţi avem nevoi.
Wells îl ignoră pe Graham şi se întoarse să ceară o frânghie, de la un băiat de pe
Walden.
— O s-o legăm şi o s-o ţinem în infirmerie, până vedem ce facem cu ea.
Bellamy se uită la Wells, în timp ce furia îi urca din stomac în piept. Nu era
suficient. Cu cât stăteau mai mult acolo, cu atât mai departe puteau să o ducă
oamenii aceia pe Octavia.
— Trebuie să ne spună unde e sora mea, sări el şi îl provocă pe Wells să îl
înfrunte.
De parcă ar fi fost decizia lui. Lui Bellamy nu prea îi păsase când începuseră
ceilalţi să îl asculte pe Wells. Mai bine el decât Graham. Dar asta nu însemna că
Wells trebuia să decidă în privinţa acelei fete, singura legătură cu sora lui.
Băiatul de pe Walden veni alergând cu o frânghie. Wells legă mâinile fetei la
spate, apoi îi legă cu dexteritate picioarele, astfel încât să poată face doar paşi
mici, târşâiţi. Mişcările lui scurte, sigure îi amintiră lui Bellamy că Wells nu era
doar un phoenician răsfăţat. Înainte de arestare, făcuse pregătirea ca gardian. Ca
ofiţer, de fapt. Bellamy strânse pumnii.
— Faceţi loc! strigă Wells şi îşi escortă prizoniera spre baracă.
Părul ei lung îi alunecase de pe faţă, iar Bellamy reuşi să o vadă mai bine, pentru
prima dată. Era tânără, poate de vârsta Octaviei, cu ochi verzi migdalaţi. Haina ei
scurtă din blană neagră nici nu era cel mai ciudat lucru la ea. Era ceva în
neregulă cu pielea ei, îşi dădu seama Bellamy. Pielea coloniştilor avea tot felul
de nuanţe, dar cei o sută se arseseră în prima lor săptămână pe Pământ, până să le
spună Clarke să nu mai stea mult la soare. Dar pielea fetei avea un fel de
strălucire, iar faţa îi era presărată cu pistrui. Spre deosebire de ei, ea crescuse sub
lumina soarelui.
Furia lui se transformă în greaţă, gândindu-se la felul în care oamenii ei s-ar
putea purta cu Octavia. Oare o legaseră? O încuiaseră undeva? Ea ura spaţiile
mici. Era speriată? Îl striga? În clipa aceea, ar fi fost în stare să ia toporul şi să-şi
taie mâinile, dacă ar fi ştiut că asta ar fi ajutat-o pe sora lui.
Îi urmă pe Wells şi pe pământeană în baraca-infirmerie, în care acum era doar
Clarke, încă adormită. Îl privi pe Wells cum o îndrumă pe fată să stea pe celălalt
pat, verifică dacă mâinile îi sunt bine legate, apoi se dădu un pas înapoi, privind-
204
o cu o expresie pe care trebuie să o fi învăţat în timpul pregătirii ca ofiţer.
— Cum te cheamă?
Ea se încruntă şi încercă să se ridice în picioare, dar mâinile legate o făcură să îşi
piardă echilibrul. Lui Wells îi fu uşor să o împingă la loc pe pat.
— Înţelegi ce spun?
Un gând îngrijorător prinse formă în mintea furioasă a lui Bellamy. Dacă nu
vorbea engleza? Poate că ei aterizaseră în America de Nord, dar asta nu însemna
că pământenii vorbeau aceeaşi limbă ca acum trei sute de ani. Wells se ghemui,
astfel încât să fie cu faţa la nivelul ochilor ei.
— Nu ştiam că trăieşte cineva aici. Dacă am făcut ceva care să vă deranjeze, ne
pare rău. Dar…
— Ne pare rău? sări Bellamy. Ei au luat-o pe sora mea şi l-au omorât pe Asher.
Nu ne pare rău pentru nimic.
Wells îi aruncă o privire de avertizare, apoi se întoarse la fată.
— Trebuie să ştim unde aţi dus-o pe prietena noastră. Iar tu vei rămâne aici, până
când ne vei da o informaţie folositoare.
Ea se întoarse spre Wells, dar în loc să-i răspundă doar strânse din buze şi se uită
la el. Wells se ridică în picioare, îşi frecă fruntea frustrat, apoi vru să plece.
— Asta e tot? Asta e ideea ta de interogare? zise Bellamy, cu un amestec de furie
şi uluială. Ştii ce fac tatăl tău şi prietenii lui din Consiliu, când au nevoie de o
informaţie de la cineva?
— Nu aşa procedăm aici, zise Wells, cu o superioritate exasperantă, de parcă
jumătate dintre cei din tabără nu fuseseră interogaţi de oamenii tatălui său, la un
moment dat.
Se îndreptă spre patul lui Clarke, îi aranjă pătura, apoi porni spre intrare.
— Ai de gând să o laşi aici, pur şi simplu? întrebă Bellamy nevenindu-i să
creadă şi privind de la prizonieră la Wells.
— O să punem oameni de gardă. Nu-ţi face griji, nu va evada.
Bellamy făcu un pas în faţă.
— Da, să fiu al naibii dacă va evada, pentru că o să rămân aici cu ea. Cu ele
două.
Făcu semn cu capul spre Clarke.
— Crezi că e o idee bună să o laşi aici cu o criminală?
Wells îşi coborî privirea spre Bellamy.
— E legată. Nu o să facă rău nimănui.
Condescendenţa din vocea lui era suficient să facă să fiarbă sângele lui Bellamy.
— Nu ştim nimic despre oamenii ăştia! strigă el. Ce fel de mutaţii au suferit. Îţi
aminteşti de cerbul cu două capete?
Wells scutură din cap.
205
— Ea e o fiinţă umană, Bellamy, nu vreun monstru.
Bellamy pufni şi se întoarse spre fată. Ea se uita la ei cu ochii mari, privind de la
Wells la Bellamy şi invers.
— Ei bine, tot m-aş simţi mai bine dacă aş sta cu ochii pe ea, zise el, încercând
să pară relaxat.
Ştia că Wells nu l-ar fi lăsat să stea acolo, dacă ar fi crezut că o să-i facă ceva
fetei.
— Bine.
Wells mai aruncă o privire spre Clarke, înainte să se întoarcă din nou spre
Bellamy.
— Dar las-o în pace, deocamdată. Mă întorc imediat.
Când Wells plecă, Bellamy se duse în celălalt capăt al barăcii şi se aşeză jos,
lângă Clarke. Fata născută pe Pământ se întoarse, astfel încât avea faţa spre
celălalt perete, dar Bellamy îşi dădea seama din încordarea umerilor ei că era
atentă la fiecare mişcare. Bun, se gândi el. Las-o să-şi facă griji legat de ce i s-ar
putea întâmpla. Cu cât devenea mai speriată, cu atât erau mai mari şansele să îi
spună unde era Octavia. Avea de gând să îşi salveze sora cu orice preţ. Îşi
petrecuse ultimii cincisprezece ani riscându-şi viaţa pentru a o ţine în siguranţă şi
nu avea de gând să se oprească acum.

Lui Bellamy îi plăcea Ziua eroilor. Nu pentru că se dădea în vânt să îi audă pe

profesorii de la centrul de îngrijire trăncănind despre cât de norocoşi erau că
strămoşii lor reuşiseră să scape de pe Pământ. Dacă stă-stră-străbunicul lui
Bellamy ar fi ştiut că urmaşii lui vor avea privilegiul de a spăla băile într-o navă
plutitoare în spaţiu, plină cu aer recirculat, probabil că ar fi zis: „Ştiţi ceva, mie
mi-e bine aici”. Nu, Bellamy abia aştepta Ziua eroilor pentru că punţile pe care
se aflau magaziile erau aproape goale, iar asta însemna că era momentul ideal
pentru a cotrobăi pe acolo. Se strecură în spatele unui generator vechi, care
fusese aruncat lângă un perete. Locurile ca acela puteau ascunde obiecte
valoroase, chiar şi zeci de ani. Ultima dată de Ziua eroilor găsise un briceag bun,
sub un grătar de pe puntea C. Bellamy zâmbi când degetele lui se strânseră în
jurul a ceva moale şi scoase o bucată de material. O eşarfă? Îl scutură, ignorând
praful. Era o pătură micuţă, cu o margine de un roz-închis. Bellamy o împături
grijuliu şi o băgă sub geacă.
În timp ce se îndrepta spre centru, se bucura la gândul că îi va da Octaviei ce
găsise. Recent, fusese mutată din dormitorul unde erau fetele de cinci şi şase ani
într-un dormitor pentru fete mai mari. Deşi îi plăcea ideea de a fi considerată mai
mare, dormitorul încă o speria, iar o pătură drăguţă o va ajuta ca în noul spaţiu să
se simtă mai confortabil. Dar, în timp ce aranjă pătura sub braţ şi simţi lâna
206
moale pe piele, îşi dădu seama că era prea valoroasă ca să o păstreze. Viaţa în
centrul de îngrijire era dificilă. Deşi mâncarea ar fi trebuit împărţită în mod egal,
orfanii dezvoltaseră un sistem elaborat bazat pe mită şi intimidare. Fără el,
Octavia nu ar fi avut niciodată suficientă mâncare. El era bun la dibuit diverse
obiecte şi făcea schimb cu tot ce găsea, pentru a obţine puncte de raţie sau pentru
a mitui personalul de la bucătărie, pentru nişte mâncare în plus. În ultimii câţiva
ani, se descurcase destul de bine şi se asigurase că Octavia mânca suficient. Ea
nu avea niciodată în privire acea sclipire sălbatică de foame, atât de frecvent
întâlnită în centrul de îngrijire.
Se strecură înăuntru pe intrarea de serviciu, foarte rar folosită, şi ascunse pătura
în locul obişnuit, un grătar din zid, prea jos ca să fie observat de cineva. Avea să
se întoarcă după ea seara, să o dea la schimb pe piaţa neagră. Holurile slab
luminate şi înguste erau pustii, ceea ce însemna că toţi erau încă îngrămădiţi în
sala mică pregătită pentru Ziua eroilor, unde li se băgau pe gât poveşti ciudate
despre iradiere şi Cataclism.
Bellamy coti pe hol. Spre surprinderea lui, se auzea gălăgie din dormitorul
fetelor, chicoteli, dar nu suficient de tari să acopere… ce era, un plânset? Mări
viteza şi năvăli înăuntru, fără să bată. Încăperea lungă era aproape goală, dar erau
câteva fete mai mari care stăteau în cerc, atât de absorbite de ce făceau, că nu-i
observară intrarea. O fată blondă şi înaltă ţinea ceva în aer, chicotind, în timp ce
o mână mai mică se întindea să prindă acel ceva. Octavia. Chiar şi în lumina
slabă, Bellamy îi zări obrajii înlăcrimaţi şi ochii mari, printre trupurile celor care
o persecutau. Îi luaseră panglica roşie, cea pe care Octavia o purta zilnic în părul
ei negru.
— Dă-mi-o înapoi, se rugă ea cu voce tremurândă, care lui Bellamy îi strânse
inima.
— De ce? o tachină una dintre fete. Te face să pari o idioată. Asta vrei?
— Da, zise a treia fată. Îţi facem o favoare. Acum oamenii nu o să se mai întrebe
cine e ciudata cu panglică urâtă.
Fata care ţinea panglica o examină, cu prefăcută atenţie.
— Nici nu cred că e o panglică adevărată. Pariez că e de la vreun sac de gunoi
sau aşa ceva.
Prietena ei chicoti.
— Pariez că de asta miroase ea ca puntea de reciclare.
— Iar voi o să mirosiţi a cadavre putrede, când o să vă găsească cineva, le
întrerupse Bellamy şi ţâşni spre ele, luând panglica din mâna blondei.
Le dădu la o parte şi îngenunche lângă Octavia.
— Eşti bine?
Îi şterse lacrimile. Ea aprobă şi îşi trase nasul. Bellamy îi dădu panglica, pe care
207
ea o strânse în pumnul mic, de parcă ar fi fost ceva viu, care ar fi putut să-i
scape. El se ridică şi, cu o mână pe umărul surorii lui, se întoarse spre fete.
Vocea lui era încordată.
— Dacă mai aud că v-aţi luat de ea, o să vă doriţi să plutiţi în spaţiu!
Două dintre fete schimbară priviri nervoase, dar blonda doar ridică o sprânceană
şi rânji.
— Ea nici n-ar trebui să fie aici. E doar o risipă de oxigen, născută din cauza
târfei proaste de maică-ta. Iar sora ta – rosti cuvântul de parcă ar fi fost ceva
dezgustător – o să ajungă exact ca ea.
Muşchii lui Bellamy reacţionară înaintea creierului. Fără să-şi dea seama ce face,
o prinse pe fată de gât şi o izbi de perete.
— Dacă mai vorbeşti vreodată cu sora mea, dacă doar te uiţi la ea, te omor! îi
zise printre dinţi.
O strânse mai tare de gât, cuprins de o dorinţă bruscă şi înspăimântătoare de a o
face să tacă pentru totdeauna. În depărtare, auzi pe cineva strigând. Dădu drumul
fetei şi se împletici în spate, tocmai când nişte braţe se strânseră în jurul lui şi îl
traseră înapoi. Nu era prima dată când Bellamy era trimis în biroul directorului,
deşi niciodată nu înjurase atât de mult pe drum până acolo. Gardianul care îl
luase îl trânti pe un scaun şi îi zise să îl aştepte acolo pe director.
— Nu te apropia de ea, îi zise bărbatul şi arătă spre fata de pe scaunul din faţa
lui.
Bellamy se încruntă când gardianul îşi puse mâna în faţa scannerului, aşteptă ca
uşa să se deschidă şi ieşi. O parte din el îşi dorea să fugă în clipa aceea. Oare
încercarea de a strânge de gât gunoiul acela care se luase de sora lui era
considerată infracţiune? Deja avea foarte multe avertismente, era doar o
chestiune de timp până directorul să-i facă un raport care să îl trimită în detenţie.
Şi nu avea să reziste mai mult de câteva zile acolo şi cine avea să se îngrijească
de Octavia? Era mai bine să rămână pe loc şi să se apere.
Se uită la fată. Era cam de vârsta lui, dar nu o mai văzuse; probabil că era nou-
venită. Stătea cu picioarele sub ea şi se juca nervoasă cu nasturii bluzei. Părul
blond ondulat era curat şi lucios, iar el simţi un neaşteptat sentiment de milă,
când şi-o imagină cum se îmbracă în camera ei pentru ultima dată, aranjându-şi
cu grijă părul, pentru călătoria spre acel iad.
— Deci ce-ai făcut? întrebă ea, întrerupându-i gândurile.
Vocea ei era uşor răguşită, de parcă nu vorbise de mult timp sau de parcă
plânsese recent. Bellamy se întrebă cum ajunsese acolo, dacă părinţii ei muriseră
sau comiseseră infracţiuni, sau fuseseră aruncaţi în spaţiu. Nu avea rost să mintă.
— Am atacat o fată, zise el pe un ton calm, nepăsător, pe care de obicei îl folosea
când vorbea despre nesăbuinţele lui.
208
Ochii fetei sclipiră şi, brusc, el simţi nevoia să explice.
— Îi făcea rău surorii mele.
Ochii ei se făcură mari.
— Sora ta?
Spre deosebire de blondă, ea rosti cuvântul soră ca pe ceva rar şi preţios. Bun,
categoric, era nouă pe-acolo; toţi cei de la centrul de îngrijire ştiau despre el şi
Octavia. Cu legile stricte privind populaţia, nu mai fuseseră fraţi pe navă, de cel
puţin o generaţie.
— Mă rog, practic, mi-e soră pe jumătate, dar nu avem altă familie. O cheamă
Octavia.
Bellamy zâmbi, aşa cum făcea de fiecare dată când îi rostea numele.
— Tu ai ajuns recent aici?
Ea aprobă.
— Eu sunt Lilly.
— E un nume drăguţ.
Cuvintele îi ieşiră înainte să îşi dea seama cât de stupid sunau.
— Eu sunt Bellamy.
Încercă să se gândească la altceva, să-i arate că nu era complet tâmpit, dar uşa se
deschise şi intră directoarea, cu mersul ei greoi.
— Nu tu din nou, zise ea şi îi aruncă lui Bellamy o privire dezaprobatoare,
înainte să-şi îndrepte atenţia spre fată.
— Lilly Marsh? întrebă ea cu o voce pe care nu i-o auzise niciodată când i se
adresase lui. Mă bucur să te văd. Să mergem în biroul meu şi o să-ţi spun mai
multe despre cum funcţionează lucrurile pe aici.
În timp ce Lilly se ridica încet în picioare, directoarea se întoarse spre Bellamy.
— Ai la dispoziţie o lună, dar, dacă treci linia chiar şi cu un deget, zbori de-aici.
Pentru totdeauna.
Uşurarea şi confuzia îl cuprinseră pe Bellamy, dar nu avea de gând să rămână în
preajmă suficient ca directoarea să se răzgândească. Sări de pe scaun şi se grăbi
spre uşă. În timp ce aştepta să se deschidă, se uită peste umăr, spre Lilly. Spre
surprinderea lui, ea îi zâmbea.

209
 6. CLARKE
Orice ar fi, nu intra în laborator.
Strigătele de suferinţă ajunseră la ea, iar la un moment dat Clarke nu îşi mai dădu
seama dacă veneau de pe cealaltă parte a peretelui sau erau doar ecouri ale minţii
ei.
La experimente se folosesc niveluri periculoase de radiaţii. Nu vrem să îţi facă
rău.
Laboratorul nu era cum îşi imaginase. Era plin cu paturi de spital, în loc de
birouri. Şi în fiecare pat era câte un copil.
E datoria noastră să stabilim când va putea Pământul să întreţină din nou viaţă.
Toată lumea se bazează pe noi.
Clarke privi în jur prin cameră, după prietena ei, Lilly. Era singură. Şi speriată.
Toţi în jurul ei mureau. Trupurile lor mici se ofileau, până ajungeau doar piele şi
os.
Nu am vrut să afli în felul acesta.
Dar unde era Lilly? Clarke o vizita des, de câte ori părinţii ei nu erau în
laborator. Îi aducea cadouri, cărţi pe care le lua din bibliotecă şi bomboane pe
care le fura din cămara de la şcoală. În zilele bune ale lui Lilly, râsetele lor
acopereau sunetele aparatelor de monitorizare a bătăilor inimii.
Nu a fost ideea noastră. Vicecancelarul ne-a obligat să facem experimente pe
copiii aceia. Dacă refuzam, ne omorau.
Clarke se duse de la un pat la altul, în fiecare fiind câte un copil bolnav. Dar
niciunul nu era cea mai bună prietenă a ei. Apoi, brusc, îşi aminti. Lilly era
moartă. Pentru că ea o omorâse.
Te-ar fi omorât şi pe tine.
Lilly o implorase să facă durerea să dispară. Clarke nu voise, dar ştia că Lilly nu
avea nicio şansă să se facă bine. Aşa că, în cele din urmă, fusese de acord şi îi
dăduse medicamentul fatal, care îi curmase suferinţa.
Îmi pare rău, încercă Clarke să îi spună prietenei sale. Îmi pare rău. Îmi pare
rău.

— E în regulă, Clarke. Şşşşt, e în regulă. Sunt aici.

Ochii lui Clarke se deschiseră brusc. Era întinsă pe un pat, cu un braţ înfăşurat în
bandaje… de ce? Ce se întâmplase? Bellamy stătea lângă ea, tras la faţă. Şi
zâmbea într-un fel pe care Clarke nu îl mai văzuse, un zâmbet larg, strălucitor,
fără urmă de amuzament sau ridiculizare. Era ceva surprinzător de intim la el, de
parcă acel zâmbet i-ar fi arătat din Bellamy mai mult decât văzuse când înotaseră
210
amândoi în chiloţi.
— Slavă Domnului că eşti bine. Îţi aminteşti că ai fost muşcată de un şarpe?
Clarke închise ochii şi fragmente de amintiri îi trecură prin minte. Mişcarea
şerpuitoare de pe jos. Durerea orbitoare. Totuşi, singura senzaţie de care fusese
conştientă atunci fusese căldura mâinilor lui Bellamy pe ale ei.
— Ţi-am dat antidotul acela universal, dar nu eram sigur că ţi l-am administrat la
timp. Clarke se ridică, brusc, trează.
— M-ai dus în braţe tot drumul înapoi până în tabără?
Obrajii ei se înroşiră la gândul că fusese inconştientă atâta timp, în braţele lui
Bellamy.
— Şi tu ai fost cel care s-a gândit la antidot?
Bellamy se uită scurt spre uşă.
— De asta s-a ocupat Wells.
Numele o izbi pe Clarke în piept. După ce Wells o împiedicase să intre într-un
cort în flăcări, să o salveze pe Thalia, plecase din tabără. Plină de furie şi
suferinţă. Dar privind în jur, la acea nouă baracă-infirmerie, tot ce simţea era
tristeţe. Thalia nu mai era, dar nu putea să dea vina pe Wells pentru ce făcuse. Îi
salvase viaţa de două ori.
În cealaltă parte a barăcii mici, o fată era ghemuită pe un pat. Clarke se ridică pe
coate, să o vadă mai bine, dar, când Bellamy observă direcţia privirii ei, se aşeză
pe marginea patului, de parcă ar fi protejat-o.
— Deci, zise el, aruncând o privire peste umăr, în legătură cu asta.
Cu o voce ciudat de calmă, îi spuse lui Clarke despre atacul în care fusese
omorât Asher şi despre fata pe care Wells o luase prizonieră.
— Cum?
Clarke se îndreptă.
— Vrei să îmi spui că fata asta e născută pe Pământ?
O mică parte din ea se aşteptase la asta încă de când văzuseră livada, dar să se
trezească şi să vadă pe cineva născut pe Pământ la câţiva metri de ea era prea
mult. Mii de întrebări explodară în tot creierul ei. Cum supravieţuiseră
Cataclismului? Câţi erau acolo? Erau grupuri de oameni pe toată planeta sau
doar în zona aceea?
— Mai încet, şopti Bellamy şi îi puse o mână pe umăr lui Clarke, împingând-o
blând, să se întindă la loc. Cred că doarme şi aş vrea să rămână aşa cât de mult. E
al naibii de ciudat să o avem aici.
Clarke îi dădu mâna la o parte şi se ridică în picioare. Cu entuziasmul şi şocul
pulsându-i prin vene, întregul corp îi tremura.
— E incredibil. Trebuie să vorbesc cu ea!
Înainte să mai facă vreun pas, Bellamy o prinse de încheietură.
211
— Nu e o idee bună. Oamenii ei au luat-o pe Octavia şi l-au omorât pe Asher.
Am prins-o când ne spiona.
Gura lui se strâmbă într-un rânjet.
— Probabil că încerca să decidă cine va fi următorul.
Clarke se uită la el nedumerită. De ce făceau presupuneri în legătură cu intenţiile
fetei, în loc să o întrebe pe ea?
— A încercat cineva să vorbească cu ea?
Nu era niciun pericol să încerce, mai ales că avea mâinile şi gleznele legate.
Clarke se ridică pe vârfuri, să o vadă mai bine. Fata era ghemuită pe o parte, cu
spatele la ei. Nu părea să se mişte deloc.
Bellamy o trase înapoi pe pat.
— Cred că fata vorbeşte engleza. N-a zis nimic, dar părea să înţeleagă ce zicem.
Îndată ce vom obţine nişte informaţii folositoare de la ea, o să plec să o caut pe
Octavia.
Vocea lui era calmă, dar nu reuşi să ascundă o notă de nelinişte, când rosti
numele surorii lui. Pentru o clipă, gândurile lui Clarke o părăsiră pe fata de pe
pat şi se întoarseră în pădure, unde ea şi Bellamy merseseră pe urmele Octaviei.
Simţi o urmă de vină pentru că el fusese nevoit să abandoneze căutarea, ca să o
aducă pe ea înapoi.
— Bellamy, zise ea încet, în timp ce un alt gând prindea formă. Rămăşiţele
acelea pe care le-am găsit, ai văzut sigla de pe ele? Scria TG.
Orice copil de pe Colonie ştia că TG Trillion Galactic, era compania care făcuse
nava lor.
— Ştiu. Dar asta poate însemna orice.
— Nu era de la nava noastră, zise ea repede, iar vocea i se umplu de entuziasm.
Ceea ce înseamnă că poate fi de la altceva trimis de Colonie aici. Poate un fel de
dronă? Sau dacă…
Vocea i se stinse brusc, ezitând să împărtăşească ideea care prindea viaţă în
mintea ei.
— Cred că e important să aflăm de la ce e, termină ea vag. Bellamy o strânse de
mână.
— Imediat ce o aducem înapoi pe Octavia, o să mergem să verificăm.
— Mulţumesc, zise ea încet. Pentru tot. Ştiu că ai pierdut mult timp aducându-
mă înapoi.
— Mda, mă rog, ar fi fost păcat să rămânem fără singurul medic de pe Pământ,
chiar dacă ai fost arestată înainte să termini şcoala. Poţi să îmi aminteşti ce parte
a corpului ar trebui să evit să o rănesc? zise el zâmbind. Te pricepi mai bine la
coate sau la glezne?
Clarke se bucura să îl vadă cu chef de glumă, dar nu era suficient să o scape de
212
vina pe care o simţea crescând în piept. Coborî vocea, privind din nou spre fată.
— Doar că… dacă trebuie să pleci, ar trebui să o faci. Mă simt îngrozitor pentru
că deja ai pierdut o zi din cauza mea.
Zâmbetul lui de tachinare se estompă.
— E în regulă.
Întinse mâna şi începu să se joace absent cu o şuviţă din părul ei.
— Deocamdată, cred că cel mai bine e să văd ce ştie fata asta, înainte să mă
întorc la urmele acelea.
Clarke aprobă, uşurată să vadă că Bellamy nu-i purta pică şi că nu avea de gând
să plece imediat.
— Octavia e norocoasă că te are, zise ea, apoi îşi lăsă capul într-o parte şi îl privi
pe Bellamy zâmbind. Ştii, îmi amintesc când am auzit că există fraţi pe Walden.
Bellamy ridică o sprânceană.
— Reputaţia mi-a luat-o înainte? Cred că n-ar trebui să fiu surprins. Cum ar fi
posibil să nu se vorbească despre cineva atât de arătos?
Clarke îl înghionti şi îl împunse cu cotul între coaste. El se strâmbă exagerat,
apoi râse.
— E adevărat, continuă ea. Prietena mea Lilly îşi amintea de voi, de la centru.
Cred că zicea: e o fată cu un frate mai mare. E super că are un frate, iar el e
incredibil de atrăgător, nimeni nu se poate uita la el pe faţă. E orbitor, de parcă
te-ai uita la soare.
În loc să zâmbească, Bellamy se albi la faţă.
— Lilly? Nu Lilly Marsh, nu?
Lui Clarke i se strânse pieptul când îşi dădu seama că îi scăpase. Normal că
Bellamy şi Lilly se cunoscuseră. Nu fuseseră foarte mulţi copii în centrul de
îngrijire, nu? Lilly îi oferise puţine informaţii despre viaţa ei pe Walden, iar
Clarke nu întrebase. Nu fusese o decizie conştientă, dar îşi dădu seama acum că
era mai uşor să se gândească la Lilly ca la o fată fără trecut, fără oameni care să
fi ţinut la ea.
— De unde o cunoşteai pe Lilly?
Bellamy se holba la ea, căutându-i privirea, după informaţia pe care ea încerca
disperată să o ascundă.
— Am cunoscut-o la spital, în timpul practicii, zise Clarke, fără să mai numere
minciunile adunate într-o frază atât de scurtă. Eraţi prieteni?
Se rugă ca el să ridice din umeri şi să spună că o cunoştea vag de la centrul de
îngrijire.
— Eram…
Bellamy se opri.
— Eram mai mult decât prieteni. Lilly a fost singura fată la care am ţinut. Până
213
la tine.
— Cum?
Clarke se holba la el şocată. Lilly, prietena ei şi subiectul testelor făcute de
părinţii ei, fusese…
— Te simţi bine? Te deranjează că am avut o iubită pe navă?
— Nu. Sigur că nu. Mă simt bine. Doar că sunt obosită.
Cu inima galopând, Clarke se întoarse pe-o parte, înainte să vadă faţa lui
Bellamy. Mai bine să creadă că era geloasă nejustificat şi posesivă decât să
ghicească adevărul.
— Bine, zise el, evident, fără să fie convins. Pentru că asta a fost cu mult timp în
urmă.
Ea nu se întoarse. Poate că lui Bellamy i se părea că trecuse mult timp de la
moartea lui Lilly, dar ea retrăia ultimele clipe ale prietenei sale în fiecare zi. Încă
vedea faţa lui Lilly de câte ori închidea ochii şi încerca să adoarmă. Încă îi auzea
vocea, în minte. Moartea lui Lilly nu dispăruse din gândurile ei. Pentru că ea o
omorâse.

214
 7. GLASS
În timp ce părăseau apartamentul lui pentru ultima oară, Glass şi Luke erau
tăcuţi. Când ieşiră pe coridorul ciudat de pustiu, Glass îl luă de mână, şocată de
linişte. Haosul care copleşise nava în ultimele zile părea să se fi stins, înlocuit de
un val de disperare. Luminile slabe din tavan clipeau obosit, ca un copil
extenuat, care încearcă să-şi ţină ochii deschişi.
O luară tăcuţi spre scara principală, ajungând apoi la nivelul inferior al navei,
care adăpostea sistemul electric şi reţeaua de conducte. Niciunul dintre ei nu
vorbi, până când Glass îl opri în faţa gurii de aerisire, apoi se întinse să
îndepărteze grilajul.
— Te rog, zise el, dă-mi voie.
Luke trase grătarul şi îl puse jos, cu o grijă exagerată.
— Şi când te gândeşti la toate orele pe care mi le-am petrecut întrebându-mă
unde să te scot la întâlnire, când, de fapt, am fi putut să ne târâm romantic prin
sistemul de ventilaţie.
— Tu m-ai învăţat, zise Glass, reuşind să zâmbească, în ciuda lacrimilor pe care
le simţea în spatele pleoapelor.
— Ce anume?
Luke îi ciufuli părul.
— Să umbli hai hui?
Glass se ridică pe vârfuri să îl sărute.
— Să risc.
Luke o îmbrăţişă.
— Te iubesc, îi şopti la ureche.
După aceea o ridică în gaura de aerisire, aşteptând să se caţăre înăuntru, după
care puse la loc grilajul. Glass se opri o clipă să şteargă lacrimile care îi
înceţoşau vederea.
— Şi eu te iubesc, şopti ea, deşi ştia că Luke nu o mai auzea.
Apoi strânse din dinţi şi începu să se târască prin canalul metalic îngust. În timp
ce înainta încet, chinuindu-se să vadă prin lumina slabă, încercă să-şi imagineze
expresia de pe faţa mamei sale, când va deschide uşa. Oare va fi cuprinsă de
uşurare? Sau o parte din ea va fi încă furioasă că îşi riscase viaţa furişându-se pe
Walden? Gândul la toată suferinţa pe care i-o provocase mamei sale făcu să
simtă o strângere de inimă. Dacă acela era sfârşitul, atunci avea nevoie de o
ultimă şansă să îşi ceară scuze, o ultimă ocazie să îi spună cât de mult o iubea.
Tresări, când glezna ei se lovi de peretele metalic. Dacă cineva i-ar fi spus cu doi
ani în urmă că într-o zi avea să se târască printr-o gură de aerisire de pe Walden
215
pe Phoenix, i-ar fi râs în faţă. Lucrurile erau altfel atunci, ea era altfel. Zâmbi
prin întuneric. Acum viaţa ei ar putea fi în pericol, dar, în sfârşit, era o viaţă
pentru care merita să lupte.

— Când s-a declanşat Cataclismul, existau o sută nouăzeci şi cinci de naţiuni

suverane, deşi majoritatea se alăturase uneia dintre cele patru mari alianţe.
Clarke căscă, acoperindu-şi gura fără să se sinchisească prea mult. Profesoara lor
diminuase lumina, ca holograma să se vadă mai uşor, astfel că nu prea avea cum
să observe că Glass nu era atentă.
— În primele şase săptămâni din al Treilea Război Mondial, au murit aproape
două milioane de oameni…
— Cora, şopti Glass şi se aplecă peste bancă. Cora.
Cora îşi înălţă capul şi clipi somnoros spre Glass.
— Ce e?
— … iar în următoarele şase luni, mai mult de cinci milioane au murit de foame.
— Ai primit mesajele mele?
Cora se frecă la ochi, apoi clipi din nou, activându-şi corneea. Miji ochii, în timp
ce se uită printre mesajele necitite, printre care şi unul de la Glass, în care o
întreba dacă vrea să meargă la magazinul de schimb, după oră. Câteva secunde
mai târziu, apăru o sclipire în colţul din dreapta sus al câmpului vizual al lui
Glass. Clipi, când apăru un mesaj de la Cora. Sigur, dacă ne mişcăm repede.
Trebuie să mă întâlnesc cu mama la 3. De ce? clipi şi Glass.
Treburi la seră. 
Glass zâmbi. „Treburi la seră” era codul familiei Corei pentru atunci când făceau
o vizită pe câmpiile solare. Era ilegal, dar gărzile închideau ochii, pentru că tatăl
Corei era Şeful de Resurse şi nimeni nu voia să rişte să îl supere. Lui Glass nu
prea îi păsa că familia Corei obţinea astfel cele mai bune legume – şi familia ei
avea propriile avantaje –, iar Cora o lăsa să vină după fructe proaspete, din când
în când.
— Da, Clarke?
Profesoara făcu semn spre o fată din primul rând, care ridicase mâna. Glass şi
Cora dădură ochii peste cap. Clarke avea mereu ceva de întrebat, iar profesorii
erau foarte încântaţi de „curiozitatea ei intelectuală”, astfel că o lăsau să
pălăvrăgească, chiar şi după ce ora ar fi trebuit să se termine.
— Unele specii dispăruseră deja? Sau totul s-a întâmplat după Cataclism?
— O întrebare interesantă, Clarke. Pe la mijlocul secolului douăzeci şi unu, cel
puţin o treime din…
— Aş vrea ca ea să dispară, mormăi Glass, fără să se mai sinchisească să
clipească spre Cora, să-şi trimită gândul ca mesaj.
216
Cora râse, apoi oftă şi îşi puse capul la loc pe bancă.
— Trezeşte-mă când e gata.
Glass mormăi.
— Fata aia are nevoie de viaţă socială, şopti ea. Dacă nu tace, o s-o arunc în
spaţiu.
După ce, în sfârşit, profesoara le dădu liber, Glass sări în picioare şi o apucă de
mână pe Cora.
— Haide, gemu ea. Trebuie să găsesc nasturi pentru rochia aia.
— Mergeţi la magazinul de schimb? întrebă Clarke cu entuziasm. Vin cu voi.
Încerc să găsesc o pernă pentru prietena mea.
Glass îşi trecu privirea peste costumul demodat al lui Clarke, ce părea luat de la
magazinul de schimb de pe Arcadia.
— Poţi să dai foc pantalonilor tăi, să-i îndeşi în cămaşă şi gata, o pernă nouă
pentru prietena ta şi o urâtanie mai puţin de văzut pentru noi.
Cora izbucni în râs, dar aprobarea pe care Glass o aştepta nu veni. Ochii lui
Clarke se măriră de surprindere şi suferinţă, apoi strânse din buze şi se întoarse
pe călcâie, fără o vorbă. În fine, se gândi Glass. Aşa merită, dacă e o linguşitoare
şi strică ziua tuturor.
Cum fuseseră ţinuţi mai mult la clasă, Cora nu mai avea timp să meargă la
magazinul de schimb, aşa că Glass se duse acasă. Ura să meargă singură la
cumpărături. Nu-i plăcea felul în care gărzile de holbau la ea, când ofiţerul de
serviciu nu era atent. Sau felul în care bărbaţii se uitau la ea când soţiile lor nu
erau atente. Mergând spre casă, se gândea cum să îl facă pe tatăl ei să-i dea mai
multe din punctele lor de raţie. Ziua eroilor se apropia şi de data asta Glass era
hotărâtă să aibă o rochie mai drăguţă decât a Corei.
Intră în apartament şi îşi aruncă geanta pe jos.
— Mamă? Mamă, ştii unde e tata?
Mama ei ieşi din dormitor. Era palidă la faţă, sub fardul aplicat cu grijă, iar ochii
îi luceau ciudat, deşi poate că era doar din cauza luminii.
— Ce e? întrebă Glass şi se uită peste umăr.
Îşi dori ca tatăl ei să fi fost acolo. Niciodată nu ştia ce să facă atunci când mama
ei era în starea aceea.
— Unde e tata? E tot la muncă? Vreau să vorbesc cu el despre alocaţia mea.
— Tatăl tău a plecat.
— A plecat? Ce vrei să…
— Ne-a părăsit. Se mută cu…
Închise ochii pentru o clipă.
— … fata aceea din comitet.
Vocea îi era plată, de parcă şi-ar fi împăturit toate emoţiile, la fel ca pe una dintre
217
rochiile ei complicate. Glass îngheţă.
— Cum adică?
— Adică alocaţia ta e cea mai mică problemă a noastră, zise Sonja şi se lăsă pe
canapea, închizând ochii. Nu avem nimic.

Picioarele o dureau, iar mâinile îi erau aspre de la căţăratul pe gaura de aerisire.

Se rugă să nu fie gardieni pe partea cealaltă, să se poată întoarce imediat şi să-l
aducă pe Luke cu ea. Cu toată agitaţia, cu siguranţă, va putea să îl ţină pe Luke
ferit, până când vor ajunge la apartamentul mamei sale, apoi aveau să găsească o
soluţie să urce pe una dintre nave.
Înainte, când se gândise la plecarea pe Pământ – când fusese scoasă din detenţie
şi i se spusese că ea şi alţi nouăzeci şi nouă de inşi vor fi trimişi acolo cu o navă
–, ideea o îngrozise. Dar acum începea să prindă formă o altă imagine a vieţii pe
Pământ. Ea şi Luke ţinându-se de mână, în tip ce se plimbau prin pădure. Stând
pe vârful unui deal, într-o linişte perfectă, fericiţi, privind un apus adevărat.
Poate că unele oraşe supravieţuiseră. Dacă puteau merge la Paris, ca acel cuplu
de pe farfuriile lui Luke?
Zâmbi, în timp ce se întinse să apuce grilajul dinspre Phoenix, dar nu reuşi.
Degetele ei căutară un loc de unde să-l prindă, dar degeaba. Simţea marginile
gurii de aerisire; ceva plat o acoperea şi o bloca. Se răsuci, astfel încât să ajungă
cu picioarele spre grilaj. Trase aer în piept şi lovi. Nimic. Lovi din nou, de data
aceasta, cu un strigăt de frustrare, când grilajul zornăi, dar rămase neclintit.
Nu! exclamă gemând, iar vocea ei se auzi cu ecou prin gura de aerisire.
Probabil că o blocase Camille, să nu poată veni nimeni după ea. Era logic, un
singur clandestin de pe Walden avea mai multe şanse să stea ascuns decât un şir
întreg. Dar, astfel, îi condamnase pe ea şi pe Luke la moarte. Îşi strânse
genunchii la piept, încercând să nu-şi imagineze faţa lui Luke când îi va spune că
ieşirea era blocată. El îşi va folosi fiecare gram de autocontrol să pară stoic şi
curajos, dar nu îşi va putea ascunde licărul disperat din ochi. Ea nu îşi va revedea
vreodată mama. Când oxigenul se va termina pe Phoenix, Sonja va fi singură, în
micul ei apartament, şoptind un ultim rămas-bun pentru fiica ei, care dispăruse
fără o vorbă.
Dar, exact când se întoarse să se târască înapoi, îi veni o idee. O idee atât de
nechibzuită şi nebunească, încât poate că avea să funcţioneze. Dacă nu exista
nicio cale de a trece de pe Walden pe Phoenix prin interior, va trebui să treacă
prin exterior.

218
 8. WELLS
După micul dejun, Molly încă nu se simţea mai bine. Febra îi crescuse şi nu se
oprea din tremurat, oricâte pături punea Wells pe ea. Pe la prânz, încă era
ghemuită într-una dintre barăcile acum goale, în care fusese dusă în zori. Wells
se uită la ea încruntat. Transpiraţia îi acoperea fruntea albă, iar ochii ei aveau o
ciudată tentă gălbuie.
La început, Wells o evitase pe Clarke, dar acum nu avea de ales. Se aplecă, o luă
în braţe pe micuţa fată şi ieşi cu ea în luminiş. Cei mai mulţi din tabără erau prea
ocupaţi să vorbească despre fata născută pe Pământ sau să se joace cu noile suliţe
făcute de Graham, în celălalt capăt al luminişului, pentru a-i observa, deşi câţiva
se uitară curioşi la ei, când Wells împinse uşa barăcii-infirmerie şi o duse pe
Molly înăuntru.
Fata născută pe Pământ era întinsă cu spatele la uşă, fie dormind, fie prefăcându-
se că doarme. Dar Clarke era în picioare, privind-o atât de intens, că nici nu îl
observă pe Wells.
Acesta înaintă spre Bellamy, care părea să fi adormit pe jos, lângă patul lui
Clarke, apoi o lăsă pe Molly blând pe unul dintre paturile goale. Când se
îndreptă, Clarke se întorsese de la fată şi se uită la el, cu ochii mari.
— Bună.
Wells înaintă câţiva paşi.
— Cum te simţi?
— Mai bine, zise Clarke răguşit, apoi îşi drese vocea. Mulţumesc că… mi-ai dat
antidotul. Mi-ai salvat viaţa.
Părea sinceră. Nu era nici urmă de ură în vocea ei, niciun semn că încă i-ar fi
purtat pică pentru ce făcuse în timpul incendiului. Dar tonul ei vag politicos era
aproape mai rău decât furia, de parcă el ar fi fost un străin care i-ar fi făcut un
serviciu. Aşa avea să fie de-acum înainte între ei, se întrebă el, sau poate că era
un nou început? În timp ce căuta răspunsul potrivit, privirea lui Clarke se
îndreptă spre Molly. Expresia relaxată de pe faţa ei dispăru, înlocuită de o privire
pătrunzătoare, care îi era mult mai familiară.
— Ce e cu Molly? întrebă ea, cu vocea tăioasă, din cauza îngrijorării.
Recunoscător să poată vorbi despre altceva, Wells îi povesti cum fata mai tânără
căzuse brusc. Clarke se încruntă şi dădu să se ridice de pe pat.
— Aşteaptă, zise Wells şi se duse spre ea.
Puse o mână pe umărul ei – înainte să îşi dea seama că face asta –, apoi şi-o luă.
— Trebuie să te odihneşti. Poţi să te uiţi la ea de aici?
— Sunt bine, zise ea şi ridică din umeri.
219
Îşi lăsă picioarele jos şi se ridică tremurând. Wells se luptă cu pornirea de a-i
oferi braţul. Clarke se îndreptă încet spre Molly, apoi îngenunche lângă ea.
— Bună, Molly. Sunt eu, Clarke. Mă auzi?
Molly doar scânci şi se foi în pătura în care o înfăşurase Wells. Clarke se
încruntă când îşi puse degetele pe încheietura fetei, să-i verifice pulsul.
— Ce părere ai? întrebă Wells şi făcu un pas ezitant spre ele.
— Nu sunt sigură.
Îşi duse mâna către gâtul lui Molly, apoi se întoarse spre el.
— Hei, de când suntem aici? Am pierdut noţiunea timpului, cu muşcătura de
şarpe şi toate celelalte.
— Cam trei săptămâni.
Se opri, calculând în minte.
— Cred că ieri s-au făcut trei săptămâni.
— Ziua douăzeci şi unu, zise ea încet, mai mult pentru sine.
— Ce e asta? Despre ce vorbeşti?
Clarke îi evită privirea, dar Wells îi văzu frica din ochi. Ştia ce însemna privirea
aceea bântuită. Îşi aminti durerea pe care o simţise când Clarke îi mărturisise, în
sfârşit, despre experimentele părinţilor ei.
— Nu crezi că are legătură cu radiaţiile, nu? Adică… oamenii nu s-ar fi
îmbolnăvit mai devreme?
Clarke strânse din buze şi strâmbă din gură, cum făcea întotdeauna când voia să
dea corpului ei timp să ajungă din urmă mintea, care îi galopa.
— Dacă ar fi fost în aer, da, n-am fi putut respira. Dar, dacă au fost doar rămăşiţe
în apă, cam acum s-ar întâmpla. Însă nu cred că asta e la Molly, adăugă repede.
Nu pare să fie din cauza radiaţiilor.
O urmă de durere sclipi în ochii ei, iar Wells îşi dădu seama că se gândea la
prietena ei, cea care murise.
— Cred că s-ar putea să fie o reacţie la ceva. Restul antidotului universal mai e
în cutia cu medicamente?
— Restul? repetă Wells. A fost doar o fiolă. Clarke se holba la el.
— Te rog, spune-mi că nu l-ai folosit pe tot pe mine. Acolo erau probabil vreo
douăsprezece doze!
— Şi de unde era să ştiu? întrebă el, în timp ce indignarea lua locul sentimentului
de vină care începuse să îi strângă stomacul.
— Deci nu mai avem? întrebă Clarke şi se întoarse spre Molly, înjurând în barbă.
Nu e bine.
Înainte ca Wells să îi ceară să-i explice mai multe, uşa se deschise şi năvăli Eric,
cu Felix de mână.
— Clarke? Slavă Domnului că eşti trează. Avem nevoie de tine.
220
Surprins să îl vadă atât de agitat pe Eric cel de obicei stoic, Wells se grăbi spre el
şi îl ajută să îl aşeze pe Felix pe unul dintre paturile rămase goale.
— A leşinat când ne întorceam de la râu, zise Eric, privind neliniştit când la
Clarke, când la Felix. Şi mi-a spus că a dat afară tot ce a mâncat.
Între timp, Bellamy se trezise. Se ridică în picioare încet, frecându-se la ochi, în
timp ce căsca.
— Ce se întâmplă? Clarke, ce naiba faci de nu eşti în pat?
Ea îl ignoră şi înaintă câţiva paşi tremuraţi spre Felix, să îl examineze. Ochii lui
erau deschişi, dar nu reuşea să se concentreze pe Clarke şi nu părea în stare să
răspundă la vreo întrebare.
— Ce are? întrebă Eric, privind-o pe Clarke, cu o intensitate care îi aminti lui
Wells de gărzile din centrul de comandă de pe navă, cele care se ocupau de
scanarea monitoarelor în căutare de asteroizi sau ruine.
— Nu sunt sigură, zise ea, iar vocea ei avea un amestec de nedumerire şi iritare.
Clarke ura să fie pusă în încurcătură.
— Dar probabil că nu e ceva care să ne îngrijoreze. Ar putea fi deshidratare
cauzată de un virus stomacal. O să-l hidratăm şi vedem ce se întâmplă. Bellamy,
poţi să mai aduci nişte apă?
Bellamy ezită şi se uită spre Wells, vrând parcă să-i sugereze să meargă el, dar
apoi aprobă şi se grăbi spre uşă. Wells se ghemui lângă Clarke, suficient de
aproape să-i poată vorbi încet, dar destul de departe să nu existe pericolul să se
atingă de ea.
— E ciudat, nu? Că Molly şi Felix se simt rău cam deodată.
— Nu chiar. Când o sută de oameni locuiesc laolaltă într-un spaţiu atât de mic, e
o minune că nu a apărut vreo epidemie mai devreme.
Wells se uită spre Eric, care era ocupat să-i mângâie părul lui Felix, şi coborî
vocea.
— Dar dacă nu e gripă? Dacă sunt radi…
— Nu sunt, zise Clarke, în timp ce îşi lăsa capul spre pieptul lui Felix, să îi
asculte plămânii, atât cât putea, fără stetoscop.
— Şi dacă ar fi? Avem vreun medicament care să ajute?
— Părinţii mei lucrau la ceva, zise ea încet. Există o cutie cu pastile care pot
încetini efectele radiaţiilor.
— N-ar trebui să îi dăm? Să fim siguri?
— Categoric, nu.
Tonul lui Clarke nu lăsă loc de argumente, dar Wells forţă, oricum.
— De ce?
Clarke se întoarse brusc spre el şi îi aruncă o privire frustrată, amestecată cu
teamă.
221
— Pentru că, dacă nu e vorba despre radiaţii, pastilele îl vor ucide.

222
 9. CLARKE
— Eşti sigură că te descurci câteva ore? întrebă Bellamy, examinând încruntat
braţul încă umflat al lui Clarke. O să încerc să nu merg departe, în caz că…
— Sunt sigură, îl întrerupse ea. Du-te la vânătoare. E în regulă, pe cuvânt.
Stăteau prost cu mâncarea, iar când Wells se întorsese, în după-amiaza aceea, să-
i verifice pe Molly şi pe Felix, îşi înghiţise mândria şi îi ceruse lui Bellamy să îl
ajute să refacă proviziile.
Bellamy făcu semn cu capul spre fata adormită, din cealaltă parte a barăcii.
— Promite-mi că nu o să vorbeşti cu ea. Nu am încredere să o las singură cu tine.
— Nu sunt singură. Molly şi Felix sunt aici.
— Cei inconştienţi nu se pun. Doar stai deoparte, da? Şi încearcă să te odihneşti.
— Bine. Promit.
Clarke încercă să-şi păstreze vocea calmă, astfel încât Bellamy să nu îşi dea
seama cât de nerăbdătoare era ca el să plece. Iar în clipa în care ieşi se ridică în
genunchi să arunce o privire spre fata născută pe Pământ. Era îmbrăcată complet
în negru, dar Clarke nu recunoscu materialele. Pantalonii erau strâmţi şi făcuţi
din ceva catifelat şi uşor strălucitor – poate că era piele de animal? –, în timp ce
materialul înfăşurat pe partea de sus a trupului ei părea mai moale. Cum se
numea ţesătura din păr de animal? Lână? Chestia largă din jurul umerilor ei era,
fără îndoială, blană de animal. Clarke era disperată să afle de la ce fel de creatură
provenea. Deocamdată, singurul mamifer pe care îl văzuse era un cerb; blana
fetei era mult mai groasă şi mai închisă la culoare.
În partea cealaltă a barăcii, Felix mormăia prin somn. Clarke se duse la el şi îi
puse o mână pe frunte. Şi febra lui se înrăutăţea. Îşi muşcă buza, gândindu-se la
ce îi spusese Wells. Era adevărat că radiaţiile se manifestau diferit; după greaţă şi
febră veneau inflamaţiile, gingiile sângerau şi cădea părul. Astea o făcuseră pe
Lilly să arate atât de rău. Clarke ştiuse ce o aştepta pe prietena ei, înainte de
fiecare val de suferinţă.
În timp ce se îndrepta spre patul ei, Clarke se gândi la pastilele din cutia cu
medicamente. Dacă boala lui Felix şi a lui Molly nu avea nicio legătură cu
radiaţiile, pastilele aveau să îi omoare. Dar dacă ea se înşela, îi condamna la o
lungă şi dureroasă suferinţă. Pastilele trebuiau administrate în primele stadii ale
iradierii. Se aşeză pe pat şi îşi luă capul în mâini întrebându-se, a milioana oară,
de ce Consiliul nu se sinchisise să stea de vorbă cu ea înainte să-i trimită pe
Pământ pe cei o sută. Da, ea fusese o condamnată, dar era şi singura persoană la
curent cu cercetările părinţilor ei.
— Deci, cine e Lilly? se auzi o voce necunoscută, din cealaltă parte a barăcii.
223
Clarke tresări şi se întoarse repede spre fata născută pe Pământ, şocată. Vorbise
în engleză. Era ridicată în fund, cu faţa spre ea. Părul ei negru lung era încâlcit,
dar tot lucios, iar pielea ei avea o strălucire caldă, care îi făcea ochii să pară
surprinzător de verzi.
— Ce… ce…? se bâlbâi Clarke.
Apoi trase aer în piept şi se forţă să-şi recâştige autocontrolul.
— De ce te interesează Lilly?
Fata ridică din umeri.
— Ai rostit numele ei în somn, când aveai febră.
Accentul şi ritmul vorbirii ei erau diferite de ce ştia Clarke, ceva mai muzicale.
Era emoţionant să o audă, ca atunci când ascultase prima dată bătăile inimii, în
timpul practicii medicale.
— Iar băiatul acela a reacţionat foarte ciudat când ai pomenit-o, adăugă fata.
— Lilly a fost prietena mea, pe navă, zise Clarke încet.
Oare cei născuţi pe Pământ ştiau măcar de Colonie? Un milion de întrebări se
luptau pentru întâietate în mintea lui Clarke, una ieşind la suprafaţă mai repede
ca alta. Hotărî să o ia încet.
— Câţi sunteţi?
Fata păru să se gândească.
— Acum, trei sute cincizeci şi patru. Poate trei sute cincizeci şi cinci, dacă
Delphine a născut. Putea să se întâmple în orice clipă.
Un copil. Oare se va naşte într-un spital? Era posibil să aibă echipament
funcţional, de dinainte de Cataclism? Pământenii or fi reconstruit vreun oraş
mare?
— Unde locuiţi? întrebă ea nerăbdătoare.
Faţa fetei se întunecă, iar Clarke regretă lipsa ei de tact. Era prizonieră; normal
că nu voia să le spună unde erau familia şi prietenii ei.
— Cum te cheamă?
— Sasha.
— Eu sunt Clarke, răspunse ea, deşi avea senzaţia că fata ştia deja. Zâmbi şi se
ridică încet în picioare.
— E o nebunie. Nu pot să cred că vorbesc cu un pământean.
Clarke traversă baraca şi se aşeză lângă Sasha.
— Ştiaţi că există oameni care trăiesc în spaţiu? Ce aţi gândit când ne-aţi văzut?
Sasha se uită la ea un moment lung, de parcă nu era sigură că vorbea serios.
— Ei bine, nu m-am aşteptat să fiţi atât de tineri, zise în cele din urmă. Ultimii
erau mult mai în vârstă.
Cuvintele îi tăiară lui Clarke respiraţia. Ultimii? Nu era posibil. Trebuie să fi
înţeles greşit.
224
— Ce vrei să spui? Adică deja aţi cunoscut oameni de pe Colonie?
Sasha aprobă şi-i făcu inima să galopeze.
— Un grup a coborât acum vreun an. Întotdeauna am ştiut că sunt oameni în
spaţiu, dar tot a fost un şoc să-i întâlnim faţă în faţă. Nava lor a aterizat cu
probleme, la fel ca a voastră.
Se opri, de parcă nu era hotărâtă cât să-i spună lui Clarke şi cât nu.
— Prima dată n-am ştiut prea multe şi am încercat să-i ajutăm. I-am dus în… i-
am lăsat să stea cu noi. Le-am oferit mâncare şi adăpost, chiar dacă strămoşii lor
ne-au lăsat în urmă, când au dat bir cu fugiţii. Oamenii mei au fost dispuşi să lase
în urmă trecutul, în numele păcii şi al prieteniei.
În vocea ei se simţea o uşoară duritate şi ridică puţin bărbia, de parcă ar fi
provocat-o pe Clarke să o înfrunte. Aceasta se luptă cu pornirea de a-i apăra pe
colonişti sau de a pune mai multe întrebări. În momentul acela, cea mai bună
modalitate de a câştiga încrederea fetei era, probabil, să nu spună nimic.
După o pauză lungă, Sasha continuă.
— Am fost fraieri că am avut încredere în ei. A avut loc un… incident. Faţa ei se
schimonosi a suferinţă, când îşi aminti.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Clarke cu blândeţe.
— Nu contează, i-o tăie Sasha. Acum, niciunul nu mai e.
Clarke se aşeză, chinuindu-se să asimileze uluitoarele informaţii. Chiar existase
o misiune pe Pământ cu un an în urmă? Îşi aminti de dărâmăturile găsite, de sigla
TG şi, brusc, îi păru posibil. Dar cine fuseseră coloniştii aceia mai în vârstă? De
ce îi trimiseseră pe cei o sută, dacă o altă misiune fusese deja acolo înaintea lor?
— Ştii cumva… ştii ceva despre ei? întrebă Clarke, străduindu-se să-şi păstreze
tonul neutru. S-au oferit să vină sau au fost obligaţi?
— Habar n-am, zise Sasha nepăsătoare. Nu am petrecut mult timp cu discuţii
personale. Nu după ce ei…
Vocea i se stinse. Clarke se încruntă, în timp ce creierul ei se grăbea să umple
restul propoziţiei. Nu putea să-şi închipuie ce făcuseră coloniştii să îi supere atât
de rău pe pământeni. Iar Sasha părea că nu are de gând să-i spună mai multe, iar
ea nu putea să ţină doar pentru ea cele aflate, nicio clipă în plus.
— Mă întorc, zise Clarke şi se ridică în picioare. Nu pleca nicăieri.
Sasha ridică o sprânceană şi îşi întinse picioarele, astfel încât să îi vadă gleznele
legate. Ea roşi. Se grăbi spre Sasha, îngenunche şi începu să dezlege frânghia.
Wells făcuse nodul foarte complicat – fără îndoială, învăţase asta în timpul
pregătirii ca ofiţer –, dar ea petrecuse suficient timp tăind cusături, aşa că reuşi.
Sasha tresări când mâna lui Clarke se atinse prima dată de a ei, dar nu protestă.
Clarke desfăcu şi ultima buclă şi aruncă frânghia cât colo.
— Haide, îi zise, oferindu-i mâna. Vino cu mine. Altfel nu mă vor crede.
225
Sasha se uită neîncrezătoare la mâna ei, apoi se ridică în picioare, fără ajutor.
Scutură un picior, apoi pe celălalt, gemând când circulaţia îi reveni prin picioare.
— Să mergem, zise Clarke şi o luă de cot, conducând-o afară.

226
 10. BELLAMY
Trecuseră doar zece minute de când se întorsese cu iepurii şi deja erau la fript,
deasupra focului. Mirosul ademenitor atrăsese aproape pe toată lumea din tabără
pe lângă foc, unde toţi stăteau acum aşteptând, cu ochii mari şi flămânzi. Îi
aminteau lui Bellamy de cei mai mici copii de la centrul de îngrijire, care îl
abordau de fiecare dată când se întorcea din căutările lui, sperând să le fi găsit
ceva de mâncare. Dar niciodată nu reuşise să-i hrănească pe toţi, la fel ca acum.
— Ai adus doar doi? întrebă Lila, încercând să schimbe o privire zeflemitoare cu
prietena ei Tasmin, o blondă slabă, care îi părea lui Bellamy o versiune mai
tăcută şi, cumva, mai proastă decât Lila.
Cu o săptămână în urmă, împreună cu alte câteva fete, îşi tăiaseră pantalonii gri,
să-i facă pantaloni scurţi, ignorând avertizarea lui Clarke, că vor regreta asta
imediat ce vremea se va schimba.
Şi chiar se întâmplase. Acum, tremurau amândouă, deşi Lila se străduia să
ascundă asta. Tasmin doar arăta jalnic.
— Ştii să numeri, Lila, zise Bellamy încet, de parcă ar fi lăudat un copil. Vei
reuşi să ajungi până la zece, în curând.
Lila miji ochii şi îşi încrucişă braţele pe piept.
— Eşti un tâmpit, Bellamy.
— Ai auzit vreodată vorba „nu muşca mâna care te hrăneşte”? Sau hai să-ţi spun
altfel: sunt doi iepuri, aşa cum ai spus chiar tu atât de perspicace, şi mult mai
mulţi oameni.
Nouăzeci şi trei, mai exact, deşi nimeni nu avea nevoie să i se amintească faptul
că deja pierduseră atât de mulţi oameni.
— Nu toţi vor mânca. Iar tu tocmai ai făcut să-mi fie mai uşor să decid. Aşadar,
mulţumesc.
Întinse mâna, de parcă ar fi vrut să o ia pe a Lilei.
— Îţi sunt foarte recunoscător pentru ajutor.
Ea îşi smuci mâna şi se răsuci pe călcâie, trăgând de tivurile inegale ale
pantalonilor scurţi. Tipic Wal-zăpăcită, se gândi Bellamy, folosind termenul pe
care Octavia îl inventase pentru fetele de pe Walden, care se comportau
intenţionat ca tâmpitele de pe Phoenix. Dar gândul la Octavia îi alungă zâmbetul
şi îi declanşă durerea pe care încercase să o stăpânească. Doar Dumnezeu ştia ce
fel de suferinţă îndura ea chiar în clipa aceea, în timp ce Lila şi prietenele ei
hălăduiau prin tabără în pantalonii lor scurţi.
Doi băieţi de pe Arcadia se ocupau de prăjirea iepurilor, pe care Eric şi Priya îi
jupuiseră. Bellamy era nerăbdător să se întoarcă la infirmerie, să vadă ce face
227
Clarke, dar ştia că, dacă pleca în clipa aceea, carnea ar fi dispărut până să se
întoarcă. Nu era vorba atât de el, cât voia să se asigure că ea va primi câteva
înghiţituri.
— Nici pe departe nu ajunge pentru toţi, îi zicea Priya lui Wells, care tocmai se
întorsese de la râu. Câte batoane de proteine mai avem?
Wells se încruntă şi scutură din cap, apoi se aplecă să-i şoptească ceva. Evident,
încercau să fie discreţi, dar cel puţin douăzeci de oameni îi priveau nervoşi.
Bellamy îşi aminti primele zile de după aterizare, când grupul era plin de energie
explozivă, aproape periculoasă. Acum, extenuarea şi foamea îi făcuseră mult mai
puţin vorbăreţi. Până şi guraliva Kendall era tăcută şi se uita la ei, deşi zâmbetul
ei slab o făcea să pară mai mult amuzată decât suspicioasă.
Pentru câteva minute, în luminiş se auziră doar trosnetele lemnelor şi sunetele
făcute de săgeţile care se loveau de trunchiurile copacilor. Cei pe care Graham îi
recrutase pentru echipa lui de pază exersaseră toată ziua şi, până şi Bellamy
trebuise să recunoască faptul că unii dintre ei se descurcau destul de bine. Dacă
s-ar fi concentrat pe vânătoare la fel de mult ca pe joaca de-a pământenii, atunci
ar fi avut o şansă să nu moară de foame. Kendall fu prima care vorbi.
— Ei, Wells, când vine următoarea navă?
Bellamy pufni când auzi încercarea ei evidentă de a-l atrage pe Wells într-o
discuţie. În ultima vreme, o grămadă de fete îi acordaseră atenţie cancelarului
junior.
— Cui îi pasă? interveni Lila, în timp ce se alătura grupului şi îşi întindea
ostentativ braţele deasupra capului. Eu nu sunt nerăbdătoare să am parte de
gardieni pe aici, unii care să se poarte de parcă locul acesta le-ar aparţine.
Bellamy o aprobă în gând, deşi niciodată nu i-ar fi dat Lilei satisfacţia să îi spună
asta cu voce tare. El avea cel mai mult de pierdut, dintre toţi. În timp ce planul
lui nebunesc de a se da drept gardian îl adusese pe navă, cancelarul – tatăl lui
Wells – fusese împuşcat în haosul creat, încasând un glonţ care îi fusese destinat
lui. Chiar dacă ceilalţi membri ai grupului ar fi graţiaţi, el ar fi considerat un
infractor. Din câte ştia, gardienii aveau ordin să îl împuşte.
— Dar Consiliul trebuie să fi aflat deja că Pământul e sigur, zise Kendall,
arătând spre monitorul de la încheietura ei, cel care trebuia să transmită semnele
lor vitale pe navă.
— Sigur? repetă Lila, cu un râs amar. Mda, Pământul îmi pare foarte sigur.
— Mă refer la nivelul radiaţiilor, zise Kendall, privind spre Wells, evident,
sperând ca el să o susţină.
Dar el doar privea spre copaci. Ceva îi captase atenţia. Bellamy sări în picioare şi
alergă spre Wells. Un strigăt triumfător umplu luminişul, iar Bellamy răsuflă
uşurat. Nu erau pământenii. Era Graham. Ieşea dintr-un tufiş aflat în apropiere de
228
linia copacilor, cu o săgeată într-o mână şi cu ceva negru şi mătăhălos în cealaltă.
Ceva negru, mătăhălos şi blănos. Bastardul chiar omorâse ceva, îşi dădu seama
Bellamy, neştiind dacă să se simtă uşurat sau enervat. Ar fi fost super să aibă
ajutor la vânătoare; doar că şi-ar fi dorit ca acest ajutor să vină din partea oricui
altcuiva, nu a lui Graham.
— Uite ce am, se lăudă el şi lăsă prada să cadă cu o bufnitură.
— Graham, încă e în viaţă, zise Priya şi păşi în faţă, iar ceilalţi se dădură înapoi,
speriaţi şi dezgustaţi.
Avea dreptate. Creatura încă mişca. Era mai mare decât iepurii aduşi de Bellamy,
dar mai mică decât un cerb. Avea un rât lung, urechi uşor rotunjite şi o coadă
vărgată şi stufoasă. Graham se uită mai atent şi văzu că animalul sângera, de la o
rană adâncă în stomac. Tot avea să moară, în cele din urmă, dar moartea avea să
fie lungă şi dureroasă. Wells băgă mâna în buzunar şi scoase cuţitul mic pe care
îl avea mereu la el.
— Trebuie să îl nimereşti în inimă, îi zise Bellamy lui Graham. Astfel, animalul
moare imediat. Dacă nu, taie-i gâtul.
Graham ridică din umeri, de parcă Bellamy l-ar fi dojenit că nu închisese bine
cortul cu provizii.
— E o vulpe, zise el şi înghionti animalul cu piciorul.
— De fapt, e un raton, zise Bellamy.
Cel puţin aşa credea. Arăta la fel ca ratonii pe care îi văzuse în poze, numai că
acesta avea ceva crescut din cap, ceva ce strălucea. Un cerc luminos se văzu pe
iarba întunecată, în timp ce animalul se zbătea. Parcă ar fi avut o lanternă pe cap,
ca inginerii care lucrau la repararea navei pe exterior. Bellamy îşi aminti vag că
văzuse un film despre un peşte cu un sistem asemănător, o lumină pe care o
folosea pentru a atrage prada pe fundul oceanului.
— Stai aşa. Vânai singur? întrebă Lila, cu un amestec de mândrie şi critică în
voce. Dacă pământenii sunt încă prin preajmă?
— Sper să fie undeva acolo. O să-i fac să-şi dorească să fi murit la Cataclism.
Graham râse, aruncă suliţa în aer şi o prinse cu o mână.
— Noi vom fi Cataclismul lor.
— Nu fi tâmpit, i-o trânti Wells, evident, pierzându-şi răbdarea. Ar putea fi sute.
Mii. Dacă se ajunge la o bătălie adevărată, nu avem nicio şansă.
Graham ridică bărbia.
— Cred că depinde de cine ne conduce, nu? spuse el dintr-odată pe un ton calm.
El şi Wells se uitară o clipă unul la altul, apoi Graham zise rânjind.
— Acum, cine vrea să jupoaie chestia asta? Mor de foame.
— Pasul unu, aşteaptă până chiar va fi moartă, zise Bellamy. Se uită spre Wells,
care încă avea în mână cuţitul.
229
— E moartă, sări Kendall veselă.
Era ghemuită lângă raton.
— Tocmai i-am rupt gâtul.
Bellamy crezu că glumeşte, dar observă că animalul era inert, iar lumina ciudată
dispăruse. Se întoarse spre Kendall, uşor surprins, şi, înainte să aibă timp să o
întrebe unde învăţase să facă asta, sunetul unor paşi îi atraseră atenţia spre
mijlocul luminişului. Clarke alerga spre el, trăgând-o de un braţ pe fata născută
pe Pământ.
— Băieţi! strigă ea, cu răsuflarea tăiată.
În ochii ei era o lumină pe care Bellamy o văzuse doar de câteva ori, când
descoperise ceva nou despre Pământ, ceva ce îi entuziasmase mintea de om de
ştiinţă.
— Nu o să credeţi!
Toţi săriră în picioare şi se adunară în jurul lui Clarke şi al fetei.
— Ce e? întrebă Bellamy.
Privirea lui Clarke fugi spre el, înainte să se întoarcă spre prizonieră.
— Spune-le, o îndemnă ea. Spune-le ce mi-ai spus mie!
Aşadar, se gândi el, fata chiar înţelegea engleza. Era pentru prima dată de când o
prinseseră când o vedeau cei mai mulţi din grup. Unii o priveau fascinaţi,
înghiontindu-se, în timp ce câţiva se dădură înapoi, speriaţi. Bellamy observă că
Wells se întorsese tăcut la foc şi le privea pe Clarke, şi pe fată cu interes.
Fata nu zise nimic şi îşi trecu speriată ochii peste mulţime.
— E în regulă, Sasha, o îndemnă Clarke.
— Sasha? se zbârli Bellamy.
Clarke ştia cum o cheamă? Ce naiba se întâmplase cât fusese el plecat la
vânătoare?
Sasha îşi drese vocea, iar şoaptele care îi ieşiseră din piept dispărură.
— Eu… eu i-am spus lui Clarke că voi nu sunteţi primul grup care a venit de pe
Colonie.
O tăcere grea se lăsă peste luminiş.
— E imposibil, zise Wells şi făcu un pas în faţă. De unde ştii?
Sasha se încruntă, ridică bărbia şi privi direct spre Wells.
— Ştiu, zise ea calm. I-am întâlnit.
Grupul izbucni haotic, toţi mormăind propriile teorii şi temeri, toate deodată.
Wells îşi duse degetele la buze şi fluieră scurt, pentru Bellamy, o amintire
dureroasă a anilor pe care el şi mama lui îi petrecuseră ascunzând-o pe Octavia
de gardieni. Un fluierat fusese semnalul să o ascundă. În cele din urmă, se făcu
linişte.
— Ai întâlnit alţi oameni de pe Colonie? întrebă Wells, evident, sceptic.
230
— Da. I-am cunoscut. I-am lăsat să locuiască cu noi, după ce nava lor s-a
prăbuşit.
Sasha făcu semn spre resturile navei noastre.
— Nu prea vă pricepeţi la aterizări, nu-i aşa?
Bellamy nu se mai putu abţine.
— De ce nu păstrezi lecţia de istorie pentru mai târziu şi să-mi spui unde o pot
găsi pe sora mea?
— Nu ştiu nimic despre sora ta, răspunse Sasha. Îmi pare rău.
— Nu suntem tâmpiţi, să ştii.
Bellamy o văzu pe Clarke aruncându-i o privire de avertizare, dar o ignoră.
— L-aţi omorât pe Asher şi aţi luat-o pe sora mea. Ai face bine să începi să
vorbeşti. Acum.
— Bellamy, las-o să termine, îi zise Wells mai autoritar decât avea dreptul.
Wells se întoarse spre Sasha.
— Spune-ne ce s-a întâmplat, îi zise pe un ton mai blând.
Sasha se uită rapid spre Clarke, care aprobă din cap încurajator.
— A mai coborât un grup, cu mai bine de un an în urmă. Şi-a pierdut mare parte
din provizii, când a aterizat. L-am luat la noi.
— Câţi erau? întrebă Graham, privind-o suspicios.
— Zece. Dar numai şapte au supravieţuit prăbuşirii.
— Şi pe câţi i-aţi omorât? mormăi Graham în bărbie, dar suficient de tare ca toţi
să audă.
Sasha tresări, dar continuă.
— Totul a fost bine la început, deşi era ciudat să avem oameni noi în preajmă.
Restul ne cunoşteam de-o viaţă şi era prima dată când întâlneam străini. Dar ne-
am străduit să-i facem să se simtă bineveniţi.
Faţa ei se întunecă, iar vocea îi deveni mai rece.
— Ei nu ne-au tratat la fel, aşa că au fost nevoiţi să plece.
Ceva în tonul ei stârni furia lui Bellamy.
— Ce naiba înseamnă asta?
Se săturase de fata aceea şi de răspunsurile ei vagi.
— Unde sunt?
Fata trase aer în piept.
— Sunt morţi.
— Morţi? repetă Wells, pierzându-şi controlul, în timp ce murmurele se ridicară
din mulţime. Toţi?
Sasha aprobă.
Omorâţi, se gândi Bellamy. Pământenii erau nişte asasini nebuni. Îl omorâseră
pe Asher, fără să-l avertizeze. Se înfioră, în timp ce un gând pe care se chinuia de
231
câteva zile să îl reprime îi tot venea în minte: Dacă Octavia era deja moartă?
Strânse pumnii şi îşi înfipse unghiile în palme. Dacă nu o găsea, avea să-i facă pe
toţi să plătească. Cu vieţile.
— Adică i-aţi omorât? întrebă Graham. Şi, cum nu era de ajuns, aţi decis să îl
omorâţi şi pe Asher?
— Nu, nu asta s-a întâmplat. Noi…
Dar Graham o întrerupse şi se întoarse spre Wells, cu un rânjet.
— Nu e prea târziu să o omorâm, ştii, nu?
— Vrei să taci? zise Clarke furioasă. Zice că nu ei l-au omorât pe Asher!
— Atunci cine? întrebă Bellamy.
Avu nevoie de fiecare gram de voinţă să nu strige la Clarke. De ce naiba lua
apărarea fetei?
— Niciunul dintre noi nu s-a gândit că va mai veni vreun grup. Dar apoi aţi
apărut voi.
Sasha se uită de la Clarke la Wells, de parcă ar fi fost ideea lor să vină pe planeta
aceea afurisită.
— Au fost discuţii, certuri, apoi o parte dintre ai noştri s-au separat. Ei sunt cei
care l-au ucis pe prietenul vostru.
Strânse din buze şi se întoarse spre Bellamy.
— Pariez că ei au luat-o şi pe sora ta.
— Şi unde sunt?
— Aş vrea să ştiu. Niciunul dintre noi nu i-a mai văzut de când au plecat. Voi i-
aţi văzut mai recent decât mine. Dar noi, ceilalţi, nu suntem ca ei.
— Şi de ce te-am crede? întrebă Graham rânjind.
Un cor aprobator se auzi în jur.
— Putem afla dacă spune adevărul.
— Termină, Graham! i-o tăie Wells şi păşi în faţă, punându-se între fată şi
Graham. Clarke, du-o pe Sasha înapoi în infirmerie şi stai cu ochii pe ea, până
hotărâm ce să facem.
— Ştiu eu ce să facem, îl întrerupse Bellamy, în al cărui sânge începeau să fiarbă
periculos furia şi frustrarea. Ne luăm armele şi pornim după bastarzii care au
luat-o pe Octavia.
— Nu! zise Sasha, cu voce brusc tremurândă. Vă vor omorî. Ei sunt mult mai
mulţi.
— Te vom lua cu noi, zise Graham şi trecu pe lângă Wells să o apuce pe Sasha
de braţ.
— Dă-i drumul! strigă Clarke.
Dar Sasha nu avea nevoie de ajutor. Cu o singură mişcare, îl lovi pe Graham cu
genunchiul în stomac, se eliberă din strânsoarea lui şi îi răsuci braţul la spate.
232
— Nu mă atinge, şuieră ea.
Îi dădu drumul lui Graham şi îl împinse în faţă, iar el se împletici şi se clătină
câţiva paşi, de parcă ar fi avut nevoie de toată puterea pentru a-şi recăpăta
echilibrul.
— Te simţi bine? întrebă Clarke şi o luă pe Sasha de cot, în timp ce genunchii
fetei începură să tremure.
— Da, zise Sasha răguşit.
— Cât a trecut de când ai mâncat ultima dată? întrebă Wells.
— O vreme.
Când Bellamy îl văzu pe Wells privind spre foc, unde cei doi iepuri erau deja
devoraţi, se zburli.
— Nici nu te gândi să o hrăneşti cu ce am vânat eu, îi zise pe un ton tăios.
— De acord, îi întrerupse Graham. Nu o s-o hrănim pe căţeaua asta mică.
Cam trei sferturi din grup aprobă tăcut. Ceilalţi erau deja ocupaţi să se bată
pentru ultimele bucăţi de carne de pe oasele iepurilor. Înainte ca vreunul să aibă
timp să răspundă, un strigăt se auzi din întuneric, din cealaltă parte a taberei.
Bellamy alergă într-acolo, cu alţii pe urmele lui. Toţi se loviră de el, când se opri
brusc. Tamsin pătrunse în luminiş clătinându-se, apoi căzu şi ţipă. Sângele îi
curgea dintr-o rană din coapsă, chiar deasupra tivului pantalonilor scurţi.
— La dracu’, zise Graham, de lângă Bellamy, prea uimit să facă mai mult decât
să se holbeze la săgeata care ieşea din piciorul lui Tamsin.
În timp ce Clarke venea spre ei, Bellamy se uită spre fata născută pe Pământ. Era
ţinută pe loc de Azuma, cu o faţă foarte serioasă, şi de Dmitri, care rânjea. Fata
avea ochii mari de groază, privind la fata rănită care ieşise din pădure. Dar
Bellamy nu se lăsa prostit de ea. Data viitoare când va mai curge sânge în tabără,
va fi al ei.

233
 11. WELLS
— Wells?
Cineva îl trăgea de braţ.
— Hei, Wells?
Wells deschise ochii brusc, alungând ultimele secvenţe de vis din mintea lui.
Plutise pe un canal în Veneţia. Nu, stai, călărise un cal într-o bătălie, alături de
Napoleon.
Kendall era aplecată peste el, dar o ignoră şi sări în picioare. Fata născută pe
Pământ – Sasha – era exact unde o lăsase; nu se mişcase toată noaptea. Nu că ar
fi putut să se mişte prea mult cu gleznele legate. Încă era rezemată de copac,
privind în depărtare, cu o expresie de nepătruns, de parcă s-ar fi antrenat să nu o
trădeze gândurile. În final, singura lui opţiune fusese să petreacă noaptea afară,
cu prizoniera. Cele trei barăci erau pline cu aproape o sută de oameni care
alergaseră înăuntru, în haosul de după atac. Abia dacă aveau loc să stea aşezaţi,
nicidecum să doarmă.
Wells şi Graham o căraseră pe Tasmin, care suspina, dar era lucidă, în infirmerie,
urmaţi de Clarke, care îi dăduse la o parte pe toţi, să facă loc pentru noua
pacientă. Din fericire, rana nu era gravă şi, chiar şi cu o duzină de oameni
înspăimântaţi în jurul ei, Clarke reuşise să-i coasă şi să-i bandajeze piciorul lui
Tamsin. Dar când Eric şi Graham intraseră, târând-o pe Sasha după ei, baraca se
umpluse de strigăte furioase.
— Eu zic s-o ucidem acum, zbierase Graham, transformând unele strigăte în
ovaţii.
— Categoric, nu, mormăise Bellamy. Nu înainte să ne spună unde e sora mea.
Gura lui Graham se strâmbase într-un rânjet.
— Urăsc să fiu eu cel care îţi spune asta, dar probabil că până acum au omorât-o
pe Octavia. Singura noastră şansă la dreptate e să tăiem capul căţelei şi să-l
lăsăm în pădure, să-l găsească prietenii ei.
Fusese imposibil de găsit o soluţie paşnică, nu cât timp toţi fuseseră înnebuniţi
de teamă şi adrenalină. Prin urmare, Wells se oferise să petreacă noaptea afară,
cu prizoniera, să aibă grijă de ea şi să o ţină departe de grup, până când hotărau
ce vor face. Câţiva obiectaseră şi la acel plan, spunând că era prea periculos ca
Wells să rămână singur în luminiş, dar când îşi dăduseră seama că fie făceau aşa,
fie o duceau pe Sasha cu ei înăuntru, tăcuseră.
Wells ştia că ar fi trebuit să-i fie teamă, după ce văzuse ce s-a întâmplat cu Asher
şi cu Tamsin, dar după ce s-a aşezat lângă un copac, la câţiva metri de Sasha,
curiozitatea i-a înfrânt teama. Nici nu-i venea să creadă că se uita la cineva
234
născut pe Pământ, cineva care ar putea răspunde la toate întrebările care nu-l
lăsaseră să doarmă noaptea, copil fiind. Cum era zăpada? Văzuse vreodată un
urs? Mai existau oraşe? Ce rămăsese din New York? Dar probabil că adormise
cu aceste întrebări în minte şi le amestecase cu visele.
— Hm, Wells, se auzi din nou Kandall, eşti bine? Wells se întoarse spre ea şi se
frecă la ochi.
— Da, sunt bine. Ce e?
— Mi-am zis să vin să te întreb de micul dejun. Care sunt porţiile azi?
Wells oftă.
— Mă tem că nu avem mic dejun azi.
Iepurii lui Bellamy şi ratonul lui Graham se terminaseră de mult şi trebuiau să
aibă mare grijă la batoanele de proteine, nu mai mult de câte unul de persoană pe
zi.
— Oh, păcat. Sunt trează din zori, am sculptat numele lui Asher pe lemnul de pe
mormântul lui. Arată chiar bine. Vrei să vezi?
— Poate mai târziu. Şi, ăăă, mulţumesc.
Când îşi dădu seama că fata nu avea de gând să plece, o rugă să îl ajute să le dea
vestea despre micul dejun. Părea dezamăgită că Wells n-a vrut să meargă să vadă
ce făcuse, dar zâmbi, mulţumită să-i fie de folos. După ce Kendall se întoarse în
baracă să dea vestea cea proastă, Wells băgă mâna în buzunar, după batonul lui
de proteine rămas din ziua precedentă. Se uită la Sasha. Pielea ei era mai palidă
decât fusese când o prinseseră, deşi nu era sigur dacă era de la stres sau de la
foame. Totuşi, nu puteau să o lase să flămânzească. Nu făcuse nimic rău şi era
crud să o trateze ca pe o prizonieră de război.
— Hei, zise el precaut şi îi întinse batonul de proteine. Vrei? Probabil că îţi e
foarte foame deja.
Sasha se uită la baton o clipă, apoi la Wells.
— Ce e ăla? întrebă ea răguşit.
— Pastă de proteine. Nu ai mai văzut?
Ea scutură din cap.
— Încearcă, insistă el. Întinde mâna.
Stoarse batonul în palma Sashei, apoi zâmbi, când ea băgă un deget în pastă şi îl
duse la gură, strâmbând din nas.
— Nu e aşa de rea cum arată, recunoscu ea şi mai luă un pic.
Termină pasta de proteine, apoi îşi şterse mâinile una de alta.
— Dar ştiu unde puteţi găsi mâncare, mâncare adevărată.
Wells o privi suspicios.
— Pe bune?
Sasha aprobă.
235
— O să te duc acolo, dacă îmi dai drumul.
El făcu o pauză. Strategic, trebuiau să o ţină prizonieră până când o recuperau pe
Octavia. Chiar dacă spunea adevărul despre pământenii rebeli, Sasha se putea
dovedi un bun instrument de negociere. Nu putea risca să o piardă, lăsându-se
atras într-o capcană.
— Ce te-ar împiedica să fugi?
— Poţi să îmi legi mâinile, dacă te va face să te simţi mai bine. Ascultă, încerc
doar să ajut. Şi să mănânc, adăugă ea.
Stomacul ei chiorăi tare, confirmând parcă.
— Bine, zise Wells încet, scanându-i faţa, în căutarea vreunui semn de trădare.
Mă duc doar să adun câţiva oameni care să vină cu noi.
— Nu!
Îl fixă cu privirea.
— Nu va fi ceva la discreţie. Am încredere că vei lua doar cât ai nevoie şi doar
de data asta. S-a făcut?
Wells ezită. Ceilalţi se vor înfuria dacă vor afla că a lăsat-o pe Sasha să iasă din
tabără, chiar şi pentru a-i ajuta să facă rost de mâncare. Dar totuşi să fii lider
înseamnă să faci ceea ce consideri că trebuie făcut, chiar dacă asta te face
nepopular. Era o lecţie pe care tatăl lui nu îl lăsase să o uite.

— La mulţi ani! fredonă mama lui Wells ieşind din bucătărie cu ceea ce semăna
dubios de mult cu un tort.
— Cum ai făcut asta? întrebă Wells uimit, privind cum mama lui pune pe masă
tortul alb, acoperit cu glazură.
Avea chiar şi lumânări – doisprezece –, deşi erau neaprinse. Lumânările erau şi
mai greu de găsit decât zahărul şi esenţa de ouă. Dacă mama lui le va aprinde, va
fi doar pentru un moment scurt.
— Magie, zise ea zâmbind. Nu-ţi face griji. Nu am făcut nimic ilegal. Tatăl tău
nu trebuie să îşi facă probleme.
Spre deosebire de alţi membri ai Consiliului, tatăl lui Wells era incredibil de
strict cu privire la fiecare detaliu al Doctrinei Gaia, setul de legi adoptat de
Colonie când ajunseseră în spaţiu. Cu doar câteva minute mai devreme, în timp
ce se grăbea spre casă, de la şcoală, Wells îl văzuse pe consilierul Brisbane pe
puntea A cu două sticle de vin provenite, evident, de pe piaţa neagră.
Se uită pofticios la tort. Poate că va rămâne suficient să îi ducă şi lui Glass.
— Eşti sigură că nu se va supăra?
Nici nu ştia la ce va obiecta mai mult cancelarul: risipa de resurse pe ceva cu
valoare nutritivă îndoielnică, precum un tort, sau acceptarea unei aniversări.
Vechea tradiţie făcea prea mult caz de persoană, exagerând importanţa unui
236
individ, când, de fapt, specia era cea care conta. O viaţă nouă era mereu un motiv
de sărbătoare, dar în ochii cancelarului nu avea niciun rost să oferi cuiva un fals
sens al propriei importanţe, o dată pe an.
— Sigur că nu.
Mama lui se aşeză pe un scaun lângă el.
— Şi nu e niciun motiv ca acest tort să fie pentru o zi de naştere. Poate fi pentru
a te felicita că eşti cel mai bun elev, pentru al treilea an la rând. Sau un tort „ura,
în sfârşit, ţi-ai făcut curat în cameră”.
Wells zâmbi.
— Tata va veni în curând?
În general, cancelarul lucra până târziu şi venea acasă după ce Wells se ducea la
culcare. Abia îl văzuse, în ultima săptămână, şi se bucura la gândul că ar putea
petrece seara toţi trei.
— Ar trebui.
Mama lui se aplecă şi îl sărută pe frunte.
— I-am spus că vom avea o cină specială, în cinstea specialului său fiu.
În timp ce punea salată în boluri, mama lui îl întrebă despre ore. Îi spuse o
poveste amuzantă despre un băiat din clasa lui, care întrebase câţi dinozauri
muriseră în timpul Cataclismului.
— De ce nu mănânci? îi zise mama, când stomacul îi chiorăi din nou zgomotos.
Prin ferestre, luminile circadiene începeau să pălească. Mama lui nu zise nimic,
dar zâmbetul îi deveni un pic încordat, râsul ceva mai forţat. În cele din urmă, se
întinse şi îi strânse uşor mâna lui Wells.
— Cred că tatăl tău a fost reţinut. Hai să începem tortul, da?
— Sigur, zise el, străduindu-se să pară veselă, deşi îi evita intenţionat privirea
mamei lui.
Tortul era bun şi dulce, dar Wells era foarte ocupat să-şi ascundă dezamăgirea,
aşa că abia gustă din el. Ştia că nu era vina tatălui său. Cancelar fiind, nu
răspundea doar de bunăstarea şi siguranţa tuturor celor de pe Colonie. Răspundea
şi de viitorul rasei umane. Datoria lui principală era să se asigure că speciile vor
supravieţui suficient de mult ca să se poată întoarce pe Pământ. Orice îl reţinea la
muncă avea prioritate în faţa zilei de naştere a fiului său.
Simţi un sentiment de vină când şi-l imagină pe tatăl său singur în birou, cu faţa
obosită, uitându-se peste ultimele rapoarte îngrijorătoare, incapabil să aprecieze
nepreţuitele obiecte care făceau din biroul său locul preferat al lui Wells, de pe
întreaga navă. Nu se oprea să vadă vulturul împăiat, nici să admire pictura femeii
cu păr negru şi zâmbet misterios. Singurul obiect care i-ar fi putut reţine atenţia
era suportul de pixuri pe care era înscrisă o veche vorbă: Non nobis solum nati
sumus. „Nu suntem născuţi pentru noi înşine”, un citat dintr-un scriitor roman pe
237
nume Cicero.
Uşa se deschise şi intră tatăl său. Deşi era vădit extenuat, avea spatele drept şi
pasul hotărât. Se uită mai întâi la mama lui Wells, apoi la tortul mâncat pe
jumătate şi oftă.
— Îmi pare rău. Şedinţa Consiliului a ţinut mai mult decât mă aşteptam. Nu
reuşeam să îl fac pe Brisbane să semneze noile măsuri de securitate din Walden.
— E în regulă.
Wells se ridică în picioare atât de repede, că împinse masa, iar farfuriile se
clătinară.
— Ţi-am păstrat nişte tort.
— Încă mai am ceva de lucru.
O sărută pe obraz pe mama lui şi gesticulă scurt spre Wells.
— La mulţi ani!
— Mulţumesc, zise el, întrebându-se dacă urma de tristeţe din ochii tatălui său
era doar închipuirea lui.
Cancelarul dispăru în birou, înainte ca o altă întrebare să se ivească, pe
nepregătite, în mintea lui Wells. Dacă tatăl lui fusese reţinut de Brisbane, de ce îl
văzuse pe acesta cu câteva ore bune mai devreme pe puntea A? Lui Wells i se
strânse stomacul, când un gând ciudat şi incomod îi trecu prin minte.
Tatăl lui minţea.

— Bine, aprobă Wells. Dar dacă o să mergem doar noi doi va trebui să te leg de
mine, să nu o poţi lua la fugă imediat ce intrăm în pădure.
— În regulă.
Se ridică şi întinse mâinile. Wells oftă când văzu urmele roşii de pe încheieturile
ei, unde o frecaseră frânghiile.
— De data asta, voi folosi cătuşele metalice. Te vor răni mai puţin.
Aduse cătuşele din cortul cu provizii, apoi luă nişte bandaje pe care i le înfăşură
Sashei în jurul încheieturii drepte a Sashei, înainte să încuie una dintre cătuşe. Se
opri o clipă, apoi închise cealaltă cătuşă, pe încheietura ei stângă, având grijă ca
după aceea să bage cheia adânc în buzunar.
— Gata?
Ea aprobă şi, după ce privi în jur prin luminiş, să se asigure că nimeni nu îi vede,
o conduse spre linia copacilor, încetinind, când muşcătura metalică îi dădu de
înţeles că mergea prea repede. Brusc deveni mai dificil să se mişte odată ajunşi
în pădure. În timp ce Wells trebuia să încetinească, să ocolească rădăcinile ieşite
din pământ şi pietrele acoperite de muşchi, Sasha iuţea pasul, trecând uşor peste
aceleaşi obstacole. Wells nu putea face un pas fără zgomot, pe când Sasha se
mişca graţios şi tăcut ca o căprioară. Evident, era un teren pe care îl parcursese
238
de multe ori. Wells se întreba cum o fi să cunoşti o parte a pădurii la fel de bine
ca pe o altă persoană, să ridici piciorul peste un buştean căzut, la fel de natural
cum ai lua de mână pe cineva.
În scurt timp, ea îl conducea pe Wells în jos pe un deal pe care nu îl mai văzuse,
unde copacii erau mai rari şi iarba mai înaltă, aproape până la genunchi. Coada ei
lungă se desfăcuse, iar părul îi cădea pe spate.
— Crezi că sunt îngrijoraţi pentru tine? zise el, în cele din urmă.
La început, crezu că Sasha nu îl auzise, pentru că nu se întoarse şi nici nu se opri.
Dar lanţul care îi lega tremură uşor.
— Îngrijoraţi… şi furioşi. Ni s-a spus să stăm departe de voi, dar eu am vrut să
văd cu ochii mei.
Wells lungi pasul, astfel că mergeau unul lângă altul, pentru prima dată.
— Mi-am petrecut toată viaţa întrebându-mă cum e în spaţiu, cum sunteţi voi.
Nu prea am reuşit să-i cunosc cu adevărat pe cei din primul grup. Abia am
apucat să vorbesc cu ei. Aşa că, atunci când aţi aterizat voi, n-am vrut să pierd
ocazia.
Wells râse, apoi gemu, când lanţul se întinse. Sasha se oprise şi se uita la el.
— Ce e aşa amuzant?
— Nimic. Doar că mi te imaginez cum te gândeai la noi, în timp ce eu mi-am
petrecut toată viaţa închipuindu-mi Pământul.
Sasha îl privi ciudat, dar porni din nou.
— Da? Şi ce vrei să ştii?
Wells nu stătu pe gânduri.
— Câţi oameni au supravieţuit Cataclismului? Mai sunt oraşe în picioare? Ce fel
de animale sunt pe aici? Ai văzut vreodată oceanul? Ce se întâmplă când…
Vocea lui se stinse, când o văzu pe Sasha zâmbind.
— Ce e?
— De ce nu le luăm pe rând?
— Bine, zise el zâmbind. Atunci, prima. Cine a supravieţuit? Ce s-a întâmplat
după ce au căzut bombele?
— Nu ştim sigur, recunoscu ea. Strămoşii noştri au reuşit să ajungă la un adăpost
aflat adânc în pământ, unde rocile din calcar i-au ferit de radiaţii. Abia acum
cincizeci de ani au ieşit din nou la suprafaţă. Nu exista nicio altă urmă de viaţă
omenească, după câte ştim, noi suntem singurii care au supravieţuit. Dar s-ar
putea să fie şi alţii în lume.
— Şi unde suntem, mai exact?
— Pe bune?
Sasha se încruntă, neştiind dacă el glumeşte sau nu.
— În America de Nord, unde era Virginia. Chiar nu v-au spus unde vă trimit? De
239
ce atâta secretomanie?
Wells ezită, neştiind cât poate să îi spună despre misiune. Să recunoască faptul
că toţi comiseseră infracţiuni şi fuseseră condamnaţi la moarte la împlinirea
vârstei de optsprezece ani probabil că nu era cel mai bun mod de a-i câştiga
încrederea.
— Nava nu avea cel mai sofisticat sistem de navigare. Nu am ştiut foarte sigur
unde o să ajungem.
Sasha părea neîncrezătoare.
— Totuşi, aţi aterizat la mai puţin de zece mile de cealaltă navă. Trebuie să fi
fost trimişi în această zonă cu un motiv. Probabil că trebuia să ne găsiţi, nu?
Gândul acela îi dădu fiori lui Wells. Nimeni de pe Colonie nu avea cum să ştie
de existenţa oamenilor Sashei. Nu?
— Dacă suntem în Virginia, suntem aproape de Washington D.C.? întrebă el,
nerăbdător să schimbe subiectul. A scăpat vreo clădire?
Inima i-o luă la trap, gândindu-se că ar putea explora ruinele Casei Albe sau, şi
mai bine, ale vreunui muzeu. Existaseră unele celebre în Washington, îşi aminti.
Dezamăgirea îl cuprinse, când Sasha scutură din cap.
— Nu, oraşul a fost ras. Doar câteva clădiri mai sunt în picioare şi doar bucăţi
din ele. Ai grijă la cap, zise ea şi se aplecă pe sub o creangă.
Îl conduse peste un mic pârâu, apoi într-un crâng, unde copacii erau atât de
apropiaţi unii de alţii, că ramurile lor aproape formau un acoperiş. Brusc, Wells
se simţi prost, pentru că o lăsase să îl ducă într-o direcţie în care ei încă nu
fuseseră. Dacă era o capcană? Ceva lipicios şi moale se frecă de ceafa lui şi lăsă
să-i scape un strigăt, când dădu cu mâna să vadă ce era. Pe degete văzu ceva ce
semăna cu firele de păianjen.
— Ce e asta? întrebă el, încercând să scape de ele.
— Relaxează-te!
Sasha râse, iar el nu se putu abţine să zâmbească, dându-şi seama cât de tâmpit
păruse.
— E doar o pânză de păianjen. Vezi?
Îi arătă în sus, iar el văzu că unul dintre copaci era înfăşurat în fire fin ţesute,
care străluceau şi se întindeau printre crengi, formând un fel de cuib. Sasha
începu să îl tragă în faţă, dar Wells nu îşi putea lua ochii de la pânză. Era
neaşteptat de captivantă, cu formele ei geometrice ciudat de frumoase, printre
încrengătura de ramuri şi frunze.
— Credeam că păianjenii sunt mici.
— Uneori. Dar cei care trăiesc în pădure sunt mai mari.
Ridică braţul.
— Picioarele lor pot fi atât de mari.
240
Wells îşi reprimă un fior şi grăbi pasul, să o ajungă pe Sasha. Continuară să
meargă tăcuţi prin crâng, cu frunzele de pe jos absorbindu-le sunetul paşilor.
Ceva la acea linişte şi la umbre îl făcu pe Wells să ezite să vorbească. La fel era
şi pe navă: oamenii vorbeau mai încet, de câte ori puneau piciorul în Eden Hall,
un spaţiu public de pe Phoenix, dominat de ceea ce ei credeau că era singurul
copac rămas în univers, adus acolo când Pământul ardea. Adică, până când Wells
îi dăduse foc, ca să fie arestat şi trimis pe Pământ, cu Clarke.
După alte zece minute, pădurea se rări din nou, iar Sasha îl conduse în sus pe o
pantă abruptă. Când ajunseră pe creastă, ea se opri şi ridică o mână.
— Iată, zise arătând spre un grup de copaci din faţă.
La început, Wells nu observă nimic deosebit la ei. Dar apoi se uită mai atent şi
îşi dădu seama că atârna ceva de crengi. Sasha îl conduse spre cel mai apropiat
copac. Crengile se aplecau sub greutatea unor teci lungi, verzi şi dreptunghiulare.
Ea se ridică pe vârfuri, întinse braţul deasupra capului, dar degetele ei abia
atinseră cea mai joasă păstaie.
— Dă-mi voie.
Wells întinse braţul şi abia reuşi să o apuce. O rupse de pe creangă şi i-o dădu
Sashei, mirându-se de textura ei denivelată. Cu mişcări de expert, ea începu să
dea la o parte stratul exterior şi scoase la iveală nişte seminţe roz.
— Ce e aia?
— Nu aveţi porumb în spaţiu?
— Cultivăm unele legume pe câmpiile solare, dar nu aşa ceva.
Făcu o pauză.
— Porumbul nu creşte din pământ?
Sasha ridică din umeri.
— Poate că aşa era cândva, dar acum creşte în copaci. Doar să ai grijă la cel
albastru. E foarte picant.
Ridică o mână încătuşată.
— Dacă ai desface astea, ne-am putea căţăra să culegem cât putem duce.
Wells se opri. Voia să aibă încredere în ea şi, cumva, simţea că putea să aibă, dar
se putea dovedi şi un risc de o prostie imensă. În cele din urmă, băgă mâna în
buzunar şi scoase cheia.
— Bine. O să le desfac, dacă fugi, dar ştii că vom veni toţi după tine.
Sasha rămase tăcută o clipă, apoi ridică încheietura încătuşată. Fără o vorbă,
Wells băgă cheia în încuietoare şi o răsuci până ce cătuşele se deschiseră. Ea îşi
strânse şi îşi desfăcu degetele, apoi scutură mâna şi zâmbi.
— Mulţumesc.
Într-o clipă se căţără pe trunchiul copacului şi se agăţă de o ramură. Părea uşor,
dar când el încercă să o urmeze, nu reuşi să se prindă bine. Scoarţa era aspră, dar
241
muşchiul care o acoperea era alunecos şi avu nevoie de câteva încercări, ca să
reuşească să îşi ia suficient elan. Până să se ridice pe a treia dintre cele mai de jos
ramuri, unde porumbul era cel mai des, abia mai respira. Sasha se căţărase până
aproape de marginea crengii, o încălecase şi se folosea de ambele mâini pentru a
rupe porumbul şi a-l arunca jos, zonă care, brusc, îi părea foarte departe.
Wells trase aer în piept şi se forţă să privească în sus. Imaginea îi tăia respiraţia.
Văzuse multe poze cu locuri pitoreşti de pe Pământ, dar niciuna dintre ele nu
capturase frumuseţea livezii din faţa lor. Pajiştea se întindea dedesubt şi oferea
un contrast uimitor cu contururile de un mov înceţoşat ale munţilor din depărtare.
Simţi că i se înfioară pielea, când privirea îi căzu pe vârfurile lor albe. Zăpadă.
— Va trebui să îi arăt asta tatei, când va veni aici, zise el, înainte să aibă timp să
se gândească mai bine.
Sasha întoarse capul brusc.
— Tatăl tău? O să mai vină şi alţii de-ai voştri?
Wells nu era sigur de ce tonul ei acuzator îl făcea să se simtă vinovat. Coloniştii
petrecuseră ultimii trei sute de ani încercând să afle cum pot aduce rasa umană
înapoi pe Pământ. Aveau dreptul să fie acolo la fel de mult ca şi cei născuţi pe
Pământ.
— Desigur. Navele nu au fost făcute să reziste o veşnicie. În cele din urmă, toţi
vor veni.
În cele din urmă, adică peste câteva săptămâni, se gândi el. Totul mulţumită mie.
După arestarea lui Clarke, fusese disperat să se asigure că ea fusese trimisă pe
Pământ, şi nu la execuţie. Ştia că cei din Consiliu se gândeau să trimită
adolescenţi condamnaţi şi ştia că misiunea trebuia să aibă loc înainte ca ea să
împlinească optsprezece ani, aşa că făcuse ceva drastic şi periculos. Agravase cu
bună ştiinţă defecţiunea la camera pneumatică. Acum, cei rămaşi pe Colonie nu
mai aveau mult timp în spaţiu şi vor fi obligaţi să coboare pe Pământ. Încă i se
făcea rău când se gândea la ce făcuse, dar salvase viaţa lui Clarke.
— Tatăl tău nu a vrut să vină cu tine?
Wells simţi o strângere de inimă, când îşi aminti de ultima dată când îşi văzuse
tatăl, când sângele păta uniforma cancelarului, în timp ce uşa navei se închidea.
În ultimele săptămâni încercase să se convingă că rana fusese una superficială, că
tatăl lui îşi va reveni la timp să coboare cu următoarea serie de colonişti. Dar nu
avea cum să afle ce se întâmplase, dacă tatăl lui mai era sau nu în viaţă.
— Are o grămadă de responsabilităţi pe navă. El e cancelar.
Sasha îşi holbă ochii.
— Deci el răspunde de toţi? De asta eşti tu liderul grupului?
— Nu sunt liderul, protestă el.
— Toţi par să te asculte.
242
— Poate. Wells oftă. Dar mereu am impresia că dezamăgesc pe cineva,
indiferent ce fac.
Sasha aprobă.
— Ştiu. Tata… mă rog, de fapt, el e şeful aici jos.
Wells o privi surprins.
— Da? Tatăl tău e cancelar?
— Noi nu folosim acest termen, dar pare acelaşi lucru.
— Deci ştii cum e să…
Vocea i se stinse şi se încruntă. Era ciudat să încerce să îşi exprime sentimentele
prin cuvinte, sentimente pe care încercase să le ignore în ultimii şaisprezece ani.
— Să ce? Să fii ridicat la un standard mai înalt decât ceilalţi? Ca toţi să
presupună că tu ştii răspunsurile, când, de cele mai multe ori, nici nu ştii ce
întrebări ar trebui să pui?
Wells zâmbi.
— Da. Cam aşa ceva.
Sasha mai aruncă un porumb pe jos şi îşi muşcă buza.
— Îmi pare rău pentru tata, dar, sincer, şi eu m-am săturat. Ei transformă orice
fac eu într-un fel de declaraţie politică.
— Ce ai făcut?
Sasha râse răutăcios.
— Nişte lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac. Inclusiv venirea aici.
Îi fixă privirea lui Wells, iar amuzamentul dispăru de pe faţa ei.
— Dar tu? Tatăl tău chiar trebuie să aibă încredere în tine, dacă te-a trimis singur
pe Pământ.
Wells ezită. Era mai bine să o lase să creadă asta. Probabil că se va purta mai cu
grijă dacă va crede că cei o sută erau special pregătiţi, aleşi cu atenţie pentru
misiune, spre deosebire de nişte infractori buni de nimic, trimişi spre o posibilă
moarte.
O rafală de vânt trecu printre copaci şi suflă părul negru al Sashei peste faţă.
— Nu chiar, zise Wells şi se întrebă ce anume la ochii verzi ai Sashei îl făcea să
fie nechibzuit. Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune adevărul.
Sasha ridică o sprânceană.
— Încearcă-mă.
— Am fost arestat acum câteva săptămâni. Pentru că am dat foc singurului copac
de pe Colonie.
Se uită la el ceva mai mult timp, apoi, spre surprinderea lui, râse şi lăsă un picior
să-i alunece peste creangă.
— Cred că mai bine m-aş grăbi, înainte să te superi şi pe acesta.
Sasha se lăsă în jos, apoi îşi dădu drumul, aterizând uşor.
243
— Haide, îi strigă. Avem porumb destul. Sau ţi-e frică?
Wells scutură din cap. Nu conta că habar n-avea cum naiba să coboare. Pentru
prima dată de când aterizaseră pe Pământ nu îi era frică de nimic.

244
 12. GLASS
— Nu poţi să faci asta, zise Luke rupând în sfârşit tăcerea care umplea încăperea
mică.
Erau într-un post al gardienilor, acum abandonat, unde se ţineau costumele pe
care Luke şi ceilalţi ingineri le foloseau pentru ieşirile în spaţiu.
— E mai mult decât periculos, e sinucidere curată. Dacă cineva iese acolo, acela
voi fi eu. Sunt antrenat pentru asta.
Glass îi puse o mână pe braţ lui Luke şi rămase surprinsă că tremura.
— Nu, zise ea şi îl privi în ochi, pentru prima dată de când îi spusese despre
planul ei. Ar fi o nebunie să îţi rişti viaţa ieşind în spaţiu, doar ca să fii împuşcat
odată ajuns pe Phoenix.
— Nu vor fi gardieni la camera pneumatică. Mă îndoiesc că ei se aşteaptă ca
cineva să fie suficient de nebun să traverseze prin exterior.
Nu doar că ieşirile în spaţiu erau făcute exclusiv de către el şi ceilalţi din echipa
lui bine pregătită, dar făceau asta doar când era absolut necesar şi doar sub
supraveghere, cu monitorizarea oxigenului şi a nivelului presiunii, atenţi la
corpurile plutitoare, gata să intervină, în caz că echipamentul cedează.
Glass încercă să nu se gândească la faptul că va traversa fără nimic din toate
acestea.
— Deschiderea camerei pneumatice va declanşa alarma. M-ar putea aresta, dar
nu mă vor împuşca imediat, insistă ea.
— Glass. Vocea lui Luke era răguşită. Nu pot să te las să faci asta.
— Nu o fac doar pentru noi.
Se uită la el, încercând să rămână calmă.
— Când au închis podul, cei de pe Phoenix i-au lăsat pe toţi de pe Walden şi de
pe Arcadia să moară. Nu pot lăsa oameni nevinovaţi să sufere, nu dacă pot să fac
ceva să-i ajut. Trebuie să deschid podul.
Luke oftă şi închise ochii.
— Bine, zise el şi trase aer în piept. Atunci, haide!
Începu să verifice echipamentul, metodic, explicându-i cum funcţiona totul,
costumele presurizate, clemele, cablul care o va ţine legată de navă. Tonul lui era
calm, pragmatic, de parcă s-ar fi convins pe sine că ţinea prezentarea în faţa unui
nou gardian şi nu a singurei persoane pe care o iubea din tot universul. O
conduse pe Glass la geamul mare de lângă camera pneumatică şi îi arătă spre
mânerele care se înşirau de-a lungul ei.
— Camera pneumatică de pe Phoenix poate fi deschisă din exterior – doar desfă
roata aceea mare; aşa vei putea intra. Odată ajunsă înăuntru, eu mă voi îndrepta
245
spre pod şi ne vom întâlni acolo.
— Aşa rămâne, zise ea, reuşind să zâmbească.
Luke scoase combinezonul termic al unuia dintre gardieni şi i-l dădu lui Glass.
— Îmi pare rău, zise el, e cel mai mic.
Evident, era făcut pentru cineva mai înalt, dar trebuia să îl folosească. Glass îşi
scoase repede tricoul şi pantalonii şi se înfioră când frigul îi făcu pielea de găină
pe braţe. În timp ce trăgea pe ea combinezonul, ridică privirea şi îl zări pe Luke
uitându-se la ea cu o intensitate pe care nu o mai văzuse, de parcă încerca să
reţină fiecare detaliu al trupului ei.
— Nu îl întinzi bine, zise el, cu voce groasă. Nu va funcţiona, dacă nu e lipit de
piele. Uite.
Glass rămase nemişcată, în timp ce el îşi trecu mâinile peste material şi îl întinse
bine, degetele lui mişcându-se cu dexteritate peste umerii ei, în jos pe spate,
peste coapse. Glass se înfioră.
De fiecare dată când mâinile lui se îndreptau spre un alt punct, simţea că pierde
câte puţin din el. Dacă o atingea pentru ultima dată?
În cele din urmă, el se dădu la o parte şi verifică diverse piese din echipament,
înainte să i-l dea. Niciunul dintre ei nu vorbi cât timp o ajută să intre în partea de
jos a costumului şi i-l strânse bine în jurul taliei. Îi zise să ridice braţele şi îi trase
partea de sus peste cap. Palid la faţă, prinse una de alta cele două părţi ale
costumului. Se auzi un clic, iar Glass trase aer în piept.
— Te simţi bine? întrebă el şi o luă de mână.
Ea aprobă. El deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi, luă mănuşile şi le
trase pe mâinile lui Glass. Mai rămăsese doar casca.
— Ar fi trebuit să îmi prind părul mai întâi, zise ea şi ridică mănuşile.
— Ţi-l prind eu.
Îi băgă mâna în buzunar şi îi scoase elasticul de păr, apoi se duse în spatele ei, îi
adună părul într-o coadă, aranjând cu grijă câteva şuviţe. Apoi zâmbi şi se dădu
înapoi.
— Cred că e timpul să pleci.
O luă în braţe şi, cu toate că nu simţi apăsarea prin costum, Glass simţi căldura
pe interior.
— Ai mare, mare grijă acolo, da? zise el cu voce înăbuşită. Dacă se întâmplă
ceva, te întorci imediat. Nu îţi asuma riscuri.
Glass aprobă.
— Te iubesc.
Glass nici nu mai ştia de câte ori spusese acele cuvinte, dar acum sunau altfel.
Auzea în ele ecoul fiecărui te iubesc dinainte şi promisiunea unei eternităţi. Luke
se aplecă şi o sărută. Pentru o clipă, ea închise ochii şi îşi permise să îşi închipuie
246
că era un sărut normal, că era o adolescentă oarecare, ce îl săruta pe băiatul iubit.
Se aplecă în faţă cu nerăbdare şi simţi greutatea costumului ei umflat cum o
aduce înapoi la realitate. Luke se trase şi îi luă casca.
— Baftă, îi zise şi se aplecă să o sărute pe frunte.
Apoi îi puse casca la loc. Glass trase aer în piept, când lumea deveni întunecată
şi sufocantă. Era din nou în detenţie. Nu vedea, nu putea să respire. Dar apoi
simţi strângerea lui de mână prin mănuşă, se relaxă şi inspiră, în timp ce aerul
din rezervor îi intră direct în nas. După mai multe zile fără suficient oxigen, să
poată respira astfel era de-a dreptul euforic. Brusc, se simţi complet trează,
capabilă de orice. Îi făcu lui Luke un semn de încurajare, să ştie că e pregătită,
iar el se îndreptă spre panoul de comandă. Se auzi un trosnet în casca ei, apoi
vocea lui Luke în ureche.
— Cum te simţi, astronautule?
— Bine, zise ea, fără să fie sigură că trebuia să vorbească. Mă auzi?
— Clar. Staţia e pregătită. Gata de plimbare?
Glass aprobă, iar el o conduse spre camera pneumatică. Costumul era mai uşor
decât se aşteptase, dar tot făcea efort ca să meargă, de parcă ar fi fost un bebeluş
care învăţa primii paşi. Luke tastă un cod pe panou, lângă uşa metalică, ce se
deschise şi lăsă să se vadă micuţa cameră pneumatică. De partea cealaltă era uşa
care ducea afară, în vid.
Luke prinse un cablu de partea din faţă a costumului ei, apoi îl verifică, să vadă
dacă era fixat bine. Îi arătă cum să îl prindă de navă şi cum se extinde şi se
retrage, în funcţie de mişcările ei.
— Bun, zise el, iar vocea lui se auzi de undeva din spatele urechii ei drepte, mă
întorc înăuntru, să închid prima uşă. Apoi o să te anunţ când poţi să o deschizi pe
a doua. Vei avea zece secunde să treci de ea, înainte să se închidă automat. Doar
prinde-te de primul mâner şi lasă-te afară.
— Pare simplu ca bună ziua.
Luke mai verifică o dată cablul, apoi o strânse de mână.
— O să te descurci.
Îi atinse casca.
— Ne vedem în curând.
Luke dispăru înapoi dincolo de uşă şi o lăsă singură, doar cu o uşă metalică şi un
costum de astronaut vechi de trei sute de ani între ea şi imensitatea spaţiului.
— În regulă, se auzi din nou vocea lui. Pregăteşte-te. O să deschid a doua uşă.
Glass se trase în faţă, brusc, simţindu-şi picioarele grele. După cei mai lungi opt
paşi din viaţa ei, atinse uşa.
— Gata.
— Bun. Tastez codul.
247
Se auzi un bâzâit puternic, iar uşa din faţa lui Glass se deschise. Pentru o clipă,
nu putu decât să stea pe loc şi să privească. Pentru prima dată, vedea clar spaţiul.
Acum înţelegea ce voia să zică Luke atunci când îi spunea că era minunat.
Întunericul era dens, precum catifeaua din care mama ei făcuse odată o fustă, iar
stelele sclipeau mult mai puternic decât le văzuse prin geam. De data aceea,
rotirea Pământului părea mai mult misterioasă decât înspăimântătoare. Era
incredibil să îşi închipuie că Wells era acolo jos, se plimba, respira… dacă încă e
în viaţă, adăugă partea cinică a creierului ei.
— Du-te, îi şopti vocea lui Luke în ureche.
Trase aer în piept şi se întinse către primul mâner, forţând mănuşa să îl prindă,
apoi se trase prin uşă. Şi se trezi în spaţiu, ţinându-se de un singur mâner, în timp
ce se uita la ameţitoarea mare de stele, aşteptând să o înghită cu totul. În spatele
ei, uşa se închise cu o bufnitură. Glass se răsuci şi imediat simţi
imponderabilitatea. Apoi văzu drumul spre Phoenix, iar gura i se uscă brusc.
Niciodată nu i se păruse atât de lung când se ducea să îl vadă pe Luke, dar de
unde era acum îi părea nesfârşit. Va trebui să treacă pe lângă Walden, abia apoi
avea să vadă podul.
Poţi, îşi zise şi strânse din dinţi. Trebuie să o faci. Încet. Îşi duse mâna stângă la
următorul mâner, apoi îşi trase şi corpul. În lipsa gravitaţiei, efortul era mic, dar
inima îi bătea într-un ritm insuportabil.
— Cum te descurci? răsună vocea lui Luke în cască.
— E minunat, zise ea încet. Acum înţeleg de ce te ofereai repede să faci asta.
— Nu e la fel de minunat ca tine.
Glass se mişca de la un mâner la altul, ritmic.
— Pariez că le spui asta tuturor fetelor de la centrul de comandă.
— De fapt, dacă îmi amintesc bine, am mai folosit replica asta cu tine.
Glass zâmbi. Pe vremea când obişnuiau să se furişeze pe câmpiile solare, se uitau
la stele prin geam, iar Luke mereu îi spunea că ea era mai frumoasă ca ele.
— Hmmm. Cred că ai nevoie de nişte replici noi, prietene.
Se prinse de următorul mâner şi îndrăzni să privească în spate. Nu mai vedea
uşa.
— Cât mai am?
— Te apropii de pod, ceea ce înseamnă că va trebui să ai grijă să nu te vadă
cineva. Mai există un rând de mânere sub pod. Foloseşte-le pe acelea, pentru
siguranţă.
— Bine.
Glass înainta încercând să nu se gândească ce s-ar întâmpla dacă s-ar defecta
ceva la costumul ei, care deodată îi părea foarte fragil, o protecţie insuficientă în
faţa vidului. Cu colţul ochiului, văzu podul. Era tot baricadat cu o barieră etanşă
248
între secţiunile Walden şi Phoenix. Mulţimile încă roiau pe partea dinspre
Walden, lovind neputincioase în ea, în speranţa că se va sparge. În timp ce se
apropia, văzu al doilea set de mânere, de care îi spusese Luke, cele care mergeau
pe sub pod, nu pe deasupra. Era o distanţă destul de mare între ultimul mâner de
deasupra şi cele de dedesubt, o distanţă mult prea mare pentru ea.
Glass se opri. Dacă se împingea cu suficientă forţă spre partea dinspre Walden,
putea să ajungă la primul mâner. Dacă nu, cel mai rău lucru care se putea
întâmpla era să plutească pentru câteva secunde, până când Luke retrăgea cablul
şi o ducea înapoi pe navă.
— Bun, trebuie să trec la următorul mâner, zise ea.
Îşi răsuci corpul, astfel încât ambele picioare îi erau pe lateralul navei, şi întinse
braţul stâng. Trase aer în piept, îşi încordă muşchii şi se împinse, strângând din
dinţi când simţi pentru scurt timp că sare prin spaţiu. Dar supraestimase forţa de
care avea nevoie, pentru că trecu dincolo de mâner, iar degetele ei dădură de gol.
— Luke, l-am ratat. Poţi să mă tragi înapoi?
Începu să se rotească şi să-şi piardă direcţia.
— Luke?
Vocea lui nu se auzi. Tot ce auzea Glass era sunetul propriei respiraţii. Continua
să se rotească, tot mai departe de navă, iar cablul se desfăcea rapid în urma ei.
— Luke! strigă şi mişcă din braţe. Luke! strigă din nou, respirând greu, pe
măsură ce oxigenul părea să dispară din casca ei.
Trăsese prea mult aer în piept şi trebuia să aştepte ca sistemul de ventilaţie să se
adapteze. Nu te panica, îşi zise. Dar apoi zări Colonia şi se sperie. Deja se
îndepărtase prea mult, Walden, Phoenix şi Arcadia erau în raza ei vizuală, dar
deveneau tot mai mici, cu fiecare clipă. Cablul părea mult prea lung. Oare ar fi
trebuit să o fi tras deja înapoi spre Colonie? Apoi un alt gând o izbi, tăios ca un
cuţit. Dacă se rupsese cablul? Glass ştia suficiente despre impuls, ca să îşi dea
seama că, dacă nu se va lovi de ceva, va continua să se rotească în aceeaşi
direcţie. În zece minute, va rămâne fără oxigen şi va muri. Apoi corpul ei va
continua să plutească pentru totdeauna. Îi venea să plângă şi îşi muşcă buza.
— Luke? zise, încercând să nu respire prea mult.
O durea capul de la rotirea derutantă. De câte ori zărea Colonia, era mai mică. Se
terminase. Apoi simţi o smucitură puternică în partea din faţă a costumului, iar
cablul se încordă.
— Glass? Eşti acolo? Eşti bine?
— Luke!
Niciodată nu fusese atât de fericită să îi audă vocea.
— Am încercat să sar, dar am ratat inelul, apoi… ce s-a întâmplat?
Cablul începu să se retragă încet, trăgând-o înapoi spre navă.
249
— Am avut nişte… vizitatori neaşteptaţi, în camera de control, oameni care
căutau provizii. Nu-ţi face griji, m-am ocupat de asta.
— Ce vrei să spui? Luke oftă.
— A trebuit să-i pocnesc. Erau patru, Glass, voiau să…
Se opri.
— Nu erau prietenoşi. Eram în pericol amândoi şi nu am avut timp să le explic
ce se întâmplă.
— E în regulă. Eu sunt în regulă.
Apoi zări podul şi rândul de mânere. Îşi pregăti degetele. De data aceea, nu avea
de gând să rateze.
— Aproape am ajuns.
Mânerul se apropia rapid. Glass întinse braţul, îşi fixă privirea pe el şi se
întinse…
— Gata! strigă ea, în timp ce degetele i se prindeau de inelul metalic.
— Asta e fata mea!
Auzea zâmbetul din vocea lui. Expiră, apoi îşi roti cealaltă mână peste inelul
alăturat. Nu îi luă mult să traverseze pe sub pod şi să se îndrepte spre camera
pneumatică de pe Phoenix. Când, în sfârşit, ajunse la intrare, puse piciorul pe
partea laterală a navei şi îşi folosi toată puterea să rotească mânerul greu. Uşa se
deschise cu un sunet liniştitor.
— Am ajuns!
Se prinse de margine şi se trase într-o mică anticameră, aproape identică cu cea
de pe Walden.
Luke scoase un strigăt de bucurie.
— Bun, vin şi eu. Ne întâlnim pe pod.
— Ne vedem acolo.
Glass aşteptă ca uşa exterioară să se închidă, apoi îşi desprinse cablul şi se grăbi
spre a doua uşă, care se deschise automat. Fără să piardă o clipă, îşi scoase casca
şi începu să iasă din costum. Îi luă mai mult timp să iasă din el decât îi luase lui
Luke să o îmbrace cu el, dar se descurcă. Nu păreau să fie gardieni pe coridoare.
Nu părea să fie nimeni. Euforia îi alungă îngrijorarea şi se întrebă oare ce făcea
mama ei. Era singură şi cuprinsă de panică? Sau cei de pe Phoenix se prefăceau
că totul era normal şi ignorau faptul că două treimi din Colonie fuseseră
abandonate şi lăsate să moară?
La pod erau doar doi gardieni şi niciunul dintre ei nu era atent. Amândoi erau
dincoace de jumătatea podului, cu mâinile pe armele de la coapse, privind spre
zona de mijloc. Foarte mulţi oameni erau înghesuiţi în peretele transparent,
aproape că părea un perete viu. Femei şi bărbaţi îşi lipeau feţele de el strigând şi
ţinând ridicaţi copiii vineţi la faţă, astfel încât gardienii să îi vadă. Nu se auzea
250
nimic, dar suferinţa lor răsuna oricum în mintea lui Glass. Un bărbat în vârstă era
împins în zid de mulţime, alb la faţă de panică, în timp ce aluneca spre pământ.
Nu avea de ales. Trebuia să le dea drumul. Chiar dacă asta însemna mai puţin
oxigen pentru ea, pentru mama ei, pentru Luke. Se precipită spre baraca de
control goală. Comutatorul era simplu. Nu părea cine ştie ce tehnologie. Podul
era fie deschis, fie închis. Trase aer în piept şi apăsă pe maneta principală. Până
să înceapă să sune alarma, era prea târziu. Gardienii se răsuciră şi se uitară şocaţi
spre Glass, în timp ce zidul despărţitor începea să se ridice. Un bătrân fu primul
care trecu de partea cealaltă, împins de mulţimea frenetică. Apoi câteva femei
mai scunde se târâră pe burtă. În câteva clipe, zidul fu complet ridicat, iar podul
se umplu de oameni ţipând, plângând de bucurie şi uşurare, trăgând puternic aer
în piept.
Glass se ridică pe vârfuri, căutând prin marea de trupuri singura persoană care
conta pentru ea. Îl zări, în capătul opus. În timp ce Luke venea spre ea, cu un
zâmbet de mândrie pe faţă, ea spera că făcuseră ce trebuie. Tocmai salvase sute
de vieţi şi scurtase drastic alte câteva sute.
Inclusiv pe ale lor.

251
 13. CLARKE
Înainte de prânz, baraca aproape că se golise. După douăsprezece ore petrecute
înghesuită într-un spaţiu mic ce duhnea a transpiraţie şi a teamă, se pare că toţi
hotărâseră că pământenii nu mai erau atât de ameninţători. Dar starea de spirit
din tabără era încă tensionată. Un grup mare se pusese deja pe treabă şi construia
o a patra baracă, să poată sta mai confortabil. Wells nu era de găsit, aşa că
Bellamy preluase controlul. Îi auzea vocea în depărtare, cum dădea ordine cu
privire la construcţie.
Clarke zâmbi, dar apoi zâmbetul îi dispăru, când se duse să vadă ce făceau Molly
şi Felix. Nu erau mai bine. Mai rău, cei doi – un băiat de pe Arcadia şi o fată de
pe Walden – începuseră să aibă aceleaşi simptome de oboseală, confuzie şi
greaţă. Priya era înăuntru şi o ajuta pe Molly, care era pe jumătate trează, să ia
câteva înghiţituri de apă. O salută din cap pe Clarke, apoi o ajută pe Molly să
pună capul jos. Veni spre ea, cu cana în mână.
— M-am gândit să folosim asta pentru cei bolnavi, zise ea încet, în caz că ceea
ce au ar fi contagios.
— Bună idee. Deşi tu nu pari să fii speriată că ai putea contacta ceva.
Priya ridică din umeri, apoi îşi dădu după ureche o şuviţă din părul negru şi des.
— Dacă nu avem grijă unii de alţii înseamnă că ei au avut dreptate în privinţa
noastră.
— Ei?
— Cei care ne-au condamnat la moarte când urma să împlinim optsprezece ani.
Ştii, m-au luat din camera de execuţie. Doctorul avea pregătit acul şi toate
celelalte. Era gata să-mi facă o injecţie, când a primit un mesaj, prin care i se
spunea că sunt trimisă pe Pământ.
— Pentru ce ai fost condamnată? întrebă Clarke încet, simţind că poate să îi pună
întrebarea aceea care era strict interzisă în tabăra lor.
Dar, înainte ca Priya să aibă timp să răspundă, uşa se deschise şi Eric se târî
înăuntru, cu îngrijorarea şi extenuarea întipărite pe faţă.
— Cred că ar trebui să le dăm medicamentele, zise el, abandonând orice urmă de
politeţe.
Clarke deschise gura să întrebe despre ce vorbea, dar Eric i-o tăie.
— Ştiu despre pastilele pentru radiaţii. Cred că ar trebui să le dai celor bolnavi.
Acum.
Clarke îi aruncă ceea ce voia să fie o privire încrezătoare.
— Nu e vorba despre radiaţii, zise ea, încercând să-şi păstreze bruma de răbdare
pe care o mai avea după noaptea aceea groaznică. Iar pastilele acelea îi vor ucide,
252
dacă sunt folosite pentru orice altceva.
— Cum poţi fi atât de sigură? Nici măcar nu ai terminat şcoala medicală. Ce ştii
tu despre iradiere?
Clarke păli, nu din cauza insultei – ştia că Eric era doar îngrijorat pentru Felix –,
ci din cauza secretului care o chinuia, mult mai toxic decât orice rană. Doar doi
oameni de pe planetă ştiau de ce fusese condamnată Clarke. Nimeni altcineva nu
ştia despre experimentele părinţilor ei sau despre copiii care suferiseră sub ochii
lor. Încercă altfel.
— Dacă ar fi fost niveluri toxice de radiaţii, toţi cei născuţi aici ar fi fost morţi.
— Nu dacă au devenit imuni sau aşa ceva.
Clarke nu avea răspuns la asta. Era disperată să o întrebe pe Sasha mai multe
despre ceilalţi colonişti, cei care veniseră cu un an în urmă. În mintea ei prinsese
viaţă o teorie, încă de când dăduseră peste nava cealaltă. Bucăţile de metal erau
piesa lipsă, ştia sigur. Trebuia doar să afle mai multe.
— Nu-ţi face griji, zise ea şi puse o mână pe umărul lui Eric. O să găsim o
soluţie. Tu şi Priya puteţi să staţi cu ochii pe ei un pic? Mă întorc imediat.
Eric aprobă, apoi se lăsă jos lângă patul lui Felix oftând. Priya îl privi o clipă,
apoi se aşeză lângă el şi îl strânse uşor de braţ.
— Du-te, Clarke! Ne descurcăm.
Clarke strânse din ochi în momentul când păşi în lumina de afară. Durerea din
braţ aproape că dispăruse, iar mintea îi era limpede, pentru prima dată după
multe zile. Dar, deşi fizic se simţea bine după muşcătura de şarpe, neliniştea îi
strânse stomacul, în timp ce se uita după Sasha. Reuşise cumva să scape de sub
supravegherea lui Wells? Sau, mai rău, Graham şi amicii lui o duseseră undeva?
Îşi trecu privirea peste luminiş, care era plin de activitate, mai ales în jurul noii
barăci. Unii cărau uriaşe bucăţi de lemn într-acolo, în timp ce alţii făceau
crestături în nişte buşteni mai mici, astfel încât să poată îmbina bucăţile de lemn.
Câţiva dintre băieţii mai mari începuseră să rostogolească buştenii mari în
şanţurile pe care le săpaseră pentru fundaţie. Bellamy era printre ei. Îşi scosese
cămaşa, iar pielea îi lucea de transpiraţie. Chiar şi de la distanţă, Clarke putea să
îi vadă muşchii spatelui cum se contractau, în timp ce el îşi folosea toată forţa
pentru a pune în poziţie potrivită un buştean. O fată cu părul ondulat se apropie
de el, urmată de două prietene care chicoteau. Cele trei duseseră la extrem moda
blugilor scurţi, iar acum trăgeau de marginile cu franjuri care abia le acopereau
coapsele.
— Avem nevoie de cineva înalt să ne ajute să fixăm acoperişul barăcii din nord.
Deja se lasă în jos.
Bellamy abia se uită spre ea.
— Faceţi o scară.
253
Clarke îşi reprimă un hohot de râs, în timp ce pe faţa fetei se putea vedea o
umbră de iritare, înainte să zâmbească timid din nou.
— Poţi să ne arăţi cum?
Bellamy se uită peste umăr şi făcu semn din cap.
— Hei, Antonio, vino aici!
Un băiat scund şi îndesat, cu acnee şi zâmbet amabil, veni alergând.
— Doamnele acestea au nevoie de ajutor. Poţi să le ajuţi tu?
— Cu plăcere, zise Antonio, cu ochii mari, uitându-se de la Bellamy la fete, care
încercau să-şi ascundă dezamăgirea, fără să reuşească prea bine.
Clarke zâmbi pentru sine, mulţumită de cât de puţin interesat era Bellamy de alte
fete drăguţe. El era atât de ţanţoş şi de fermecător când voia, încât era greu de
crezut că avusese doar o singură iubită. Era şi mai greu de crezut că acea iubită
fusese cea a cărei faţă o văzuse Clarke în fiecare seară înainte de culcare. A cărei
voce încă o auzea când în jur se făcea linişte. Scutură din cap şi porni spre
Bellamy.
— Ce domn! îl tachină ea, privind cum fetele plecau cu un Antonio vizibil
extaziat.
— Ei bine, bună dimineaţa şi ţie.
Bellamy o îmbrăţişă.
— Cum te simţi?
— De parcă aş avea nevoie de un duş.
Clarke îl împinse râzând.
— Acum, toată transpiraţia ta e pe mine.
— Ei bine, consideră că ţi-am plătit pentru că te-am cărat în braţe şase kilometri,
inconştientă. N-am ştiut că e posibil ca cineva să saliveze atât de mult fără să se
deshidrateze.
— Nu am salivat pe tine, protestă Clarke.
— De unde ştii? Erai leşinată. Doar dacă…
Miji ochii şi se prefăcu gânditor.
— Doar dacă nu cumva te-ai prefăcut muşcată de şarpe, să nu mai trebuiască să
mergi pe jos. Asta ar fi o chestie destul de vicleană.
Clarke doar zâmbi.
— Ştii cumva unde e Sasha?
Faţa lui Bellamy se încruntă.
— Cred că Wells a dus-o undeva. Lipsesc amândoi de câteva ore.
Bellamy scutură din cap şi adăugă:
— Idiotul.
— Oh, zise ea, încercând să-şi păstreze tonul neutru.
Nu avea niciun motiv să-i pese că Wells plecase cu Sasha. Avea în egală măsură
254
dreptul de a discuta cu Sasha. Dar, nu ştia de ce, ideea că erau singuri în pădure o
făcea să nu se simtă prea bine.
— Da, ştiu, zise el, confundând surprinderea ei cu dezaprobarea. Nu ştiu ce naiba
o fi fost în capul lui. Eu nu o pot obliga să mă ajute să o găsesc pe Octavia, dar
Wells poate să o ducă la un picnic. Logic.
— Ascultă, vii cu mine? Vreau să mă întorc să mă uit la resturile de navă pe care
le-am găsit.
— Doar că… n-aş vrea să mă îndepărtez prea mult de tabără, în caz că se
întoarce Octavia. Nu vreau să ratez asta.
Clarke aprobă, cu un aer vinovat. Ea era prinsă de teoria ei ridicolă, iar Bellamy
tot nu ştia unde era sora lui sau dacă mai era în viaţă. Unii dintre ei poate că erau
pe moarte în infirmerie, iar ea avea pastile care le puteau salva vieţile.
— Ai dreptate. O să merg singură.
— Ce? scutură el din cap. Nici vorbă. Mai degrabă mă las acoperit de saliva lui
Graham decât să te las să pleci singură.
— Să mă laşi? repetă Clarke. Scuză-mă, ultima dată când am verificat, nimeni nu
era şeful meu.
— Ştii ce vreau să spun. Sunt doar îngrijorat pentru tine.
— O să mă descurc.
— Mda, ştiu că o să te descurci, pentru că o să vin cu tine.
— Bine, zise ea, forţându-se să pară mai iritată decât era.
Ştia că Bellamy nu încerca să o controleze. Îi păsa de ea, iar gândul acela o făcu
să se înroşească.
Se strecurară fără să spună nimănui unde mergeau, iar după câteva minute erau
adânc în liniştea pădurii. Mergeau mai mult tăcuţi, amândoi uşuraţi să scape de
întrebările nesfârşite ale celorlalţi. Dar după vreo oră o senzaţie de îngrijorare o
făcu pe Clarke să vorbească.
— Eşti sigur că acesta e drumul? întrebă ea, după ce trecură de un bolovan
acoperit de muşchi, parcă pentru a doua oară.
— Categoric. E locul unde aproape că te-am scăpat, zise el şi arătă vag în faţă.
Acolo m-am oprit să mă asigur că nu te îneci cu propria vomă. Şi, oh, uite, acolo
ţi-ai recăpătat cunoştinţa pentru câteva secunde şi mi-ai spus că am cea mai
mare…
Se opri strigând, când Clarke îl lovi cu cotul în stomac. Râse, apoi ceva în
depărtare îi atrase atenţia, iar el redeveni serios.
— Cred că suntem aproape!
Clarke aprobă şi începu să scaneze pământul, căutând vreun obiect metalic. Era
hotărâtă să afle de la ce erau rămăşiţele. O navă? Un adăpost făcut de primii
colonişti? Dar în loc de vreo sclipire metalică privirea îi căzu pe mai multe forme
255
care îi făcură inima să galopeze. Trei pietre mari ieşeau din pământ. Cândva
poate că fuseseră drepte, dar acum două dintre ele erau înclinate una spre alta, în
timp ce a treia era îndepărtată de ele. Aveau cam aceeaşi mărime şi, fără
îndoială, fuseseră puse acolo cu un scop. Chiar şi de la distanţă, Clarke vedea
nişte marcaje nefinisate pe ele, litere săpate în grabă, cu unelte nepotrivite. Sau,
îşi dădu ea seama, în timp ce încerca să descifreze formele, crestate de cineva
care tremura de teamă şi suferinţă.

ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE.

Clarke nu auzise niciodată acele cuvinte rostite cu voce tare, dar putea să le simtă
în piept, de parcă amintirea fusese înmagazinată undeva în oasele ei. Mâna ei o
căută pe a lui Bellamy, dar degetele ei dădură doar de aer. Se întoarse şi îl văzu
ghemuit în faţa uneia dintre pietre. Se duse la el şi îi puse o mână pe umăr.
— Sunt morminte, zise el încet, fără să o privească.
— Deci chiar a existat o altă misiune. Sasha spunea adevărul.
Bellamy aprobă şi îşi trecu degetul peste piatră.
— E frumos, ştii, să ai un loc unde să-i vizitezi pe cei pe care îi pierzi. Aş vrea să
fi avut aşa ceva pe Colonie, ceva mai personal decât Zidul comemorării.
— Pe cine ai fi vrut să vizitezi? întrebă Clarke încet, întrebându-se dacă era
posibil ca el să fi aflat că Lilly murise.
— Doar… nişte prieteni. Oameni de la care nu am apucat să-mi iau rămas-bun.
Bellamy se ridică în picioare cu un oftat, apoi îşi puse braţele în jurul ei. Ea se
rezemă de el, apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre morminte.
— Crezi că au murit când au aterizat? Sau mai târziu, după cele întâmplate cu
pământenii?
— Nu sunt sigur. De ce?
— Aş vrea să fi venit mai devreme. Poate că am fi făcut ceva să îi ajutăm.
Bellamy o strânse uşor.
— Nu poţi salva pe toată lumea, Clarke, zise el încet.
Habar n-ai, gândi ea.

256
 14. WELLS
— Ai grijă, strigă Wells, în timp ce privea cum unul dintre băieţii mai tineri se
întindea spre foc. Ia un băţ.
— Bine, zise el şi luă cu grijă porumbul de pe pietrele fierbinţi şi înroşite pe care
Wells le pusese deasupra flăcărilor, aşa cum îi spusese Sasha.
Realmente, porumbul le salvase vieţile. Acum, în loc de şoapte pe furiş şi
plângeri obositoare, tabăra era plină de sunetele flăcărilor şi de o pălăvrăgeală
plină de energie. Toţi stăteau în jurul focului, ronţăind din alimentul ciudat, dar
binevenit.
După ce s-au întors cu cât de mult porumb au putut căra, Wells şi Sasha au luat
două vase de apă goale şi s-au dus să mai aducă. Până să se întoarcă, zâmbind şi
obosiţi din cauza efortului, Wells aproape uitase că Sasha era prizoniera lor. Se
simţise foarte ciudat când, după ce o luase cu el să îl ajute, trebui să o furişeze
înapoi în infirmerie. Din fericire, Clarke plecase, iar bolnavii dormeau, astfel că
nimeni nu l-a văzut când şi-a cerut scuze de la Sasha, în timp ce îi lega din nou
mâinile.
Ai prins-o când vă spiona, îşi aminti el, în timp ce privea cum un grup de fete
provocau nişte băieţi de pe Walden la o întrecere de aruncat cu ştiuleţi de
porumb. Wells vru să protesteze – Sasha îl avertizase să nu lase ştiuleţii în
luminiş, nu cumva să atragă vizitatori nedoriţi, vreun animal –, dar îşi înghiţi
cuvintele. Avea să-i fie mult mai uşor să şterpelească ceva de mâncare pentru
Sasha, dacă nu făcea o scenă.
Wells luă discret câţiva ştiuleţi de pe jar şi îşi întinse cămaşa – astfel încât să-i
poată duce fără să se ardă la mâini –, apoi se îndreptă spre baraca-infirmerie.
— Hei, şopti el, îndreptându-se spre patul ei. Ţi-am adus unul.
Îi dădu unul dintre ştiuleţi – care se răcise suficient să îl poată ţine –, apoi îi puse
pe ceilalţi lângă Molly, Felix şi Tasmin, să găsească şi ei ceva de mâncat când
aveau să se trezească. Era din ce în ce mai greu să găsească voluntari pentru adus
mâncare şi apă pentru cei bolnavi. Zvonurile despre boala lor se răspândeau şi, în
afară de Clarke, Wells, Bellamy, Priya şi Eric, rar mai punea cineva piciorul
acolo.
— Mulţumesc, zise Sasha şi aruncă o privire precaută spre uşă, înainte să ia o
muşcătură.
— Cum e? întrebă el şi se întoarse să se aşeze pe marginea patului ei. Mai bun
decât pasta de proteine?
Ea zâmbi.
— Da, categoric, mai bun. Totuşi, destul de fad. De ce nu l-aţi asezonat cu
257
frunzele acelea de piper, cum ţi-am spus?
— M-am gândit că porumbul era deja suficient de ciudat. Să le spun despre nu
ştiu ce pont culinar ar fi iscat mai multă bătaie de cap decât merita.
Se aşteptă să îl tachineze în legătură cu priceperea lui la gătit, dar faţa ei deveni
serioasă.
— Ei chiar nu au încredere în mine, nu-i aşa?
În vocea ei se simţi o încordare, când se mişcă pe pat.
— Ce pot face să vă conving că nu am nicio legătură cu atacurile?
— E nevoie doar de ceva timp, zise Wells, deşi încă nu era sigur dacă el o
credea.
Ştia că Sasha era un om bun şi raţional, dar asta, cu siguranţă, nu însemna că
oamenii ei – tatăl ei – nu erau capabili de violenţă. Dacă, cumva, Colonia ar fi
fost ameninţată de vreun duşman până acum de neimaginat, tatăl lui Wells nu s-
ar fi gândit de două ori înainte să lanseze un atac.
Uşa se deschise şi intră Kendall. Wells sări în picioare, iar Kendall se holbă la el
cu o privire de nepătruns.
— Scuze că vă deranjez, zise ea, privind de la Wells la Sasha. Am venit doar să
aţipesc un pic. Evident, nu prea am dormit azi-noapte.
— E în regulă, zise Wells.
Arătă spre paturile goale.
— Este loc destul.
Aparent, Kendall nu îşi făcea griji că ar putea lua misterioasa boală.
— Nu, nicio problemă, voi încerca în una dintre celelalte barăci.
Îi mai aruncă lui Wells o privire galeşă, înainte să se întoarcă şi să iasă în
luminiş.
— Vezi? Nimeni nu vrea măcar să fie în aceeaşi încăpere cu mine. Toţi cred că
sunt o criminală.
Wells privi spre Tasmin, al cărei picior bandajat poate că fusese marcat de un
avertisment al pământenilor. Ca să nu mai spună despre proaspătul mormânt
făcut în cimitir. Până când Sasha avea să dovedească faptul că într-adevăr exista
o bandă de rebeli, oameni care nu au nicio legătură cu ea, avea să le fie imposibil
să vadă în ea altceva decât o ameninţare.
— Vrei să faci o plimbare? întrebă el, brusc. E o prostie să fii închisă aici toată
ziua.
Sasha îl privi lung, cercetător, înainte să-şi ridice mâinile legate.
— Bine. Dar fără cătuşe. Ştii că nu plec nicăieri.
Wells o dezlegă, apoi, în timp ce Sasha îşi aranja blana, se duse să vadă ce face
Molly.
— Hei, îi şopti şi se ghemui lângă patul ei. Cum te simţi? Ea murmură ceva, dar
258
nu deschise ochii.
— Molly?
Cu un oftat, Wells îi trase pătura peste umerii slabi, apoi îi dădu după ureche o
şuviţă de păr udă de transpiraţie.
— Mă întorc repede, zise el încet.
Wells se uită prin luminiş. Mare parte dintre oameni erau încă adunaţi în jurul
focului sau terminau noul acoperiş. Dacă se grăbeau, puteau să plece
neobservaţi. Preferă să nu se gândească la faptul că, pentru a doua oară în ziua
aceea, făcea ceva în secret, fără ca restul grupului să ştie. Se întoarse şi îi făcu
semn Sashei, apoi se îndreptară repede spre linia copacilor.
De data aceasta, Sasha îl conduse în altă direcţie, una în care el nu mai fusese.
Spre deosebire de Bellamy, el nu petrecuse prea mult timp prin pădure şi era
obişnuit doar cu drumul pe care o luau de obicei pentru a aduce apă de la râu.
— Ai grijă, strigă Sasha peste umăr. Aici începe să fie destul de abrupt.
Abrupt era cam puţin spus. Terenul se prăbuşea brusc, iar Wells fu obligat să se
prindă de arbuştii subţiri şi flexibili care creşteau pe coasta dealului, să nu cadă.
Panta era atât de abruptă, că unele dintre rădăcinile lor crescuseră în afară, nu în
pământ. Sasha nu părea deranjată de pantă. Abia încetinise şi era cu câţiva metri
în faţa lui. Îşi întinsese braţele lateral, folosindu-şi degetele pentru echilibru.
Părea o pasăre ca acelea pe care le văzuse plonjând deasupra luminişului.
Din spate se auzi un trosnet puternic. Surprins, Wells întoarse capul. Mişcarea fu
suficientă să îl facă să cadă şi să alunece pe iarbă. Încercă să se prindă cu
degetele de pământ, să încetinească, dar continuă să prindă viteză, până când
ceva îl opri. Cu sufletul la gură, privi în sus şi o văzu pe Sasha zâmbind, în timp
ce îl ţinea de gulerul gecii.
— Va trebui să aştepţi câteva luni până să te dai cu sania, zise ea şi îl ajută să se
ridice.
— Cu sania? repetă el, în timp ce îşi curăţa pantalonii şi încerca să nu se
gândească la cât de idiot părea. Vrei să spui că o să ningă?
— Dacă o să mai fii în viaţă până atunci, zise ea şi îl prinse de cot, când el
alunecă din nou.
— Dacă o să mor înainte să văd zăpada, o să fie din cauză că o să am în spate
săgeata vreunuia dintre prietenii tăi, nu pentru că o să tot cad în fund.
— De câte ori trebuie să explic? Oamenii aceia, categoric, nu sunt prietenii mei.
— Mda, dar nu îi cunoşti suficient de bine să le ceri să nu ne mai omoare? zise
el, căutând pe faţa ei vreun semn sau o urmă care să îi spună că ascundea ceva.
— E ceva mai complicat de-atât, zise ea şi îl trase de-a lungul pantei.
Wells făcu semn în jos.
— Ţie par să îţi placă lucrurile complicate. Sasha dădu ochii peste cap.
259
— Crede-mă, băiete din spaţiu. O să merite.
Când aproape ajunseră jos, Wells vru să sară cei câţiva metri rămaşi. Dar în loc
să aterizeze pe iarbă picioarele lui dădură de ceva tare. Impactul fu suficient de
puternic să îl facă să simtă un val de durere prin picioare, dar, din fericire, reuşi
să nu cadă, de data aceea. Gemu, dar când se uită în jos surpriza alungă senzaţia
de disconfort. Pe jos nu era iarbă sau pământ. Era piatră. Se aplecă şi îşi trecu
degetele peste suprafaţa gri dură. Nu, nu piatră, acela era un drum. Se dădu
înapoi şi privi dintr-o parte în alta, aşteptându-se să audă zgomotul unui motor.
— Te simţi bine? întrebă Sasha, venind lângă el.
Wells aprobă, fără să ştie cum să explice. Când o găsise pe Clarke printre ruinele
bisericii, fusese prea îngrozit să fie atent la altceva decât la cum să o scoată de
acolo. Acum se aplecă să studieze cimentul, felul în care fisurile din el se lărgeau
şi printre crăpături se vedeau plante mici. Pe Colonie, fusese uşor să se
gândească la Cataclism într-un mod abstract. Ştia câţi oameni muriseră, câte tone
de toxine fuseseră eliberate în aer şi aşa mai departe. Dar acum se gândea la
oamenii care fuseseră la volan, alergaseră sau poate chiar se târâseră sub acel
drum, într-o încercare disperată de a scăpa de bombe. Oare câţi oameni muriseră
chiar în locul acela, în timp ce pământul se cutremura şi cerul se umplea de fum?
— E chiar acolo, zise Sasha şi îşi puse o mână pe umărul lui. Urmează-mă.
— Ce e chiar acolo? întrebă şi se uită în jur.
Aerul părea altfel acolo, nu ca în luminiş, plin de amintiri care îl făcură să se
înfioare.
— O să vezi.
Merseră tăcuţi câteva minute. Cu fiecare pas, inima lui Wells bătea tot mai rapid.
— Trebuie să îmi promiţi că nu vei spune nimănui despre asta, zise Sasha.
Vocea ei deveni mai joasă şi privi agitată peste umăr. Wells ezită. Învăţase pe
pielea lui ce se întâmpla când făceai promisiuni pe care nu le puteai ţine.
— Poţi să ai încredere în mine, zise în cele din urmă.
Sasha se uită la el o clipă, apoi aprobă. În timp ce luară o curbă, Wells începu să
simtă furnicături pe piele, nervii lui lucrau, în timp ce corpul lui se pregătea
pentru orice îl aştepta. Dar apoi drumul deveni din nou drept şi nu văzu nimic.
Doar şi mai mult asfalt crăpat, cu plante crescute din el.
— Uite, zise Sasha şi arătă spre copacii care mărgineau drumul. Vezi?
Wells vru să scuture din cap, apoi îngheţă, când o formă geometrică începu să se
zărească printre crengile copacilor.
Era o casă.
— Oh, Doamne, şopti Wells şi înaintă câţiva paşi. E imposibil. Am crezut că n-a
rămas nimic!
— Nu e mare lucru. Dar munţii ăştia au protejat de explozie câteva structuri.
260
Mare parte dintre oamenii de pe aici au scăpat de bombe, dar au murit de foame
mai târziu sau din cauza radiaţiilor.
Pe măsură ce se apropiau, Wells văzu că era o casă făcută din piatră, care,
presupunea el, avusese şanse mai mari să reziste, deşi partea dreaptă era aproape
complet prăbuşită. Nu mai era sticlă în geamuri, iar pereţii rămaşi în picioare
erau acoperiţi cu plante căţărătoare. Era ceva aproape prădător la felul în care
acopereau pereţii, încolăcindu-se prin geamuri şi în sus, spre ceea ce cândva
fusese hornul, de parcă pământul încerca să şteargă orice urmă de viaţă
omenească.
— Putem intra? întrebă Wells, când îşi dădu seama că se holba la casă şocat, în
tăcere.
— Nu. Cred că ar fi mai amuzant să stăm aici toată ziua, să te văd cum caşti gura
ca un peşte.
— Mai slăbeşte-mă. E chestia cea mai nebunească pe care am văzut-o vreodată.
Sasha clipi spre el, neîncrezătoare.
— Tu ai trăit în spaţiu. Ai văzut Marte!
Wells zâmbi.
— Trebuie să foloseşti un telescop să vezi Marte, şi chiar şi atunci arată doar ca
un punct roşu. Haide. Intrăm sau nu?
Se îndreptară spre partea laterală a casei, cât mai departe de zidul prăbuşit, unde
era o fereastră, la vreo doi metri deasupra pământului, cu un pervaz tentant sub
ea. Wells o privi pe Sasha cum se urcă lejer pe el, apoi se lasă prin fereastră şi
dispare în bezna din interior.
— Vii? strigă ea.
El zâmbi din nou şi se căţără prin fereastră, aterizând cu o bufnitură, care îi
zdruncină toate gândurile din minte. Era într-o casă, într-o casă adevărată, unde
oamenii locuiseră înainte de Cataclism. Întoarse capul dintr-o parte în alta. Părea
că se aflau în ceea ce cândva fusese o bucătărie. Podeaua era acoperită cu gresie
galben cu alb, iar deasupra unei chiuvete adânci, cea mai mare pe care o văzuse
Wells vreodată, atârnau uşor înclinate dulapuri albe. Singura lumină venea de la
geamul spart şi, filtrată de copacii din jur, dădea încăperii o strălucire slabă,
verzuie, de parcă ar fi fost o poză veche. Dar, incontestabil, era ceva real. Înaintă
câţiva paşi şi îşi trecu încet degetul peste blatul acoperit cu straturi de praf. Se
ridică şi, chiar mai grijuliu, deschise unul dintre dulapuri. Înăuntru erau farfurii şi
boluri. Deşi alunecaseră într-o parte, când dulapul se desprinsese, era evident că
fuseseră aranjate cu grijă. Unele păreau să fie dintr-un set, altele nu. Wells luă o
farfurie. Avea pe ea un desen care arăta de parcă ar fi fost făcut de un copil. Erau
patru siluete cu feţe uriaşe zâmbind, aliniate şi ţinându-se de mâinile diforme.
ÎMI UBESC FAMLIA scria deasupra capetelor, cu scris de copil. Wells puse
261
grijuliu farfuria la loc, se întoarse şi o văzu pe Sasha privindu-l în întunericul
tăcut şi prăfuit.
— A fost acum mult timp, zise ea încet.
Wells aprobă. Cuvântul ştiu se contură în mintea lui, dar se pierdu undeva în
drumul spre gură. Ochii începură să îl înţepe şi se întoarse repede. Opt miliarde.
Atâţia oameni muriseră în timpul Cataclismului. Întotdeauna îi păruse ceva
abstract, ca orice cifră uriaşă, ca vârsta Pământului sau ca numărul stelelor din
galaxie. Totuşi, acum, ar fi dat orice să ştie că oamenii care luaseră cina
împreună în acea bucătărie, din acele farfurii, scăpaseră cumva de pe planeta în
flăcări.
— Wells, vino să vezi asta.
Se întoarse şi o văzu pe Sasha îngenuncheată lângă o grămadă de moloz, în
cealaltă parte a încăperii, unde peretele cedase. Ştergea praful de pe ceva aflat pe
jos. Se duse acolo şi se ghemui lângă ea.
— Ce e? întrebă, în timp ce ea trăgea de ceva ce părea să fie o cataramă. Ai grijă,
o avertiză, amintindu-şi de şarpele lui Clarke.
— E un geamantan, zise ea, cu un amestec de surpriză şi altceva în voce.
Nelinişte? Teamă?
Geamantanul se deschise şi răspândi în jur un nor de praf, dar amândoi se
aplecară să vadă mai bine. Erau doar câteva lucruri înăuntru. Trei tricouri mici
decolorate, pe care Wells le examină pe rând, atent să le pună la loc, exact cum
le găsise. Era şi o carte. Cele mai multe pagini putreziseră, dar rămăseseră
suficiente ca Wells să îşi dea seama că era despre un băiat pe nume Charlie.
Ezită înainte să o pună la loc în geamantan. I-ar fi plăcut să o vadă la lumina
zilei, dar cumva nu i se părea corect să ia nimic din casă. Singurul obiect de
recunoscut mai era un ursuleţ de pluş. Blana lui probabil că fusese galbenă, deşi
era greu de spus sigur, din cauza prafului. Sasha îl luă şi îl privi o clipă, înainte
să-i pună un deget pe nasul negru.
— Bietul urs, zise ea zâmbind, deşi nu reuşea să îşi ascundă prea bine emoţia din
voce.
— E atât de trist, zise el şi îşi trecu degetul peste unul dintre tricouri. Dacă ar fi
plecat mai devreme, poate că ar fi scăpat.
— Unde să meargă? întrebă Sasha privindu-l, în timp ce ştergea praful de pe una
dintre lăbuţele ursuleţului. Ai idee cât costa să prinzi un loc în navele care
plecau? Cei care locuiau pe aici nu aveau atâţia bani.
— Nu aşa se proceda, zise Wells, cu voce uşor iritată.
Trase aer în piept, să-şi recapete autocontrolul. Părea complet nepotrivit să strige
într-un loc ca acela.
— Oamenii nu trebuiau să plătească pentru a urca pe nave.
262
— Nu? Atunci coloniştii cum au fost selectaţi?
— Au provenit din diverse naţiuni, zise el şi, brusc, se simţi de parcă era în
şcoala primară. Cei care nu erau lacomi sau suficient de proşti să fie prinşi în
războiul nuclear.
Privirea pe care Sasha i-o aruncă nu semăna cu niciuna de pe feţele profesorilor
lui, nici măcar atunci când greşea. Niciodată nu se uitaseră la el cu un amestec de
milă şi dispreţ. Din contră, Sasha îl privea mai degrabă ca tatăl său.
— Atunci de ce toată lumea de pe navă vorbeşte engleza? întrebă ea încet.
Nu avea un răspuns pentru asta. Îşi petrecuse toată viaţa închipuindu-şi cum ar fi
să vadă ruinele adevărate, iar acum, că era aici, când se gândea la toate vieţile
distruse de Cataclism, abia putea să respire.
— Ar trebui să ne întoarcem, zise el şi se ridică în picioare, apoi se întinse să o
ajute.
Ea privi spre geamantan un moment lung, apoi puse ursuleţul sub braţ şi îi luă
mâna lui Wells.

263
 15. BELLAMY
Durase ceva să o convingă pe Clarke să se întoarcă în tabără. Ea insistase să
caute mai multe bucăţi din epavă, orice le-ar fi oferit vreo informaţie despre
ceilalţi colonişti. Dar, pe măsură ce umbrele se lungeau, pielea lui Bellamy se
înfiora într-un fel care nu avea nicio legătură cu răcoarea din aer. Era o prostie să
stea prea mult prin pădure, cu băştinaşii dând târcoale. Imediat ce micul lor spion
le va spune unde o poate găsi pe Octavia, Bellamy va porni după ei, cu suliţe şi
săgeţi, la naiba. Dar nu voia să dea ochii cu ei până nu era pregătit şi, categoric,
nu cu Clarke lângă el.
După o oră de căutări fără rezultat, Clarke fusese de acord că era timpul să se
întoarcă.
— Doar… încă o clipă, zise ea şi se precipită spre marginea luminişului.
Se opri în faţa unui copac plin cu flori albe. Părea fragil şi, cumva, prea mic
pentru toate florile acelea. Bellamy îşi aminti cum arăta Octavia când îşi punea
hainele mamei lor, straturi şi straturi de textile, şi defila prin faţa lui.
Clarke se ridică pe vârfuri, luă câteva flori din copac şi îngenunche să le aranjeze
în faţa mormintelor. Rămase acolo tăcută o clipă, cu capul plecat. Apoi veni şi îl
luă de mână pe Bellamy, conducându-l departe de cimitirul singuratic, uitat de
restul lumii. Pe drumul înapoi spre tabără, Clarke fu neobişnuit de tăcută. În cele
din urmă, Bellamy rupse tăcerea.
— Te simţi bine?
Întinse braţul, să o ajute să treacă peste un copac căzut, dar ea nici nu observă.
— Sunt bine, zise ea şi sări peste buştean, aterizând lin dincolo de el.
Bellamy nu zise nimic. Ştia că era mai bine să nu o forţeze. Clarke nu era genul
de fată care să încerce să-l zăpăcească. Avea să vorbească atunci când va vrea să
vorbească. Dar când o privi din nou, ceva la faţa ei făcu să i se strângă pieptul şi-
i făcu franjuri hotărârea. Nu părea doar serioasă sau chiar tristă – părea bântuită.
Se opri şi îşi puse braţele în jurul ei. Ea tresări scurt, fără să-i răspundă la
îmbrăţişare. Bellamy vru să se dea înapoi, dar se gândi mai bine şi o strânse mai
tare.
— Clarke, ce e?
Când ea vorbi, vocea îi era calmă.
— Nu pot să-mi iau gândul de la mormintele acelea. Aş vrea să ştiu ale cui sunt,
cum au murit…
Vocea ei se stinse, dar Bellamy ştia că se gândea la oamenii bolnavi pe care îi
lăsaseră în tabără.
— Ştiu. Dar, Clarke, oricine au fost oamenii aceia sunt morţi de mai bine de un
264
an. Nu ai fi putut face nimic să-i ajuţi.
Rămase tăcut o clipă.
— Şi gândeşte-te în felul următor – măcar au ajuns aici, pe Pământ, chiar dacă
nu pentru mult timp. Probabil că erau entuziasmaţi, chiar fericiţi.
Spre surprinderea lui, Clarke zâmbi, un zâmbet mic, dar suficient să-i alunge un
pic din tristeţea din privire.
— Ca atunci când eşti atât de fericit că ai vrea să asculţi jazz?1
— Ai vrea să asculţi jazz? Probabil că vrei să spui „fericit pentru că poţi asculta
jazz”. Atât de fericit, că inima începe să-ţi bată în ritm de jazz.
— De parcă tu ştii jazz, îi răspunse ea, încă zâmbind. Mare parte din muzica asta
a dispărut cu secole în urmă.
Bellamy se strâmbă.
— Poate pe Phoenix. Odată, am găsit un mp3 player vechi, cu nişte jazz pe el.
Ridică din umeri.
— Cel puţin aşa am presupus, că era jazz.
Sunase aşa cum se aşteptase mereu să sune jazzul, vesel, expresiv, liber.
— Şi cum sună un ritm de jazz?
— Mai degrabă e vorba despre cum îl simţi, zise el şi îi luă mâna.
Începu să bată un ritm pe braţul ei. Ea se înfioră, când degetele lui dansară pe
interiorul braţului ei.
— Deci, jazzul se simte ca un fel de gâdilat ciudat pe braţ?
— Nu pe braţ. În tot corpul. Îl simţi în gât…
Îşi duse degetele la gâtul ei şi bătu ritmul pe claviculă.
— În picioare…
Îngenunche şi bătu ritmul pe cizma ei, iar Clarke râse.
— În piept…
Se ridică şi îşi puse mâna blând pe inima ei, unde rămase nemişcat. Ea închise
ochii, iar respiraţia îi deveni sacadată.
— Cred că acum îl simt, îi zise.
Bellamy o privea uimit. Cu ochii închişi şi cu buzele uşor deschise, cu lumina
după-amiezii dansând în părul ei blond-roşcat părea una dintre zânele pe care i le
descria Octaviei în poveştile de seara. Îşi lăsă capul spre ea şi îşi atinse buzele de
ale ei. Ea îi răspunse la sărut pentru o clipă, apoi se trase înapoi încruntată.
— Parcă voiai să o luăm din loc? Suntem plecaţi de ceva vreme.
— E drum lung până în tabără. Poate că ar trebui să ne odihnim mai întâi.
Fără să aştepte răspunsul, Bellamy îşi lăsă mâinile în jos pe spatele ei şi o luă în
braţe, la fel cum o dusese ultima dată. Dar acum ochii ei străluceau şi îi priveau

1
Jazzed – în orig. (n.tr.).
265
pe ai lui, cu braţele prinse de gâtul lui. Încet, Bellamy se lăsă pe pământul
acoperit de muşchi şi frunze umede.
— E mai bine? îi şopti.
Clarke îi răspunse băgându-şi mâinile în părul lui şi sărutându-l. Bellamy închise
ochii şi o trase mai aproape, uitând de tot, în afară de trupul ei lipit de al lui.
— Ţi-e frig? întrebă ea, iar el îşi dădu seama că, la un moment dat, ea îi trăsese
tricoul peste cap.
— Nu, zise încet.
Ştia că era frig afară, dar nu simţea. Se ridică şi o privi, cum stătea cu părul
risipit pe iarbă.
— Ţie?
Îşi trecu degetele pe corpul ei, iar Clarke se încordă.
— Bellamy, şopti ea, ai făcut vreodată…
Nu termină propoziţia, dar nu era nevoie. Bellamy nu se grăbi să răspundă, o
sărută pe frunte, apoi pe nas, apoi pe buzele moi.
— Da, zise el în cele din urmă.
Îşi dădu seama după îmbujorarea ei că ea nu o făcuse şi fu oarecum surprins,
având în vedere trecutul ei cu Wells.
— Dar numai cu o singură persoană, adăugă el. Cineva la care am ţinut sincer.
Vru să spună mai mult, dar ezită. Toate acele amintiri despre Lilly erau învăluite
în durere. Şi singurul lucru la care dorea să se gândească în clipa aceea era fata
frumoasă de lângă el: o fată pe care nu voia să o piardă niciodată, indiferent ce s-
ar fi întâmplat.

— Pe bune? Le-ai luat pe toate? întrebă Bellamy surprins şi mai mult decât
impresionat.
Erau la ieşirea de urgenţă, din spatele centrului de îngrijire, practic, era trecut de
stingere, dar nimeni nu prea stătea cu ochii pe copiii mai mari, aşa că lui Bellamy
şi lui Lilly le era uşor să se întâlnească acolo. Lilly ridică farfuria cu prăjituri pe
care o furase din centrul de distribuire. Erau destinate unei ceremonii a
Comitetului de pe Phoenix, dar în clipa aceea erau pe cale să fie destinate
stomacurilor lor. Bellamy zâmbi.
— Chiar am avut o influenţă proastă asupra ta, nu-i aşa?
— Te rog. Nu te supraestima.
Lilly băgă în gură o tartă cu mere. Luă una cu vanilie – preferatele lui Bellamy –
şi i-o întinse.
— E un talent înnăscut.
Lilly ridică o sprânceană, într-un fel adorabil, astfel că Bellamy fu cuprins de o
dorinţă bruscă şi nebună de a o săruta. Dar ştia cum era mai bine să procedeze.
266
Mai sărutase fete, dar nu dusese la nimic bun, doar le zdruncinase creierii şi le
transformase într-un fel de hlizeli ambulante, care voiau mereu să îl ţină de
mână. Lilly era cea mai bună prietenă a lui. Să o sărute ar fi fost, categoric, o
greşeală.
— Pe asta păstreaz-o pentru Octavia, zise ea şi îi întinse o prăjitură cu fructe.
Bellamy puse prăjitura cu grijă pe treapta de lângă el, apoi se întoarse să o
devoreze pe a lui. Ştia din experienţă că cel mai bine era să scape de lucrurile
furate cât de repede putea. Lilly râse, iar el o privi rânjind.
— Ce e? o întrebă şi îşi şterse gura cu dosul palmei. Să nu îndrăzneşti să îmi
critici manierele de la masă. Nu e nicio masă în apropiere.
— De fapt, sunt curioasă, zise ea, cu prefăcută sinceritate, cum reuşeşti să îţi pui
atâta prăjitură pe faţă?
El o îmbrânci uşor şi râse.
— Cred că n-aş reuşi să mă mânjesc în halul ăsta nici dacă m-aş strădui.
— De acord.
Bellamy se întinse, luă glazura de pe o prăjitură şi i-o întinse pe bărbie şi peste
gură. Ea ţipă şi îl împinse, dar nu înainte ca el să apuce să îi pună şi pe vârful
nasului.
— Bellamy! Ai idee cu cât am fi putut vinde aia?
El se strâmbă. Era greu să iei în serios pe cineva mânjit cu glazură.
— Oh, crede-mă, imaginea asta e nepreţuită.
Expresia ei se schimbă în ceva ce nu prea reuşi să identifice.
— Da? întrebă ea încet.
El închise ochii, pregătindu-se să fie mânjit pe toată faţa, dar simţi buzele lui
Lilly pe ale lui. Îngheţă surprins o clipă, apoi o sărută şi el. Sărutul ei era blând şi
avea gust de zahăr. Când, în cele din urmă, ea se trase, o privi, întrebându-se ce
s-a întâmplat.
— Oh, zise ea, cred că am uitat ceva.
— Ce?
Bellamy se mişcă stânjenit. Ştiuse că fusese o idee proastă să o sărute pe cea mai
bună prietenă a lui, n-ar fi trebuit…
— Mi-a scăpat un loc, murmură Lilly şi îl trase spre ea, să îl sărute din nou.

Clarke se ridică atât de repede, că se lovi cu capul de bărbia lui Bellamy.

— Hei, zise el şi o luă de umeri. Clarke, e în regulă. Nu trebuie să facem nimic
acum.
O frecă pe spate, în cercuri lente. Îi simţea pielea rece prin tricou.
— Nu e asta, zise ea repede. Doar că… trebuie să îţi spun ceva.
El îi luă mâna şi îşi împleti degetele cu ale ei.
267
— Poţi să îmi spui orice, o asigură el.
Clarke îşi trase mâna, îşi duse genunchii la piept şi îi strânse puternic.
— Nu prea ştiu cum să o spun, începu ea, mai mult pentru ea decât pentru el.
Privi drept în faţă, fără să vrea sau fără să poată să îl privească în ochi.
— Am spus asta unei singure persoane şi nu a ieşit prea bine.
El îşi dădu seama instinctiv că se referea la Wells.
— Orice ar fi, putem găsi o soluţie.
În sfârşit, îşi întoarse faţa spre el, cu o expresie abătută.
— Eu n-aş face o astfel de promisiune.
Expiră, de parcă se dezumfla, apoi, cu poticniri, începu să vorbească. La început,
Bellamy crezu că povestea ei despre experimente era un fel de glumă. Nu-i venea
să creadă ce îi spunea, cum părinţii ei testaseră radiaţiile, cum fuseseră obligaţi
de vicecancelar să facă experimente pe copiii neînregistraţi. Dar o singură privire
în ochii ei şi îşi dădu seama că totul era îngrozitor de real.
— E monstruos, o întrerupse el, în cele din urmă, rugându-se ca ea să spună ceva
ca totul să aibă vreun sens, să îi explice de ce îi spunea toate acele lucruri atunci.
Brusc, un alt gând făcu să îi îngheţe sângele în vene.
— Octavia era neînregistrată, zise el încet. Urma şi ea să facă parte din micul
vostru experiment?
Se înfioră de groază, când şi-o imagină pe sora lui încuiată într-un laborator
ascuns, unde nimeni n-ar fi auzit-o plângând, unde nimeni nu ar fi ştiut că era
otrăvită încet, până avea să moară.
— Nu ştiu. Nu ştiu cum erau aleşi copiii. Dar era îngrozitor. M-am urât în fiecare
zi.
— Atunci de ce nu le-ai oprit? De ce părinţii tăi au omorât copii nevinovaţi? Cât
de diabolici puteau fi?
— Nu erau. Nu aveau de ales!
Era pe cale să plângă, dar lui Bellamy nu-i păsa.
— Sigur că aveau. Eu am ales să fac tot ce pot ca să o apăr pe Octavia. Iar tu ai
ales să stai pe margine şi să priveşti cum o grămadă de copii mor.
— Nu mereu am stat pe margine. Clarke închise ochii.
— Nu şi cu Lilly.
Lui Bellamy îi trebui un moment să înţeleagă ce spunea.
— Lilly? De acolo o ştiai? Lilly era unul dintre… subiecţii voştri?
Clarke aprobă gemând, iar vocea lui Bellamy se umplu de furie.
— Nu a murit de vreo boală misterioasă. A murit din cauză că părinţii tăi
criminali au făcut experimente pe ea.
Lilly. Singura persoană de pe navă căreia îi păsase de el, în afară de Octavia.
Singura persoană pe care o iubise vreodată. Se opri, în timp ce cuvintele lui
268
Clarke îi pătrunseră în minte.
— Ce vrei să spui că nu mereu ai stat pe margine?
Când ea nu răspunse, insistă.
— Vrei să spui că ai ajutat-o să fugă? E încă în viaţă?
— A fost prietena mea, Bellamy!
Lacrimile curgeau pe obrajii lui Clarke, dar el le ignoră.
— Ea mi-a spus cum să vorbesc cu băieţii şi m-a pus să promit că o să-mi las
părul desfăcut o dată pe săptămână. Obişnuiam să îi duc cărţi, iar ea le citea cu
voce tare, cu voci ca ale personajelor, până s-a îmbolnăvit prea rău şi i le-am citit
eu. Apoi, când mi-a cerut să o ajut, a trebuit, nu mi-a dat de ales…
— Să o ajuţi cum? întrebă el, cu voce joasă şi periculoasă.
— Eu… M-a implorat să fac durerea să dispară. Mi-a cerut…
Clarke suspină şi îşi şterse nasul cu dosul palmei.
— Să o ajut să moară.
— Minţi! zise el simţind cum i se face greaţă.
Cu o oră în urmă ar fi insistat că fata din faţa lui era incapabilă de aşa ceva, i-ar
fi apărat onoarea, până la moarte. Dar acum îi părea o străină monstruoasă.
— Ea n-ar fi spus aşa ceva niciodată, mârâi el şi se ridică în picioare. Ar fi făcut
orice să supravieţuiască jocului vostru bolnav.
— Bellamy, începu ea slab, nu înţelegi…
Vocea ei se stinse, în timp ce un suspin îi urcă în gât.
— Să nu îndrăzneşti să îmi spui ce înţeleg! i-o tăie el. Nu vreau să te mai văd
niciodată. Poţi să îţi oferi serviciile celor de pe Pământ. N-ar fi amuzant? O
întreagă populaţie de copii pe care să faci experimente.
Se răsuci pe călcâie şi plecă, lăsând-o pe Clarke singură şi tremurând în pădure.
Bellamy porni orbeşte printre copaci, străduindu-se să nu plângă. N-ar fi trebuit
să aibă încredere în Clarke, niciodată n-ar fi trebuit să-şi permită să se apropie de
ea. Învăţase cu mult timp în urmă că singura persoană pe care se putea baza era
el însuşi. Şi singura persoană care conta pentru el era Octavia. Deja pierduse prea
mult timp. Era momentul să-şi recupereze sora. Gata cu amabilităţile faţă de
pământeanca aceea. Gata cu joaca.

269
 16. WELLS
Wells nu ştia cum să se furişeze înapoi în tabără fără să fie văzuţi, deşi, de data
aceea, el şi Sasha nu aduceau mâncare – doar amintirile casei dărăpănate, care îi
rămăsese în minte ca un strat fin de praf. Când o văzu pe Clarke ieşind din
spatele unui copac mare, respiră uşurat.
Erau suficient de aproape de luminiş, astfel încât să i-o paseze pe Sasha lui
Clarke şi să pretindă că o însoţise pe prizonieră la baie. Ea l-ar ajuta. Dintre toţi
oamenii, Clarke îşi dăduse seama că era o prostie să o ţină pe Sasha legată în
baracă.
Wells ridică mâna în semn de salut, apoi observă că ceva nu era în regulă. Clarke
mereu se mişca sigură pe ea, fie că se ducea după o carte – în biblioteca de acasă
–, fie că se grăbea să examineze vreo plantă care îi atrăsese atenţia. Era un şoc să
o vadă că îşi târa picioarele de parcă trăgea după ea vreo greutate invizibilă.
— Clarke! o strigă el.
Schimbă o privire cu Sasha, care fu de acord să rămână unde era, apoi o luă la
fugă. Când se apropie, văzu că avea ochii roşii. Clarke, care asistase la procesul
părinţilor ei într-o tăcere de mormânt, plânsese?
— Te simţi bine?
— Da, zise ea privind drept în faţă şi evitând să-i întâlnească ochii.
Chiar şi fără lacrimi, ştia că minte.
— Haide, Clarke, zise el privind peste umăr, să se asigure că Sasha era suficient
de departe să nu audă, după toate prin câte am trecut – după toată durerea pe care
ne-am cauzat-o unul altuia –, nu crezi că îmi dau seama când ceva nu e în
regulă?
Ea aprobă suspinând, dar nu zise nimic. Wells se încruntă.
— S-a întâmplat ceva cu Bellamy?
Se aştepta să îl trimită la plimbare, dar, spre surprinderea lui, se uită la el, cu
ochii lucind de lacrimi.
— Îmi pare rău, Wells. Te-am pedepsit atât de mult timp. Ar fi trebuit să te
iert…
Vocea ei se stinse şi se întoarse dinspre el.
— E în regulă, zise Wells ezitând şi îşi puse un braţ în jurul ei. Cumva, ştia că
scuzele ei aveau legătură mai mult cu Bellamy decât cu el. Cu ce pot să te ajut?
Vrei să mă duc să îl caftesc?
— Nu, suspină ea, dar măcar zâmbi.
Înainte ca el să spună altceva, ochii i se făcură mari, când privirea ei prinse ceva,
peste umărul lui. Pentru o clipă, crezu că se uită la Sasha, dar când se întoarse şi
270
urmă privirea lui Clarke, neliniştea lui se transformă în groază. Ceva atârna de o
creangă a unui copac înalt şi gros, rotindu-se încet, în timp ce se lovea de
trunchi. E un om, se gândi Wells, înainte să îşi dea seama că era imposibil. Capul
nimănui nu avea cum să atârne aşa. Faţa nimănui nu putea să fie atât de vânătă.
În spatele lui, Clarke scoase un sunet pe care el nu-l mai auzise, pe jumătate
ţipăt, pe jumătate geamăt. Wells înaintă câţiva paşi, aşteptând ca mintea lui să-i
ofere o explicaţie, dar degeaba.
— Nu, zise el tare, clipind repede, să alunge imaginea, cum făcea cu mesajele de
pe cornee.
Dar imaginea care se rotea nu dispăru. Era o fată mică şi, cu toate că faţa îi era
atât de umflată că nu putea fi recunoscută, îşi dădu seama cine era după părul
negru strălucitor. Încheieturile subţiri şi mâinile mici care mereu îl surprinseseră
cu puterea lor.
— Priya, şopti Clarke în spatele lui.
Veni împleticindu-se până lângă el şi îl prinse de braţ. Pentru prima dată de când
aterizaseră pe Pământ, era prea îngrozită să facă altceva decât să se uite.
Frânghia care era înfăşurată în jurul gâtului fetei îi intrase în piele, piele care
fusese aurie cu câteva ore în urmă şi care acum era de un albastru-vânăt.
— Trebuie să o dăm jos, zise Wells, deşi ştia că nu mai puteau să o ajute.
Înaintă un pas clătinându-se, apoi îşi dădu seama că Sasha deja se urca în copac.
— Dă-mi cuţitul, zise ea şi începu să se târască de-a lungul crengii. Acum! îi
ordonă, când văzu că Wells nu se mişcă. Apoi el înaintă câţiva paşi împleticiţi, în
timp ce căuta prin buzunar după cuţit, pe care i-l întinse Sashei, care îl prinse cu
o singură mână. Fără o vorbă, ea tăie frânghia care o lega pe Priya de copac şi o
lăsă în jos cu grijă.
— Crezi că… că şi-a făcut asta singură? întrebă Wells şi se întoarse, în timp ce
Clarke verifică gâtul învineţit, să vadă dacă se mai simţea pulsul pe care, însă,
toţi ştiau că nu îl va mai simţi. Priya cea liniştită, săritoare, de neclintit. De ce să
fi făcut ea aşa ceva? Să îi fi fost îngrozitor de dor de casă? Sau simţise că nu
aveau nicio şansă? Sentimentul de vină începu să îşi croiască drum spre
suprafaţă, de dincolo de groază. Ar fi putut face mai mult ca ea să se simtă în
siguranţă?
— Nu, zise Sasha, cu voce tremurândă.
Coborâse din copac, iar acum era la câţiva metri în spatele lui.
— Încă nu sunt sigură, zise Clarke, fără să îşi ia ochii de la Priya. Va trebui să
mai verific urmele de pe gâtul ei, poziţia frânghiei…
Vocea i se stinse. Wells ştia că lui Clarke nu-i plăcea rolul de medic legist.
— Nu s-a sinucis, zise Sasha, mai ferm, de data aceea.
— Şi de unde ştii? întrebă Clarke şi, în sfârşit, îşi luă ochii de la Priya.
271
Wells nu îşi dădea seama dacă lui Clarke nu îi plăcea că îi era pusă la îndoială
autoritatea medicală sau intruziunea cuiva din afară în durerea ei.
— Picioarele ei, zise Sasha încet şi arătă spre ele.
Până în clipa aceea, Wells nu îşi dăduse seama că Priya avea picioarele goale.
Înaintă şi se uită mai atent, încercând să vadă despre ce vorbea Sasha. Pe tălpile
ei erau urme care la început i se păru că semănau cu urme de mizerie. Dar când
se apropie văzu că erau tăieturi, nişte tăieturi în formă de litere.
— Of, Doamne, zise Clarke.
Era un mesaj scris în carnea ei. Câte un cuvânt pe fiecare talpă mică. Plecaţi.
Acasă.

Nu mai trebuia să-şi facă griji pentru întoarcerea Sashei în baracă. În momentul
în care sunetul paşilor şi strigătele înăbuşite vestiră că oamenii veneau să vadă de
ce strigase Clarke, Wells o trimise pe Sasha înapoi în pădure, cu instrucţiuni să
se furişeze înapoi în luminiş, când se va face linişte. Pe măsură ce zvonurile
despre Priya se vor răspândi, luminişul se va umple de suficientă zarvă ca nimeni
să nu observe dispariţia ei.
Zece minute mai târziu, Eric şi o fată de pe Arcadia cărau trupul Priyei în jos pe
deal, în timp ce Antonio o escorta pe Clarke, care avea ochii holbaţi şi tremura.
Wells îşi dori să o fi putut ajuta el – mai ales având în vedere cât de supărată
fusese mai devreme în legătură cu Bellamy –, dar cineva trebuia să investigheze
locul crimei, înainte ca soarele să apună.
Se uită cum ceilalţi porneau în urma trupului. Îndată ce procesiunea funerară
improvizată dispăru după copaci, începu să se uite pe jos, încercând să îşi dea
seama dacă Priya fusese prinsă în pădure sau târâtă din altă parte. Wells încercă
să nu se gândească la cât de speriată trebuie să fi fost sau la ce trebuie să-i fi
făcut atacatorii ca să o forţeze să tacă. Încercă să nu se gândească dacă simţise
cuţitul intrând în tălpile ei sau dacă aşteptaseră să moară mai întâi şi abia apoi
scriseseră în carnea ei.
Se căţără pe creangă, să vadă resturile de frânghie. Părea să fie una dintre
frânghiile subţiri, din nailon, cu care legaseră pe navă cutiile cu provizii. Asta
însemna că pământenii fuseseră în tabăra lor. Pe măsură ce tot mai multe gânduri
sumbre puneau stăpânire pe determinarea lui, un alt ţipăt se auzi dintre copaci şi
făcu să îi tremure inima în piept.
Sasha.
Cu o singură mişcare sări de pe creangă şi o luă la fugă.
Ţipătul se auzi din nou, mai tare. Wells alergă mai repede, înjurând de fiecare
dată când aluneca pe noroi sau se împiedica de vreo piatră. Goni pe cărarea
formată de paşii celor care mergeau des spre izvor, urmând zgomotele, care îl
272
duceau mai adânc în pădure. Când trecu printr-o grămadă de tufişuri şi îi văzu pe
Sasha şi pe Bellamy, prima reacţie fu una de uşurare. Bellamy auzise şi el
ţipetele şi venise acolo repede. Dar apoi două detalii ale scenei îi săriră în ochi:
teama de pe faţa Sashei şi sclipirea metalică de la gâtul ei.
Bellamy avea braţul înfăşurat în jurul gâtului ei, pe la spate, şi ţinea apăsat pe
pielea ei ceva ascuţit şi lucios.
— Spune-mi unde au dus-o prietenii tăi pe sora mea, zicea el, cu ochii bulbucaţi.
Unde trăiesc oamenii tăi? Ce fac cu ea?
Sasha trase aer în piept şi şopti ceva ce Wells nu auzi. Cu un strigăt, el se repezi
şi îl puse pe Bellamy la pământ.
— Eşti nebun? strigă Wells şi dădu cu piciorul în bucata de metal – o bucată din
rămăşiţele navei – din mâna lui Bellamy.
Se întoarse spre Sasha, care îşi strânsese braţele în jurul taliei, tremurând.
— Eşti bine? o întrebă el mai blând.
Ea aprobă, dar când duse mâna la gât se murdări de sânge.
— Lasă-mă să văd.
Wells îi dădu la o parte părul să vadă mai bine. Era o rană mică, la baza gâtului,
dar numai o zgârietură. Avea să fie bine. Wells nu voia să se gândească ce s-ar fi
întâmplat dacă ar fi ajuns mai târziu.
— Ce naiba? strigă el întorcându-se spre Bellamy, care se ridica în picioare
clătinându-se.
Când Bellamy zări sângele de pe gâtul Sashei, parcă păli uşor, dar tonul lui era
ofensat.
— Făceam ce trebuia să fac pentru a o aduce pe Octavia înapoi. E evident că sunt
singurul căruia încă îi pasă de ce se întâmplă cu ea.
Se uită spre Sasha.
— Nu aveam de gând să îi fac rău. Am vrut doar să îi arăt că nu e un joc. E vorba
de viaţa surorii mele.
— Trebuie să stai naibii departe de ea, zise Wells păşind în faţa Sashei.
Faţa lui Bellamy se strâmbă într-un rânjet.
— Serios? De partea cui eşti, Wells? Cu fiecare zi care trece, şansele mele de a o
găsi pe Octavia scad. Ce crezi că face, e la un ceai cu pământenii? Se prea poate
să o tortureze.
Durerea din vocea lui făcu să se dezlănţuie ceva în pieptul lui Wells. Ştia cum se
simţea Bellamy, groaza şi disperarea care îl împingeau să se poarte astfel, pentru
că exact aşa se simţise şi el când aflase că Clarke urma să fie executată.
— Ştiu, zise Wells, străduindu-se să-şi păstreze tonul normal. Dar nu mai încerca
să răneşti pe cineva, da? Nu aşa trebuie procedat.
— Te rog, spuse Bellamy. Dacă aş fi încercat cu adevărat să îi fac rău, ar fi fost
273
plin de sânge pe jos acum.
— Ajunge! strigă Wells, cu voce dură. O duc pe Sasha înapoi în tabără. Îţi
sugerez să rămâi aici până o să fii pregătit pentru o discuţie raţională.
Wells o prinse pe Sasha de încheietură şi porni cu ea înapoi spre luminiş.
— Trădător, îl auzi pe Bellamy mormăind în barbă.
Încercă să-l ignore, dar nu reuşea să nu se întrebe dacă nu cumva Bellamy avea
dreptate. Era fraier că avea încredere în Sasha? Privi spre faţa ei, care era
împietrită, uitându-se drept înainte. Fără să vrea, în minte îi reveni o imagine cu
trupul spânzurat al Priyei. Au fost la noi în tabără. Folosiseră frânghia lor să o
omoare.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acolo, zise Wells încet. Te simţi bine?
— Da, sunt bine.
Dar vocea ei încă tremura şi o simţea şi pe ea tremurând. Apoi antebraţul ei se
răsuci şi îşi strecură palma în a lui, tot cu privirea aţintită în faţă şi cu chipul
impasibil. Wells nu zise nimic pe drumul înapoi spre tabără, doar se ţinură de
mâini.

274
 17. GLASS
— Nu te uita, zise Luke şi o trase pe Glass de lângă corpul de pe jos.
Ea întoarse privirea, înainte să apuce să vadă dacă era un gardian sau un civil. Nu
ştia nici măcar dacă era bărbat sau femeie. Glass nu era sigură la ce se aşteptase.
Chiar crezuse că podul se va deschide şi toţi cei de pe Walden şi de pe Arcadia
vor trece pe Phoenix calm şi în ordine, salutându-i politicos pe cei care îi lăsaseră
să moară? Nu, ştiuse că nu va fi simplu şi organizat. Dar nu se aşteptase la
hărmălaia care umpluse podul când se ridicase bariera, un asurzitor cor de
suspine, şi strigăte, şi ovaţii, şi ţipete. Nu se aşteptase să se audă o voce
masculină din difuzoare. În ultimii şaptesprezece ani, difuzoarele publice de pe
Phoenix fuseseră folosite doar pentru anunţurile stupide, înregistrate, citite de
aceeaşi voce feminină care semăna cu a unui robot. „Vă rugăm: nu uitaţi să
respectaţi ora stingerii” şi „Orice semne de boală vor fi raportate persoanelor
care monitorizează starea de sănătate”. Dar când primul val de oameni năvăli
peste pod, o voce cu totul diferită răsună peste vacarm.
— Toţi rezidenţii de pe Walden şi Arcadia trebuie să se întoarcă imediat pe
navele lor. Aceasta este singura avertizare. Toţi cei care trec vor fi împuşcaţi.
Să auzi vocea unui bărbat în difuzoare era la fel de derutant ca vederea podului
închizându-se, aproape ca şi cum nava ar fi fost capturată. Dar nici măcar acest
lucru nu era la fel de tulburător ca vederea unei duzini de gardieni mărşăluind
spre pod, cu armele ridicate. Chiar şi aşa, Glass nu se aştepta ca ei chiar să
împuşte pe cineva.
Se înşela.
Gardienii deschiseră focul asupra primului val de waldeniţi care traversară podul,
dar nici acest lucru nu fu suficient să oprească mulţimile care se buluciră spre
gardieni, să le ia armele. În câteva minute, Phoenix era plină de arcadieni şi
waldeniţi. La început, cei mai mulţi păreau doar uşuraţi că pot respira, trăgeau în
piept aerul cu oxigen. Dar apoi începură să se împrăştie pe Phoenix, luând cu ei
orice puteau, pe post de arme, şi intrând peste localnici, să fure. Rapid, situaţia
deveni violentă şi scăpă de sub control.
Luke o trase pe Glass într-o parte, în timp ce doi bărbaţi alergară pe lângă ei,
fiecare cu câte o cutie mare de batoane de proteine. Apoi o altă pereche de
waldeniţi coti, dar aceştia nu cărau provizii, trăgeau după ei un gardian care îşi
pierduse cunoştinţa. Glass duse mâna la gură îngrozită, privind cum capul
tânărului gardian se mişca dintr-o parte în alta. Pe un obraz avea o vânătaie mare
şi sângera dintr-o tăietură de pe umăr, lăsând în urmă o dâră de sânge. Îl simţea
pe Luke încordat lângă ea şi îl prinse de braţ, să îl oprească.
275
— Nu, îi şopti. Lasă-i să plece.
Luke privi cum cei doi cotiră cu gardianul târât şi dispărură, deşi încă le auzeau
râsetele pe coridor.
— Puteam să îi dobor, zise el îmbufnat.
În altă situaţie, poate că Glass ar fi zâmbit la indignarea lui, dar în clipa aceea
simţea o panică tot mai mare. Se gândea doar să o găsească pe mama ei şi să se
îndrepte spre puntea de lansare. Spera doar că era în siguranţă acasă, că nu îi
trecuse prin cap să se aventureze în haosul acela. Glass îşi iubea mama, dar ştia
că niciodată nu se descurcase prea bine în situaţii de criză. De-a lungul anilor, îşi
dăduse seama că existau unele bătălii cărora Sonja, pur şi simplu, nu putea să le
facă faţă. Astfel învăţase Glass să lupte pentru amândouă.

I se părea ciudat să se întoarcă singură de la magazinul de schimb, neînsoţită de

Cora sau Huxley, pălăvrăgind despre ce cumpăraseră sau plănuind cum să
ascundă de părinţii lor câte puncte cheltuiseră. Absenţa lor o făcu pe Glass mai
conştientă de cât de goale îi erau buzunarele. Cu doar câteva minute în urmă,
avusese în ele ultimul colier al mamei sale.
Mama lui Huxley apăruse la cabina cu bijuterii exact când Glass începuse să
negocieze cu vânzătorul în legătură cu câte puncte merita colierul.
— E un obiect frumos, scumpo, murmurase ea şi îi aruncase un zâmbet plin de
milă, înainte să se aplece să îi spună ceva unei femei pe care Glass nu o
recunoscuse.
Roşise, dar continuase să se tocmească. Ea şi mama ei aveau nevoie de punctele
acelea de raţie. Învârtindu-se pe acolo, simţise ochii tuturor pe ea. Cei de pe
Phoenix erau uşor şocaţi de scandalul din jurul familiei sale. Aventurile nu erau
ceva nou, dar ca cineva să se mute era un pas uriaş, având în vedere criza de
locuinţe. Şi, potrivit regulamentelor, doi oameni nu puteau să ocupe un
apartament de trei persoane, astfel că Glass şi Sonja fuseseră forţate să se mute
într-un apartament mai mic, într-o zonă nu tocmai bună. Acum, fără punctele de
raţie ale tatălui ei, care înainte păruseră fără sfârşit, trebuiau să vândă tot ce
aveau, să nu ajungă să trăiască doar cu apă şi pastă de proteine.
Glass coti pe hol şi răsuflă uşurată când văzu că era gol. Singurul avantaj al
faptului că trăiau într-un astfel de loc era că nu dădea peste oameni pe care îi
cunoştea. Sau pe care îi cunoscuse. Trecuseră săptămâni de când Cora abia dacă
o saluta pe hol şi o înghiontea pe Huxley, când îi zâmbea lui Glass. Wells era
singurul dintre prietenii ei care se purta de parcă nimic nu s-ar fi schimbat, dar el
începuse recent pregătirea ca ofiţer, iar asta îl ţinea atât de ocupat încât abia avea
timp să o viziteze pe mama lui la spital, nu să mai iasă cu Glass.
Apăsă cu palma pe senzorul uşii şi intră, strâmbând din nas. Vechiul lor
276
apartament mereu mirosea a fructe scumpe de seră şi a parfum şi încă nu se
obişnuise cu mirosul rânced, de neaerisit, al acelui apartament mai mic. Era
întuneric înăuntru, aşadar Sonja nu era acasă. Luminile erau conectate la senzorii
de mişcare. Dar, când Glass intră, nu se aprinseră. Era ciudat. Mişcă mâna în sus
şi în jos, dar tot nu se întâmplă nimic. Oftă. Acum trebuia să trimită o cerere
către administraţie şi avea să dureze o veşnicie. Cândva, tatăl ei i-ar fi trimis un
mesaj prietenului său Jessamyn – şeful unităţii de reparaţii – şi s-ar fi rezolvat
imediat. Dar Glass nu putea digera ideea de a cere favoruri de la tatăl ei.
— Glass? Tu eşti?
Sonja se ridică de pe canapea, o siluetă fără formă, în lumina slabă. Porni către
Glass, dar ţipă când se lovi de ceva care căzu pe podea.
— De ce stai în beznă? întrebă Glass. Ai trimis vreun mesaj celor de la
administraţie?
Sonja nu răspunse.
— O s-o fac eu, zise Glass iritată.
— Nu, nu o face. Nu va funcţiona.
Sonja părea ostenită.
— Ce vrei să spui?
Ştia că ar fi trebuit să se străduiască să fie răbdătoare cu mama ei, dar fusese atât
de exasperantă în ultima vreme.
— Senzorul nu e stricat. Ne-am consumat cota de curent şi nu mai avem puncte
de raţie să plătim.
— Cum? E ridicol. Nu ne pot face asta.
— Nu avem de ales. Va trebui să aşteptăm până…
— Nu aşteptăm, zise ea indignată.
Se răsuci pe călcâie şi ieşi din apartamentul întunecat.

Biroul tatălui Corei era la capătul unui coridor lung, unde lucrau cei mai mulţi
şefi de departament. Holul nu era foarte aglomerat – din experienţa ei, cei mai
mulţi dintre şefii desemnaţi de Consiliu petreceau foarte puţin timp în birouri –,
dar stomacul tot i se strânse la gândul că ar putea da peste unul dintre prietenii
tatălui ei.
Asistentul domnului Drake, un bărbat tânăr, pe care Glass nu îl recunoscu, stătea
la un birou şi aranja nişte cifre într-un holograf. Se uită la ea şi ridică o
sprânceană.
— Pot să te ajut?
— Trebuie să vorbesc cu domnul Drake.
— Mă tem că şeful resurselor e ocupat momentan. Ce-ar fi să lăsaţi un mesaj şi îl
voi anunţa…
277
— E în regulă. Îl voi anunţa eu.
Glass îi oferi un zâmbet încrezut, trecu pe lângă el şi intră în birou. Tatăl Corei
ridică privirea, din spatele biroului, când Glass intră. Pentru o clipă, doar o privi
surprins, dar apoi faţa lui fu acoperită de un zâmbet larg, prefăcut.
— Glass! Ce surpriză plăcută! Ce pot să fac pentru tine, scumpo?
— Puteţi să-mi reporniţi lumina. Sunt sigură că a fost doar o greşeală. Nu ne-aţi
lăsa intenţionat să stăm în beznă următoarea lună.
Domnul Drake se încruntă, bătând cu degetele în birou, şi deschise un fişier de
pe monitor.
— Ei bine, aţi depăşit raţia, aşa că, dacă nu mai aveţi puncte de transferat în cont,
mă tem că nu se poate face nimic.
— Amândoi ştim că asta e o minciună. Sunteţi şeful Resurselor, puteţi face orice
vreţi.
Îi aruncă lui Glass o privire rece, evaluatoare.
— Trebuie să mă gândesc la bunăstarea întregii Colonii. Dacă cineva consumă
mai mult decât i se cuvine, ar fi iresponsabil din partea mea să fac excepţii. Glass
înclină capul într-o parte.
— Deci faptul că aţi dat mită ca să aveţi acces la sere şi vindeţi fructe pe piaţa
neagră nu se pune ca excepţie? zise ea, cu prefăcută inocenţă.
Domnul Drake se înroşi.
— Habar nu am despre ce vorbeşti.
— Scuze. Probabil că am înţeles-o greşit pe Cora. O să-l rog pe prietenul meu
Wells să-mi explice. El ştie mult mai multe despre astfel de lucruri, din moment
ce e fiul cancelarului.
Domnul Drake rămase tăcut o clipă, înainte să-şi dreagă vocea.
— Cred că pot să fac o excepţie, de data asta. Acum ar trebui să pleci, am o
şedinţă.
Glass zâmbi larg.
— Mulţumesc foarte mult pentru ajutor, zise ea, apoi ieşi din birou, oprindu-se
doar pentru a-l saluta din cap pe asistent.
Când ajunse acasă, curentul era deja pornit.
— Tu ai făcut asta? întrebă Sonja, arătând uimită spre lumini.
— Doar am lămurit o mică neînţelegere, zise ea şi porni spre bucătărie, să vadă
care erau opţiunile pentru cină.
— Mulţumesc, Glass. Sunt foarte mândră de tine.
Glass simţi un imbold de satisfacţie, dar când se întoarse să îi zâmbească Sonjiei
îşi dădu seama că mama ei deja se dusese în dormitor. Zâmbetul ei dispăru
privind spre locul unde fusese mai devreme Sonja. Toată viaţa crezuse că nu va
fi niciodată la fel de frumoasă ca mama ei, la fel de fermecătoare. Dar poate că
278
ea avea să reuşească în privinţele în care mama ei eşuase. Va găsi o soluţie
pentru a obţine ce îşi dorea – ce avea nevoie –, chiar şi atunci când genele ei
lungi nu vor reuşi să convingă, când trupul ei nu va mai fi tânăr şi frumos. Va fi
mai mult decât drăguţă. Va fi puternică.

Holul unde se afla apartamentul lui Glass era surprinzător de pustiu. Nu era
sigură dacă era un semn bun sau rău. Cu inima bătându-i cu putere, se îndreptă
spre uşa lor şi apăsă cu degetul mare pe scanner, în timp ce Luke îi puse o mână
pe umăr, să o liniştească. Dar, înainte ca aparatul să îi citească amprenta, uşa se
deschise.
— Of, Doamne, Glass!
Într-o clipă, braţele mamei sale erau în jurul ei.
— Cum te-ai întors? Podul e închis…
Vocea ei se stinse, când îl văzu pe Luke. Glass se pregăti ca uşurarea Sonjei să se
transforme în dispreţ, la vederea lui, a băiatului pe care îl acuza că îi distrusese
viaţa. Dar, spre surprinderea ei, Sonja păşi afară şi îi luă mâna lui Luke.
— Mulţumesc, zise cu demnitate. Mulţumesc că ai adus-o înapoi.
Luke aprobă, evident, neştiind cum să răspundă, dar bunele lui maniere şi
autocontrolul câştigară, ca de obicei.
— De fapt, Glass a fost cea care m-a adus. Aveţi o fiică foarte curajoasă, doamnă
Sorenson.
Sonja zâmbi, îi dădu drumul lui Luke şi-o cuprinse cu braţul pe Glass.
— Ştiu.
Îi conduse înăuntru, în sufrageria mică, dar curată. Glass privi în jur, dar nu văzu
niciun semn că mama ei ar fi împachetat sau vreo altă intenţie de a pleca.
— Ce se întâmplă pe aici? întrebă, fără să stea pe gânduri. Au idee cât va mai
ţine oxigenul? Au vreun plan de evacuare?
Sonja scutură din cap.
— Nimeni nu ştie. Cancelarul nu a ieşit din comă, tot Rhodes e la conducere.
Glass simţi tristeţe pentru Wells, trecuseră trei săptămâni; era posibil ca tatăl lui
să nici nu-şi revină. Nu la timp să reuşească să plece de pe navă.
— Şi ce le spun oamenilor? întrebă Glass, privind-o pe mama ei.
Cu o noapte înainte să fugă, îi văzuse pe mama ei şi pe Rhodes împreună şi
păruseră mai apropiaţi decât ar fi trebuit să fie nişte simpli prieteni. Dar Sonja
doar scutură din cap.
— Nimic. Nu s-a mai anunţat nimic.
Oftă şi se întristă.
— Dar oamenii vorbesc, desigur. Odată ce au închis podul, a devenit clar că… ei
bine… că situaţia nu se îmbunătăţeşte.
279
— Dar navele? A zis cineva ceva?
— Nu oficial. Intrarea spre puntea de lansare e tot închisă, din câte ştiu. Dar
oamenii au început să se îndrepte spre ea, să fie pregătiţi.
Nu era nevoie să spună mai mult. Nava era prevăzută cu suficiente nave pentru
populaţia iniţială de pe Colonie. După secole în spaţiu, numărul oamenilor era de
patru ori mare. Nici măcar controlul sever al populaţiei, adoptat cu un secol în
urmă, nu reuşise să ajute prea mult.
Pentru copiii de pe Phoenix, numărul limitat de nave fusese mereu doar un motiv
de glume. Când cineva răspundea greşit în clasă sau o dădea în bară în timpul
unui joc pe pista gravitaţională, unul dintre prieteni avea inevitabila replică: „O
să dăm altcuiva locul tău de pe navă”. Râdeau fără probleme, deoarece se
presupunea că oamenii vor sta pe Colonie cel puţin încă un secol. Iar când, în
sfârşit, aveau să se întoarcă pe Pământ, va fi suficient timp ca navele să îi ducă
pe toţi pe rând. Nimeni nu îşi imaginase vreodată ce s-ar întâmpla dacă ar fi
nevoie de o evacuare rapidă. Perspectiva era prea sumbră.
— Ar trebui să plecăm, atunci, zise Glass ferm. Nu are rost să aşteptăm un anunţ.
Până atunci, va fi prea târziu. Toate locurile vor fi ocupate.
— Să îmi iau lucrurile, zise Sonja, apoi privi în jur şi făcu un scurt inventar al
puţinelor ei bunuri.
— Nu avem timp, zise Luke şi o luă de braţ pe mama lui Glass, conducând-o
spre uşă. Nimic nu merită să pierdem şansa de a pleca pe Pământ.
Sonja aprobă, cu ochii scânteind de teamă, şi îl urmă pe Luke spre uşă.
Pe măsură ce se apropiau de puntea de lansare, coridoarele erau tot mai
aglomerate – pline cu phoenicieni neliniştiţi, unii cu bagaje şi copii după ei, alţii
doar cu hainele făcute boccea. Luke o prinse pe Glass cu o mână şi pe Sonja cu
cealaltă, îndrumându-le prin mulţime, spre casa scării. Glass încercă să evite
contactul vizual cu oricine. Nu voia să îşi amintească feţele lor, când se va gândi
la moarte.

280
 18. CLARKE
— Nu e grav, îi zise Sashei, când îi termină de curăţat rana de la gât şi se
întoarse să caute prin cutia lor cu bandaje, care se împuţinau.
Clarke ezită, neştiind dacă să folosească sau nu unul dintre puţinele bandaje
rămase. Deşi rana Sashei nu era adâncă şi cu siguranţă avea să se vindece
singură, ar fi fost bine să poată să facă ceva.
— O să fii bine, îi zise, dorindu-şi să poată spune la fel şi despre fata întinsă în
celălalt capăt al barăcii, cu faţa desfigurată acoperită cu o pătură, pe care nimeni
nu voia să o dea la o parte.
Clarke ceruse să mai examineze trupul Priyei, înainte să o îngroape, să vadă dacă
era vreo dovadă importantă pe care ea şi Wells puteau să o fi ratat, din cauza
şocului şi a groazei.
Wells îi făcu semn din cap, de la uşă, unde stătea de pază, iar Clarke îl urmă
afară.
— Bellamy a luat-o razna, îi şopti el şi îi explică ce făcuse, cum încercase să o
oblige pe Sasha să-i dea o informaţie pe care ea nu o avea. Trebuie să vorbeşti cu
el.
Clarke oftă. Nu se îndoia că ea îl făcuse să fie aşa; faptul că îi spusese despre
Lilly îl înnebunise. Dar nu îşi închipuia că poate să îi spună lui Wells ce se
întâmplase în pădure.
— Nu o să mă asculte, îi zise privind prin luminiş, cumva uşurată, dar şi
dezamăgită că nu îl vedea pe Bellamy pe acolo.
— O să-l caut, zise Wells obosit. Vrei să rămâi aici, cu ochii pe Sasha? Dacă
Bellamy se întoarce şi nu o găseşte, ne va omorî pe toţi.
Se strâmbă auzind cum sunau cele spuse, apoi închise ochii şi îşi frecă tâmplele.
Mâna lui Clarke se întinse spre el fără să vrea, obişnuită să-i ciufulească părul,
de câte ori stresul îl făcea să semene în mod ciudat cu tatăl său. Se opri la timp
şi, în schimb, îi puse mâna pe umăr.
— Ştii că nu e vina ta, da?
— Da, ştiu.
Cuvintele sunară mai tăios decât intenţionase, pentru că oftă şi scutură din cap.
— Scuze, adică, mulţumesc.
Clarke aprobă, apoi se uită peste umăr, spre baraca-infirmerie.
— Chiar trebuie ca ea să stea acolo? Îmi pare nemilos să o punem să stea atât de
aproape de…
Se opri, înainte să spună cadavru.
— Priya.
281
Wells se înfioră, apoi se uită cu un aer de revoltă spre cealaltă parte a
luminişului, unde stătea Graham cu prietenii lui. Erau prea departe să audă, dar
privirile lor se mutau de la mormântul pe care îl săpa Eric la infirmeria din
spatele lui Wells şi Clarke.
— Cred că e mai bine să o ţinem departe de ceilalţi, deocamdată. Nu putem risca
să îi enervăm pe pământeni, dacă i se întâmplă ceva. Uite ce au făcut deja, fără să
îi provocăm.
Vorbea calm, logic, pe acelaşi ton pe care îl folosea când era vorba despre cărat
apa şi făcut focul, dar era ceva în expresia lui care o făcea pe Clarke să se întrebe
dacă nu cumva avea şi alt motiv pentru care dorea să o ştie pe Sasha în siguranţă.
— Bine, aprobă ea.
După ce Wells plecă, trase aer în piept şi se întoarse în baracă. Sasha stătea cu
picioarele încrucişate pe pat şi îşi plimba degetul de-a lungul bandajului de la
gât.
— Încearcă să nu îl atingi, zise Clarke şi se puse pe marginea propriului pat. E
curat, iar mâinile tale nu sunt.
Mâinile Sashei căzură în poală şi aruncă o privire spre Priya.
— Îmi pare rău, zise ea, nu pot să cred că i-au făcut asta.
— Mulţumesc, zise Clarke încordată, neştiind cum să reacţioneze.
Dar când văzu că durerea de pe faţa Sashei era reală, se înmuie.
— Îmi pare rău că am adus-o aici, cu tine. Nu e pentru mult timp.
— E în regulă. Nu trebuie să vă grăbiţi. E important să petreci timp cu cei morţi.
Noi întotdeauna aşteptăm până la al treilea apus, să îngropăm pe cineva.
Clarke se uită la ea.
— Vrei să spui că lăsaţi corpul afară?
Sasha aprobă.
— Oamenii jelesc diferit. E important să oferi tuturor ocazia să îşi ia rămas-bun.
Se opri şi o privi pe Clarke gânditor.
— Presupun că pe Colonie e altfel. Moartea e mai rară acolo, nu? Aveţi
medicamente pentru orice?
Vocea ei era un amestec de curiozitate şi nostalgie, lucru care o făcu pe Clarke să
se întrebe ce fel de provizii aveau cei de pe Pământ şi câţi oameni pierduseră din
astfel de lipsuri.
— Pentru multe. Dar nu pentru orice. Un prieten şi-a pierdut mama acum câţiva
ani. A fost groaznic. A stat în spital multe luni, dar în final nu au avut ce să-i
facă.
Sasha îşi duse genunchii la piept. Îşi dăduse jos cizmele negre din piele şi
rămăsese în şosetele groase, care i se întindeau până în sus pe gambe.
— Mama lui Wells, nu-i aşa?
282
Clarke clipi surprinsă.
— El ţi-a spus?
Sasha se întoarse şi începu să se joace cu tivul neregulat al bluzei negre.
— Nu, doar mi-am dat seama că a suferit mult. Se vede în ochii lui.
— Ei bine, a provocat şi el ceva suferinţă, zise Clarke, ceva mai dur decât
intenţionase.
Sasha ridică privirea şi se uită la ea cu o expresie mai degrabă curioasă decât
jignită.
— Nu toţi am făcut asta? Ştii, e ciudat. Când mă gândeam la copiii de pe
Colonie, îmi imaginam că toţi eraţi complet lipsiţi de griji. În fond, ce probleme
puteaţi avea? Aveaţi roboţi care să vă ajute, medicamente care permiteau oricui
să trăiască până la 150 de ani şi vă petreceaţi toată ziua înconjuraţi de stele.
— Roboţi? repetă Clarke, simţind că se încruntă. Unde ai auzit asta?
— Din poveştile oamenilor. Ştiam că probabil cele mai multe nu erau adevărate,
dar era amuzant să ni le închipuim.
Se opri, cu un aer ruşinat, apoi se încălţă din nou cu cizmele.
— Vino, vreau să îţi arăt ceva.
Clarke se ridică încet.
— I-am spus lui Wells că vom rămâne aici.
— Deci el e şeful?
Era o întrebare nevinovată, dar tot o irită pe Clarke. Da, Wells se străduise să
evite haosul în tabără, dar asta nu însemna că el trebuia să le dea tuturor ordine.
— Nu e şeful meu. Deci, unde mergem?
— E o surpriză.
Văzând că ezită, Sasha oftă.
— Încă nu ai încredere în mine?
Clarke cântări întrebarea.
— Cred că am încredere în tine la fel cum am în oricine de aici. La urma urmei,
nu eşti pe Pământ pentru că ai comis o infracţiune.
Sasha se uită la ea confuză, dar, înainte să aibă timp să întrebe ceva, Clarke se
întoarse să îşi verifice scurt pacienţii. Molly şi Felix erau la fel, dar era ceva
ciudat la buzele fetei de pe Walden. Păreau pătate cu ceva, era sânge? Clarke îşi
reprimă o tresărire, când îşi aminti de ultimele zile ale lui Lilly, când gingiile ei
sângeraseră atât de tare, încât abia mai putea vorbi. Dar când luă o haină să
şteargă sângele de la gura fetei, aceasta se şterse uşor, de parcă era…
— Eşti gata?
Clarke se întoarse cu un oftat şi aprobă. Poate că Sasha putea să-i arate nişte
plante medicinale pe care le foloseau pământenii. În faza aceea, era gata să
încerce orice.
283
Deschise uşa şi ieşiră în luminiş.
— E în regulă, le strigă ea băiatului şi fetei pe care Wells îi pusese să păzească
baraca, pe un ton cât mai autoritar. O duc doar la baie.
Fata se uită la ele neîncrezătoare, dar băiatul aprobă.
E în regulă, îl văzu Clarke mimând către fată, care tot nu era convinsă.
Clarke nu o învinovăţi. Încă nu exista nicio dovadă care să susţină cele spuse de
Sasha despre rebelii de pe Pământ. După ce trecură de linia copacilor, Clarke
simţi fiori pe ceafă şi începu să se întrebe dacă fusese o idee bună să plece în
pădure doar cu Sasha. Un gând teribil îi trecu prin minte. Dacă Sasha fusese cea
care îi omorâse pe colonişti?
Mergeau tăcute. Sasha se opri să examineze o plantă ce creştea de-a lungul unui
buştean căzut, dar Clarke se gândea doar la cât de mult se îndepărtaseră de tabără
şi dacă cineva ar auzi-o strigând. Îi tot revenea în minte Priya, faţa ei vânătă şi
umflată şi cuvintele teribile scrise pe tălpile ei.
Îşi ridică privirea şi o văzu pe Sasha uitându-se la ea.
— Scuze, ce ziceai?
— Ziceam doar că probabil ar trebui să smulgeţi astea, cresc îngrozitor de
aproape de tabăra voastră.
Clarke se uită la buştean, observând bobiţele roşii.
— Alea sunt bune? întrebă, brusc, incapabilă să îşi aducă aminte când mâncase
ultima dată.
— Nu! Sunt foarte otrăvitoare, zise Sasha şi se întinse să o împiedice să le
atingă, deşi Clarke nici nu se apropiase de ele.
Un gând îi străbătu mintea lui Clarke, apoi inima.
— Care sunt simptomele?
Sasha ridică din umeri.
— Vomiţi mult, cred. Practic, nu te poţi da jos din pat vreo săptămână.
Clarke trecu în revistă rapid simptomele copiilor bolnavi: greaţă, febră, oboseală.
— Of, Doamne, murmură ea, amintindu-şi de pata de la gura lui Molly. Asta e,
zise şi se întoarse spre Sasha. De asta le e rău. Probabil că au mâncat din astea.
Sasha făcu ochii mari, apoi îi zâmbi.
— Deci se vor face bine. Se spune că nu trebuie să te apropii de ele, dar, dacă nu
mănânci o tufă întreagă, nu sunt fatale.
Clarke răsuflă uşurată.
— Există vreun fel de antidot?
— Din câte ştiu eu, nu. Dar un prieten a mâncat câteva, îndemnat de cineva. Ar
fi trebuit să vezi expresia de pe feţele părinţilor lui când au aflat, oh, Doamne.
Dar după vreo săptămână şi-a revenit complet, adică s-a apucat de alte năzbâtii.
Deci cred că trebuie doar să aştepţi.
284
Clarke zâmbi şi, înainte să se gândească mai bine, o îmbrăţişă.
— Aşadar, unde mă duceai? întrebă ea, brusc, fericită că era în pădure. Parcă nu
mai fusese de o veşnicie în altă parte decât în baraca-infirmerie.
— Mai mergem. Nu mai avem mult.
Porniră din nou şi, după vreo zece minute, Sasha se opri, se uită peste umăr – să
se asigure că nu era nimeni prin preajmă –, apoi dădu la o parte nişte tufişuri şi
lăsă să se vadă intrarea într-un fel de tunel, în partea laterală a dealului.
— Pe aici, zise Saha. Vino. Eşti în siguranţă.
Din nou, Clarke simţi o urmă de nelinişte, când se gândi cât de departe erau de
tabără. Dar când văzu zâmbetul Sashei, expresia de nerăbdare de pe faţa ei,
suspiciunea îi dispăru. Ei erau cei care o capturaseră pe Sasha, care o legaseră,
nu îi dăduseră mâncare, o ţinuseră departe de ai ei. Dacă ea avea încredere în
Clarke, atunci îi datora acelaşi lucru.
O privi pe Sasha cum se apleacă şi dispare în grotă, apoi trase aer în piept şi o
urmă. Simţi o strângere în piept, când se trezi înconjurată de beznă. Întinse
braţele lateral, încercând să-şi dea seama cât de mare era spaţiul acela. Apoi
ochii i se obişnuiră cu lumina slabă şi văzu că grota era mai mare decât camera ei
de pe Colonie. Era suficient aer şi suficient loc să stai drept, în picioare.
Suprafaţa murdară de pe jos era acoperită cu grămezi de obiecte. Le recunoscu
pe unele – cum ar fi scaune rupte, de pe navă, şi o tabletă veche, ca acelea pe
care le dădeau copiilor să se joace, pe Colonie –, dar erau şi multe lucruri pe care
nu le recunoştea: bucăţi de metal care semănau cu cele pe care ea le descoperise
în pădure, dar nu erau chiar la fel.
— Ce sunt toate astea? întrebă Clarke şi îngenunche, să examineze un vas de apă
crăpat.
— Le-am găsit după prăbuşirea primei nave, zise Sasha încet. Coloniştii au lăsat
mare parte din ele unde a căzut nava, dar eu nu am putut să le las acolo, pur şi
simplu. Mi-am petrecut toată viaţa închipuindu-mi cum e pe Colonie, iar când
am dat peste lucruri reale, de acolo… a trebuit să aflu mai multe.
Se întinse şi luă tableta, cu un zâmbet ironic.
— Presupun că nu folosiţi astea să vă chemaţi roboţii.
Clarke se pregăti să facă o glumă despre trimiterea unui robot să facă ceva de
mâncare, când o sclipire argintie îi fură privirea. Sasha îi urmă privirea.
— Acela e preferatul meu, zise ea şi îl luă de jos. Cred că e…
— Un ceas, zise Clarke, brusc, paralizată. Sasha o privi amuzată şi i-l întinse.
— Te simţi bine?
Clarke nu răspunse, nu putea să răspundă. Îşi trecu degetul peste cadran, apoi,
tremurând, peste brăţara argintie.
— Clarke, o strigă Sasha, parcă de undeva de departe. Ce e?
285
Ea întoarse ceasul încet, deşi nu avea nicio îndoială, ştia ce va vedea. Erau acolo.
Trei litere scrise în metal. D.B.G.
Era al tatălui său, un ceas care fusese transmis în familia ei de la strămoşul lor
David Bailey Griffin, de când acesta îl luase cu el pe Phoenix, chiar înainte de
Exod. Clarke clipi rapid. Nu putea fi adevărat. Probabil că avea halucinaţii.
Ceasul acela nu avea cum să ajungă pe Pământ. Tatăl ei îl purtase ultima dată
când îl văzuse, cu câteva clipe înainte să moară. Înainte să i se facă injecţia letală
şi să i se dea drumul în spaţiu. Îşi trecu degetul peste brăţară şi se înfioră. Parcă
ţinea de mâini o stafie.

Până la urmă, o lăsară să-şi ia rămas-bun de la tatăl ei. Deoarece Clarke fusese
judecată, dar nu şi condamnată încă, gărzilor li se permise să o escorteze până la
centrul medical. Din păcate, decizia cancelarului venise prea târziu să o poată
vedea pe mama ei. Îşi dădu seama că mama ei nu mai era, încă înainte ca
gardienii să îi spună, vedea asta pe feţele lor. O conduseră într-o zonă a centrului
medical în care nu mai fusese. Cei care învăţau medicina nu participau la
execuţii. Tatăl ei stătea pe un scaun, într-o încăpere care, la o primă privire, părea
o sală de examene oarecare, doar că acolo nu erau dulapuri cu medicamente,
bandaje şi nici echipament medical – nimic din ce ar fi fost necesar pentru a
salva o viaţă. Doar instrumentele necesare pentru a-i pune capăt.
— Clarke, zise tatăl ei, cu un zâmbet care nu îi ajunse la ochii mari, bântuiţi. O
să fie bine.
Vocea îi tremura, dar continua să zâmbească. Ea se desprinse din mâinile
gardienilor şi zbură spre el. Îşi promisese că nu va plânge, dar degeaba. Când îi
simţi braţul în jurul ei, un val de suspine îi trecu prin tot corpul. Lacrimile îi
curgeau pe faţă şi pe umerii tatălui ei.
— Trebuie să fii curajoasă, zise el, cu voce răguşită. O să te descurci, trebuie
doar să fii puternică. Aniversarea ta de optsprezece ani nu e departe; te vor
rejudeca atunci şi vei fi graţiată. Trebuie să fii.
Vocea lui deveni o şoaptă.
— Ştiu că vei fi bine, fata mea curajoasă.
— Tată, suspină ea. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, niciodată n-am vrut…
— Timpul a expirat, zise brusc unul dintre gardieni.
— Nu!
Clarke îşi înfipse unghiile în umărul tatălui ei, refuzând să-i dea drumul.
— Tată, nu, nu-i lăsa, nu!
El o sărută pe creştet.
— Nu e un rămas-bun, scumpo. Eu şi mama o să te revedem în rai.
Rai? se gândi Clarke nedumerită. Pe neaşteptate, versul vechiului cântec îi apăru
286
în minte. Raiul e un loc pe Pământ. Cum putea să se gândească la ceva atât de
ridicol, într-un astfel de moment? El îi luă mâinile şi i le strânse în ale lui. Încă
purta ceasul, nu i-l confiscaseră. Să i-l ceară? Ar fi fost ultima ei şansă să aibă
ceva care să îi amintească de el. Dar gândul la tatăl ei care l-ar da jos cu mâini
tremurânde, lăsându-şi încheietura ciudat de goală, când îl vor lega de masă, era
prea mult pentru ea.
Un gardian o prinse de braţ.
— Haide.
Clarke strigă, ca arsă.
— Nu! ţipă ea şi încercă să se elibereze. Dă-mi drumul!
Ochii tatălui ei se umplură de lacrimi.
— Te iubesc, Clarke!
Clarke îşi înfipse picioarele în podea, dar fără folos. O traseră cu spatele.
— Te iubesc, tată, zise ea, printre suspine. Te iubesc.

Clarke strângea ceasul atât de tare, că îi amorţise palma. Îşi ţinea privirea pe
secundar, dar desigur că nu se mişca; ceasul se oprise cu ani în urmă. Când îl
întrebase pe tatăl ei de ce îl purta, îi spusese: „Treaba lui nu mai e să îmi arate
timpul, ci să ne amintească de trecutul nostru, de toate lucrurile care sunt
importante pentru noi. Poate că nu mai ticăie, dar poartă în el amintirea fiecărei
vieţi pe care a măsurat-o. Bate cu ecoul a milioane de bătăi de inimă”.
Acum ea le ţinea pe ale tatălui ei.
— Te simţi bine? întrebă Sasha şi îi puse o mână pe umăr.
Tresări şi se întoarse.
— De unde ai ăsta?
— Din pădure. La fel ca restul obiectelor. Unul dintre colonişti trebuie să îl fi
pierdut când s-au prăbuşit. L-aş fi înapoiat, dar până să-l găsesc dispăruseră toţi.
Era posibil? Era posibil ca tatăl ei să fi fost trimis pe Pământ, în ziua aceea, în
loc să fie executat? Dar mama ei? Ştia că era o nebunie, dar nu-i venea în minte
vreo altă explicaţie pentru faptul că ceasul ajunsese acolo. De drept, ar fi trebuit
să i-l dea ei, după moartea tatălui ei, dar fiind şi ea închisă fusese arhivat,
împreună cu alte obiecte istorice, parte a moştenirii colective de pe navă. Şi
totuşi nu era pe Colonie, închis într-o cutie prăfuită din arhive. Era acolo, pe
Pământ.
Se gândi la momentul când îşi luase rămas-bun de la tatăl ei, cum îi spusese că o
va revedea în rai. Întotdeauna i s-a părut ciudat să spună asta, ea nu prea crezuse
niciodată în viaţa de apoi. Chiar fusese un mesaj? Poate că el dorise ca ea să se
gândească la versurile cântecului şi să facă legătura, pentru că, evident, nu putea
să-i spună aşa ceva în faţa gardienilor?
287
Clarke avu nevoie de tot autocontrolul să nu îi spună Sashei totul. Era disperată
să povestească această teorie, să aibă pe cineva să îi confirme că nu era nebună.
Probabil, Sasha îi văzuse pe părinţii ei. Dar cum Sasha se uita la ea cu o expresie
de confuzie şi milă, doar se bâlbâi:
— Ceasul ăsta… îmi pare cunoscut.
Speranţa creştea în ea şi umplea crăpăturile din inima ei frântă şi ştia că n-ar
suporta să rămână fără acea speranţă. Nu încă. Nu până nu afla sigur ce se
întâmplase cu coloniştii. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât îi părea mai
realizabil. Poate că părinţii ei făcuseră parte din prima expediţie. Fuseseră
condamnaţi la moarte, dar poate că tatălui lui Wells i se făcuse milă de ei. Nu
putuse să îi cruţe public, dar poate că reuşise să îi trimită în prima misiune
secretă pe Pământ. La urma urmei, pe cine era mai bine să trimită, dacă nu pe cei
care studiaseră planeta toată viaţa?
— Sasha, zise ea, folosindu-se de toată puterea pentru a-şi păstra calmul, trebuie
să îl văd pe tatăl tău. Trebuie să aflu nişte lucruri despre prima expediţie.
Sasha se uită la ea, cu faţa, brusc, impenetrabilă. În cele din urmă, aprobă.
— Cred că e în regulă. Dar nu pot să te duc chiar până la adăpost. Va trebui să
aştepţi în pădure, să mă duc după el. Nu mă vor ierta niciodată, dacă te duc
înăuntru.
— E în regulă. Înţeleg.
— Vrei să mergi chiar acum?
Clarke aprobă. Pieptul îi era atât de încordat de nelinişte, că nu era sigură că va
mai putea respira mult timp, darămite să mai şi vorbească.
— Bine. S-o facem.
Clarke o urmă pe Sasha afară din grotă, iar după ce ochii lor se obişnuiră cu
lumina, porniră. Sasha începu să-i explice traseul, dar Clarke abia o auzea. Nu se
oprea din a-şi trece degetele peste metalul rece al ceasului, în timp ce în minte
întorcea pe toate feţele cele întâmplate. Era atât de distrasă, încât atunci când
Sasha se opri brusc, dădu peste ea.
— Ce se întâmplă? Am ajuns deja?
Sasha se întoarse şi duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă. Dar era prea
târziu. Peste o clipă, cinci siluete ieşiră dintre copaci. Wells, Graham şi alţi trei,
pe care Clarke îi mai văzuse cu Graham. Adunau lemne să mai facă săgeţi, iar
beţele lungi şi ascuţite pe care le aveau păreau mai ameninţătoare decât fuseseră
în luminiş.
— Ce naiba? strigă Graham, în timp ce unul dintre slugarnicii lui o prinse pe
Sasha de braţ. Privirea lui se îndreptă furioasă spre Clarke.
— O ajutai să fugă?
— Graham, strigă Wells, grăbindu-se spre ei, termină!
288
Graham alergă spre Clarke şi îi răsuci braţul la spate. Doi dintre prietenii lui
apărură în spate şi o înconjurară.
— Chiar ţi-ai forţat norocul, de data asta, doctore. Vii cu noi, mârâi Graham.
Clarke îi privi pe băieţi, cântărind opţiunile. Nu avea cum să se bată cu ei şi îi
blocau calea.
— Ascultă, începu ea, încercând să găsească o modalitate de a explica de ce o
dusese pe Sasha atât de departe în pădure, dar, înainte să termine propoziţia,
Graham se îndoi brusc şi îi dădu drumul la braţ.
Pentru moment, Clarke nu realiză ce se întâmplase. Apoi o văzu pe Sasha
zbătându-se în mâinile băiatului care o ţinea şi înţelese că ea îl lovise pe Graham,
să îi ofere ocazia să fugă. Privirea ei se aţinti asupra ochilor verzi ai Sashei, care
mimă un fugi.
Clarke aprobă scurt, recunoscătoare, înainte să o ia la fugă, lăsându-i pe toţi în
urmă.

289
 19. BELLAMY
Împacheta din nou. O mai făcuse de două ori, dar de fiecare dată ceva îl adusese
înapoi. Octavia dispăruse în timpul incendiului. Clarke fusese muşcată de şarpe.
Dar acum pleca de tot. Se săturase de jocurile lui Wells şi de trădarea lui Clarke.
În timp ce îndesa câteva batoane de proteine în buzunar, un nou val de furie urcă
în pieptul lui, gândindu-se la ce renunţase pentru a o aduce pe Clarke în siguranţă
înapoi în tabără. Pierduse urma Octaviei şi irosise mai multe zile aşteptând ca
fata de pe Pământ să vorbească. Ar fi trebuit să o lase pe Clarke în pădure, să-i
lase mâinile să se umfle, căile respiratorii să se închidă, să nu mai poată rosti
niciodată vreo minciună. O torturase pe Lilly, apoi fusese suficient de prefăcută
să pretindă că Lilly îşi dorise să moară.
Nu avea multe de luat. O pătură. Arcul. Câteva tablete de purificat apa. El şi
Octavia se vor descurca. Înainte ca Wells să-l doboare, fata de pe Pământ
şoptise: „Patru mile nord-vest. Pe la jumătatea drumului în sus pe munte”.
Bellamy nu ştia ce va găsi acolo, poate că Sasha voise să spună că ceilalţi ai ei
trăiau pe munte sau că grupul de rebeli fusese văzut pe acolo. Poate că era o
capcană. Dar în clipa aceea era tot ce ştia şi nu avea de gând să mai piardă
vremea.
Plecă fără să îşi ia rămas-bun de la nimeni. N-aveau decât să creadă că se ducea
la vânat. Wells dispăruse şi nu era nici urmă de Clarke, slavă Domnului. Nu
credea că ar mai putea să o privească. Gândul că aproape se culcase cu fata care
o ucisese pe Lilly era suficient să îl facă să vomite.
Cu cât punea o distanţă mai mare între el şi tabără, cu atât îi era mai uşor să
respire. Aerul mirosea altfel aici decât între copacii din apropierea luminişului.
Poate că erau alte specii de copaci sau solul era altfel, dar mai era ceva. Mirosul
de frunze, de pământ şi de ploaie fusese amestecat secole la rând, neperturbat de
oameni. Părea mai curat acolo, mai pur, un loc unde nimeni nu rostise vreo vorbă
şi nimeni nu plânsese.
Soarele începea să apună şi, cu toate că iuţi pasul, ştia că nu va ajunge înainte de
a se întuneca. Ar fi fost mai bine să caute un loc unde să înnopteze şi să continue
dimineaţă. Era nesăbuit – şi periculos – să exploreze zone necunoscute noaptea,
mai ales odată intrat pe teritoriul pământenilor.
În depărtare, auzi sunetul slab al unei ape curgătoare. Îl urmă şi se trezi pe malul
unui mic râu. Era atât de îngust, încât copacii de pe ambele maluri se uneau în
unele locuri, formând un arc de frunze verzi şi galbene. Bellamy scoase vasul
pentru apă, îngenunche şi îl scufundă în râu. Se înfioră uşor, când apa rece îi
trecu peste mână. Dacă acum îi era rece, cum avea să fie la iarnă? Nu găsise
290
haine pentru vreme rece, printre proviziile lor. Fie arseseră la aterizare, fie, cel
mai probabil, Consiliul nu se aşteptase ca cei o sută să supravieţuiască suficient
de mult încât să aibă nevoie de ele. Se întoarse pe mal, întrebându-se dacă merita
să folosească una dintre tabletele de purificare a apei, când fu surprins de o
mişcare. Când se întoarse, privirea îi căzu pe un animal mic, roşcat, cu păr lung,
care stătea pe mal şi îşi întindea botul spre apă. Simţind prezenţa lui Bellamy,
întoarse capul spre el. Avea blană albă în jurul ochilor mari şi urechi exagerat de
mari, care se mişcau înainte şi înapoi, în timp ce îl privea. Picături de apă îi
atârnau de mustăţile lungi şi, în ciuda expresiei intense a animalului, părea mai
degrabă un copil cu faţa mânjită de pastă de proteine decât un prădător.
Bellamy zâmbi. Văzuse câteva specii de animale prin pădure, dar niciuna care să
pară a comunica atât de evident. Înainte să se gândească mai bine la asta, întinse
mâna.
— Bună!
Nasul negru al creaturii se mişcă, scuturând picăturile de apă de pe mustăţi.
Bellamy se aştepta să se întoarcă şi să o ia la fugă, dar, spre surprinderea lui,
înaintă ezitant câţiva paşi, mişcând coada stufoasă şi roşcată dintr-o parte în alta.
— Hei, zise el din nou, e în regulă, nu-ţi fac nimic.
Era destul de sigur că era o vulpe. Animalul adulmecă aerul din nou, apoi veni
spre el şi îl înghionti uşor. Bellamy zâmbi când nasul lui umed şi mustăţile ude îi
atinseră pielea.
— Bellamy?
Se răsuci la auzirea numelui, iar vulpea o luă la fugă. La câţiva metri de el era
Clarke, cu un rucsac pe umăr şi o expresie de surprindere pe faţă.
— N-am vrut să o sperii, zise ea, urmărind vulpea cu privirea.
— Mă urmăreşti? i-o tăie Bellamy şi se ridică în picioare.
Nu-i venea să creadă că îl găsise, exact când, în sfârşit, pusese ceva distanţă între
el şi tabără. Când, în sfârşit, pleca.
— Nu contează, scutură el din cap, nici măcar nu vreau să ştiu.
— Nu te urmăream, zise încet şi înaintă câţiva paşi. Vreau să-i găsesc pe
pământeni.
Bellamy se uită la ea uimit.
— De ce? întrebă în cele din urmă.
Ea făcu o pauză. Fusese o vreme când el crezuse că poate citi gândurile lui
Clarke şi poate vedea dincolo de zidurile ridicate de ea. Dar Bellamy îşi dădu
seama atunci că totul fusese doar în mintea lui. Îşi dorise foarte mult să aibă pe
Pământ pe cineva în care să poată avea încredere, dar nu ştiuse absolut nimic
despre ea.
— Eu… cred că părinţii mei au fost în primul grup de colonişti. Trebuie să aflu
291
ce s-a întâmplat cu ei.
Bellamy se holbă la ea. Cu siguranţă, nu se aşteptase ca ea să îi spună asta. Dar
se forţă să-şi reprime curiozitatea. În niciun caz nu avea de gând să o lase pe
Clarke să îl atragă în vreuna dintre nebuniile ei.
— Sasha mi-a spus cum să ajung unde trăiesc. Zicea că e la distanţă de mai puţin
de o zi de mers de aici.
— Atunci, mai bine ţi-ai vedea de drum, i-o tăie el.
Bellamy începu să adune lemne. Fără să-i spună o vorbă, aranjă vreascurile într-
o grămăjoară, scoase un chibrit din rucsac şi aprinse un foc mic. N-avea decât să
plece ea înainte. Când, în sfârşit, ridică privirea, o văzu pe Clarke stând în acelaşi
loc. Lumina flăcărilor se reflecta în ochii ei şi o făcea să pară mai tânără şi mai
inocentă. Dincolo de furie, simţi o pornire afectuoasă, nu pentru fata care stătea
în faţa lui, ci pentru cea care ea pretindea că era. Oare acea Clarke chiar era acolo
înăuntru, undeva? Clarke cea care putea să fie foarte serioasă într-o clipă şi să
izbucnească în râs în următoarea? Fata care considera miraculos tot ce vedea pe
Pământ şi care îl sărutase de parcă el fusese cea mai mare descoperire?
— Arăţi ciudat stând acolo. Vino aici sau pleacă, îi zise morocănos.
Clarke se apropie de foc, îşi dădu jos rucsacul şi se lăsă încet pe pământ. Un vânt
rece trecu printre copaci, iar ea îşi duse genunchii la piept, înfiorându-se. Cu
doar câteva zile în urmă, el şi-ar fi pus braţele în jurul ei, dar în clipa aceea
braţele îi atârnau pe lângă corp, ca două greutăţi. Nu era sigur că îşi dorea ca ea
să rămână. Dar nici nu îi spuse să plece.
Petrecură următoarea oră privind în tăcere flăcările ce dansau, ascultând trosnetul
vreascurilor şi ecoul vântului deasupra lor.

292
 20. GLASS
Era mai rău decât orice coşmar. Chiar şi în cele mai negre momente ale ei Glass
nu se imaginase călcându-şi în picioare vecinii, în încercarea de a-şi asigura un
loc înaintea lor pe navă. Trecu pe lângă una dintre fostele ei profesoare, care se
chinuia să tragă după ea o geantă mare, pe coridorul aglomerat.
— Lasă-l! strigase Glass către ea, gonind.
Dar cuvintele ei se pierdură prin nebunia de ţipete, tropăituri şi suspine. În faţă,
tatăl Corei stătea pe mijlocul coridorului, privind disperat dintr-o parte în alta,
scanând mulţimea dezlănţuită, după soţia şi fiica lui. Le striga numele, clipind
repede, evident, încercând să le transmită mesaje prin cornee. Dar eforturile lui
erau în zadar. Reţeaua căzuse şi dispozitivele erau inutile. Până să reuşească ei să
coboare scările şi să ajungă pe coridorul care ducea la puntea de lansare, era atât
de aglomerat, încât abia se mai puteau mişca. Luke făcea tot posibilul să-şi
croiască drum printre oameni, cât mai aproape de zid, trăgându-le pe Glass şi pe
Sonja după el. Glass gemu, când se lovi de un bărbat care strângea ceva în braţe.
Îl ţinea cu atâta grijă, încât ea presupuse că era un copil, dar când trecu grăbit pe
lângă ea, îşi dădu seama că era o vioară. Se întrebă dacă era vreun muzician sau
doar un iubitor de muzică, unul care se gândise să ia acel obiect din camera de
conservare, singurul lucru pe care, se pare, nu putea să îl lase în urmă.
Mulţi dintre cei din mulţime nu erau de pe Phoenix; nu că mai conta asta. Nu mai
erau phoenicieni, waldeniţi sau arcadieni. Erau cu toţii disperaţi, îngroziţi, gata
să facă orice le stătea în putere să scape de pe nava aceea condamnată.
Până recent, ideea unui colaps al Coloniei o preocupase pe Glass la fel de mult
ca aceea a unei explozii solare, ceva ce ştia că se va întâmpla în cele din urmă,
dar mult după ce ea nu va mai fi. Îşi aminti când avea şapte ani, anul în care
grupul ei de la şcoală învăţase despre modul în care funcţiona nava. Unul dintre
ingineri îi condusese în camera motoarelor şi le arătase mândru un sistem de
ventilaţie complex şi o serie de camere pneumatice. Toate maşinăriile şi
generatoarele păruseră atât de solide, şi lucioase, şi invincibile, de parcă ar fi
putut ţine o veşnicie. Ce se întâmplase între timp?
Un strigăt răsună din celălalt capăt al coridorului şi generă alte strigăte pe hol.
— Cineva trebuie să fi reuşit să deschidă uşa spre puntea de lansare, zise Luke
încet.
— Crezi că a fost vicecancelarul? întrebă Glass.
Nu era clar cine era la conducere sau de la cine îşi primeau ordinele gardienii
rămaşi. Cei câţiva care încă mai erau în uniforme îşi abandonaseră posturile şi se
alăturaseră mării de trupuri, să îşi croiască drum spre nave. Teroarea din aer era
293
palpabilă. Mulţimea se împinse brusc înainte, iar Sonja se clătină strigând, în
momentul în care glezna ei se suci.
— Oh, nu, zise şi făcu un pas împleticit, cu ochii plini de durere şi panică.
— Luke.
Glass îl trase de mânecă.
— Cred că mama s-a lovit!
— Sunt bine, insistă Sonja, printre dinţii strânşi. Nu vă opriţi. Vă ajung din urmă.
— Nu, zise Glass, cu o senzaţie de déjà vu.
Când avusese nouă sau zece ani, pe Phoenix se organizase un exerciţiu de
evacuare. Totul fusese bine pregătit, din timp. Când sunaseră alarmele, copiii
ieşiseră din clase şi se îndreptaseră doi câte doi spre puntea de lansare. Cei mai
mulţi dintre ei fuseseră într-un fel de dispoziţie exuberantă, pentru că plecaseră
de la şcoală, dar lui Glass i se păruse un chin îngrozitor. Consiliul chiar avea de
gând să-i trimită pe copii pe Pământ fără părinţi? Cum avea să fie dacă trebuiau
să plece fără să îşi ia rămas-bun? Fusese suficient să o aducă în pragul plânsului,
deşi, din fericire, nu observase nimeni, în afară de Wells. El o luase de mână,
ignorând chicotelile şi tachinările, şi o ţinuse aşa până la finalul exerciţiului.
Luke le trase pe amândouă într-o parte a holului, apoi se aplecă, astfel încât să
ajungă la nivelul ochilor mamei lui Glass.
— Totul o să fie bine, o asigură el. Acum arătaţi-mi unde vă doare. Ea îi arătă.
Luke se încruntă, apoi se întoarse.
— Va trebui să vă duc eu.
— Oh, Doamne, mormăi Glass, simţind cum i se taie brusc respiraţia.
Deja rămăseseră în urmă faţă de mulţime, nu-şi permiteau să încetinească mai
mult.
— Luke? se auzi o altă voce.
Glass se întoarse şi o văzu pe Camille privindu-i. Avea obrajii roşii, de parcă
alergase, iar transpiraţia i se vedea pe părul care îi ieşise din coada de cal.
— Eşti aici! Ai reuşit!
Ignorând-o pe Glass, îl îmbrăţişă pe Luke, apoi îl prinse de braţ.
— Navele se umplu. Trebuie să ne mişcăm repede! Vino cu mine!
O parte din îngrijorare dispăru de pe faţa lui Luke, în timp ce îi zâmbi uşurat
fostei lui iubite, fostei lui prietene din copilărie, pe care o ştia de-o viaţă, cum îl
ştia Glass pe Wells.
— Camille, slavă Domnului că eşti bine! Când Glass mi-a spus ce ai făcut, eu…
vocea lui se stinse.
— În fine. Nu avem timp. Tu du-te înainte, îi zise şi îi făcu semn din cap. Venim
şi noi într-o clipă.
Camille se uită de la Luke la Sonja şi la Glass şi se întunecă la faţă.
294
— Trebuie să vii, zise ea privindu-l doar pe el. Nu vei reuşi să ajungi, dacă va
trebui să ai grijă de ele.
— Nu le las, zise Luke, cu voce brusc dură.
Camille se uită de la Luke la Glass, dar, înainte să apuce să răspundă, fu împinsă
dintr-o parte de un bărbat înalt, care îşi făcea loc pe coridorul aglomerat. Luke o
prinse pe Camille de braţ, să o echilibreze, iar ea îşi puse mâna peste a lui.
— Vorbeşti serios? Luke, fata aceea nu merită să mori pentru ea.
Chiar şi prin vuietul mulţimii, Glass auzea veninul din vocea lui Camille. Luke
scutură din cap, de parcă ar fi încercat să împiedice cuvintele să se apropie prea
mult de el şi, chiar dacă îi aruncă lui Camille o privire nemulţumită, Glass simţi
un val rece de frică. Camille voia ca Luke să meargă cu ea, iar Camille nu se
oprea până nu obţinea ce voia.
— Nu o cunoşti. Nu ştii ce a făcut, insistă Camille.
Glass o avertiză din privire. Nu va îndrăzni să-i spună secretul, nu? Nu acolo şi
atunci, nu după ce o ajutase să ajungă în siguranţă pe Phoenix. Aveau o
înţelegere. Dar ochii lui Camille nu se lăsau citiţi. Erau duri şi întunecaţi.
— Nu ştiu despre ce crezi că vorbeşti, dar o iubesc. Şi nu plec nicăieri fără ea.
Luke îi luă mâna lui Glass şi o strânse tare, înainte să se întoarcă din nou spre
Camille.
— Uite ce e, îmi pare rău că eşti supărată, dar nu am vrut să te fac să suferi şi nu
cred că…
Camille îl întrerupse cu un râs amar.
— Crezi că e din cauză că m-ai părăsit pentru ea?
Făcu o pauză. În clipa aceea scurtă, Glass simţi cum inima îi îngheaţă în piept.
— Nu te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat, de fapt, cu Carter? De ce
infracţiune a fost acuzat, brusc?
Luke se uită la ea.
— Ce ai putea şti tu despre asta?
— A fost arestat pentru că a încălcat legea populaţiei. Aparent, o fată de pe
Phoenix l-ar fi declarat tatăl copilului ei nelegitim.
O femeie cu un copil se opri şi se uită la Camille, dar apoi îşi luă privirea de la
grupul lor şi îşi continuă drumul.
— Nu, şopti Luke.
Strânsoarea lui pe braţul lui Glass deveni mai puternică. În jurul lor, oamenii
strigau şi alergau spre nave, dar Glass nu putea urni nicio celulă din corpul ei.
— Nici măcar nu s-au sinchisit să facă un test ADN, din câte am auzit. Doar au
crezut-o pe mica târfă. Cred că ea încerca să îl apere pe adevăratul tată. Dar,
sincer, ce fel de persoană ar face aşa ceva?
Luke se întoarse spre Glass.
295
— Nu e adevărat, nu?
Era mai mult o implorare decât o întrebare.
— Glass. Nu poate fi adevărat.
Ea nu zise nimic. Nu era nevoie. Luke vedea adevărul scris pe faţa ei.
— Oh, Doamne, şopti şi se îndepărtă cu un pas de ea.
Închise ochii şi gemu.
— Nu… le-ai spus că a fost Carter?
Când Luke deschise ochii, privirea îi ardea cu o furie mai rea decât orice şi-ar fi
putut închipui Glass.
— Luke… eu…
Încercă să vorbească, dar cuvintele i se stinseră pe buze.
— I-ai făcut să îmi omoare cel mai bun prieten.
Vocea lui era goală, de parcă ar fi fost golit de emoţii.
— A murit din cauza ta.
— Nu am avut de ales. Am făcut-o să te salvez pe tine!
Înainte ca vorbele să îi iasă din gură, îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să spună
asta.
— Aş fi preferat să mor, zise el încet. Mai bine aş fi murit decât să las un om
nevinovat să fie pedepsit în locul meu.
— Luke, şopti Glass şi se întinse spre el.
Dar el deja se întorsese în direcţia punţii de lansare, lăsând degetele lui Glass să
prindă aerul.

296
 21. WELLS
— Îmi pare rău, zise Wells şi îi dădu drumul Sashei, cu un oftat.
Nu fusese foarte surprins când el şi ceilalţi dăduseră peste Sasha şi Clarke în
pădure, îndreptându-se, cu siguranţă, spre tabăra pământenilor. Nici măcar nu
putea să se înfurie pe Clarke, ea făcea doar ceea ce ar fi făcut şi el. Avusese
nevoie de fiecare dram de voinţă să se întoarcă spre Graham, cu o privire
condescendentă, şi să-i spună să se întoarcă în tabără.
— Mă ocup eu de asta. Tu bagă-te în apă. Aia pare să doară, adăugă, cu o privire
semnificativă spre organele genitale ale lui Graham, unde îl lovise Sasha.
Unul dintre băieţi chicoti. Se uitară nesiguri unii la alţii, apoi se îndreptară spre
râu. Fără să spună altceva, Wells o duse pe Sasha înapoi în tabără şi rămase
tăcut, până când se îndepărtară suficient de ceilalţi.
— Îmi pare rău pentru tot, continuă apoi.
Nu era suficient, dar avea nevoie să o spună, oricum.
— Ar fi trebuit să îţi dăm drumul de mult.
Să o ţină pe Sasha prizonieră păruse logic la început, dar acum Wells nu se putea
uita la urmele de pe încheieturile ei, fără să simtă dezgust şi regret.
Dacă acum ar fi aterizat următoarea navă, iar tatăl lui ar fi fost în ea, ce ar fi
crezut? Ce i-ar spune lui Wells, când ar afla că, practic, răpiseră primul
pământean pe care îl întâlniseră? L-ar fi considerat pe fiul său un erou sau un
tâmpit? Un laş sau un criminal?
— E în regulă, zise Sasha şi îşi lăsă capul într-o parte, de parcă încerca să îl vadă
pe Wells dintr-o altă perspectivă. Deşi, pentru o clipă, chiar am crezut că eşti
furios. Coborî vocea şi încercă să îl imite. „Mă ocup eu de asta.”
— De ce să fiu furios?
Sasha îl privi curioasă. Cerul serii era de un portocaliu intens, iar lumina ce
pătrundea printre frunze făcea ca ochii ei verzi să lucească.
— Pentru că se presupune că sunt prizoniera ta.
Wells îşi întoarse privirea, brusc, jenat.
— Îmi pare rău că m-am lăsat dus de val. Cu toţii am fost speriaţi, după Asher şi
Octavia, şi nu am ştiu ce altceva să fac.
— Înţeleg, zise ea încet.
Se opriseră amândoi şi, cu toate că lumina scădea, Wells nu se grăbea să ajungă
înapoi în tabără.
— Vrei să ne odihnim un pic? întrebă el şi arătă spre un buştean acoperit de
muşchi, aflat în faţa lor.
— Sigur.
297
Se aşezară şi pentru ceva timp niciunul dintre ei nu zise nimic. Wells se uita
drept în faţă, privind cum copacii deveneau doar siluete, până când erau aproape
imposibil de distins. Apoi se uită spre Sasha şi observă că îl fixa cu o expresie pe
care nu o mai văzuse de mult timp. Nu de când el şi Clarke stăteau pe puntea de
observare, împărţind noutăţile pe care le păstraseră toată ziua unul pentru altul,
ştiind că celălalt era singura persoană din univers cu care voiau să le împartă.
— Nu e vina ta, zise ea, rupând tăcerea. Făceai ce credeai că e mai bine pentru a-
i ţine în siguranţă. Nu e uşor să iei astfel de decizii. Ştiu. Şi mai ştiu şi care e
diferenţa dintre Wells cel care încearcă să fie lider şi Wells cel care e doar un
băiat.
— E ciudat că spui asta, zise surprins.
— Ce anume?
— Că vezi diferenţa dintre mine ca lider şi ca persoană.
— Cred că am zis băiat, îl corectă.
Simţea zâmbetul din vocea ei. Deasupra lor, florile unuia dintre ciudaţii copaci
nocturni sclipeau roz, de parcă petalele se agăţau de bucăţi din apus.
— Ei bine, m-am promovat.
— Categoric, persoană e un pas înainte faţă de băiat, aprobă Sasha cu gravitate.
Deşi nu sunt sigură că fac parte din aceeaşi specie.
El se întinse şi atinse uşor o şuviţă din părul negru mătăsos care îi cădea pe
umeri.
— Încă nu sunt sigur dacă noi doi suntem din aceeaşi specie.
Ea zâmbi şi îl împinse jucăuş cu umărul, apoi se trase lângă el.
— De ce e ciudat, totuşi? întrebă ea.
Wells aproape că uitase ideea de la care pornise, atât era de pierdut în privirea ei,
în ochii care luceau în lumina serii.
— Oh, mereu mă gândeam astfel la tata. Exista cancelarul şi exista tata. Uneori,
mi se părea că erau două persoane complet diferite.
— Ştiu exact ce vrei să spui, zise ea încet. Tatăl tău va fi foarte mândru de tine,
când va veni.
Dacă va veni, se gândi el. Rămase tăcut, în timp ce durerea deja familiară îi
strânse pieptul.
— Uite!
Sasha arătă spre cer, unde prima stea curajoasă se vedea ieşind din întuneric.
— Pune-ţi o dorinţă.
— O dorinţă? repetă Wells, întrebându-se dacă auzise bine.
Sasha arătă spre cer.
— Trebuie să îţi pui o dorinţă, când apare prima stea.
Wells se întoarse spre ea, să vadă dacă glumea, dar faţa ei era sinceră.
298
Trebuie că era vreun obicei de pe Pământ, îşi dădu el seama. Dacă stelele ar fi
îndeplinit dorinţe oamenilor din spaţiu, viaţa lui ar fi fost cu totul altfel. Mama
lui ar fi fost încă în viaţă. Tatăl său nu ar fi fost împuşcat. Nu avea nimic de
pierdut, aşa că închise ochii. Se gândi că îşi dorea ca tatăl lui să vină pe Pământ,
apoi îşi dădu seama ce ar fi gândit tatăl lui despre asta. Nu suntem născuţi pentru
noi înşine. Eu îmi doresc ca Bellamy să o găsească pe Octavia şi să putem trăi în
pace cu pământenii.
Se uită din nou la Sasha, care îl privea zâmbind.
— Nu vrei să ştii ce îmi doresc? o tachină, dar ea scutură repede din cap.
— Nu! protestă. Nu ai voie să spui nimănui dorinţele tale. Trebuie să fie secrete.
Wells ştia destule despre păstrarea secretelor, în fond, învăţase de la cei mai bun.

Wells nu reuşise să uite de minciuna tatălui său. Petrecuse săptămâna de după

ziua lui mult mai atent la tot ce făcea sau spunea cancelarul, sperând că vreun
detaliu cât de mic îi va explica de ce minţise când spusese că nu ajunsese la cină
din cauza unei şedinţe de Consiliu. Dar nimic. Tatăl său pleca exact la aceeaşi
oră în fiecare dimineaţă, înainte ca luminile circadiene de pe hol să înceapă să
alunge întunericul, şi se întorcea la timp să o sărute pe mama sa pe obraz, înainte
ca ea să meargă la culcare – fusese foarte obosită în ultima vreme – şi să-l
întrebe pe Wells despre şcoală. Mamei lui îi plăcea să spună în glumă că
întrebarea „cum te-ai descurcat la examenul de analiză matematică” era pentru
cancelar echivalentul lui „te iubesc şi sunt mândru de realizările tale”. Wells ştia
că tatăl său chiar lucra până târziu, pentru că se furişase de multe ori până la
biroul său şi îşi lipise urechea de uşă. De fiecare dată, inima lui, care bătea
nebuneşte, fusese liniştită de vocile din Consiliu, care discutau pe tonuri obosite,
sau de zăngănitul cănii tatălui său pe birou, când mai lua câte o gură de ceai.
Atunci de ce nu putea scăpa de sentimentul că tatăl său ascundea ceva, ceva
important? Până la Ziua eroilor, Wells abia reuşi să îl privească pe tatăl său fără
o senzaţie de disconfort. Niciodată nu-i plăcuse sărbătoarea aceea, când trebuia
să petreacă toată dimineaţa între părinţii lui, străduindu-se să nu pară plictisit, în
timp ce îi vizitau pe copiii de pe Walden şi de pe Arcadia. De când ţinea minte,
pe durata ceremoniei se uita pe furiş la crengile Copacului Edenului. Dacă privea
din unghiul potrivit, putea să îşi închipuie că era un explorator pierdut prin
pădure. Uneori, se lupta cu un tigru înfometat. Alteori, construia o barcă, să
meargă cu ea pe vreun râu periculos.
Dar în anul acela nu putea să îşi ia ochii de la tatăl său. Cancelarul, care în mod
normal privea întregul proces cu un zâmbet fad, se uita cu atenţie la unul dintre
orfanii de la Centrul de îngrijire Walden. Era atât de neobişnuit, că Wells se trezi
vorbind.
299
— Ce se întâmplă? îi şopti tatălui său.
— Despre ce vorbeşti?
Cancelarul îi aruncă o privire scurtă şi tăioasă, înainte să îşi întoarcă atenţia către
copilul de la Centrul de îngrijire, care începuse să recite o poezie învăţată pentru
acea ocazie. Furia clocotea în pieptul lui Wells.
— Ce ascunzi?
De data aceea, cancelarul se uită la el.
— Habar n-am despre ce vorbeşti, zise el rostind cuvintele foarte lent. Acum taci
şi poartă-te frumos, înainte să ne faci de râs, pe mine şi pe mama ta.
Tonul lui era normal – sacadat, sigur pe el –, dar era ceva diferit la el, era în ochii
lui ceva ce Wells nu mai văzuse niciodată.
Teamă.

— Poţi să îmi spui dacă dorinţa ta se va împlini totuşi, şopti Sasha. Stătea atât de
aproape de el, încât îi simţea respiraţia pe obraz.
— Cum? zise surprins.
— Dorinţa ta. S-a împlinit?
— Oh, zise brusc, confuz. Ar trebui să se întâmple imediat? Pentru că a mea s-ar
putea să dureze o vreme.
— Înţeleg.
Era o uşoară dezamăgire în vocea ei, lucru care îl nedumeri.
— Tu ce ţi-ai dorit?
Sasha se întinse şi îl sărută. Wells ezită o clipă, un milion de gânduri i se
învârteau prin cap, dar Sasha îşi puse braţele în jurul taliei lui şi toate gândurile
dispărură. O trase spre el, pierdut în sărutul ei. În cele din urmă, ea se desprinse
şi îşi întreptă gura spre urechea lui.
— Asta mi-am dorit, îi şopti, iar respiraţia ei îl gâdilă. El îi dădu la o parte de pe
faţă o şuviţă de păr.
— Mă bucur că dorinţa ta s-a împlinit.
Se simţea de parcă ar fi putut rămâne cu Sasha în pădure pentru totdeauna. Nu îşi
dorea nimic mai mult decât să-şi petreacă noaptea privind stelele, folosind
fiecare strălucire argintie drept scuză să îşi lipească buzele de ale ei. Dar desigur
că aceea nu era cu adevărat o opţiune. Nu suntem născuţi pentru noi înşine.
Wells nu putea să-i abandoneze pe ceilalţi, după groaza din ziua aceea. Trebuia
să se întoarcă să ajute la îngroparea Priyei, să îi liniştească pe cei care nu vor
reuşi să doarmă. Să-i oprească pe cei ale căror suferinţă şi teamă s-ar putea
transforma în nevoie de răzbunare.
— Trebuie să pleci, zise el, incapabil să-şi ascundă emoţia din voce.
— Să plec?
300
— Da, zise, de data asta, mai ferm. Du-te acasă, aşa cum plănuiai cu Clarke. Nu
eşti în siguranţă aici, ai văzut ce a făcut Bellamy şi ştiu de ce e în stare Graham.
Se întinse prin beznă şi o prinse de mână.
— O să reuşeşti să ajungi cu bine singură?
— Acasă, zise ea uşor nostalgică.
Zâmbi, un zâmbet slab, trist.
— O să fiu bine. Mulţumesc.
Se aplecă şi îl sărută din nou, uşor, înainte să dispară în noapte. Dacă nu ar fi fost
fiorii de pe buzele lui, ar fi putut crede că ea nici nu fusese acolo vreodată.

301
 22. BELLAMY
Chiar şi cu trosnetele flăcărilor, tăcerea era insuportabilă. El voia să o întrebe de
ce o făcuse. De ce minţise în legătură cu Lilly. Dar de câte ori încerca să dea
formă gândurilor, îi mureau pe buze. În cele din urmă, îşi luă arcul şi câteva
săgeţi şi plecă să caute ceva pentru cină. Până se întoarse, cu un iepure atârnat pe
umăr, Clarke întinsese păturile. Observă, cu un ciudat amestec de uşurare şi
dezamăgire, că le pusese depărtate una de alta.
Amurgul se lăsase peste copaci, iar focul mic lucea primitor. Clarke stătea pe jos,
întorcând în mâini un ceas. Se întrebă de unde îl avea şi dacă era legat de ce
zisese mai devreme, cum că părinţii ei ar fi fost în prima misiune trimisă pe
Pământ. Lumina flăcărilor îi licări pe faţă şi, pentru o clipă, lăsă să se vadă ceea
ce putea fi o lacrimă ce îi curgea pe obraz. Dar când vorbi, vocea ei era calmă.
— Mulţumesc, îi zise şi făcu semn spre iepure, ştergându-şi repede ochiul, cu
dosul palmei.
Bellamy aprobă din cap, dar nu zise nimic cât jupui iepurele şi începu să pună
metodic bucăţile de carne pe un băţ ascuţit.
— Vrei să fac eu asta? întrebă Clarke, privindu-l ghemuit lângă foc.
El gemu, când un nor mic de cenuşă îi sări spre faţă.
— Mă descurc.
— Iar în tot acest timp eu credeam că eşti doar o mironosiţă.
— Ce? Bellamy se întoarse cu faţa spre ea, ignorând sfârâitul cărnii, care acum
se ardea.
— Scuze, zise ea repede, glumeam. Toţi ştiu că graţie ţie suntem încă în viaţă.
— Nu, nu e asta.
Bellamy se întoarse să salveze iepurele, înainte să se carbonizeze. Credeam că
eşti doar o mironosiţă.
— Doar că… m-ai făcut să mă gândesc la ceva.
El vorbise atât de încet, că ea probabil nici nu îl auzise, din cauza trosnetelor
flăcărilor, dar lui nu îi păsa. Voia doar să îşi amintească în linişte.

— Haide, gâfâi Bellamy.

O trase pe Lilly după colţ, apoi se opri să îşi tragă amândoi respiraţia.
— Eşti… bine?
Ea aprobă din cap, prea obosită să vorbească.
— Trebuie… să… continuăm… să mergem, zise el gâfâind.
Fusese un tâmpit, să se furişeze cu Lilly pe Phoenix. Dar avea să fie un idiot şi
mai mare, dacă nu o scotea de acolo. Avea să fie un criminal. Ar fi trebuit să se
302
gândească. Ar fi trebuit să fie practic. Dar privirea ei tristă, de câte ori vorbea
despre citit, îi topise orice urmă de logică. Ea murea să se întoarcă la biblioteca
de pe Phoenix, încă de când o văzuse în clasele elementare, cu ani în urmă.
Sunetul unor paşi care se apropiau îi făcu pe amândoi să tresară.
— Hai să lăsăm cartea şi să fugim, zise el şi o trase pe hol. Doar de asta le pasă,
de fapt. Nu vor veni după noi, dacă o vor recupera.
Lilly strânse la piept cartea grea. Era legată într-un textil verde, culoarea care
mereu ieşise în evidenţă pe părul ei roşcat-închis.
— Nici vorbă. O caut de mulţi ani. Trebuie să aflu dacă ea rămâne cu băiatul
care a numit-o „morcovi”.
— Dacă ştie ce e bine pentru el, o să-şi caute o blondă. Roşcatele aduc doar
belele.
Bellamy zâmbi şi întinse mâna după carte.
— Dă-mi-o. Chestia aia cântăreşte jumătate din greutatea ta… Morcovi.
I-o întinse, cu un zâmbet.
— Era şi timpul. Nu te-am adus doar ca să faci pe mironosiţa.
El rânji, dar înainte să apuce să îi răspundă, se auzi un strigăt, de după colţ.
— Au luat-o pe-aici!
Bellamy şi Lilly porniră în fugă.
— Uite-i, în faţă!
— Of, Doamne, gâfâi ea. O să ne prindă.
— Nu, nu o să ne prindă.
Bellamy o apucă mai bine de mână şi iuţi pasul, trăgând-o după el. Patinară şi
cotiră pe un alt hol, apoi ţâşniră într-o nişă de sub casa scărilor. Bellamy lăsă jos
cartea şi îşi puse braţele în jurul lui Lilly, care tremura, lipindu-se cu ea de perete
şi rugându-se oricui îl asculta ca gărzile să nu se uite în direcţia lor. Lilly închise
ochii, când paşii se apropiară, iar strigătele gărzilor se auziră mai tare. Apoi
sunetul paşilor se îndepărtă. Gărzile trecuseră pe lângă ei. Pentru siguranţă,
Bellamy rămase tăcut încă un minut, apoi respiră zgomotos.
— E în regulă, murmură şi ciufuli părul roşcat şi ondulat al lui Lilly. O să fie
bine.
— Nu se poate să fiu condamnată, zise ea cu voce pustie, încă tremurând.
— Nu o să fii.
Bellamy o strânse mai tare.
— Nu o să-i las.
— Mai bine mor decât să fiu închisă.
— Nu vorbi aşa, o mustră, cu un zâmbet. Nu o să las să ţi se întâmple nimic.
Promit!
Ea se întoarse spre el cu ochii plini de lacrimi şi aprobă. El se aplecă şi îi sărută
303
fruntea înroşită şi zise din nou:
— Promit!

Se întoarse spre Clarke. Stătea cu genunchii strânşi la piept, jucându-se cu

ceasul.
— Te-a făcut să promiţi, nu-i aşa?
Clarke îşi ridică privirea, surprinsă să îl audă vorbind. Apoi înţelese şi aprobă
încet.
— Te-a pus să promiţi că… o să-i pui capăt suferinţei.
— Da.
Clarke trase aer în piept, apoi continuă.
— Nu mai putea suporta. Ura durerea, dar mai mult ura să nu aibă control asupra
vieţii ei. Nu voia să fie un prizonier în laborator.
Nota de durere din vocea lui Clarke era aceeaşi cu cea din pieptul lui. Clarke nu
minţea, îşi dădu el seama. Lilly cea pe care o ştia era puternică, dar să o implore
pe Clarke pentru îndurare era, în felul ei, un semn de putere. Lilly cea pe care o
ştia ar fi preferat să moară decât să devină un subiect de test bolnav, lipsit de
ajutor. Iar el nici măcar nu se gândise cât de îngrozitor trebuie să fi fost pentru
Clarke să aibă o prietenă care să îi ceară aşa ceva. Nu îl va ierta niciodată pe
vicecancelar sau pe alţii responsabili de oribilele experimente care îi luaseră
viaţa lui Lilly, dar acum ştia că nu fusese vina lui Clarke. Ea o iubise pe Lilly la
fel de mult ca el. O iubise suficient de mult să facă acel lucru oribil, dureros, pe
care i-l ceruse prietena ei.
Bellamy se duse şi se aşeză lângă Clarke.
— Îmi pare rău că ţi-am spus toate acelea, zise el, privind spre foc.
Clarke scutură din cap.
— Nu trebuie să îţi pară rău. Le merit, pe cele mai multe.
— Nu. Nu le meriţi deloc.
El oftă, când Clarke îl luă de mână şi îşi împleti degetele cu ale lui.
— Iar eu, categoric, nu merit iertarea ta.
— Bellamy, zise ea, iar tonul ei îl făcu să o privească, cu toţii am făcut lucruri de
care nu suntem mândri.
Sprânceana ei se încruntă, iar el se întrebă dacă se gândea la Wells.
— Ştiu, dar…
— O să vreau să taci, acum, zise ea şi îl sărută.
Bellamy închise ochii şi îşi lăsă buzele să rostească tot ce era prea stupid sau
prea înverşunat pentru a fi pus în cuvinte. O trase uşor de buza de jos.
— Îmi pare rău.
Îşi mută gura blând spre locul moale de sub bărbia ei. Am fost un prost.
304
Îi sărută golul de pe gât. Te vreau.
Respiraţia ei devenea sacadată şi de fiecare dată când buzele lui atingeau un alt
loc de pe pielea ei se înfiora.
Îşi duse gura spre urechea ei. Te iubesc.
Nu era suficient. Voia să îl audă când o spune. Voia să se audă spunând-o. Se
trase şi-i luă faţa în mâini.
— Te iubesc, îi şopti şi o privi în ochii care luceau de la lumina flăcărilor, şi nu
numai.
— Şi eu te iubesc.
Bellamy o sărută din nou, mai apăsat, de data aceea, repetându-şi declaraţia de
fiecare dată când buzele lui atingeau pielea ei. Cu trosnetul flăcărilor lângă ei, îi
puse mâna sub cap şi o întinse pe jos.

305
 23. CLARKE
Clarke se mişcă. Îşi ţinea capul pe pieptul lui Bellamy, întrebându-se cum era
posibil să se simtă atât de confortabil întinsă pe jos, în toiul nopţii. De obicei,
tremura sub pătura subţire, dar căldura care se răspândise prin ea în clipa în care
Bellamy o luase în braţe nu dispăruse. Ochii lui erau închişi, dar la fiecare câteva
minute o strângea sau o săruta pe obraz, sau îşi trecea degetele prin părul ei.
Focul se stinsese şi singura lumină venea de la cele câteva stele care se zăreau
prin acoperişul de frunze.
Clarke se întoarse pe cealaltă parte, astfel că spatele ei era lipit de pieptul lui
Bellamy. El răspunse strângând-o mai tare şi trăgând-o mai aproape, dar de data
aceea păru mai degrabă un reflex. După respiraţia regulată, ritmică, îşi dădu
seama că adormise.
Un licăr slab de lumină clipi dinspre beznă. Poate că focul nu se stinsese? Dar
lumina aceea părea să vină de la câteva sute de metri distanţă, din apropiere de
formaţiunea de pietre care ieşea din deal. Cu inima galopând, Clarke se răsuci la
loc, cu faţa spre Bellamy.
— Hei, îi şopti la ureche, trezeşte-te.
Când văzu că nu funcţionează, îl scutură blând de umăr.
— Bellamy.
Capul lui căzu într-o parte şi sforăi puternic.
— Bellamy!
Brusc, Clarke se ridică în fund, eliberându-se din strânsoarea lui. Bellamy
deschise ochii.
— Ce e? întrebă clipind somnoros. Ce se întâmplă?
Când îi văzu expresia, îngrijorarea alungă somnolenţa şi se ridică.
— Te simţi bine?
Clarke arătă spre lumină.
— Ce crezi că e aia?
În beznă, văzu cum mijeşte ochii.
— Habar n-am.
Se întinse după arc, pe care îl lăsase pe jos lângă el, înainte de culcare, şi se
ridică în picioare.
— Dar hai să aflăm.
Clarke îl prinse de mână.
— Stai aşa, ar trebui să ne facem un plan.
Bellamy îi zâmbi.
— Un plan? Planul nostru e să vedem ce este. Haide.
306
Se strecurau printre copaci, spre lumină, care devenea mai strălucitoare, pe
măsură ce se apropiau. Lumină electrică, îşi dădu seama Clarke. O formă
rotundă perfectă, care arunca peste copacii şi rocile din apropiere o lumină
galbenă caldă.
— Clarke, zise Bellamy, cu voce încordată de îngrijorare.
O trase, să se oprească.
— Nu sunt sigur dacă facem bine. Poate că ar trebui să aşteptăm până dimineaţă.
— Nici vorbă.
Acum, că erau atât de aproape, nu suporta să nu afle ce era. Îl strânse mai tare şi
înaintă. Sursa luminii era caldă şi aproape sigur metalică. Clarke se ridică pe
vârful picioarelor, să ajungă la ea, şi văzu că era un bec închis într-un fel de
cuşcă, avea gratii în faţă, de parcă lumina ar fi fost o creatură ce putea să fugă.
— Ce naiba? îl auzi pe Bellamy şoptind lângă ea. Nu poate să funcţioneze de la
Exod, nu?
Clarke scutură din cap.
— Nici vorbă. S-ar fi ars cu mult timp în urmă. Făcu un pas înapoi şi tresări.
— Ce e? întrebă el surprins. Ce e?
Formaţiunea nu era doar o grămadă de roci. Erau scări săpate în pământ, care
duceau în jos, în partea laterală a dealului. Clarke nu ezită. Se îndreptă spre ele.
În lumina gălbuie, îl vedea pe Bellamy înţepenit.
— Nici vorbă, Clarke, nu mergi nicăieri, până nu avem măcar idee despre ce
naiba e vorba.
Ea se chinui să vadă ceva pe treapta pe care o confundase cu o umbră şi se aplecă
să vadă mai bine. Era o placă din metal, cu ceva scris pe ea, deşi era veche şi
destul de ştearsă.
— „Muntele Weather”, citi cu voce tare.
— Ce înseamnă asta?
O amintire năvăli în mintea ei şi se ridică în picioare tresărind.
— Ştiu unde suntem! Mi-au spus despre asta!
— Cine? întrebă Bellamy, cu voce nerăbdătoare. Cine ţi-a spus despre asta,
Clarke?
— Părinţii mei, zise încet.
Bellamy se holba la ea cu ochi mari, în timp ce îi povestea ce îşi amintea despre
Muntele Weather, cum fusese proiectat ca adăpost pentru guvernul SUA, pentru
perioadele de criză.
— Dar părinţii mei spuneau că nimeni nu a ajuns aici la timp.
— Ei bine, poate că cineva a ajuns, zise el. Puteau să supravieţuiască aici? În
subsol?
Clarke aprobă.
307
— Şi am impresia că nu au mai plecat. Cred că aici stau pământenii.
Bellamy se uită la scări, apoi din nou la Clarke.
— Ei bine, ce mai aştepţi? îi zise, când o văzu că nu se mişcă. Să mergem să
vorbim cu ei.
Clarke îl luă de mână şi împreună începură să coboare scările, în beznă.

308
 24. WELLS
Wells se rezemă de trunchiul copacului şi gemu când muşchii lui obosiţi
protestară. Se iviseră zorii, dar el nu reuşise să doarmă deloc. În cele din urmă,
renunţase şi se oferise să facă de gardă, lucru pe care arcadianul cu ochi tulburi îl
acceptase bucuros. Privirea lui se îndreptă spre cimitir, unde, din iarbă, se ridica
o nouă grămadă de pământ, ca o cicatrice. Wells petrecuse mare parte din noapte
lângă mormântul Priyei, pe care pusese flori, deşi nu reuşise să o facă la fel de
artistic ca Molly. Dar cel puţin lui Molly îi scăzuse febra, se gândi uşurat. Înainte
să plece, Clarke îi ceruse Sashei să transmită ce descoperiseră despre planta
aceea şi singurul lucru bun pentru Wells în ziua aceea fusese că le spusese
tuturor celor din infirmerie că îşi vor reveni complet, îndată ce planta va ieşi din
corpurile lor.
Privi din nou spre proaspăta lespede de mormânt, pe care scria doar Priya. Nici
măcar nu îi cunoştea celălalt nume şi nici nu ştia de ce fusese condamnată sau
dacă fusese îndrăgostită vreodată. Părinţii ei vor afla vreodată că a murit? Dacă
brăţările încă funcţionau, exista o şansă ca deja să fi aflat. Dacă nu, va trebui să
aştepte până când ei vor veni pe Pământ. Îşi imagina o femeie care semăna cu
Priya coborând din navă, privind în jur, cu ochi căprui mari, în căutarea fiicei ei,
care a fost luată de lângă ea şi, în timp ce alţi părinţi îşi vor îmbrăţişa copiii, el va
trebui să o conducă pe mama Priyei la mormântul fetei.
Un vreasc trosni, iar Wells tresări, uitându-se în jur după vreo mişcare, dar era
doar o veveriţă rătăcită. Deşi n-ar fi recunoscut niciodată, sperase să fie Sasha.
Ştia că era tâmpit. Nu avea să apară în mod magic, doar pentru că el nu-şi putea
lua gândul de la ea. Şi făcuse ce trebuia, când o lăsase să plece. Îşi dorea doar să
o fi întrebat unde trăiau oamenii ei sau dacă se va întoarce vreodată. Dacă nu o
va revedea niciodată?
Un alt gând începu să încolţească în mintea lui, refuzând să fie respins. Dacă
Sasha doar se prefăcuse? Dacă sărutul ei făcuse parte din planul ei de scăpare?
Din luminiş se auziră strigăte, care îl scoaseră din perplexitate. Nu erau
obişnuitele strigăte matinale, de genul „ia-ţi mâinile de pe mâncarea mea” sau
„dacă încerci să te fofilezi de la cărat apă, te omor”. Wells se ridică în picioare şi
se îndreptă într-acolo. Avea o presimţire că ştia care era cauza.
Un grup se adunase în jurul barăcii-infirmerie, iar când se apropie, două duzini
de feţe se întoarseră spre el. Cele mai multe erau nedumerite, dar câteva erau
furioase.
— A dispărut, scuipă Graham, zorindu-se către Wells.
Pentru o clipă, Wells se gândi să facă pe prostul, pretinzând că Sasha evadase,
309
cumva. Dar ştia ce ar spune tatăl lui despre asta. Un adevărat lider îşi recunoaşte
greşelile, nu dă vina pe alţii. Nu că el s-ar fi gândit că eliberarea Sashei fusese o
greşeală.
— Ai zis că o aduci înapoi, dar ai lăsat-o să plece.
Graham se uită în jur, să se asigure că vorbele lui transmit indignarea adecvată.
— Ce-a fost în capul tău, Wells? întrebă Antonio, cu ochii mari, nevenindu-i să
creadă. Ea era singurul nostru atu în faţa pământenilor. Deja i-au ucis pe Asher şi
pe Priya. Ce o să-i oprească să ne termine pe toţi?
— Nici măcar nu ştim unde sunt oamenii Sashei, nu să ştie că ea era la noi. În
plus, nu ei i-au ucis pe Asher şi pe Priya, protestă Wells. A fost o altă facţiune a
pământenilor. Cea violentă.
— Asta ţi-a spus ea, ciripi o fată.
Wells se întoarse şi o văzu pe Kendall privindu-l cu un amestec de regret şi milă.
— Dar niciodată nu am avut vreo dovadă, nu-i aşa?
Expresia de pe faţa ei spunea clar că ea credea că Wells fusese păcălit.
— Recunoaşte! mârâi Graham. Ai lăsat-o să plece, nu-i aşa?
— Da, zise Wells calm. Am lăsat-o. Aşa era corect. Nu ştia nimic despre Octavia
şi nu câştigam nimic dacă o ţineam aici. Nu putem închide oamenii pur şi
simplu, fără motiv.
— Serios?
Antonio se holba la el neîncrezător. Faţa lui de obicei veselă era acum
schimonosită de furie, în timp ce gesticula dramatic spre mulţime:
— Tatăl tău ne-a închis pe toţi pentru mult mai puţin.
— Şi? întrebă Wells, ridicând tonul, frustrat. O să tot facem aceleaşi greşeli?
Avem ocazia să schimbăm ceva. În mai bine.
Graham pufni:
— Termină cu prostiile, Wells. Ştim cu toţii că singurul lucru pe care îl „faci” e
o târfă mutantă născută pe Pământ.
Furia pe care Wells încercase să şi-o reţină izbucni în pieptul lui şi se aruncă
sălbatic spre Graham, cu pumnii ridicaţi. Dar, înainte să apuce să şteargă
zâmbetul arogant de pe faţa nemernicului, Eric şi un alt băiat arcadian îi răsuciră
braţele la spate.
— Potoleşte-te, Wells! strigă Eric.
— Vedeţi?
Graham se întoarse spre ceilalţi, evident, încântat.
— Vedeţi? Cred că ne-a arătat destul de clar unde naiba îi e loialitatea.
Nu cuvintele lui Graham îl durură, ci privirile de pe feţele tuturor. Cei mai mulţi
se uitau la el cu o expresie care spunea că îl credeau pe Graham, iar Wells îi
dezgusta. Buza lui Kendall tremura. Faţa lui Eric era roşie de frustrare. Antonio
310
era furios. Wells se uită în jur după Clarke, înainte să îşi aducă aminte că
plecase. Făcuse ce trebuia. De ce nu înţelegeau? Dar poate că nu era ce trebuia,
se auzi o voce slabă, în mintea lui. La urma urmei, ştia şi el că până şi cei mai
mari lideri făceau greşeli.

Când colonelul trecu pe lângă unitatea lui Wells, acesta răsuflă şi îşi desfăcu
nasturele de sus al jachetei. Nu durase mult până să-şi dea seama că uniformele
pe care le admira atât de mult când era copil erau destul de neplăcute, de fapt.
Doar pentru că soldaţii de pe Pământ se îmbrăcau astfel nu însemna că ei
trebuiau să facă la fel în spaţiu.
— Uau, uite. Jaha se dezlănţuie, îl împunse unul dintre cadeţi. Nu ştii ce păţesc
ofiţerii care încalcă regulile vestimentare?
Wells îl ignoră. Dacă pe ceilalţi cadeţi antrenamentele pe Walden păreau să-i
umple de energie, pe Wells mereu îl lăsau extenuat. Nu partea fizică, îi plăcea să
alerge pe pistele gravitaţionale şi exerciţiile de luptă îi plăceau. Restul îl făcea să
fie oarecum ameţit: raidurile prin locuinţe, să oprească la întâmplare cumpărători
de la magazinul de schimb şi să-i ia la întrebări. De ce era nevoie să presupună
că toţi de pe nava aceea erau infractori?
— Ateeeenţie! strigă căpitanul în faţă.
Automat, Wells îşi trase umerii în spate, ridică bărbia şi se roti în poziţie, în timp
ce cadeţii formau un şir drept pe coridor.
— Pe loc repaus, colonele! se auzi vocea cancelarului. Nu am venit în inspecţie.
Wells privea drept în faţă, dar simţea greutatea privirii tatălui său.
— Aveţi noroc, date fiind circumstanţele.
Wells se zbârli, ştiind exact la cine se referea tatăl său.
— Domnule.
Colonelul coborî tonul.
— Cine este în unitatea dumneavoastră de securitate azi?
— Nu am venit cu treburi oficiale, aşa că sunt singur.
Wells riscă o privire şi văzu că, într-adevăr, cancelarul era singur, o situaţie rar
întâlnită la un oficial de rang înalt care se ducea pe Walden. Ceilalţi membri ai
Consiliului refuzau să treacă podul fără cel puţin doi gardieni lângă ei.
— Pot să trimit măcar câţiva cadeţi cu dumneavoastră? zise colonelul, cu voce
joasă. Pe Arcadia a avut loc încă un incident azi-dimineaţă şi cred că…
— Mulţumesc, dar mă descurc, zise tatăl său, pe un ton care spunea clar că
discuţia s-a încheiat. O zi bună, colonele.
— O zi bună, domnule.
Când sunetul paşilor cancelarului dispăru după colţ, colonelul le dădu drumul şi
le ordonă să se întoarcă pe Phoenix, în pas alergător. Cadeţii sprintară. Wells
311
rămase în urmă, prefăcându-se că îşi leagă şireturile bocancilor. Când fu sigur că
nu se uita nimeni, o luă la fugă pe coridor, după tatăl său. Ascundea ceva şi avea
de gând să afle ce. În ziua aceea.
Încetini la pas, când îl zări pe cancelar cotind mai în faţă şi văzu ceva ce nu se
aştepta. Tatăl său stătea în faţa Zidului comemorării, o porţiune de hol din cea
mai veche zonă a Walden, care, în timp, devenise un memorial pentru toţi cei
care muriseră pe Colonie. Cele mai vechi nume erau cu scris de mână mai mare,
crestat cu cuţitele în zid, de cei dragi rămaşi în viaţă. Dar pe măsură ce timpul
trecuse şi spaţiul liber de pe zid devenise tot mai puţin, numele fuseseră trecute
unele peste altele, până când zidul devenise atât de plin, că aproape toate numele
deveniseră aproape ilizibile.
Wells nu putea să îşi închipuie ce făcea tatăl său acolo. Singurele dăţi când şi-l
amintea vizitând zidul erau în timpul ceremoniilor oficiale, când erau onoraţi
membrii morţi ai Consiliului. Din câte ştia, tatăl său nu venise niciodată singur
acolo. Apoi cancelarul se întinse şi îşi trecu palma pe conturul unui nume.
Umerii îi căzură, emanând o tristeţe pe care nu i-o mai văzuse niciodată. Obrajii
lui Wells începură să ardă. Locul lui nu era acolo, evident, dădea buzna într-un
moment intim. Dar când vru să se întoarcă – atent să se mişte cât se putea de
neauzit –, tatăl lui vorbi:
— Ştiu că eşti acolo, Wells.
Wells îngheţă, cu respiraţia în gât.
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să vin după tine.
Cancelarul se întoarse spre el, dar spre surprinderea lui Wells nu părea furios,
nici dezamăgit.
— E în regulă, zise oftând. Oricum, e momentul să îţi spun adevărul. Wells se
înfioră.
— Adevărul despre ce?
— Nu mi-e uşor să îţi spun asta, începu tatăl său, cu vocea aproape tremurândă.
Îşi drese glasul.
— Cu mult timp în urmă, înainte să te naşti, înainte chiar să o întâlnesc pe mama
ta, m-am îndrăgostit… de o femeie de pe Walden.
Wells se holba la el uimit. Nici nu era sigur dacă îl auzise vreodată pe tatăl său
rostind cuvântul dragoste. Era atât de insensibil, atât de devotat muncii sale, nu
avea nicio logică. Şi totuşi durerea din ochii lui era suficient să îl convingă pe
Wells că vorbea serios.
Ezitant, cancelarul îi spuse că o cunoscuse când era tânăr gardian, în timpul
uneia dintre patrule. Începuseră să iasă împreună şi se îndrăgostiseră, deşi el
ţinuse secretă toată povestea faţă de prietenii lui şi faţă de familie, care ar fi fost
îngroziţi să afle despre sentimentele lui pentru o fată de pe Walden.
312
— În cele din urmă, mi-am dat seama că era o prostie. Dacă ne-am fi căsătorit,
am fi provocat suferinţă familiilor noastre. Iar în perioada aceea deja se vorbea
despre intrarea mea în Consiliu. Aveam responsabilităţi faţă de oameni, nu doar
faţă de mine, şi am decis să pun capăt poveştii.
Oftă.
— Şi-ar fi urât viaţa, ca soţie de cancelar. Am făcut ce trebuia.
Wells nu zise nimic, aşteptând să continue.
— Apoi, câteva luni mai târziu, am cunoscut-o pe mama ta şi mi-am dat seama
că ea era partenera de care aveam nevoie. Cineva care să mă ajute să devin
liderul de care Colonia avea nevoie.
— Te-ai mai văzut cu ea? întrebă Wells, surprins de nota acuzatoare din vocea
lui. Cu… cu femeia de pe Walden?
— Nu.
Tatăl său scutură din cap vehement.
— Categoric, nu. Mama ta e totul pentru mine. Îşi drese vocea.
— Tu şi mama ta sunteţi totul pentru mine, se corectă.
— Ce s-a întâmplat cu ea? Cu femeia de pe Walden? Şi-a găsit pe altcineva?
— A murit, zise cancelarul simplu. Uneori, vin aici, în amintirea ei. Asta e tot.
Acum ştii tot.
— De ce trebuie să fie secret? insistă Wels. De ce te porţi de parcă ai vrea să nu
te vadă nimeni?
Faţa tatălui său deveni dură.
— Există anumite lucruri, când vine vorba despre un lider, pe care nu le poţi
înţelege la vârsta ta.
Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă înapoi spre Phoenix.
— Acum, această discuţie s-a încheiat.
Walls îl privi tăcut pe tatăl său plecând, ştiind prea bine că atunci când vor sta la
masă, la cină, se vor purta amândoi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Se întoarse din nou spre zid, să vadă numele pe care tatăl său îl atinsese atât de
tandru. Melinda. Încercă să descifreze celălalt nume, dar era prea zgâriat să îl
poată citi. Putea doar să spună că începea cu B. Melinda B. Femeia moartă pe
care tatăl său o iubise cândva, a cărei amintire îl aducea la zid, din nou şi din
nou. Femeia care, dacă lucrurile ar fi stat altfel, putea fi mama lui.
Wells îşi încheie nasturii jachetei, apoi se întoarse spre Phoenix, lăsând în urmă
fantomele tatălui său.

— Cancelarul junior a fost complet deplasat, zicea Graham. Şi naiba ştie ce va

mai face?
— Nu ştiu, zicea Lila, nu putem să…
313
— E în regulă, zise Wells şi-i întrerupse. O să vă uşurez situaţia. O să plec.
— Ce? zise Kendall tresărind. Nu, Wells, nu asta vrem.
— Vorbeşte pentru tine, i-o trânti Graham. Este exact ce vreau eu. Aş zice că ne-
ar fi mai bine fără el.
Wells se întreba dacă Graham avea dreptate. Făcuse acelaşi lucru pe care îl
făcuse tatăl său cu mult timp în urmă şi greşise, din cauza unei fete? Ce ar spune
cancelarul, dacă ar fi acolo?
— Sper să vă fie mai bine, le zise Wells, surprins de sinceritatea şi de lipsa de
resentiment din vocea lui.
Apoi, fără să privească pe nimeni în ochi, se răsuci pe călcâie şi se duse să îşi
strângă lucrurile, pentru ultima dată.

314
 25. BELLAMY
Scările coborau spre o uşă metalică imensă, dintr-un perete de stâncă. Avea o
încuietoare rotundă imensă, ce părea impenetrabilă, dar uşa era întredeschisă.
— Adică au făcut-o degeaba, nu? arătă Bellamy spre deschizătura dintre uşa grea
şi stâncă.
— Nu chiar, zise Clarke şi trecu pe lângă el, să vadă mai bine. Până nu demult, ei
au fost singurii oameni de pe întreaga planetă. Nu aveau de cine să se ferească.
— Vezi ceva? întrebă el, încercând din răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea din
voce.
Sperase să îi prindă pe pământenii care o luaseră pe Octavia de cum coborâseră.
Şi, cu toate că era disperat să o găsească pe sora lui, ştia că nu era cazul să dea
buzna în casa duşmanului, în toiul nopţii. Numai că, odată ce lui Clarke îi intra
ceva în cap, nu puteai să o opreşti şi nu avea de gând să o lase să meargă singură.
— Încă nu.
Clarke se răsuci, iar faţa i se îmbună, când văzu îngrijorarea din ochii lui.
— Mulţumesc, îi zise încet. Pentru că faci asta. Pentru că eşti aici cu mine.
Bellamy doar aprobă din cap.
— Te simţi bine?
— Minunat.
Clarke îl strânse de mână.
— Nu eşti bucuros? În sfârşit, o să-i cunoşti pe cei care înţeleg limbajul tău
ciudat, limbajul pământenilor de cândva.
El reuşi să zâmbească, dar vocea îi era serioasă.
— Deci, crezi că ne aşteaptă?
— Nu, nu chiar pe noi. Dar Sasha zicea că vor fi bucuroşi să ne ajute.
Bellamy aprobă din cap, ascunzându-şi teama. Ştia că, dacă li se întâmpla ceva
rău în noaptea aceea, nu vor mai fi văzuţi niciodată.
— Atunci, haide.
Clarke trase de uşă şi tresări când balamalele ruginite scârţâiră în tăcerea nopţii.
Apoi se strecură în deschizătură şi îi făcu semn lui Bellamy să o urmeze.
Înăuntru era întuneric, dar nu chiar beznă. Era o lumină ambientală ciudată, dar
Bellamy nu îşi dădea seama de unde venea. Clarke îl luă de mână şi înaintară
prin ceea ce părea să fie un tunel săpat în stâncă. După câţiva paşi, terenul
începea să coboare abrupt şi fură nevoiţi să încetinească, să nu-şi piardă
echilibrul şi să se rostogolească. Aerul era mult mai rece decât afară, iar mirosul
era şi el diferit, umed şi mineral, nu lemnos şi răcoros.
Bellamy se forţă să inspire adânc şi să meargă încet. Săptămânile petrecute la
315
vânătoare îi schimbaseră felul în care se mişca, picioarele lui parcă pluteau
neauzite deasupra pământului. Clarke părea să facă asta natural. Dar apoi ea se
împiedică şi tresări, iar el o trase la pieptul lui.
— Eşti bine?
Inima lui Bellamy bătea atât de repede, de parcă voia să îl dea de gol.
— Sunt bine, şopti Clarke, dar rămase lângă el. Doar că… de aici coboară.
Podeaua din piatră se continua cu nişte scări metalice abrupte, în jos. Coborâră
încet, urmând scările care duceau în jos, în spirală. În lumina slabă era greu să-şi
dea seama, dar păreau să conducă într-o imensă grotă. Pereţii erau umezi, din
piatră şi, cu cât coborau mai mult, cu atât era mai rece aerul. În timp ce coborau,
Bellamy îşi aminti ce îi spusese Clarke despre Muntele Weather. Încercă să-şi
imagineze cum trebuie să fi fost, să alergi orbeşte spre un buncăr subteran, să îţi
iei rămas-bun de la soare şi de la cer, de la lumea pe care o cunoşteai şi să te
afunzi în beznă. Ce le-o fi trecut prin minte primilor oameni care coborâseră
acele scări? Fuseseră cuprinşi de uşurare sau de regret pentru cei pe care îi
lăsaseră în urmă?
— Oare trebuie să urce şi să coboare scările astea de câte ori pleacă? şopti
Clarke.
— Poate că mai există o intrare, zise Bellamy. Altfel de ce nu am văzut pe
nimeni încă?
Când ajunseră jos tăcură, iar ecoul singuratic al paşilor lor se auzea mai clar
decât orice ciripit. Scările se terminau într-un spaţiu gol imens, care semăna mai
degrabă cu o peşteră decât cu un loc unde oamenii să fi locuit de secole. Bellamy
îngheţă şi îi apucă braţul lui Clarke, când un ecou răsună în beznă.
— Ce a fost asta? şopti el privind agitat dintr-o parte în alta. Vine cineva?
Clarke îi dădu mâna la o parte uşor şi înaintă un pas.
— Nu…
Vocea ei era mai degrabă mirată decât temătoare.
— E apa. Uite, stalactite, zise ea arătând deasupra. Condensul se adună pe piatră,
apoi picură într-un fel de rezervor. Cred că de acolo îşi luau apa de băut, în
timpul iernii nucleare.
— Să mergem, zise Bellamy luând-o de mână.
O trase printr-o deschizătură în stâncă, pe un coridor cu pereţi metalici, la fel
cum erau coridoarele de pe Walden. Fâşii lungi de lumină se vedeau de-a lungul
tavanului, cabluri ce ieşeau printre crăpături, acoperite în plastic.
— Bellamy, zise Clarke cu respiraţia tăiată, uite.
Pe un perete era o cutie din plastic, la fel cum erau cutiile încuiate de pe Colonie,
în care erau panourile de control. Dar în loc de un ecran şi butoane acolo era un
semn. Chiar sus era un vultur, în interiorul unui cerc, ţinând o plantă într-o
316
gheară şi nişte săgeţi în cealaltă. Deasupra lui, pe două coloane, era scris:
ORDINEA SUCCESIUNII. Pe coloana din stânga era o listă lungă de titluri:
preşedintele Statelor Unite, vicepreşedintele Statelor Unite, purtătorul de cuvânt
al Casei şi aşa mai departe. Lângă fiecare dintre ele scria ÎN SIGURANŢĂ,
DISPĂRUT sau… MORT. Cineva încercuise cu cerneală neagră cuvântul mort
din dreptul primilor şase. Secretarul de Interne fusese marcat cu în siguranţă, la
început, dar apoi cineva tăiase şi încercuise mort, cu cerneală albastră.
— Ai fi zis că au dat asta jos până acum, zise Bellamy şi îşi trecu un deget peste
carcasa din plastic.
Clarke se întoarse spre el.
— Tu ai fi dat-o jos? întrebă ea încet.
Bellamy scutură din cap oftând.
— Nu. Nu aş fi dat-o.
Continuară să înainteze pe coridor în tăcere, până ajunseră la o intersecţie. Era un
alt semn mare, doar că acesta nu avea carcasă din plastic.
→ SPITAL
← TRATAREA DEŞEURILOR
→ COMUNICAŢII
← SALA DE ŞEDINŢE
→ GENERATOARE
← CREMATORIU
— Crematoriu? citi Bellamy tare, reprimându-şi un fior.
— Cred că e logic. Pe Pământ nu poţi trimite oamenii în spaţiu şi, categoric, nu-i
poţi îngropa în stâncă.
— Dar unde trăiesc? Cum de nu am văzut încă pe nimeni?
— Poate că dorm?
— Unde? În crematoriu?
— Să mai mergem, zise ea, ignorându-i gluma.
În dreapta, licări o lumină.
— Probabil că nu e de bine, zise el şi îi strânse mai tare mâna lui Clarke, gata să
o ia la fugă.
— E în regulă, zise ea, deşi se îndepărta deja de lumină.
— Pariez că are un cronometru sau aşa ceva.
Ecoul unor paşi îi făcu pe amândoi să îngheţe.
— Cred că vine cineva, zise Clarke, iar privirea ei trecu de la Bellamy spre
capătul coridorului lung.
El o trase lângă el, îşi dădu jos de pe umăr arcul şi vru să scoată o săgeată.
— Stai, şuieră Clarke şi se dădu într-o parte. Trebuie să arătăm clar că am venit
cu gânduri paşnice.
317
Paşii se auziră mai tare.
— Nu risc nimic, zise Bellamy şi trecu din nou în faţa ei.
Patru siluete se iviră la capătul coridorului. Doi bărbaţi şi două femei. Erau
îmbrăcaţi la fel ca Sasha, în negru şi gri, doar că nu aveau blănuri.
Şi aveau arme.
Pentru un moment îngrozitor de lung, se uitară la Clarke şi la Bellamy, evident
nedumeriţi. Apoi strigară ceva şi o luară la fugă spre ei.
— Clarke, fugi! îi ordonă Bellamy, în timp ce ridica arcul şi ţintea.
— Nu! Nu se poate. Nu trage în ei!
— Clarke! Mişcă-te! strigă el, încercând să o împingă cu umărul.
— Bellamy, lasă jos arcul! Vocea ei era disperată.
— Te rog! Trebuie să ai încredere în mine.
El ezită, suficient cât Clarke să se strecoare pe sub braţul lui şi să se pună în faţă,
cu mâinile ridicate în aer.
— Avem un mesaj de la Sasha, strigă Clarke.
Vocea ei era puternică şi fermă, deşi întregul corp îi tremura.
— Ea ne-a trimis aici.
Nici nu avură timp să vadă dacă numele fusese auzit de pământeni. Un vâjâit
ciudat umplu aerul, iar Bellamy simţi cum ceva îi înţeapă partea de sus a
braţului.
Apoi totul se făcu negru.

318
 26. GLASS
Sute de trupuri erau înghesuite pe puntea de lansare şi alte sute se împingeau în
ele, de pe rampă. În total, erau mai bine de o mie de oameni la baza navei şi
umpleau aerul cu un amestec înecăcios de transpiraţie, sânge şi teamă.
Glass şi Sonja reuşiseră să ajungă pe punte, cu greu. Stăteau în spate, împinse
spre rampă. Sonja nu putea să se lase deloc pe gleznă, astfel că Glass avea braţul
în jurul ei, deşi nu prea era nevoie. Mulţimea era atât de densă, încât Sonja putea
să-şi piardă echilibrul şi tot n-ar fi căzut.
La fiecare câteva minute, marea de trupuri se înclina într-o parte sau în alta, până
când nerăbdătorii de pe Phoenix, Arcadia şi Waldens ajunseră să pară doar un
val de carne.
Glass se ridică pe vârfuri şi reuşi să vadă cum oamenii încercau să se înghesuie
în vreuna dintre cele şase nave rămase. Deja erau burduşite mult peste capacitate,
iar trupurile continuau să dea pe dinafară. Glass încercă să-şi alunge lacrimile
care îi înceţoşau vederea şi numără din nou. Şase. Ar fi trebuit să fie şapte nave.
Cea de pe care fugise ea, cea care ar fi trebuit să îi ducă pe Wells şi pe ceilalţi pe
Pământ plecase, desigur. Dar ce se întâmplase cu a şaptea? Chiar dacă ar fi fost o
duzină de nave, Glass şi mama ei nu ar fi reuşit să plece de pe Colonie decât
dacă ar fi continuat să se împingă în faţă. Dar Glass se simţea slăbită şi inertă. De
câte ori se mişca durerea trecea prin ea, când se gândea la expresia dezgustată de
pe faţa lui Luke şi la cioburile inimii ei, pe care se străduia din greu să le ţină
laolaltă. Dar când se uită la mama ei, îşi dădu seama că nu avea de ales. Nu putea
să se gândească la ce se întâmplase cu Luke, nu atunci. Inima mamei sale se
făcuse fărâme cu mult timp în urmă, dar diferenţa era că ea nici nu încercase să
adune cioburile. Glass făcuse asta pentru ea. Fără Glass, mama ei nu s-ar fi luptat
pentru un loc pe vreo navă, iar ea nu avea de gând să permită asta.
O strânse mai tare pe mama ei de talie.
— Vino! Să nu ne oprim. Câte un pas.
Deşi abia se mişcau, totuşi, cumva, Glass şi Sonja reuşiră să se împingă printre
umeri şi coate. Glass tresări, dar nu se uită în jos, când călcă pe ceva moale. Îşi
ţinu privirea pe partea din faţă a punţii de lansare şi strânse tare mâna mamei
sale, în timp ce îşi croiau drum prin zidul de trupuri. Trecură pe lângă o femeie a
cărei rochie era udă de sânge. După cum îşi ţinea braţul, Glass presupuse că
fusese nimerită de un glonţ al gardienilor. Era palidă şi se clătina înainte şi
înapoi, deşi nu avea loc să cadă.
Nu te opri.
Glass îşi reprimă un ţipăt, când trecu pe lângă femeie şi-i simţi mâneca plină de
319
sânge pe braţul ei gol.
Nu te opri.
Un bărbat ţinea o fetiţă într-un braţ şi o legătură de haine în celălalt, astfel că
abia putea trece prin mulţime. Lasă hainele, voia Glass să îi spună. Dar nu zise
nimic. Singura ei datorie era să-şi ducă mama pe navă. Doar de asta îşi permitea
să îi pese.
Nu te opri.
Un băieţel, doar ceva mai mare decât un bebeluş, stătea pe jos, prea şocat şi
speriat să facă altceva decât să scâncească şi să dea din braţele grăsuţe. Oare
fusese desprins de mulţime din mâinile părinţilor? Sau fusese abandonat, într-un
moment de panică? Simţi o strângere de inimă, o durere în spaţiul gol din spatele
inimii, care nu se vindecase complet. O strânse mai tare pe Sonja şi întinse
celălalt braţ spre băieţel. Dar chiar înainte ca degetele ei să atingă mâna lui
întinsă, simţi că e împinsă în altă direcţie. Lăsă să îi scape un suspin şi încercă
să-şi recapete echilibrul. Când se întoarse să se uite după el, dispăruse în spatele
valului de trupuri.
Nu te opri.
Când ajunseră pe la mijlocul punţii de lansare, cea mai apropiată navă era plină
ochi cu trupuri, mult mai multe decât capacitatea ei. Oamenii stăteau pe fiecare
centimetru de spaţiu, înghesuiţi pe lângă scaune. Glass ştia că era foarte
periculos să te bagi în astfel de înghesuială, toţi cei care nu aveau centurile puse
urma să fie izbiţi violent de pereţi, în timpul coborârii. Categoric, aveau să moară
şi aveau să omoare pe unii dintre cei de pe scaune. Dar nimeni nu îi oprea şi nu îi
dădea jos pe cei care erau în plus. Nimeni nu coordona lucrurile.
Un sunet nou se alătură corului de gemete şi strigăte. La început, Glass crezu că
doar şi-l închipuie, dar când se uită peste umăr îl zări pe muzicianul de mai
devreme, pe rampă. Îşi pusese vioara sub bărbie şi trăgea arcuşul peste coarde.
Cu aproape o mie de oameni între el şi cea mai apropiată navă, probabil că îşi
dăduse seama că nu va reuşi. Şi, în loc să fie cuprins de panică, alesese să îşi
încheie viaţa prin a face lucrul care îi plăcea cel mai mult. Ochii bărbatului erau
închişi, astfel că era indiferent la privirile nedumerite şi la glumele celor din jur.
Dar pe măsură ce cântecul plutea în aer, feţele se înmuiau. Melancolia muzicii
scotea durerea din piepturile lor şi o risipea în aer. Teama zdrobitoare devenea o
povară împărtăşită şi, pentru un moment, păru ceva ce puteau îndura împreună.
Glass se întoarse dintr-o parte în alta, căutându-l disperată pe Luke. Cum
crescuse pe Walden, el nu fusese niciodată la un concert de Ziua eroilor şi voia
ca el să audă muzica aceea. Dacă era ca el să moară în noaptea aceea, Glass voia
să ştie că ultimele lui momente vor fi marcate de altceva decât de suferinţă.
Un ţiuit puternic răsună brusc prin încăpere şi întrerupse vraja muzicii, iar uşa
320
celei mai îndepărtate nave începu să se închidă. Cei câţiva oameni care
încercaseră să se înghesuie înăuntru începură să se împingă înainte, disperaţi să
ajungă pe navă înainte să pornească.
— Staţi! ţipă o femeie şi se desprinse din mulţime, să fugă spre uşă. Fiul meu e
acolo!
— Opriţi-o! urlă o altă voce.
Câţiva oameni se grăbiră să o prindă, dar era prea târziu. Se strecurase în camera
pneumatică, dar nu reuşise să ajungă pe navă. Când îşi dădu seama ce se
întâmplase, se răsuci şi se izbi cu putere de uşa închisă a camerei pneumatice. În
spatele ei, nava se desprinse de Colonie şi porni spre globul albastru-gri al
Pământului. Apoi un val de icnete îngrozite trecu prin mulţime. Femeia plutea
dincolo de geam, cu faţa contorsionată de un ţipăt pe care nimeni nu-l putea auzi.
Braţele şi picioarele ei erau răsfirate, de parcă ar fi crezut că poate să prindă nava
şi să se tragă înapoi. În câteva secunde, încetă să se mai mişte, iar faţa i se
învineţi. Glass se întoarse, dar nu suficient de repede. Cu colţul ochiului, zări o
bucată dezgustătoare de picior vânăt umflat, înainte ca femeia să dispară din raza
ei vizuală.
Se auzi un alt ţiuit, când următoarea navă fu lansată. Rămăseseră doar patru.
Delirul mulţimii atinsese o culme, astfel că puntea de lansare era plină de
sunetele morţii şi de plânsete.
Glass strânse din dinţi şi o trase în faţă pe mama ei, tocmai când marea de trupuri
le împinse mai aproape de rampă. A treia navă se desprinse şi plecă. O roşcată
trecu pe lângă ele şi abia după aceea Glass îşi dădu seama că fusese Camille.
Asta înseamnă că Luke era în apropiere? Încercă să îi strige numele, dar strigătul
muri înainte să-i iasă din gât.
— Glass, se auzi vocea mamei sale, din spate.
Parcă trecuse o eternitate de când Sonja vorbise ultima dată.
— Nu o să reuşim. Cel puţin, nu împreună. Trebuie să…
— Nu! strigă ea, în timp ce zări o breşă în mulţime şi porni spre ea.
Tocmai atunci o văzu pe Camille cum împingea un băiat slăbănog jos de pe navă
şi îi lua locul.
Strigătul îndurerat al mamei băiatului răsună peste punte, când uşile se închiseră
cu un ultim clic.
— La o parte! strigă o voce dură.
Glass se răsuci şi văzu un şir de gardieni alergând pe rampă, cu bocancii tropăind
la unison, în timp ce escortau câţiva civili pe puntea de lansare. Unul dintre ei era
vicecancelarul. Nimeni nu dădea atenţie ordinelor gardienilor. Mulţimea de
trupuri continua să se împingă spre navele rămase. Iar gardienii continuau să
înainteze şi să dea la o parte oamenii, cu vârfurile armelor.
321
— Faceţi loc!
Trecură chiar pe lângă Glass şi Sonja. Rămas în urmă, vicecancelarul Rhodes o
văzu pe Sonja, iar pe faţa lui apăru o expresie pe care Glass nu reuşi să o
descifreze prea bine. Bărbatul se opri, îi şopti ceva unui gardian şi arătă spre
mama ei. Mulţimea se dădu la o parte, când trei gardieni năvăliră spre ele.
Înainte ca Glass să aibă timp să reacţioneze, o luară pe ea şi pe Sonja şi le
împinseră spre ultima navă. Strigătele furioase, violente care urmară răsunau
parcă de departe. Glass abia auzea ceva în afară de inima ei, care bătea
nebuneşte, în timp ce simţea doar mâna mamei sale, care o strângea puternic pe a
ei. Chiar vor reuşi? Vicecancelarul tocmai le salvase vieţile?
Gardienii le împinseră pe amândouă pe ultima navă, împreună cu vicecancelarul.
Toate cele o sută de locuri erau ocupate, mai puţin trei din faţă. Rhodes le făcu
semn să meargă acolo. Glass se mişca parcă printr-un vis, o aşeză pe Sonja lângă
vicecancelar, iar ea ocupă ultimul scaun. Dar uşurarea lui Glass fu temperată de
o tristeţe acută şi dureroasă, la gândul că Luke probabil nu va fi pe Pământ cu ea.
Nu putea fi sigură că nu se afla pe una dintre navele plecate deja, dar nu credea
că era pe vreuna. El n-ar fi dat pe cineva la o parte, pentru a prinde un loc, la fel
cum n-ar fi lăsat un prieten să plătească pentru fapta lui.
Când începu numărătoarea inversă, Sonja o apucă pe Glass de mână. În jurul lor,
oamenii ţipau, mormăiau rugăciuni, şopteau cuvinte de rămas-bun şi scuze faţă
de cei pe care îi lăsau în urmă. Rhodes o ajută pe Sonja să-şi pună centura, iar
Glass şi-o puse pe a ei. Dar înainte ca mâinile ei tremurânde să o poată închide,
un gardian apăru în uşă. Avea ochii bulbucaţi şi se uita nebuneşte în jur, cu arma
ridicată în aer.
— Ce naiba faci? strigă Rhodes. Dă-te jos! O să ne omori pe toţi!
Gardianul trase un foc în aer şi se făcu linişte.
— Acum, ascultaţi-mă, zise el, privind în jur. Unul dintre voi coboară de pe nava
asta sau muriţi cu toţii.
Ochii lui plini de teroare se opriră asupra lui Glass, care încă nu reuşise să-şi
pună centura. Bărbatul înaintă câţiva paşi şi îndreptă arma spre capul ei.
— Tu, scuipă el, coboară!
Arma lui tremura atât de tare, încât ţeava aproape că atinse obrazul lui Glass. O
voce ca de robot umplu capsula.
— Un minut până la plecare. Rhodes umblă la centură.
— Soldat! zise el, pe un ton poruncitor, milităros. Drepţi!
Gardianul îl ignoră şi o apucă de braţ pe Glass.
— Ridică-te sau te împuşc! Jur pe Dumnezeu că o fac.
— Cincizeci şi opt… cincizeci şi şapte… Glass îngheţă.
— Nu, te rog, scutură ea din cap.
322
— Cincizeci şi trei… cincizeci şi doi… Gardianul puse ţeava armei pe tâmpla ei.
— Ridică-te sau îi împuşc pe toţi de aici!
Glass nu putea să respire, nu vedea nimic, dar, cumva, se ridică în picioare.
— Pa, mamă, şopti ea şi se întoarse spre uşă.
— Patruzeci şi nouă… patruzeci şi opt…
— Nu! ţipă mama ei.
Brusc, apăru lângă Glass.
— Ia-mă pe mine.
— Nu, suspină Glass, încercând să o împingă pe mama ei la loc pe scaun.
Încetează, mamă!
Bărbatul flutură arma de la una la alta.
— Una dintre voi ar fi bine să coboare naibii, altfel vă împuşc pe amândouă!
— Cobor eu, te rog, nu trage, zise Glass şi o împinse pe mama ei, apoi se
întoarse spre uşă.
— Stai! dădu buzna o siluetă familiară, sărind pe navă în ultima clipă.
Luke.
— Treizeci şi cinci… treizeci şi patru…
— Înapoi! scuipă gardianul, încercând să-l dea la o parte pe Luke.
Într-o clipă, Luke sări pe el pe la spate, îi puse un braţ în jurul gâtului şi îl trânti
pe jos. Un pocnet asurzitor şi înfiorător se auzi pe navă, când arma se descărcă.
Toţi ţipară. Toţi, mai puţin unul.
— Treizeci… douăzeci şi nouă…
Mama ei era prăbuşită pe jos, cu o pată roşie pe partea din faţă a rochiei.

323
 27. CLARKE
Pentru primele câteva momente, Clarke nu reuşi să îşi amintească unde se afla.
Se trezise în atâtea locuri diferite, în ultimele câteva săptămâni, în celulă, în
ultimele zile de detenţie, în supraaglomeratul cort-infirmerie, unde Thalia îşi
dăduse suflarea, ghemuită lângă Bellamy, sub un cer plin de stele. Clipi şi
ascultă cu atenţie, aşteptând să vadă ceva. Siluetele umbrite ale copacilor.
Sunetul respiraţiei regulate a lui Bellamy.
Dar nimic. Doar întuneric şi linişte.
Dădu să se ridice, dar gemu când mişcarea o făcu să simtă durere în cap. Unde
era?
Apoi îşi aminti. Ea şi Bellamy coborâseră sub Muntele Weather. Gardienii care
veniseră după ei. Apoi…
— Bellamy, zise ea răguşit, ignorând durerea, când mişcă din cap.
Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, zări ce era în jur. Era într-o încăpere
mică, goală. O celulă.
Bellamy!
Bellamy îndreptase o săgeată spre gardieni. Să fi înţeles ei că el era o
ameninţare? Stomacul i se strânse, când îşi aminti de armele lor. Ceva gemu la
câţiva metri de ea. Clarke se ridică în patru labe şi se târî spre sunet. O siluetă
deşirată era întinsă pe jos.
— Bellamy, zise ea din nou, iar vocea i se frânse, de uşurare.
Se prăbuşi la loc pe jos şi îi luă capul în poală. El gemu, apoi deschise ochii.
— Eşti bine? întrebă ea şi îşi dădu părul la o parte de pe faţă. Îţi aminteşti ce s-a
întâmplat?
Se uită la ea buimăcit, apoi sări în picioare atât de repede, că aproape o doborî pe
Clarke.
— Unde sunt? strigă el privind înnebunit în jur.
— Ce vrei să spui? zise ea, întrebându-se dacă avea vreun coşmar.
— Bastarzii ăia de pământeni, care ne-au doborât.
Se pocni peste gât.
— Au tras în noi cu tranchilizante sau aşa ceva.
Clarke îşi duse mâna la gât. Se simţi o proastă pentru că nu înţelesese ce se
întâmplase, apoi se îngrozi, când îşi dădu seama ce însemna. Pământenii
presupuşi paşnici şi civilizaţi – oamenii Sashei – îi doborâseră şi îi târâseră într-o
celulă întunecată.
— Te simţi bine?
În lumina slabă, văzu cum faţa lui Bellamy se înmoaie, pe măsură ce furia făcea
324
loc îngrijorării. O trase spre el şi o sărută pe cap.
— Nu-ţi face griji, murmură el, o să ieşim de aici.
Clarke nu zise nimic. Era doar vina ei. Ea fusese cea care insistase să coboare
acolo, cea care îl implorase pe Bellamy să vină cu ea. Nu putea să creadă că
fusese atât de proastă.
Sasha minţise în legătură cu Asher. Minţise în legătură cu Octavia. Cel mai rău,
posibil să fi ştiut ce avea să se întâmple cu Priya. Nu exista o altă „facţiune” a
pământenilor. Probabil că inventase asta, să-i facă pe cei o sută să aibă încredere
în ea, să o atragă pe Clarke şi pe ceilalţi într-o capcană. Sasha fusese atât de vagă
atunci când vorbise despre primii colonişti, despre „incidentul” care îi forţase pe
pământeni să-i elimine. Ar fi trebuit să îşi dea seama că ceva nu era în regulă.
Închise ochii şi se gândi la mormintele pe care le găsise. Acolo vor ajunge ea şi
Bellamy, după ce pământenii îi vor omorî? Sau trupurile lor vor rămâne pentru
totdeauna în acel buncăr uitat de lume? Pentru o clipă, auzi doar respiraţia lui
Bellamy şi bătăile inimii ei, care galopa. Dar apoi se mai auzi ceva, sunetul
inconfundabil al unor paşi.
— Vin, şopti Clarke.
Auzi un zăngănit, apoi o lumină puternică pătrunse înăuntru, orbind-o. Îşi duse o
mână la ochi şi văzu silueta unei persoane în uşă. Persoana respectivă intră, iar
ea îi văzu faţa. Era Sasha. Teama lui Clarke dispăru şi făcu loc doar furiei şi
dezgustului.
— Mincinoaso! exclamă şi se aruncă spre ea. Am avut încredere în tine! Ce
naiba vrei de la noi?
— Cum? Clarke, nu.
Sasha avea tupeul să pară jignită, când se dădu înapoi.
— Wells m-a lăsat să plec şi am venit cât de repede am putut. Voiam să mă
asigur că voi fi aici când veţi ajunge.
— Sigur, să poţi aranja să fim sedaţi şi închişi, zise Bellamy.
Sasha ridică din umeri timid.
— Îmi pare rău pentru asta. Dar probabil că nu ar fi trebuit să încerci să tragi cu
arcul în ei.
Înaintă, vru să pună mâna pe braţul lui Clarke şi oftă când ea se trase.
— Gardienii doar îşi făceau treaba. Îndată ce am aflat ce s-a întâmplat am venit
aici. Totul e în regulă acum.
— Dacă asta e ideea ta de în regulă, nu vreau să ştiu ce consideri că e rău, zise
Bellamy, pe un ton mai rece decât aerul umed.
Sasha oftă şi deschise uşa mai mult.
— Veniţi cu mine. Vă duc la tatăl meu. Totul o să vă pară logic, după ce o să
vorbiţi cu el.
325
Clarke şi Bellamy se uitară unul la altul. Clarke ştia că el nu o credea pe Sasha
mai mult decât ea, dar singurul lor mod de a scăpa era să iasă din celula aceea.
— Bine, zise Clarke şi luă mâna lui Bellamy. O să mergem, dar apoi trebuie să
ne arăţi cum ajungem afară.
— Categoric, aprobă Sasha. Promit.
Clarke şi Bellamy o urmară afară din celulă, pe un hol abia luminat. Cele mai
multe uşi pe lângă care treceau erau închise, iar când văzu una deschisă Clarke se
opri o clipă, să se uite înăuntru. Era o infirmerie sau aşa ceva. Echipamentul era
la fel ca acela pe care îl avuseseră pe Phoenix; recunoscu un monitor pentru
bătăile inimii, inhalatoare şi un aparat cu raze X. Paturile înguste erau acoperite
cu pături jerpelite sau, într-un caz, cu ceea ce părea să fie blană de animal. Şi, în
mod izbitor, era goală, fără medici, fără asistente sau pacienţi. De fapt, în timp ce
Sasha îi conducea pe o serie de coridoare, Clarke nu văzu pe nimeni, nicăieri.
— Parcă ai zis că sunteţi sute. Unde sunt toţi? întrebă ea, curiozitatea
învingându-i pentru moment neîncrederea.
Bellamy era mai greu de distras.
— Probabil, plecaţi să mai răpească de-ai noştri.
Sasha se opri şi se întoarse spre Clarke.
— Nimeni nu a locuit aici jos atâţia ani. Acum buncărul e folosit mai mult pentru
a adăposti toate generatoarele şi echipamentul medical, lucruri care nu pot fi
mutate la suprafaţă.
— Şi unde locuiţi? întrebă Clarke.
— O să vă arăt. Haideţi.
Cotiră, trecură pe lângă o altă încăpere plină cu nişte cuşti metalice goale, în care
Clarke spera să fi fost ţinute cândva animale, apoi se opriră în faţa unei scări care
se întindea în sus, spre o deschizătură din tavan.
— După voi, zise Sasha şi arătă spre trepte.
— Pe naiba o să mergem primii, zise Bellamy şi o prinse de mână pe Clarke.
Sasha se uită de la unul la altul, apoi strânse din buze şi urcă pe una dintre
treptele de jos. Urcă scara atât de repede, că aproape dispăruse prin deschizătură,
când le strigă să o urmeze.
— Tu prima, îi zise Bellamy lui Clarke. Voi fi chiar în spatele tău.
Era mai greu decât făcuse Sasha să pară. Sau poate pentru că Clarke tremura
foarte tare fu nevoită să îşi folosească toată puterea să nu-i alunece mâinile.
Scara dispărea într-un fel de puţ, un tunel aproape vertical. Era atât de îngust,
încât Clarke simţea cum bluza ei atingea zidul din piatră. Închise ochii şi
continuă să urce, închipuindu-şi că urca pe Colonie, nu de sub mii de livre de
piatră, care parcă o sufocau, se strângeau în jurul ei, până nu mai putea respira.
Mâinile îi erau transpirate şi încercă să şi le şteargă de bluză, îngrozită că în orice
326
clipă va aluneca şi va cădea peste Bellamy. Se forţă să respire regulat.
În cele din urmă, după un timp care îi păru o eternitate, zări lumina zilei deasupra
ei. În timp ce se apucă de treapta de sus, se întinse spre ea o mână. Era atât de
obosită, că o prinse fără ezitare şi îi permise Sashei să o tragă în sus, pe iarbă. În
timp ce Clarke trăgea aer în piept şi se ridica tremurând în picioare, Sasha se
întinse şi după Bellamy.
— Urci chestia asta zilnic? gâfâi Bellamy şi îşi puse mâinile pe genunchi,
trăgând în piept aerul răcoros al dimineţii.
— Oh, e mult mai uşor pe unde aţi intrat. Dar m-am gândit că o să vă placă
priveliştea de aici, de sus, zise Sasha zâmbind.
Erau în vârful unui deal de pe care se vedea întreaga vale plină cu nişte
construcţii din lemn. Erau duzini de case mici, ale căror hornuri înguste scoteau
în aer şuvoaie de fum, o clădire mai mare, care probabil că era un fel de primărie,
şi câteva zone îngrădite, pline cu animale ce păşteau.
Clarke se holba la oameni. Erau peste tot: cărau coşuri cu legume, împingeau
cărucioare cu lemne de foc, mergeau pe străzi şi se salutau unii pe alţii. Copiii
râdeau, în timp ce se jucau ceva de-a lungul unei poteci prăfuite, care şerpuia
printre case.
Clarke se întoarse spre Bellamy şi văzu aceeaşi expresie de uimire în ochii lui.
De data aceea, rămăsese fără cuvinte.
— Haideţi, zise Sasha şi o luă la deal în jos. Tata ne aşteaptă.
Niciunul dintre ei nu protestă. Bellamy luă mâna lui Clarke şi o urmară pe Sasha.
Înainte să ajungă jos, duzini de oameni se opriră să se uite la ei. Iar până să o ia
pe drumurile prăfuite parcă întregul sat se adunase să-i vadă. Cei mai mulţi
dintre pământeni erau doar surprinşi şi curioşi, deşi câţiva îi priveau cu
suspiciune evidentă sau chiar cu furie.
— Nu vă faceţi griji din cauza lor, zise Sasha veselă. O să le treacă.
Mai în faţă, un bărbat înalt stătea cu două femei, care vorbeau energic, evident,
certându-se. El le asculta pe amândouă, aprobând grav şi vorbind puţin. Avea păr
scurt şi barbă gri. Totuşi, în ciuda aspectului cumva sfrijit, radia putere. Când
privirea îi căzu pe Sasha, Clarke şi Bellamy, se scuză în faţa celor două femei şi
porni spre ei, cu paşi hotărâţi.
— Tată, se opri Sasha în faţa lui, ei sunt coloniştii despre care ţi-am spus.
— Eu sunt Clarke, zise păşind în faţă, cu mâna întinsă, fără să stea pe gânduri.
Încă tot nu ştia dacă putea să aibă încredere în oamenii aceia, dar ceva la acel
bărbat o făcea să fie politicoasă.
— Iar el e Bellamy.
— Max Walgrove, zise el şi-i scutură mâna ferm, apoi se întinse să facă la fel cu
Bellamy.
327
— O caut pe sora mea, zise el, fără vreo introducere. Ştiţi unde e?
Max aprobă din cap, cu o sprânceană încruntată.
— Cu mai bine de un an în urmă, câţiva membri ai comunităţii noastre au plecat,
crezând că le va fi mai bine după propriile reguli. Ei sunt cei care au luat-o pe
sora ta şi, din nefericire, i-au omorât pe acei doi copii.
Clarke simţea cum frustrarea lui Bellamy creştea. Îşi încleşta şi descleşta pumnii,
iar când vorbi din nou, faţa îi era încordată de efortul de a-şi păstra tonul calm.
— Mda, Sasha a tot pomenit de această „facţiune”. Dar până acum nimeni nu a
reuşit să îmi spună cum naiba pot să o găsesc pe sora mea.
Îşi încrucişă braţele şi îl privi pe liderul pământenilor cu ochii mijiţi.
— Şi de unde ştiu că nu eşti unul dintre cei care au luat-o?
Clarke se încordă şi încercă să-i arunce lui Bellamy o privire de avertizare. Dar
tatăl Sashei părea mai degrabă amuzat decât insultat de tonul acuzator al lui
Bellamy. Bărbatul se întoarse şi se uită peste umăr, spre un teren înconjurat de
un gard din lemn. În partea îndepărtată, un grup de copii păreau să se joace
leapşa. Max ridică mâna în aer şi toţi alergară spre el. Pe măsură ce se apropiau,
Clarke îşi dădu seama că nu toţi erau copii. O fată mai mare era cu ei, iar părul
lung negru îi flutura în vânt, în timp ce alerga râzând.
— Octavia!
Bellamy o luă la fugă şi, într-o clipă, o luă în braţe. Era prea departe de Clarke,
ca ea să audă, dar după felul în care i se mişcau umerii fie râdea, fie suspina.
Posibil, ambele în acelaşi timp. Un amestec ciudat de sentimente umplu pieptul
lui Clarke, privind întâlnirea lor. Era încântată că Octavia era bine, dar o parte
din ea se gândea cu durere la întâlnirea aceasta care se putea să nu aibă loc
niciodată.
Clipind să-şi alunge lacrimile, se întoarse spre Max şi spre Sasha.
— Mulţumesc. Cum aţi găsit-o?
Max îi povesti cum trimisese o echipă care să stea cu ochii pe rebeli. Când aflase
că răpiseră un colonist, pregătiseră un atac, să o scape.
— Abia noaptea trecută am salvat-o, explică el. Voiam să o escortez până la
tabăra voastră azi, dar apoi ne-aţi găsit voi.
În colţul gurii lui se văzu o mică zvâcnire, de parcă încerca să se abţină să
zâmbească.
— Nu ştiu cum o să vă pot mulţumi destul vreodată, zise Bellamy venind spre ei
cu Octavia. Aţi salvat-o.
— Poţi să-mi mulţumeşti prin a ţine sub control grupul vostru, de data aceasta.
Sasha mi-a spus că sunteţi oameni buni şi că aţi tratat-o bine, dar nu pot risca o
altă tragedie.
— Ce s-a întâmplat data trecută, mai exact? întrebă Clarke prudent.
328
Era disperată să întrebe de părinţii ei, dar trebuia să afle mai întâi toată povestea.
— Acum ceva mai bine de un an, una dintre navele voastre s-a prăbuşit la vreo
zece kilometri de aici. Mereu am ştiut despre Colonie, dar niciodată nu a existat
vreo cale de comunicare, aşa că venirea unor străini din spaţiu a fost un pic…
surprinzătoare. Dar nu erau într-o formă prea bună, aşa că am încercat să-i
ajutăm. Le-am dat mâncare, adăpost, acces la spitalul nostru, orice au avut
nevoie. Ei fuseseră trimişi aici pentru că se ştia despre Muntele Weather, care
sperau să le ofere adăpost şi provizii. Desigur, nu se aşteptau să fie cineva aici.
— Ştii cumva ce i-a adus pe Pământ? întrebă Clarke. Misiunea a fost secretă.
Niciunul dintre noi n-a ştiut nimic despre ea, până nu ne-a spus Sasha.
Max aprobă.
— Au fost trimişi pe Pământ să testeze nivelul radiaţiilor, să verifice dacă
planeta poate susţine viaţa omenească din nou. Noi le-am uşurat partea aceasta,
desigur.
— Cine erau? interveni Clarke. Erau voluntari, oameni de ştiinţă sau
condamnaţi, ca noi?
Max se încruntă, dar, băiat deştept, răspunse la întrebare fără să insiste.
— Mulţi păreau să ezite să vorbească despre trecutul lor, dar mi-am dat seama că
nu erau chiar cetăţeni-model. Nu chiar infractori, altfel presupun că ar fi fost
omorâţi. Sau aruncaţi în spaţiu, după cum am auzit.
Se strâmbă uşor, apoi continuă.
— Mai degrabă oameni care puteau să dispară fără să atragă mare atenţie.
Clarke aprobă, asimilând informaţia.
— Şi după ce au ajuns aici?
— Când s-au prăbuşit, au pierdut posibilitatea de a trimite mesaje către Colonie.
Niciunul dintre ei nu şi-a imaginat vreodată că vor fi despărţiţi de navă definitiv.
Deci, presupun că tensiunile au început să crească. Noi nu plănuiserăm să-i
integrăm în comunitatea noastră, iar ei, categoric, nu se gândiseră să rămână aici
pentru totdeauna.
Se opri o clipă, apoi faţa lui deveni mai serioasă.
— Încă mai cred că a fost un accident ceea ce s-a întâmplat cu acel copil. Dar nu
toţi sunt de aceeaşi părere. Tot ce se ştie este că unul dintre copiii noştri – un
băieţel – îi dusese pe câţiva colonişti la pescuit. Se oferise să le arate cel mai bun
loc de pescuit, mândru să fie de folos, dar când, în sfârşit, s-au întors, în amurg…
Max oftă când îşi aminti.
— Îi cărau micul trup. Se înecase, bietul băiat. Oftă.
— Nu voi uita niciodată ţipătul mamei lui, când l-a văzut.
— A fost un accident, zise Sasha. Ştiu că a fost un accident. Tommy a alunecat
de pe piatră, dar niciunul dintre colonişti nu ştia să înoate. Au încercat să îl
329
salveze. Îţi aminteşti că toţi erau uzi? Au spus că, practic, femeia blondă s-a
înecat încercând să ajungă la el.
— Posibil, continuă Max. Dar păreau mai degrabă defensivi decât să regrete.
Atunci au început certurile. Câţiva dintre ai noştri – familia băiatului, acelaşi
grup care a venit după voi imediat ce aţi aterizat – au refuzat să le mai dea
mâncare, au zis că trebuie să se apere. Presupun că cei de pe Colonie s-au
speriat, dar au luat-o pe un drum greşit. Au început să fure, să facă stocuri, chiar
să-i ameninţe pe oameni cu violenţa. În cele din urmă, nu am avut de ales. A
trebuit să îi alungăm. A fost o… sentinţă dificilă. Ştiam că mulţi dintre ei sunt
oameni buni. Şi ştiam că nu aveau prea multe şanse pe cont propriu. Dar când am
dat sentinţa nu m-am gândit că vor riposta. Şi, desigur, după aceea, a trebuit să-
mi apăr oamenii. Nu am avut de ales.
— Deci sunt morţi toţi? întrebă Clarke încet.
— Cu excepţia unui cuplu, medicii. Ei au plecat înainte ca situaţia să se
înrăutăţească, au spus că ei dezaprobă felul în care se purtau ceilalţi colonişti.
Voiau să exploreze singuri, să vadă cât mai mult din planetă.
— Medici? repetă Clarke, forţând cuvântul să iasă odată cu aerul din plămânii ei.
Căută ceva de care să se prindă şi dădu de Bellamy lângă ea, susţinând-o cu
braţele lui puternice.
— Clarke, te simţi bine? o întrebă el.
— Erau… îţi aminteşti numele lor?
Închise ochii, brusc, fiindu-i teamă să vadă expresia de pe faţa tatălui Sashei,
când va auzi întrebarea.
— Griffin?
Dar trebuia să vadă. Când deschise ochii, liderul pământenilor aproba din cap.
— Da. David şi Mary Griffin, îmi aduc aminte.
Clarke râse, apoi trase aer în piept, când greutatea care îi apăsase pieptul în
ultimele şase luni dispăru. Faţa ei era udă; ridică o mână şi îşi dădu seama că
plângea. Nu era singură pe Pământ.
Părinţii ei trăiau.

330
 28. GLASS
Nu auzea numărătoarea inversă.
Nu auzea ţipetele.
Tot ce auzea era sunetul respiraţiei istovite a mamei sale.
Glass era pe jos, legăna capul mamei sale, în timp ce sângele se întindea pe
pieptul ei, iar bluza îi devenea de un roşu-aprins, o nuanţă pe care Glass
niciodată nu reuşise să o obţină cu vopsele.
Gardianul nebun striga ceva la Glass, dar nu îl înţelegea. Urmă o agitaţie de
mişcări, iar Luke prinse gâtul bărbatului cu braţele şi îl trase jos de pe navă.
— E în regulă, şopti Glass, în timp ce lacrimile îi alunecau pe obraji. O să fii
bine, mamă. O să ajungem pe Pământ şi apoi totul va fi bine.
— Timpul expiră! strigă cineva.
Undeva în mintea ei, Glass înţelese că uşile erau pe cale să se închidă, că
numărătoarea era undeva pe la treizeci de secunde, dar nu reuşea să înţeleagă
implicaţiile.
— Glass, zise mama ei, cu voce răguşită, sunt foarte mândră de tine.
Nu putea să respire. Nu putea să vorbească.
— Te iubesc, mamă.
Glass se forţă să vorbească şi îi strânse mâna mamei sale.
— Te iubesc atât de mult.
Sonja o strânse şi ea, doar pentru o clipă, înainte să ofteze, iar corpul ei să devină
moale.
— Mamă, tresări Glass şi un suspin trecu prin corpul ei. Nu, te rog…
Luke reapăru în raza ei vizuală. Ultimele cuvinte ale mamei sale îi răsunau în
minte. Mai tare decât ţipetele şi strigătele din exteriorul navei. Mai tare decât
toate alarmele. Mai tare decât bufnitura inimii ei zdrobite.
Eşti atât de curajoasă, de puternică.
Sunt mândră de tine.

— Vrei să te conduc înapoi? întrebă Wells, aruncând o privire nervoasă spre

ceas. Nu mi-am dat seama cât de târziu e.
Glass îşi ridică privirea. Era aproape miezul nopţii. Chiar dacă fugea, tot nu avea
cum să ajungă acasă înainte de stingere. Nu că ar fi alergat, era un mod sigur de a
atrage atenţia vreunui gardian.
— Mă descurc, zise ea. Niciunui gardian nu îi pasă, de fapt, dacă eşti afară după
stingere, atâta timp cât nu pari a pune ceva la cale.
Wells zâmbi cu afecţiune.
331
— Tu mereu pui ceva la cale.
— Nu de data asta, zise Glass şi îşi băgă tableta în geantă, apoi se ridică în
picioare. Sunt doar o fată studioasă, extenuată, care a pierdut noţiunea timpului,
în timp ce îmi făceam tema la matematică.
Înainte, până să plece tatăl ei, Glass n-ar fi fost prinsă învăţând nici moartă. Dar
acum era singura ei şansă de a-l vedea pe Wells. Şi, ciudat, era destul de
amuzant.
— Vrei să spui că ai pierdut noţiunea timpului privind cum eu îţi fac tema la
matematică.
— Vezi? De asta am nevoie de ajutorul tău. E logic.
Stăteau în sufrageria lui Wells, care era chiar mai ordonată ca de obicei. Mama
lui era din nou în spital, iar Glass ştia că el voia să se asigure că apartamentul
avea să fie în stare perfectă, când ea va veni acasă. O conduse către uşă, apoi se
opri înainte să o deschidă.
— Eşti sigură că nu pot să te conduc?
Glass scutură din cap. Dacă ea era prinsă că încălca regula stingerii, avea să
primească doar un avertisment. Dacă Wells era prins, avea să primească
săptămâni de tratament rece din partea tatălui său, lucru de care nu avea nevoie
acum.
Îşi luă rămas-bun şi ieşi pe coridorul întunecat şi pustiu. Glass era bucuroasă că
petrecuse timp cu cel mai bun prieten al ei, chiar dacă învăţaseră. Abia dacă îl
mai vedea. Când nu era la şcoală, era cu mama lui la spital sau la pregătirile ca
ofiţer. Îl văzuse şi mai puţin după ce terminaseră şcoala, iar Wells devenise
cadet.
Glass se mişcă repede şi tăcut pe scări şi pe puntea B, pe care trebuia să o
traverseze, să ajungă la apartamentul ei. Se opri o clipă, când trecu pe lângă
intrarea spre Eden Hall. Se apropia Ziua eroilor. Petrecuse ultimele câteva
săptămâni zbătându-se pentru rochie – trebuia să se chinuie să găsească ceva,
acum, că ea şi mama ei trăiau din puţinele puncte de raţie – şi nu prea făcuse
progrese în privinţa partenerului. Toţi presupuneau că va merge cu Wells. Dacă
niciunul dintre ei nu găsea un partener, probabil că vor sfârşi împreună, dar
numai ca prieteni. Nu mai putea să îşi închipuie cum ar fi să îl sărute, la fel cum
nu-şi imagina să se mute pe Walden.
Pe de altă parte, ea nu se gândise prea mult la a săruta pe nimeni. Adevărata
distracţie era să îi facă pe băieţi să vrea să o sărute. Să aleagă o rochie care ştia
sigur că va face inima vreunui băiat să galopeze era mult mai distractiv decât să
îl lase pe vreunul să saliveze pe faţa ei, cum făcuse Graham atunci când o
încolţise la petrecerea de ziua lui Huxley.
Glass era atât de absorbită de gândul la ţinuta pentru Ziua eroilor, că nici nu-i
332
văzu pe gardieni, până când ajunseră chiar în faţa ei. Erau doi, un bărbat de
vârstă mijlocie, ras pe cap, şi unul mai tânăr, un băiat, doar cu câţiva ani mai
mare decât ea.
— Totul e în regulă, domnişoară? întrebă cel mai în vârstă.
— Da, mulţumesc, răspunse Glass, cu un amestec bine exersat de politeţe şi
indiferenţă, de parcă habar n-avea de ce fusese oprită şi nici nu se sinchisea să
afle.
— E trecut de stingere, zise el, privind-o de sus în jos.
Privirea lui o făcu să se simtă neplăcut, dar ştia că nu trebuia să îl lase să ştie
asta.
— Da? întrebă ea şi îi arătă cel mai cald şi mai frumos zâmbet. Îmi pare rău. Am
pierdut noţiunea timpului învăţând la un prieten, dar tocmai mă îndreptam spre
casă.
Bărbatul mai în vârstă pufni.
— Învăţând? Mda, ce învăţaţi? Îţi împrospătai cunoştinţele de anatomie cu
vreunul dintre iubiţii tăi?
— Hall, zise gardianul mai tânăr. Termină!
Partenerul lui îl ignoră.
— Eşti una dintre cele care cred că regulile nu li se aplică, nu? Ei bine, mai
gândeşte-te. Tot ce trebuie să fac este să înregistrez acest incident şi o să te
trezeşti într-o situaţie cu totul diferită.
— Nu gândesc astfel, se grăbi Glass să spună. Îmi pare rău. Promit că nu voi mai
încălca regula stingerii vreodată, indiferent cât de mult voi învăţa.
— Aş vrea să te cred, dar îmi pari genul de fată care pierde noţiunea timpului de
câte ori îşi scoate…
— Ajunge! zise gardianul mai tânăr, pe un ton poruncitor.
Spre surprinderea lui Glass, chelul tăcu. Apoi îşi îngustă privirea şi zise:
— Cu tot respectul, domnule, dar acesta este motivul pentru care nu există
membri ai unităţii de ingineri care să patruleze pe coridoare. Probabil că ştiţi
multe despre ieşirile în spaţiu, dar nu ştiţi prea multe despre menţinerea liniştii.
— Atunci va trebui să te asiguri că nu vei mai cădea în tura mea de patrulare.
Vocea tânărului era calmă, dar privirea intensă.
— Cred că putem să o lăsăm să plece cu o avertizare, de data aceasta, nu-i aşa?
Gura gardianului mai în vârstă se strâmbă într-un rânjet.
— Cum zici tu, locotenente.
Gradul se auzi mai tare decât tonul lui înverşunat. Evident, tânărul gardian avea
un grad mai mare decât al lui. Tânărul se întoarse spre Glass.
— Te voi escorta acasă.
— Mă descurc, zise Glass, fără să ştie de ce roşise.
333
— Cred că e mai bine să te însoţesc. Nu vrem să treci prin aceeaşi situaţie din
nou, peste cinci minute.
Făcu semn din cap spre partenerul lui, apoi porni cu Glass. Poate pentru că era
gardian, Glass era cât se poate de conştientă de mişcările lui, în timp ce mergeau.
Felul în care el părea să îşi ajusteze pasul, în mod normal mai lung, să se
potrivească ritmului ei. Felul în care mâneca lui se atingea de braţul ei, când
coteau pe coridoare.
— Chiar faci ieşiri în spaţiu? întrebă Glass, nerăbdătoare să umple tăcerea.
El aprobă.
— Din când în când. Genul acesta de reparaţii nu se fac foarte des, totuşi.
Necesită multe pregătiri.
— Cum e să fii acolo afară?
Lui Glass mereu îi plăcuse să se uite pe micile ferestre ale navei, întrebându-se
cum ar fi fost să fie acolo, afară, printre stele. El se opri şi se uită la Glass, chiar
o privi, nu cum făceau cei mai mulţi băieţi când îi aruncau câte o ocheadă, ci de
parcă ar fi putut vedea la ce se gândea.
— Liniştitor şi îngrozitor în acelaşi timp, zise el, în cele din urmă. De parcă,
brusc, ai şti răspunsurile la întrebări pe care nici nu te-ai gândit să le pui.
Ajunseră la uşa lui Glass, dar ea îşi dădu seama că ultimul lucru pe care şi-l
dorea era să intre. Bâjbâi stângaci cu degetul pe scanner.
— Cum te cheamă? întrebă ea, în cele din urmă, când uşa se deschise.
El zâmbi, iar Glass îşi dădu seama, nu faptul că era gardian îi făcea pieptul să
tresară.
— Eu sunt Luke.

Luke nu-i dădu drumul la mână deloc. Nici când nava se desprinse de puntea de
lansare, cu o zdruncinătură puternică, lucru care îi făcu pe cei mai mulţi să ţipe.
Nici când ţiuitul alarmei şi huruitul elicelor făcură loc unei linişti surprinzătoare.
Nici când Pământul se apropie, tot mai mult şi mai mult, până când geamul se
umplu de nori gri.
— Îmi pare rău, zise el şi ridică mâinile lor împreunate şi-i sărută degetele. Ştiu
cât de mult ai iubit-o. Cât de mult te-a iubit.
Glass aprobă, temându-se că, dacă va vorbi, lacrimile vor reveni. Durerea era atât
de proaspătă, de puternică, încât habar n-avea ce formă va lua, ce fel de cicatrici
va lăsa. Sau dacă va simţi toată viaţa durerea aceea din piept.
Dar va avea o viaţă, o viaţă plină cu copaci, şi cu flori, şi cu răsărituri, şi cu
furtuni şi, partea cea mai bună, cu Luke. Nu ştia ce se va întâmpla cu ei odată
ajunşi pe Pământ, dar orice avea să fie se vor descurca, atâta timp cât erau
împreună.
334
Nava începu să se zdruncine, iar Luke strânse mai tare mâna lui Glass. Apoi
întreaga navă începu să se lase într-o parte, dezlănţuind un val de strigăte.
— Te iubesc, zise Glass.
Nu conta că Luke nu avea cum să o audă. El ştia. Indiferent ce se va întâmpla, el
mereu va şti.

335
 29. WELLS
După ce împachetă, Wells se îndreptă tăcut spre cimitir să-şi ia rămas-bun. Se
lăsase noaptea, iar florile care împodobeau pietrele de mormânt radiau. Wells se
bucura că Priya se gândise să pună flori vii pe morminte. Cum crescuseră pe
navă, niciunul dintre ei nu cunoscuse adevăratul întuneric, iar în felul acesta
moartea lor va avea mereu un fel de lumină care să strălucească peste ei.
Dar când îngenunche lângă mormântul Priyei, se înfioră. Oare simţise că în scurt
timp avea să li se alăture celorlalţi morţi? Se ridică şi se îndreptă spre mormântul
lui Asher, unde îşi trecu degetele peste literele sculptate neîndemânatic în lemn.
Se opri, întrebându-se de ce i se păreau ciudat de familiare. Scrisul de pe
celelalte borne era diferit, deşi era sigur că mai văzuse litere mari scrise aşa.
— La revedere, şopti el, înainte să-şi pună rucsacul pe umăr şi să pornească spre
pădure.
Trecu de linia copacilor şi trase în piept aerul rece al pădurii. Era surprinzător de
calm, mai relaxat acolo decât fusese toată dimineaţa în tabără. Sunetul vântului
printre frunze era o schimbare binevenită, faţă de şoaptele uşor răutăcioase. Mai
avusese fantezii trecătoare în legătură cu plecarea pe cont propriu, deşi în acele
scenarii Clarke fusese mereu cu el. Sau, mai recent, Sasha. Inima îi tresări când
se gândi că ea se va întoarce în tabără şi el nu va fi acolo. Ce va crede când
ceilalţi îi vor spune că el a plecat? O va revedea vreodată? Şi ce se va întâmpla
dacă tatăl său va veni pe Pământ? Va încerca să îl găsească sau va cădea în
dizgraţia lui?
— Wells? se auzi o voce din întuneric.
Se întoarse şi clipi, când silueta subţire a lui Kendall apăru dintre umbre.
— Unde mergi?
— Încă nu sunt sigur. Plec.
— Pot să vin cu tine? întrebă ea, cu un amestec de înflăcărare şi melancolie, care
arăta că deja simţise care avea să fie răspunsul lui.
— Nu cred că e o idee bună, zise el prudent. Vei fi mai în siguranţă dacă vei
rămâne cu grupul.
Kendall se apropie câţiva paşi. Lumina lunii abia trecea prin acoperişul de frunze
dese; totuşi, ochii ei mari şi luminoşi îl priveau atât de intens, că aproape
tremură.
— Te duci să o cauţi pe Sasha?
— Nu… habar n-am unde s-a dus.
Prin întuneric, o văzu aprobând din cap.
— Asta e bine. E periculoasă, ştii doar. Gândeşte-te numai ce i-au făcut
336
pământenii aceia Priyei.
— Sasha n-a avut nicio legătură cu asta, zise Wells, nefiind sigur de ce o apăra.
— Ce fel de om ar face aşa ceva cuiva? continuă Kendall, de parcă nu l-ar fi
auzit. Să spânzuri pe cineva de un copac? Să scrii un mesaj în carnea de pe
tălpile ei? Chiar trebuie să vrei să spui ceva cu asta.
Vocea ei căpătase o tonalitate ciudată, aproape cântată, iar el simţi un fior pe şira
spinării.
— Nu poţi avea încredere în pământeni, nu uita.
Mai înaintă un pas, până ajunse la mai puţin de un metru de Wells.
— Ştiu că e drăguţă. Dar nu e de-a noastră. Ea nu te înţelege. Ea nu va face orice
e nevoie pentru a te menţine în siguranţă.
Respiraţia lui Wells deveni greoaie, în timp ce în mintea lui prinse formă o
conştientizare. De aceea îi păruse familiar scrisul de pe mormântul lui Asher.
Literele mari semănau foarte mult cu cele de pe tălpile Priyei. Dacă nu
pământenii o omorâseră? Dacă…
— Ne mai vedem, zise Kendall zâmbind, în timp ce o luă la fugă spre tabără.
Wells îngheţă. Să meargă după ea? Să-i avertizeze pe ceilalţi? Teama din
stomacul lui era o avertizare reală sau paranoia? O creangă trosni deasupra, iar
Wells se răsuci, cu inima galopând. Probabil că e doar un animal, îşi zise,
dorindu-şi să-şi fi înghiţit mândria şi să-i fi cerut lui Bellamy să îl înveţe să tragă
cu arcul. Nici măcar nu luase cu el vreo săgeată. Apoi formele din faţă se
dovediră a fi trei siluete umane. Wells se încordă şi scană pământul după ceva ce
putea fi folosit ca armă. Un băţ lung sau chiar o piatră. Putea să lupte cu mâinile
goale, dacă era nevoie, fusese printre primii la luptă, când făcuse pregătirea ca
ofiţer, dar nu era sigur dacă putea să se descurce cu toţi trei, dacă veneau peste el
deodată. Găsi o piatră ce părea ascuţită şi se ghemui după un copac, ţinând-o
pregătită. Apoi, în timp ce străinii se apropiau, dintre copaci se auzi un râset.
— Clarke? strigă el şocat şi aruncând piatra cât colo.
Lumina lunii licărea în părul ei ca un nimb şi-i lumina zâmbetul larg, încântat.
Bellamy era cu ea… iar aceea era Octavia?
Când îl văzură pe Wells, toţi trei zâmbiră şi se grăbiră spre el, vorbind deodată.
Încet, află ce se întâmplase: despre găsirea Octaviei, despre vizita lui Bellamy şi
a lui Clarke la Muntele Weather şi despre tot ce le spusese tatăl Sashei. Inima lui
tresări la auzirea numelui ei.
— Aşadar aţi văzut-o pe Sasha? E bine?
El şi Clarke se priviră în ochi, în timp ce văzu pe faţa ei că ea înţelesese.
Întotdeauna fusese bună în a observa detaliile, în a vedea anumite lucruri înaintea
celorlalţi, asta o făcea un bun medic, se gândi el. Ea îi oferi un zâmbet plin de
semnificaţii, iar el îşi dădu seama că ea ştia ce însemna Sasha pentru el şi că nu
337
avea nimic împotrivă.
— Sasha e bine, zise ea. Va veni să ne viziteze în curând, după ce îi va convinge
pe ceilalţi pământeni că nu vrem să le facem niciun rău.
Se opri, de parcă încerca să decidă cât din informaţiile pe care le avea era bine să
împărtăşească.
— Cred că vrea să te vadă.
— Pleci undeva? întrebă Octavia şi se întinse spre rucsacul lui Wells.
Bellamy şi Clarke se uitară unul la altul, în timp ce Wells le spuse ce se
întâmplase în dimineaţa aceea, cum toţi erau furioşi că o lăsase pe Sasha să plece
şi cum hotărâse să părăsească tabăra, înainte să îl alunge ei.
— E ridicol, zise Bellamy, mai indignat decât şi-ar fi imaginat Wells vreodată că
ar putea fi vreun waldenit pentru el. Nu poţi să pleci doar pentru că Graham şi
câţiva dintre ceilalţi au ridicat pumnul furioşi. Au nevoie de tine. Toţi avem
nevoie de tine.
— Te rog, Wells, interveni Clarke. Totul o să fie bine. Mai ales după ce o să le
spunem că ai avut dreptate în privinţa Sashei. Dacă nu o lăsai să plece, nu am fi
recuperat-o niciodată pe Octavia.
Clarke aruncă o privire spre fata mai tânără, care deja cobora panta, nerăbdătoare
să-şi facă marea intrare.
— Posibil…
Îşi mută rucsacul de pe un umăr pe altul, apoi se întoarse spre Bellamy.
— Felicitări, omule. Sunt foarte bucuros că ai găsit-o. Nu ai renunţat niciodată la
ea şi nu degeaba.
Se uită la Clarke, apoi din nou la Bellamy.
— Cred că toţi avem multe de învăţat de la tine.
Bellamy ridică din umeri.
— Nu prea ştiu să fiu altfel. Mereu am avut grijă de ea. E ca şi cum… nu ne-am
născut doar pentru fiecare dintre noi. Trebuie să avem grijă de ceilalţi oameni.
Wells ridică brusc privirea.
— Ce ai zis?
Bellamy vorbise normal, de parcă aceea era o frază pe care oamenii o foloseau
mereu. Dar Wells nu auzise pe nimeni să o spună pe Pământ. De fapt, trecuseră
ani de când nu auzise fraza aceea rostită cu voce tare, dar asta nu însemna că nu
se gândea la ea în fiecare zi.
Unele lucruri nu se uită niciodată.

338
 30. BELLAMY
Bellamy se uita la Wells şi se întreba dacă nu cumva băiatul cedase, în sfârşit,
din cauza stresului. De ce îl privea Wells aşa? Ridică din umeri.
— E doar ceva ce spunea mama despre mine şi despre Octavia. Că eram
norocoşi să ne avem unul pe altul şi că era responsabilitatea mea să am grijă de
ea.
Pufni, când amintiri dureroase îl răscoliră.
— Responsabilitatea mea, pentru că al naibii de sigur nu era a ei.
Tăcu pentru o clipă.
— Cred că e ceva ce tata obişnuia să spună, deşi folosea asta ca să ne explice de
ce niciodată nu era cu noi.
Wells păli la acele vorbe.
— Hei… te simţi bine? întrebă Bellamy, privind spre Clarke, să vadă dacă ea
observase cât de ciudat se purta Wells. Dar, înainte ca ea să aibă timp să
reacţioneze, Wells continuă.
— Numele… numele mamei tale era cumva Melinda?
Cuvântul ateriză cu o bufnitură pe pieptul lui Bellamy. De mulţi ani nu mai
auzise pe nimeni să rostească numele mamei sale. Nu din ziua în care gărzile
intraseră în apartamentul lor şi o găsiseră întinsă pe podea, rece şi ţeapănă.
— De unde… de unde ştii? întrebă Bellamy cu voce răguşită, prea uimit să
insufle în tonul lui o notă de ostilitate sau de suspiciune.
Cu o voce ciudat de calmă, Wells îi povesti lui Bellamy despre trecutul secret al
tatălui său, despre aventura lui cu o femeie de pe Walden şi despre angajamentul
faţă de familia ei.
— Nu trăim doar pentru noi… asta spunea tata mereu, să justifice sacrificiile pe
care trebuia să le facă – faptul că nu petrecea suficient timp cu mine şi cu mama
sau că nu se căsătorise cu femeia pe care o iubise. Dar nu am ştiut că au avut un
copil.
Lumea din jurul lui Bellamy părea să se învârtă, să se topească într-un amestec
de umbre şi lumini, în timp ce mintea lui galopa. Singurul lucru care îl ţinea pe
picioare era senzaţia dată de mâna lui Clarke, ce o ţinea pe a lui. Cancelarul –
bărbatul care fusese împuşcat din cauza lui – era tatăl lui? Nu putea vorbi. Nu
putea respira. Dar apoi simţi braţul lui Clarke în jurul lui şi trase aer în piept.
Când expiră, îşi reveni şi văzu din nou ce era în jur. Siluetele întunecate ale
copacilor, bucăţile de cer pline de stele, expresia uimită a lui Clarke, faţa
nervoasă a băiatului pe care crezuse că îl ura, iar acum se pare că era… cu totul
altceva.
339
— Deci… asta înseamnă că tu eşti…
— Fratele tău vitreg.
Wells lăsă cuvântul frate să atârne în aer, de parcă asta le-ar fi dat timp să
examineze forma lui, înainte să şi-l poată adjudeca.
— Atunci, tu şi Octavia nu mai sunteţi singurii fraţi de pe Colonie.
Un râs scăpă de pe buzele lui Bellamy, înainte să îl poată opri.
— Fraţi vitregi, repetă el. E o nebunie.
Scutură din cap şi, cu un rânjet, întinse braţul spre mâna lui Wells.
— Fraţi.

340
 31. CLARKE
— Fraţi vitregi, zise Clarke, probabil, pentru a douăzeci şi noua oară în seara
aceea.
Se întinse şi îşi trecu un deget peste obrazul lui Bellamy, de parcă ar fi putut găsi
vreun semn care îi scăpase şi care să arate că el şi Wells erau rude. Bellamy
zâmbi şi îi îndepărtă blând mâna, apoi i-o duse la buze şi i-o sărută.
— Ştiu că e greu de crezut. Eu sunt mult mai arătos.
Dar apoi zâmbetul lui dispăru.
— Te deranjează?
Clarke se întoarse să se uite spre Wells şi spre Sasha, care se întorsese în tabără
chiar mai devreme decât se aşteptaseră. Stăteau pe cealaltă parte a focului, ceva
mai departe de restul grupului. Printre sclipirile flăcărilor, îl vedea pe Wells
zâmbindu-i pământencei, care părea să roşească. Unii se uitau la ei cu reţineri,
dar acum, că Octavia se întorsese, fusese destul de uşor să convingă grupul că
Sasha spusese adevărul despre pământenii rebeli şi cei mai mulţi îl iertaseră
imediat pe Wells pentru că o lăsase să plece.
Clarke oftă şi îşi puse capul pe umărul lui Bellamy.
— Faptul că eşti rudă cu fostul meu iubit e cel mai ciudat lucru la tine.
Bellamy îşi puse braţul în jurul taliei lui Clarke şi o gâdilă. Ea râse şi încercă să
riposteze, dar Bellamy se ridică brusc, când ceva de pe partea cealaltă a focului îi
atrase atenţia.
— E adevărat! o auziră pe Octavia strigând, în timp ce îşi dădea peste umăr părul
lung.
În ultimele câteva ore îi desfătase pe cei din grup cu poveşti despre timpul
petrecut de ea pe Muntele Weather.
— Şi de unde ştim că nu te-ai întors să ne spionezi? se auzi o voce.
Muşchii lui Clarke se încordară, când Graham porni spre Octavia, în timp ce
focul arunca o lumină mişcătoare pe rânjetul lui. Avea în voce un amestec de
condescendenţă şi ostilitate, dar Octavia nu lăsă asta să o afecteze. Îşi înclină
capul într-o parte şi îl privi cercetător pe Graham, pe sub genele lungi.
— Poate că ţie îţi vine greu să crezi, Graham, dar pe Pământ sunt lucruri mult
mai interesante de văzut decât mica ta colecţie de săgeţi. Dacă ar fi să te spionez,
aş adormi.
Cei din apropierea ei râseră şi, spre surprinderea lui Clarke, Graham chiar zâmbi,
deşi, chiar întuneric fiind, văzu că zâmbetul nu-i cuprinsese şi ochii.
— Oh, crede-mă, săgeţile mele sunt cât trebuie de mari, protestă el.
Octavia chicoti.
341
— Să-l pocnesc pe copilul ăla acum sau mai târziu? mormăi Bellamy.
— Mai târziu, zise Clarke. Stau bine aici.
Ea se alăturase grupului din jurul focului, cu doar câteva minute mai devreme,
după ce petrecuse câteva ore în baraca-infirmerie, să se asigure că Molly, Felix şi
ceilalţi erau bine şi îşi reveneau, pe măsură ce planta otrăvitoare ieşea din
trupurile lor. Expresia de uşurare de pe faţa lui Eric, în momentul în care Clarke
îl ajutase pe Felix să stea în picioare pentru prima dată de când se îmbolnăvise,
era suficient să o facă să uite că mersese pe jos aproape douăzeci de kilometri,
într-o singură zi.
Clarke îşi schimbă poziţia şi se rezemă de Bellamy. El îşi puse braţele în jurul
taliei ei şi se lăsă pe spate, astfel că amândoi priveau spre cer. Trosnetul
flăcărilor era suficient să înăbuşe vocile celor din jurul lor şi, cu ochii în sus,
aproape că puteau să îşi închipuie că erau singurii oameni de pe Pământ. Ea se
întreba dacă mama şi tatăl ei priveau spre acelaşi cer, dacă simţeau la fel. Mai
devreme, Bellamy îi spusese că, odată ce Octavia îşi va reveni, vor porni toţi trei
să-i caute pe părinţii ei. Soţii Griffin plecaseră de aproape un an, dar nu conta, îi
promisese el. Nu se vor opri până când nu îi vor găsi. Gândul acela era atât
emoţionant, cât şi îngrozitor, aproape prea mult pentru ea. Aşa că, pentru
moment, se mulţumea să stea rezemată de Bellamy, să lase respiraţia lui regulată
să-i alunge restul gândurilor.
— Uite, îi şopti Bellamy la ureche.
— Ce?
El îi luă mâna, îi întinse blând un deget şi arătă spre un punct luminos care se
mişca repede pe cer.
— Pe Phoenix ţi-ai pus vreodată dorinţe pe meteoriţi? Sau era doar o chestie de
pe Walden? întrebă el lăsând să se simtă respiraţia lui caldă pe pielea ei. Probabil
că deja aveai tot ce îţi doreai.
— Categoric, nu aveam tot ce îmi doream, murmură ea şi se cuibări la pieptul
lui. Deşi cred că s-ar putea să fi fost pe aproape, la un moment dat.
— Deci nu vrei să îţi pui o dorinţă?
Clarke se uită în sus din nou. Pata de lumină se mişca foarte repede, chiar şi
pentru un meteor. Se ridică un pic.
— Nu cred că aia e o stea căzătoare, zise ea, incapabilă să-şi ascundă nota de
nelinişte din voce.
— Ce vrei să spui? Ce altceva poate fi?
Dar apoi îl simţi cum se încordează în spatele ei, în timp ce o conştientizare
bruscă punea stăpânire pe el.
— Doar nu crezi…
Vocea lui se stinse şi o ţinu mai strâns. Nu era nevoie să o spună cu voce tare. În
342
timp ce restul grupului stătea în jurul focului, cu o binecuvântată ignoranţă,
Bellamy şi Clarke ştiau. Punctul luminos nu era o stea, era una dintre nave.
Cei o sută nu aveau să mai fie o sută, în scurt timp.
Restul Coloniei venea pe Pământ.

343
 MULŢUMIRI
Sunt profund recunoscătoare tuturor celor de la Alloy, pentru că fac parte din
această aventură. Nu aş fi deturnat nicio navă fără voi. Uriaşe îmbrăţişări spaţiale
genialilor mei editori, uluitor de inteligentei Joelle Hobeika şi mereu creativei
Katie McGee, pentru consecventa lor dăruire faţă de această serie. De asemenea,
e un mare privilegiu să lucrez cu Josh Bank, Sara Shandler şi Les Morgenstein,
oameni a căror viziune duce scrisul pe noi culmi.
Multe mulţumiri editorului meu, Elizabeth Bewley, pentru sfaturile ei
inteligente, şi vrăjitorilor editori de la Little, Brown, pentru munca lor asiduă şi
pentru entuziasmul faţă de Cei 100.
E nevoie de un sat întreg să ţii un scriitor în toate minţile în timp ce scrie, iar
pentru asta sunt etern îndatorată prietenilor mei, pentru sprijinul lor ferm.
Mulţumesc pentru cafea, mesajele încurajatoare, petrecerile fascinante şi pentru
că m-aţi ajutat să-mi păstrez entuziasmul, când eu abia aveam timp să-mi spăl
hainele. Şi mulţumiri speciale colegilor mei, pentru că au făcut din birou o
constantă sursă de inspiraţie, înţelepciune şi voioşie livrescă.
Mai presus de toate, sunt recunoscătoare familiei mele. Fiecare cuvânt pe care îl
scriu e conturat de poveştile pe care mi le-aţi oferit, poveşti adunate din stivele
de cărţi, scoase din filmele văzute noaptea târziu şi transformate în hohote de râs.
Vă iubesc mai mult decât iubesc toate stelele din galaxie.

344
345
Titlul original: HOMECOMING (2015)

Traducere din limba engleză:

DORINA TĂTĂRAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2017
346
 Lui Joelle Hobeika, a cărei imaginaţie aduce
poveştile la viaţă şi transformă visurile nebuneşti în realitate.

Şi lui Annie Stone, o editoare extraordinară.

347
 1. GLASS
Mâinile lui Glass erau lipicioase de la sângele mamei sale. Îşi dădu seama de asta
lent, ca printr-o ceaţă, de parcă mâinile aparţineau altcuiva, iar sângele făcea
parte dintr-un coşmar. Însă erau mâinile ei şi sângele era real.
Îşi simţea palma dreaptă lipindu-se de braţul scaunului aflat pe primul rând de pe
navă. Şi simţea cum cineva o strânge tare de mâna stângă. Era Luke. Nu îi
dăduse drumul de când o trăsese de lângă trupul mamei şi o dusese la scaunul ei.
Degetele lui le strângeau pe ale sale atât de tare, de parcă voia să aspire durerea
ce-i pulsa în trup şi să o transfere în al său.
Glass încercă să se concentreze pe căldura mâinii lui. Se concentră pe forţa cu
care o strângea, pe faptul că nu dădea niciun semn că ar slăbi-o, nici măcar când
nava începu să vibreze şi să îşi urmeze traiectoria abruptă spre Pământ.
Cu doar zece minute în urmă, Glass stătuse pe scaun lângă mama ei, gata să
înfrunte împreună noua lume. Iar acum, ea nu mai trăia. Fusese împuşcată de un
gardian nebun, disperat să prindă un loc pe ultima navă care părăsea Colonia,
aflată pe moarte. Închise ochii strâns, încercând să oprească scena care i se
derula încontinuu în minte: mama ei prăbuşindu-se în linişte. Glass lăsându-se în
jos lângă ea, incapabilă să oprească sângerarea, în timp ce mama sa se chinuia să
respire şi gemea. Îi trase capul în poală şi, printre suspine, îi spunea cât de mult o
iubeşte. Vedea cum pata întunecată de pe rochie se întindea, în timp ce viaţa o
părăsea. Vedea cum faţa i se stinge imediat după ce auzise acele ultime cuvinte:
Sunt foarte mândră de tine.
Nu reuşea să alunge imaginile, la fel cum nu putea să schimbe realitatea. Mama
sa era moartă, iar ea şi Luke înaintau prin spaţiu, într-o navă care avea să cadă pe
Pământ în orice clipă.
Nava hurui puternic şi se smuci dintr-o parte în alta. Glass abia observă. Avea
vaga senzaţie că o centură îi intra în coaste, în timp ce corpul urma mişcările
navei. Însă durerea provocată de moartea mamei pătrunsese mai adânc decât
centura metalică.
Întotdeauna îşi imaginase suferinţa ca pe o greutate – asta când se sinchisise să se
gândească la ea. Vechea Glass nu pierduse prea mult timp cu suferinţele altora.
Se schimbase abia după ce murise mama celui mai bun prieten al ei şi îl privise
pe Wells mişcându-se cumva împleticit, de parcă ar fi cărat o greutate enormă,
invizibilă. Dar ea se simţea altfel – scobită, goală, ca şi cum toate emoţiile îi
fuseseră extrase. Singurul lucru care îi amintea că încă trăia era mâna liniştitoare
a lui Luke, care o ţinea pe a ei.
Oamenii o împingeau din toate părţile. Fiecare loc era ocupat, iar bărbaţii,
348
femeile şi copiii se îngrămădeau pe fiecare centimetru al navei. Se ţineau unii de
alţii ca să-şi găsească echilibrul, deşi nimeni nu avea cum să cadă – erau prea
înghesuiţi, o masă unduitoare de carne şi lacrimi tăcute. Unii şopteau numele
celor lăsaţi în urmă, în timp ce alţii clătinau tare din capete, refuzând să accepte
că îşi luaseră rămas-bun de la cei dragi pentru ultima oară.
Singurul care nu părea panicat era bărbatul care stătea imediat în dreapta ei,
vicecancelarul Rhodes. Privea drept în faţă, indiferent sau neafectat de feţele
îndurerate din jurul lui. O urmă de indignare acoperi pentru o clipă durerea lui
Glass. Tatăl lui Wells, cancelarul, ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putinţă să îi
liniştească pe cei din jur. Nu că el ar fi acceptat un loc pe ultima navă, înainte de
toate. Dar Glass nu prea era în poziţia de a judeca. Singurul motiv pentru care
reuşise să urce pe navă era că Rhodes, când îşi forţase urcarea, le luase cu el pe
ea şi pe mama ei.
O zdruncinătură puternică o izbi pe Glass de scaun, în timp ce nava se clătină
dintr-o parte în alta, apoi se înclină cu aproape patruzeci şi cinci de grade, înainte
să se îndrepte şi să plonjeze, întorcându-le stomacurile pe dos. Plânsetul unui
copil se auzi peste strigătul colectiv. Câţiva oameni ţipară când carcasa metalică
a navei începu să cedeze, parcă prinsă în strânsoarea unui pumn uriaş. Un vaiet
ascuţit, mecanic se auzi scrâşnind prin cabină, ameninţând să le spargă timpanele
şi acoperind ţipetele şi suspinele teribile.
Glass apucă braţul scaunului şi strânse mâna lui Luke, aşteptând valul de frică.
Însă nu veni. Ştia că ar fi trebuit să se teamă, dar cele întâmplate în ultimele zile
o amorţiseră. Îi fusese foarte greu să vadă cum căminul ei se destrăma, în timp ce
Colonia rămânea fără oxigen. Îi fusese foarte greu să rişte să iasă în spaţiu fără
autorizaţie, să treacă de pe Walden pe Phoenix, unde aerul era încă respirabil.
Când ea, mama ei şi Luke reuşiseră să urce pe navă, toate întâmplările prin care
trecuse păreau să fi avut sens. Dar în clipa aceea, lui Glass nu îi păsa dacă nu mai
apuca să vadă Pământul. Mai bine să se sfârşească totul în acel moment decât să
fie nevoită să se trezească în fiecare dimineaţă şi să îşi amintească de moartea
mamei sale.
Se uită într-o parte şi îl văzu pe Luke privind drept înainte, cu faţa ca o mască
împietrită. Încerca să fie curajos pentru ea? Sau antrenamentul pentru funcţia de
gardian îl învăţase cum să-şi păstreze calmul sub presiune? El merita ceva mai
bun. După ce îl făcuse să treacă prin atâtea, ăsta avea să fie sfârşitul? Scăpaseră
de o moarte pe Colonie doar ca să se arunce cu capul înainte spre o altă soartă
oribilă? Oamenii n-ar fi trebuit să se întoarcă pe Pământ pentru cel puţin încă un
secol, când cercetătorii estimaseră că radiaţiile rămase după Cataclism
dispăruseră complet. Asta era o întoarcere prematură, un exod disperat care
promitea doar nesiguranţă.
349
Glass se uită spre şirul de geamuri mici care mărgineau nava. Nori gri, pufoşi
acopereau fiecare fereastră. Era ciudat de frumos, se gândea ea, exact când
geamurile se crăpară brusc şi se împrăştiară prin cabină cioburi de sticlă fierbinte
şi metal. Prin ferestrele sparte ieşiră flăcări. Oamenii care stăteau cel mai aproape
de geamuri încercau disperaţi să se ferească, dar nu aveau unde să se
adăpostească. Se lăsară pe spate şi căzură peste cei aflaţi acolo. Mirosul de metal
încins arse nările lui Glass, în timp ce altul o făcu să se înece… Cu o teamă
crescândă, îşi dădu seama că mirosea a carne arsă.
Se împotrivi vitezei navei şi întoarse capul să-l vadă pe Luke. Pentru o clipă,
Glass nu mai auzi scâncetele, ţipetele sau scrâşnetele metalice. Nu reuşise să
simtă ultima respiraţie a mamei sale. Vedea doar profilul lui Luke; profilul lui
perfect şi bărbia puternică, pe care şi-o imaginase noapte de noapte, în timpul
acelor oribile luni de detenţie, când fusese condamnată la moarte şi împlinise
optsprezece ani.
Fu readusă la realitate de sunetul metalului rupt. Îi vibra prin timpane şi prin
bărbie, prin oase şi prin abdomen. Scrâşni din dinţi. Privi îngrozită şi
neputincioasă cum acoperişul se desprinse şi zbură, de parcă ar fi fost doar o
cârpă. Se forţă să se întoarcă spre Luke, care închisese ochii şi îi strângea mâna
cu şi mai multă intensitate.
— Te iubesc! zise ea, dar vorbele îi fură înghiţite de ţipetele din jur.
Brusc, cu un trosnet violent, nava căzu pe Pământ şi totul se întunecă.

În depărtare, Glass auzi un geamăt gutural, un sunet plin de o suferinţă cum nu

mai întâlnise niciodată. Încercă să deschidă ochii, dar la cel mai mic efort îi
vâjâia capul. Renunţă şi se lăsă purtată înapoi în beznă. Trecură câteva momente.
Sau câteva ore? Din nou, se împotrivi tăcerii confortabile, luptându-se să se
trezească. Pentru o milisecundă plăcut ameţitoare, nu mai ştiu unde era. Reuşi să
se concentreze doar pe valul de mirosuri ciudate. Glass nu crezuse că poţi simţi
atâtea mirosuri deodată: recunoscu ceva de pe câmpiile solare – locul ei preferat
de întâlnire cu Luke –, dar amplificat de o mie de ori. Era dulce, dar nu ca
zahărul sau parfumul. Mai profund, mai intens. Fiecare respiraţie îi surescita
creierul, care se chinuia să identifice mirosurile amestecate. Ceva picant.
Metalic. Apoi un miros cunoscut îi atrase atenţia. Sânge.
Glass deschise ochii. Era într-un spaţiu atât de mare, încât nu vedea pereţii, iar
tavanul transparent, plin de stele părea la o depărtare de multe mile. Încet, îşi
recăpătă cunoştinţa, iar confuzia făcu loc uimirii. Privea cerul, adevăratul cer, pe
Pământ, şi era în viaţă. Însă mirarea ei dură doar câteva clipe, înainte ca un gând
să îi sfâşie creierul, iar panica să-i străbată corpul. Unde e Luke? Redeveni lucidă
şi se ridică, ignorând greaţa şi durerea care încercau să o pună jos din nou.
350
— Luke! strigă şi privi agitată într-o parte şi în alta, rugându-se să îi vadă silueta
familiară, prin grămada de umbre necunoscute.
— Luke!
Corul tot mai puternic de ţipete şi gemete îi înghiţi strigătul. De ce nu aprinde
cineva luminile, se gândi ameţită, înainte să îşi aducă aminte că era pe Pământ.
Stelele ofereau doar un licăr slab, iar lumina lunii era suficientă doar cât să-şi dea
seama că siluetele întunecate care se mişcau bezmetic şi gemeau erau
companionii ei de pe navă. Probabil era un coşmar. Nu aşa trebuia să arate
Pământul. Acela nu era un loc pentru care merita să mori. Îl strigă din nou pe
Luke, dar nu primi niciun răspuns.
Glass fu nevoită să se ridice în picioare, dar îşi simţi corpul ciudat de greu, de
parcă greutăţi invizibile îi atârnau de membre. Acolo, simţea altfel gravitaţia,
mai intens sau era rănită? Îşi duse mâna la fluierul piciorului şi tresări. Picioarele
îi erau ude. Sângera? Se uită în jos, speriată de ce ar putea vedea. Pantalonii îi
erau sfâşiaţi şi pielea zgâriată rău, dar nu avea răni vizibile. Puse mâinile pe
podea, nu, pe pământ, şi trase aer în piept. Stătea în apă, o apă care se întindea în
faţa ei până departe, pe o distanţă incredibil de mare, iar în depărtare se zărea o
umbră vagă de copaci. Glass clipi, aşteptând ca ochii să se recalibreze şi să vadă
ceva care să aibă mai multă logică. Însă imaginea nu se schimbă. Lac. Cuvântul
îi alunecă lent în minte. Stătea pe marginea, pe malul unui lac de pe Pământ;
ceva care i se păru la fel de suprarealist ca pustiul care o înconjura din toate
părţile. Când se întoarse, fu îngrozită: trupuri rănite peste tot. Oameni care
plângeau şi implorau ajutor. Rămăşiţe diforme şi fumegânde ale câtorva nave
care aterizaseră la mai puţin de câţiva metri una de alta. Oameni ce alergau spre
rămăşiţele care încă ardeau mocnit şi care purtau siluetele altora pe umeri.
Cine o scosese de acolo? Dacă fusese Luke, unde era acum?
Glass se chinui să se ridice, cu picioarele tremurând. Îşi încordă genunchii, să
nu-i cedeze, şi întinse braţele, să-şi recapete echilibrul. Stătea în apa rece, iar
frigul îi urca prin picioare. Trase aer în piept şi simţi cum capul i se limpezeşte
uşor, deşi membrele continuau să-i tremure. Înaintă ezitant câţiva paşi şi dădu cu
picioarele de nişte pietre aflate sub apă. Se uită în jos şi inspiră adânc. Lumina
lunii era suficientă cât să îşi dea seama că apa era uşor colorată în roz. Oare
poluarea şi radiaţiile de la Cataclism schimbaseră culoarea apei? Sau era vreo
regiune a Pământului unde apa era roz în mod natural? Niciodată nu acordase
prea multă atenţie lecţiilor de geografie a Pământului, lucru pe care începea să îl
regrete tot mai mult, cu fiecare clipă. Însă un strigăt disperat venit dinspre o
siluetă întinsă pe jos, în apropiere, îi oferi răspunsul dureros: nu era un efect de
lungă durată al radiaţiilor, apa era colorată din cauza sângelui.
Se înfioră, apoi se îndreptă spre femeia care strigase. Era căzută pe mal, iar
351
jumătatea de jos a corpului înroşea repede apa. Glass se aplecă şi o luă de mână.
— Nu-ţi face griji, o să fii bine, îi zise, sperând că exprimase mai multă siguranţă
decât simţea.
Ochii femeii erau măriţi de teamă şi durere.
— L-ai văzut pe Thomas? spuse ea, respirând greu.
— Thomas? repetă Glass, scanând mulţimea de trupuri şi rămăşiţele navelor.
Trebuia să îl găsească pe Luke. Singurul lucru mai îngrozitor decât ideea de a fi
pe Pământ era gândul că Luke zăcea pe undeva rănit şi singur.
— Fiul meu, Thomas, zise femeia şi o strânse mai tare de mână. Eram pe nave
diferite. Vecinul meu…
Se opri, trăgând aer în piept.
— Mi-a promis că va avea grijă de el!
— O să-l găsim, spuse Glass şi gemu când unghiile femeii îi intrară în piele.
Spera ca prima propoziţie pe care o rostise pe Pământ să nu se transforme într-o
minciună. Îşi aminti scena haotică de pe navă, din care abia scăpase: puzderia de
oameni care alergaseră să umple puntea de lansare, disperaţi să prindă un loc şi
să plece de pe Colonia aflată pe moarte. Părinţii înnebuniţi care fuseseră
despărţiţi de copiii lor. Copii cu buzele învineţite, şocaţi, ce îşi căutau membrii
familiilor, pe care probabil că nu aveau să îi mai vadă vreodată.
Glass reuşi să scape abia când femeia strigă de durere şi îşi lăsă mâna să cadă
înapoi în apă.
— O să îl caut, zise Glass, cu o voce tremurată, în timp ce se trăgea înapoi. O să-
l găsim!
Vina pe care o simţea crescând în stomac aproape că fu suficientă să o oprească,
dar ştia că trebuia să continue să se mişte. Nu putea face nimic ca să aline
suferinţa femeii. Ea nu era medic, ca iubita lui Wells, Clarke. Nici măcar nu era
sociabilă, ca Wells sau ca Luke, care mereu ştiau să spună ce trebuia. Exista o
singură persoană pe planetă pe care avea puterea să o ajute şi trebuia să o
găsească înainte să fie prea târziu.
— Îmi pare rău! şopti ea şi se întoarse spre femeia a cărei faţă era contorsionată
de durere. O să mă întorc după tine! Trebuie să găsesc pe… cineva.
Femeia încuviinţă din cap, cu mandibula încordată, şi strânse din ochi, în timp ce
lacrimile îi curgeau de sub pleoape. Glass se uită în altă parte şi continuă să
înainteze. Îşi îngustă privirea, chinuindu-se să înţeleagă scena din faţa ei.
Combinaţia de întuneric, ameţeală, fum şi şocul creat de prezenţa pe Pământ
părea să transforme totul în ceaţă. Navele aterizaseră pe malul lacului şi se
transformaseră în grămezi de rămăşiţe care ardeau mocnit. În depărtare, abia
zărea linia copacilor, dar era prea distrasă să le arunce mai mult de-o privire
fugară. La ce bun copacii sau chiar florile, dacă Luke nu era acolo, să le vadă
352
împreună?
Privirea îi fugea de la un supravieţuitor rănit şi ameţit la altul. Un bătrân stătea
pe o bucată mare de metal desprinsă din navă, cu capul în mâini. Un băiat cu faţa
însângerată era singur, la doar câţiva metri de o grămadă de cabluri din care
ieşeau scântei. Indiferent faţă de pericol, se ridică, privind impasibil cerul, de
parcă ar fi căutat o cale de întoarcere acasă.
Peste tot în jur zăreai trupurile rănite ale morţilor. Oameni care încă mai aveau
pe buze umbra vreunui rămas-bun sfâşietor, oameni care nici nu apucaseră să
zărească cerul albastru pentru care sacrificaseră totul. Le-ar fi fost mai bine dacă
ar fi rămas acolo, să îşi dea ultima suflare înconjuraţi de prieteni şi de familii, în
loc să fie lăsaţi pe Pământ, singuri.
Încă nesigură pe picioare, Glass se împletici spre cele mai apropiate siluete
întinse pe jos, rugându-se din tot sufletul ca niciuna dintre feţele lipsite de viaţă
să nu aibă bărbia hotărâtă a lui Luke, nasul lui îngust sau părul lui blond ondulat.
Oftă, cu o uşurare dulce-amară, în timp ce se uită la prima persoană. Nu era
Luke. Cu groază şi speranţă, în egală măsură, înaintă spre următorul trup. Şi spre
următorul. Îşi ţinu respiraţia când rostogoli corpurile pe spate sau când împinse
bucăţi metalice grele de peste ele. Cu fiecare străin însângerat, expira uşurată şi
îşi permitea să creadă că Luke era în viaţă.
— Eşti bine?
Surprinsă, Glass întoarse capul într-o parte, căutând vocea. Un bărbat cu o
tăietură adâncă deasupra ochiului stâng o privea nedumerit.
— Da, sunt bine, zise ea automat.
— Sigur? Şocul poate cauza trupului lucruri nebuneşti.
— Sunt bine. Îl caut…
Vocea i se stinse, incapabilă să pună în cuvinte amestecul de panică şi speranţă
din sufletul ei. Bărbatul aprobă.
— Bun. Eu am verificat deja zona asta, dar dacă găseşti vreun supravieţuitor care
mi-a scăpat, doar strigă. Adunăm răniţii acolo.
Arătă cu degetul în beznă. În depărtare, Glass desluşi siluete aplecate deasupra
altor siluete întinse pe jos.
— E o femeie acolo, lângă apă. Cred că e rănită.
— Bine, o să mergem după ea.
Bărbatul făcu semn cuiva pe care Glass nu reuşi să îl vadă, apoi o luă la fugă.
Simţi ciudata pornire de a striga după el şi să îi spună că era mai bine să îl caute
întâi pe Thomas. Era sigură că femeia ar fi preferat să sângereze în apă decât să
înfrunte o viaţă pe Pământ fără singura persoană pentru care merita să trăiască.
Dar bărbatul dispăruse deja.
Glass trase aer în piept şi se îndemnă să înainteze, însă picioarele ei nu mai
353
păreau conectate la creier. Dacă Luke ar fi fost nevătămat, nu ar fi găsit-o până
acum? Faptul că nu îi auzise vocea profundă strigându-i numele prin vacarm
însemna că, în cel mai bun caz, zăcea pe undeva, prea rănit ca să se poată mişca.
Şi în cel mai rău caz…
Încercă să alunge gândurile sinistre, dar parcă ar fi încercat să scape de o umbră.
Nimic nu putea să alunge bezna din mintea sa. Ar fi fost inimaginabil de nemilos
să îl piardă pe Luke, la doar câteva ore după ce se regăsiseră. Nu putea să treacă
prin asta din nou, nu după ce se întâmplase cu mama ei. Nu. Îşi înghiţi un suspin,
se sprijini pe călcâie şi privi în jur. Acum era mai multă lumină. Unii
supravieţuitori folosiseră bucăţi arzânde din rămăşiţele navelor şi improvizaseră
torţe, dar lumina care clipea nu era prea liniştitoare. Oriunde se uita, Glass vedea
trupuri mutilate şi feţe panicate care ieşeau din umbre.
Copacii păreau mai aproape. Zărea scoarţa, crengile răsucite, coroana de frunze.
După ce toată viaţa privise un singur copac, era uimitor să vadă atât de mulţi
laolaltă, de parcă ai fi cotit şi ai fi dat nas în nas cu o duzină de clone ale celui
mai bun prieten al tău. Se întoarse să se uite la un copac anume şi tresări. Un
băiat cu păr buclat era prăbuşit lângă el. Un băiat în uniformă de gardian.
— Luke! strigă ea şi o zbughi spre el.
În timp ce se apropia, văzu că avea ochii închişi. Era inconştient sau…
— Luke! strigă din nou, înainte să prindă gândul viaţă.
Glass îşi simţi ambele picioare moi şi electrizate, ca un cadavru reanimat.
Încercă să se grăbească, dar pământul părea să o tragă în jos. Chiar şi de la
distanţă, îşi dădu seama: era Luke. Avea ochii închişi, corpul îi era moale, dar
respira. Era în viaţă. Căzu în genunchi şi se abţinu să se arunce peste el. Nu voia
să îl mai rănească în vreun fel.
— Luke, şopti ea, mă auzi?
Era palid, iar deasupra ochilor avea o rană adâncă, din care i se prelingea sânge
pe nas. Glass îşi trase mâneca peste mână şi apăsă rana. Luke gemu uşor, dar nu
se mişcă. Apăsă un pic mai tare, sperând să oprească sângerarea, şi se uită în jos,
să-i treacă în revistă restul corpului. Încheietura stângă era vânătă şi umflată, dar
în afară de asta părea în regulă. Lacrimi de uşurare şi recunoştinţă îi ţâşniră din
ochi şi le lăsă să îi curgă pe obraji. După câteva minute, îşi trase mâneca şi
examină din nou rana. Părea că sângerarea se oprise. Îi puse o mână pe piept.
— Luke, zise ea blând.
Îşi trecu degetele uşor peste clavicula lui.
— Luke! Sunt eu. Trezeşte-te!
Luke se mişcă la auzul vocii, iar Glass lăsă să îi scape un sunet care era şi râs, şi
suspin. El gemu, pleoapele îi fluturară, apoi se închiseră la loc.
— Luke, trezeşte-te! repetă ea, apoi îşi duse gura la urechea lui, cum obişnuia să
354
facă dimineaţa, când el risca să nu ajungă la timp la lucru. O să întârzii, zise ea şi
zâmbi.
Ochii lui se deschiseră din nou, încet, şi o fixară. Încercă să vorbească, dar nu
ieşi niciun sunet. În schimb, îi zâmbi.
— Hei! zise Glass, simţind cum teama şi suferinţa dispar pentru o clipă. E în
regulă. Eşti bine. Suntem aici, Luke. Am reuşit! Bine ai venit pe Pământ!

355
 2. WELLS
— Pari obosit, zise Sasha, înclinând capul, astfel încât părul ei lung i se răsfiră
pe umăr. De ce nu te culci?
— Prefer să stau aici, cu tine.
Wells îşi reprimă un căscat, transformându-l în zâmbet. De câte ori se uita la
Sasha, observa ceva ce îl făcea să zâmbească. Felul în care ochii ei verzi luceau
în lumina focului. Felul în care bruma de pistrui de pe pomeţii săi înalţi îi păreau
la fel de fascinanţi precum i se păreau ei constelaţiile noaptea. Le privea chiar în
clipa aceea, cu bărbia ridicată.
— Nu pot să cred că tu ai trăit acolo, sus, zise ea încet, înainte să coboare
privirea spre ochii lui. Nu ţi-e dor? Să fii înconjurat de stele?
— E mai frumos aici, jos.
Ridică mâna, îi puse un deget pe obraz, apoi îl trecu blând de la un pistrui la
altul.
— Aş putea să îţi privesc chipul toată noaptea. Nu puteam să fac asta cu Big
Dipper.
— Aş fi surprinsă dacă vei rezista încă cinci minute. Abia îţi mai ţii ochii
deschişi.
— A fost o zi lungă.
Sasha ridică o sprânceană, iar Wells zâmbi. Amândoi ştiau că era puţin spus. În
ultimele ore, Wells fusese dat afară din tabără, pentru că o ajutase pe Sasha –
fosta prizonieră a celor o sută – să fugă. Asta fusese înainte să dea peste Clarke şi
Bellamy, care tocmai o salvaseră pe Octavia, sora lui Bellamy, dovedind astfel
că oamenii Sashei, pământenii, nu erau duşmanii care păreau. Chiar şi numai asta
ar fi fost dificil de explicat celor din tabără, mulţi simţindu-se încă nesiguri în
preajma Sashei. Însă acela era doar începutul. În aceeaşi seară, Bellamy şi Wells
făcuseră o descoperire şocantă. Deşi Wells, fiul cancelarului, crescuse ca un
privilegiat pe Phoenix, în timp ce Bellamy, un orfan, abia îşi dusese zilele pe
Walden, de fapt, erau pe jumătate fraţi.
Era prea mult. Şi, cu toate că Wells era destul de fericit, şocul şi confuzia îl
împiedicau să asimileze complet vestea. Asta, plus faptul că nu mai dormise ca
lumea o noapte întreagă, de-o veşnicie. În ultimele săptămâni, devenise
adevăratul lider al taberei. Nu era o poziţie pe care şi-o dorise, dar pregătirea lui
de ofiţer, combinată cu fascinaţia de-o viaţă pentru Pământ îi confereau anumite
calităţi pentru asta. Totuşi, în timp ce se bucura că putea să ajute şi era
recunoscător pentru încrederea acordată de grup, poziţia venea cu o
responsabilitate enormă.
356
— Poate că o să mă odihnesc un minut, zise el şi îşi lăsă coatele pe pământ, apoi
se întinse, cu capul în poala Sashei.
Deşi cei doi stăteau separaţi de grupul adunat în jurul focului, trosnetul flăcărilor
nu acoperea complet sunetul discuţiilor tipice de seară. Era doar o chestiune de
timp, până când vreunul avea să apară să se plângă că altul i-a luat patul sau să îl
cheme pe Wells să rezolve o dispută legată de cine era de serviciu la aducerea
apei, sau să întrebe cum să folosească resturile de la vânatul din ziua respectivă.
Wells oftă când Sasha îşi trecu degetele prin părul lui şi, pentru o clipă, uită de
tot, cu excepţia căldurii pielii ei. Uită de săptămâna teribilă care tocmai se
încheia, de violenţa la care asistaseră. Uită de trupul lui Priya. Uită că tatăl lui
fusese împuşcat sub ochii săi, în timpul unei încăierări cu Bellamy, care fusese
disperat să urce pe navă cu sora lui. Uită de focul care nimicise prima lor tabără
şi o omorâse pe Thalia, prietena lui Clarke; o tragedie care distrusese şi ce mai
rămăsese din povestea sa cu Clarke.
Poate că el şi Sasha puteau petrece toată noaptea afară, în luminiş. Era singurul
fel în care aveau parte de vreo intimitate. Zâmbi la ideea aceea şi simţi cum se
cufundă mai adânc în somn.
— Ce dracu’?
Mâna Sashei se opri deodată, iar în voce simţi o notă de nelinişte.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Wells şi deschise ochii. E totul în regulă?
Se ridică în fund şi îşi trecu repede privirea prin luminiş. Cei mai mulţi dintre cei
o sută erau încă adunaţi în grupuri în jurul focului, vorbind încet. Apoi privirea
lui căzu pe Clarke şi, cu toate că era ghemuită lângă Bellamy, îşi dădu seama că
era atentă la altceva. Deşi sentimentele lui foarte puternice pentru ea se
transformaseră în ceva comparabil cu prietenia, încă reuşea să o citească, de
parcă era o tabletă. Îi cunoştea fiecare expresie: felul în care îşi ţuguia buzele de
concentrare, când studia o procedură medicală sau felul în care ochii practic îi
sclipeau, când vorbea despre vreuna dintre pasiunile ei ciudate, cum ar fi
clasificarea biologică sau fizica teoretică. În clipa aceea, sprâncenele i se
împreunaseră de îngrijorare, iar capul îi era lăsat pe spate şi calcula ceva, cu
privirea ridicată spre cer. Şi capul lui Bellamy era lăsat pe spate şi se uita în sus,
cu faţa împietrită. Se întoarse şi îi şopti ceva la ureche lui Clarke, un gest intim,
care altădată i-ar fi făcut stomacul să se strângă lui Wells, dar acum îl umplu
doar de teamă.
Wells privi în sus, dar nu văzu nimic neobişnuit. Doar stele. Sasha încă privea
cerul.
— Ce e? întrebă Wells şi îşi puse mâna pe spatele ei.
— Uite!
Vocea Sashei se încordă, când arătă drept în sus, în noapte, mult deasupra
357
barăcii-infirmeriei şi a copacilor care înconjurau luminişul. Ea cunoştea cerul de
acolo la fel de bine cum el cunoştea stelele de aproape. Născută pe Pământ,
privise în sus toată viaţa, în timp ce el privise în jos. Wells îi urmă degetul şi
văzu: o lumină care se mişca repede, coborând spre Pământ. Spre ei. Chiar în
spatele său mai era una, apoi încă două. Împreună, arătau ca o ploaie de meteori,
deasupra unui grup paşnic adunat în jurul unui foc de tabără.
Wells trase adânc aer în piept, iar corpul i se încordă.
— Nave, zise el încet. Vin jos! Toate!
Simţi corpul Sashei cum se încordează lângă al său. Îşi puse braţul în jurul
umerilor ei, o trase aproape şi, timp de un minut, priviră în linişte navele care
coborau, respirând la unison.
— Crezi… crezi că tatăl tău e în vreuna dintre ele? întrebă Sasha, evident,
încercând să pară mai plină de speranţă decât era.
Deşi pământenii căzuseră de acord să împartă planeta cu o sută de delincvenţi
minori în exil, Wells ştia că înfruntarea întregii populaţii de pe Colonie era cu
totul altă poveste.
Rămase tăcut, în timp ce speranţa şi teama se luptau pentru supremaţie, în
creierul lui deja surmenat. Exista şansa ca rana tatălui său să nu fi fost atât de
serioasă cum păruse, să se fi vindecat complet şi să fie în drum spre Pământ. Dar
exista şi varianta ca el să se lupte pentru viaţă în centrul medical sau, mai rău,
deja să plutească inert şi tăcut printre stele. Ce va face dacă tatăl lui nu va
debarca de pe vreuna dintre nave? Cum va putea merge mai departe, ştiind că
niciodată nu va primi iertarea cancelarului pentru oribilele infracţiuni comise pe
Colonie?
Wells se răsuci îşi mută privirea spre foc. Clarke se întorsese spre el, iar privirile
lor se întâlniră, lucru care îl umplu de un val de recunoştinţă. Nu era nevoie să-şi
spună niciun cuvânt. Ea îi înţelegea amestecul de uşurare şi teamă. Ştia cât de
mult riscase să câştige sau să piardă, când se deschiseseră uşile.
— Va fi mândru de tine, zise Sasha şi îl strânse de mână.
În ciuda neliniştii, Wells simţi cum faţa i se destinde într-un zâmbet. Sasha
înţelesese şi ea. Deşi nu îl întâlnise pe cancelar, deşi nu fusese martoră a relaţiei
lor complicate, ştia cum era să creşti cu un părinte responsabil de binele unei
comunităţi. Iar în cazul lui Wells, responsabil de toţi supravieţuitorii rasei
umane. Tatăl Sashei era liderul pământenilor, la fel cum tatăl lui Wells fusese cel
al coloniştilor. Ea ştia ce înseamnă să porţi povara unei astfel de datorii. Sasha
înţelegea că a fi lider însemna atât onoare, cât şi sacrificiu.
Wells se uită în jurul focului, la feţele slabe, extenuate ale celor aproape o sută
de adolescenţi care supravieţuiseră primelor săptămâni traumatizante pe Pământ.
În mod normal, imaginea l-ar fi umplut de îngrijorare, gândindu-se la alimente şi
358
la alte provizii care scădeau rapid, dar de data aceea simţi doar uşurare. Uşurare
şi mândrie. Reuşiseră. În ciuda greutăţilor, supravieţuiseră, iar acum ajutorul era
pe drum. Chiar dacă tatăl lui nu era pe vreuna dintre nave, vor fi cantităţi uriaşe
de raţii, unelte, medicamente, tot ce aveau nevoie ca să se descurce în iarna care
venea, dar şi după aceea. Abia aştepta să observe expresiile de pe feţele nou-
veniţilor, când vor vedea câte reuşiseră cei o sută. Categoric, făcuseră unele
greşeli şi suferiseră pierderi teribile – Asher şi Priya, aproape că şi Octavia –, dar
avuseseră şi reuşite.
Wells întoarse capul şi o văzu pe Sasha privindu-l îngrijorată. Zâmbi şi, înainte
ca ea să aibă timp să reacţioneze, îşi băgă degetele în părul său lucios şi îşi lipi
buzele de ale ei. Ea păru surprinsă la început, dar în scurt timp se relaxă şi îi
răspunse la sărut. Pentru o clipă, îşi sprijini fruntea de a ei – adunându-şi
gândurile –, apoi se ridică. Era timpul să le spună celorlalţi.
Aruncă o privire scurtă spre Clarke, cerându-i tăcut consimţământul. Ea îşi
strânse buzele şi se întoarse scurt spre Bellamy, înainte să întâlnească privirea lui
Wells şi să aprobe din cap.
Wells îşi drese vocea, lucru care atrase atenţia câtorva, dar nu a multora.
— Mă aude cineva? întrebă el şi ridică vocea, să se facă auzit peste murmure şi
peste trosnetele flăcărilor.
La câţiva metri distanţă, Graham rânji spre unul dintre prietenii lui arcadieni.
Când aterizaseră pe Pământ, el fusese cel care încercase să-i convingă pe ceilalţi
că fiul cancelarului fusese trimis acolo ca spion. Şi, cu toate că cei mai mulţi îi
rămăseseră fideli lui Wells, Graham nu îşi pierduse toată puterea. Încă exista o
parte importantă din tabără care se temea de el, mai mult decât se încredea în
Wells.
Lila, o waldenită drăguţă, care se linguşea pe lângă Graham, îi şopti ceva, apoi
chicoti tare, când el îi răspunse tot şoptit.
— Vreţi să tăceţi? izbucni Octavia şi le aruncă o privire încruntată. Wells
încearcă să vorbească.
Lila se uită urât la Octavia şi mormăi ceva în barbă, dar Graham nu păru foarte
amuzat. Poate pentru că Octavia petrecuse mai puţin timp decât ceilalţi în tabără,
dar era una dintre cei care nu păreau intimidaţi de Graham şi era dispusă să îl
înfrunte.
— Ce se întâmplă, Wells? întrebă Eric.
Arcadianul înalt, cu faţă serioasă, îl ţinea de mână pe iubitul lui, Felix, care îşi
revenise recent dintr-o boală misterioasă. Deşi rezervat din fire, uşurarea lui Eric
învinsese temporar reţinerea lui. Wells nu îl văzuse să dea drumul mâinii lui
Felix toată ziua.
Zâmbi. În scurt timp, nu vor trebui să îşi facă griji în legătură cu bolile ciudate.
359
Erau medici adevăraţi pe navele acelea. Medici cu mai multe medicamente decât
fuseseră pe Pământ de secole.
— Am reuşit, zise Wells, incapabil să-şi ascundă entuziasmul. Am rezistat
suficient de mult, încât să dovedim că Pământul e locuibil, iar ceilalţi sunt în
drum spre noi.
Arătă spre cer, cu un zâmbet. Duzini de capete se înălţară, cu flăcările licărind pe
chipurile lor. Un cor de ovaţii şi strigăte – şi câteva înjurături – răsunară în
luminiş, când toţi săriră în picioare. Navele erau destul de jos acum, coborau
rapid şi prindeau viteză, pe măsură ce se apropiau.
— Vine mama! zise o tânără pe nume Molly, legănându-se dintr-o parte în alta.
Mi-a promis că va urca prima pe navă.
Două fete de pe Walden se strânseră una în alta şi începură să chiţăie, în timp ce
Antonio, un waldenit bucuros de obicei, care fusese tăcut în ultimele zile, începu
să mormăie ca pentru el:
— Am reuşit… am reuşit…
— Amintiţi-vă ce v-a spus tatăl meu, zise Wells, strigând peste vacarm. Despre
infracţiunile noastre, care vor fi iertate. Din acest moment, suntem din nou
cetăţeni obişnuiţi.
Se opri, apoi zâmbi:
— De fapt, nu este complet adevărat. Nu suntem cetăţeni obişnuiţi, suntem eroi!
Se auziră câteva aplauze, dar fură repede acoperite de un scrâşnet ascuţit, care
umplu brusc aerul. Părea să vină chiar din cer şi crescu în volum, devenind
asurzitor, obligându-i pe toţi să-şi acopere urechile.
— Sunt pe cale să aterizeze! strigă Felix.
— Unde? întrebă o fată.
Era imposibil de spus, dar era evident că navele veneau rapid, fără ca apropierea
lor să poată fi controlată. Wells privi şocat, neputincios cum prima navă trecu
exact peste ei, la doar câţiva kilometri deasupra, atât de jos, încât o ploaie de
resturi arzânde pârli vârfurile celor mai înalţi copaci.
Wells înjură în barbă. Dacă pomii luau foc, nu mai conta cine era pe navele
acelea; aveau să fie morţi cu toţii, până dimineaţă.
— Super! zise Bellamy suficient de tare, încât să fie auzit peste vacarm. Noi ne
riscăm vieţile să dovedim că Pământul e sigur, şi ei vin să-i dea foc.
Vocea lui avea obişnuitul ton nepăsător, zeflemitor, dar Wells îşi dădu seama că
Bellamy era speriat. Spre deosebire de ceilalţi, el urcase cu forţa pe navă şi îl
împuşcase pe cancelar. Nu se ştia dacă Bellamy va fi iertat sau dacă gardienii
aveau ordin să îl împuşte imediat.
În timp ce nava trecea pe lângă luminiş, Wells zări ce scria pe o parte a ei –
Trillion Galactic, firma care făcuse navele, cu mulţi ani în urmă. Stomacul lui se
360
răsuci, când îşi dădu seama că nava zbura pe-o parte, la un unghi de patruzeci şi
cinci de grade faţă de sol. Cum o fi fost pentru cei dinăuntru? Trecu peste
luminiş, dispăru dincolo de vârfurile copacilor înalţi şi îşi continuă coborârea, în
afara razei lor vizuale.
Wells îşi ţinu respiraţia, aşteptând. După un moment chinuitor, zări o sclipire de
lumină şi se auzi o explozie, de dincolo de copaci. Era la cel puţin câţiva
kilometri de tabăra lor, dar părea la fel de strălucitoare ca o explozie solară. O
milisecundă mai târziu, veni şi sunetul întârziat al prăbuşirii, un tunet care
acoperi orice alt zgomot. Înainte ca vreunul dintre ei să poată procesa ceea ce
tocmai văzuseră, a doua navă trecu direct pe deasupra lor şi ateriză în acelaşi
mod catastrofal, cu şi mai mult zgomot. O a treia navă urmă.
Fiecare prăbuşire zdruncină pământul, trimiţându-i lui Wells vibraţii violente
prin picioare şi în stomac. Asta se întâmplase când se prăbuşise nava lor?
Aterizarea fusese şi ea groaznică, câţiva oameni chiar muriseră. Zgomotele
îngrozitoare încetară deodată. În timp ce Pământul redevenea tăcut, flăcările se
înălţau spre cer, colorând întunericul, iar fumul începea să se unduiască. Wells se
întoarse dinspre copaci, spre ceilalţi. Feţele lor, luminate de portocaliul de
deasupra, exprimau aceeaşi întrebare care se învârtea în mintea sa: O fi
supravieţuit cineva?
— Trebuie să mergem la ei, zise Eric hotărât, ridicând vocea, să se facă auzit
peste corul de murmure agitate.
— Cum o să-i găsim? întrebă Molly, tremurând.
Wells ştia că ea ura să umble prin pădure, mai ales noaptea.
— Posibil să fi aterizat în apropiere de lac, zise Wells, frecându-şi degetele de
tâmple, în cercuri. Dar pot fi mult mai departe.
Dacă o fi supravieţuit cineva, se gândi. Nu era nevoie să o spună cu voce tare.
Toţi se gândeau la acelaşi lucru. Wells se întoarse din nou în direcţia unde se
prăbuşiseră. Flăcările care se înălţau peste copaci se estompau şi se retrăgeau.
— Mai bine ne-am mişca! Odată focul stins, nu o să mai avem cum să-i găsim în
beznă.
— Wells, murmură Sasha şi îi puse o mână pe umăr, poate că ar trebui să aştepţi
până dimineaţă. E periculos!
Wells ezită. Sasha avea dreptate în privinţa pericolului. Exista o facţiune violentă
a pământenilor, care se răzvrătiseră împotriva tatălui ei, iar acum rătăceau prin
pădurile dintre Mount Weather şi tabăra celor o sută. Ei erau cei care o răpiseră
pe Octavia şi care îi uciseseră pe Asher şi pe Priya. Dar nu suporta gândul că
existau colonişti răniţi şi speriaţi care aşteptau ajutorul lor.
— Nu o să mergem toţi, se adresă Wells grupului. Am nevoie doar de câţiva
voluntari, care să ia proviziile de urgenţă şi să-i conducă pe ceilalţi înapoi în
361
tabără.
Se uită în jur, prin luminişul pe care se străduiseră atât de mult să îl transforme
într-un cămin, şi simţi un val de mândrie. Octavia înaintă câţiva paşi spre el,
astfel că stătea în mijlocul cercului. Avea doar paisprezece ani, dar, spre
deosebire de alţi membri mai tineri ai grupului, nu se temea să vorbească.
— Eu propun să-i lăsăm să găsească singuri drumul, zise ea, ridicând bărbia
sfidător. Sau, şi mai bine, pot sta acolo unde sunt. Ei ne-au condamnat la moarte,
când ne-au trimis aici. De ce să ne riscăm vieţile ca să îi salvăm?
Un murmur de aprobare se auzi prin mulţime. Octavia aruncă o privire scurtă
spre fratele ei, poate în căutarea susţinerii, dar când Wells se uită la Bellamy,
văzu că expresia lui era ciudat de impenetrabilă.
— Glumeşti? întrebă Felix, privind-o pe Octavia cu stupoare.
Vocea îi era încă slăbită, după boală, dar îngrijorarea era evidentă.
— Dacă există şi cea mai mică şansă ca părinţii mei să fie acolo, trebuie să
încerc să-i găsesc. În noaptea asta!
Se apropie de Eric, care îi puse un braţ în jurul umerilor şi îl strânse.
— Iar eu merg cu el, zise Eric.
Wells scană grupul, după Clarke şi Bellamy. Îi întâlniră privirea, apoi Clarke îl
luă de mână pe Bellamy şi se îndreptară grăbiţi spre marginea exterioară a
cercului, unde stătea Wells.
— Ar trebui să merg şi eu, spuse Clarke încet. Probabil că există răniţi care au
nevoie de ajutorul meu.
Wells se uită la Bellamy, aşteptând să obiecteze în privinţa riscului. Dar era
încordat şi tăcut, privind în beznă, dincolo de el. Poate ştia că era inutil să te pui
cu Clarke, atunci când îşi băga ceva în cap.
— Bine, zise Wells. Să ne pregătim. Unii dintre voi trebuie să rămână aici, să
aranjeze tabăra pentru nou-veniţi.
Clarke alergă la baraca-infirmerie, după provizii medicale, în timp ce Wells alese
oameni care să ducă apă şi pături.
— Eric, găseşte ceva de mâncare, orice!
În timp ce echipa lui se pregătea, Wells se întoarse la Sasha, care încă stătea
lângă el, cu buzele strânse de concentrare.
— Ar trebui să luăm ceva care poate fi folosit drept targă, zise ea şi aruncă o
privire prin luminiş. E posibil să fie oameni care nu pot merge.
Porni spre cortul cu provizii, fără să aştepte răspunsul lui Wells. El o luă la fugă
după ea.
— Bună idee, spuse, potrivindu-şi paşii cu ritmul ei rapid. Dar nu cred că e o
idee bună ca tu să vii cu noi.
Sasha se opri brusc.
362
— Ce vrei să spui? Nimeni nu cunoaşte locul mai bine ca mine. Dacă e cineva
care vă poate duce acolo şi înapoi în siguranţă, aceea sunt eu.
Wells oftă. Avea dreptate, desigur, dar gândul că Sasha ar da ochii cu sute de
colonişti – şi, foarte probabil, mulţi gardieni înarmaţi, care habar n-aveau că
existau pământeni – îl făcea să simtă un fior de groază. Îşi aminti şocul şi
nedumerirea care îl năpădiseră când o văzuse prima dată – parcă tot ce ştiuse
despre univers fusese dat peste cap. Categoric, nu avusese încredere în ea la
început, iar grupului îi luase şi mai mult până să creadă că spunea adevărul, şi
anume că aparţinea unei comunităţi paşnice care locuia pe Pământ.
Wells se foia de pe un picior pe altul, privind ochii migdalaţi ai Sashei, care deja
erau plini de sfidare. Era frumoasă şi nicidecum fragilă. Dovedise cât de bine
putea să aibă grijă de ea şi nu avea nevoie de el să o protejeze. Însă toată puterea
şi inteligenţa din lume nu vor putea opri glonţul unui gardian panicat.
— Pur şi simplu, nu vreau să fii rănită, zise el şi o apucă de mână. Ei cred că
planeta e pustie. Acum nu e momentul potrivit să afle despre pământeni. Nu când
sunt dezorientaţi şi speriaţi. Gardienii ar putea face o prostie.
— Dar eu o să-i ajut, zise Sasha, cu un amestec de răbdare şi nedumerire în voce.
O să fie clar că nu sunt un duşman!
Wells tăcu, gândindu-se la toate patrulările pe care le executase în timpul
pregătirii sale ca ofiţer. La oamenii care fuseseră arestaţi pentru infracţiuni
minore, precum stingerea cu cinci minute mai târziu sau pătrunderea accidentală
într-o zonă restricţionată. Ştia că ordinea strictă fusese absolut necesară pe navă,
iar gardienilor le va fi greu să renunţe la obiceiul ca mai întâi să tragă, şi abia
apoi să pună întrebări.
— Ceea ce trebuie să înţelegi despre oamenii mei…
Ea îl întrerupse, îi puse mâinile pe umeri, se ridică pe vârfuri şi îi închise gura cu
un sărut.
— Oamenii tăi sunt oamenii mei acum.
— Sper că exact aşa vor cita în cărţile de istorie, zise el zâmbind.
— Credeam că tu vrei să scrii cartea asta, spuse ea, pe un ton care presupuse că
era echivalentul pământean al superiorităţii. O relatare la prima mână a
întoarcerii omului pe Pământ. Sună foarte bine, doar că, ştiţi, unii nici nu au
plecat.
— Ai grijă sau o să-mi arog unele libertăţi artistice, dacă tot o descrii aşa.
— Ce? O să scrii că eram oribil de urâtă? De parcă îmi pasă!
Wells îi aranjă după ureche o şuviţă de păr.
— O să scriu că erai atât de frumoasă, încât m-ai determinat să fac nişte lucruri
ridicole, nesăbuite.
Sasha zâmbi şi, pentru o clipă, toate gândurile dispărură din mintea lui Wells, cu
363
excepţia ideii că îşi dorea foarte mult să o sărute din nou. Apoi visarea le fu
întreruptă de voci care strigau din beznă.
— Wells? Suntem gata!
Mirosul amărui de fum de la locul prăbuşirii începea să pătrundă printre copaci şi
să le umple nările.
— Bine, îi zise Sashei ferm. Să mergem!

364
 3. CLARKE
Clarke se holba la nava prăbuşită, chinuindu-se să vadă prin beznă şi aşteptând
inevitabilul moment când pregătirea ei medicală va ieşi la suprafaţă şi instinctele
îi vor anestezia panica. Dar, în timp ce se plimba pe marginea întinderii de
grohotiş şi înţelegea ce se întâmplase, simţi doar groază. Era mult mai rău decât
atunci când aterizaseră ei. Din ce vedea, trei nave se izbiseră de pământ la doar
câţiva metri depărtare. Era uimitor că nu căzuseră una peste alta. Carcasele
metalice ieşeau din pământ la marginea apei, înălţându-se mult deasupra
suprafeţei lacului. Trupuri nemişcate erau risipite peste tot. Focurile se
stinseseră, dar duhoarea de metal ars încă plutea în aer.
Mai îngrijorător decât priveliştea trupurilor era numărul tot mai mare al răniţilor.
După estimarea rapidă a lui Clarke, erau cam trei sute cincizeci de
supravieţuitori, cu răni diverse.
— Sfinte…
Vocea lui Wells se stinse lângă ea. Dar în câteva clipe expresia lui deveni
hotărâtă.
— Bun, zise el şi trase aer în piept. De unde începem?
Creierul lui Clarke îşi reveni şi un calm familiar o cuprinse, în timp ce-i tria în
gând pe oamenii din raza ei vizuală, sortându-i pe cei cu membre mutilate de cei
care stăteau în fund, începând cu copiii, apoi cu adulţii.
Vor reuşi. Ea va reuşi. Fiecare navă trebuia să fie plină cu provizii medicale.
Avea mult mai mult de muncit acum şi învăţase o grămadă de lucruri în ultimele
săptămâni. În plus, trebuia să fie cel puţin un medic adevărat printre pasageri sau
chiar doi. Spera doar să fi supravieţuit. Scânci, când un val de durere îi trecu prin
piept. Avea nevoie de părinţii ei mai mult ca niciodată, dar nu era mai aproape de
găsirea lor decât fusese când părăsise tabăra, cu două zile în urmă.
— Începeţi prin a-i separa în grupuri, îi zise lui Wells, Sashei şi celorlalţi
membri ai echipajului de salvare. Lăsaţi-i pe cei grav răniţi acolo unde sunt şi
conduceţi-i spre luminiş pe cei care pot merge.
— Dar cei care nu sunt nici una, nici alta? întrebă Eric. Să-i lăsăm acolo, să se
odihnească sau să îi luăm?
— Toţi trebuie luaţi, cât se poate de repede, spuse Wells, înaintea lui Clarke.
Navele pot exploda în orice clipă. O să ne împărţim în două echipe. Una începe
din stânga, una din dreapta.
Clarke aprobă, împărţi bandaje şi alte obiecte sanitare, apoi se îndreptă spre
centrul zonei. Păşi peste grămezi de metal distorsionat şi cioburi de fibră de
sticlă, apoi îngenunche lângă un băieţel a cărui piele închisă la culoare era
365
acoperită cu cenuşă. Stătea cu genunchii strânşi la piept şi privea drept în faţă, cu
ochii mari, scâncind.
— Hei! zise Clarke şi îi puse o mână pe umăr. Eu sunt Clarke, pe tine cum te
cheamă?
Nu răspunse. Nu dădea niciun semn că ar fi auzit-o sau că i-ar fi simţit atingerea.
— Ştiu că eşti speriat. Dar totul o să fie bine. O să îţi placă aici, îţi promit!
Se ridică şi îi făcu semn lui Eric, care veni alergând.
— E bine, dar e în stare de şoc. Poţi să găseşti pe cineva care să aibă grijă de el?
Eric aprobă, îl luă pe băieţel în braţe şi plecă repede. Spre stânga, Clarke îl văzu
pe Wells cum o încuraja pe o femeie de vârstă mijlocie. O ajută să se ridice în
picioare şi o conduse spre Sasha, care se pregătea să ducă în tabără primul grup
de supravieţuitori. Un fior de gheaţă îi străbătu spatele, în clipa în care văzu un
tânăr în uniformă de gardian în mijlocul lor. Bellamy promisese să stea deoparte,
deocamdată, dar nu avea să dureze mult până să intre în vreun conflict. Dacă i se
întâmpla ceva, cât era plecată?
— Clarke!
Se întoarse şi îl văzu pe Felix că îi face semn.
— Avem nevoie de ajutorul tău aici.
Se grăbi spre el şi îl găsi îngenuncheat lângă o tânără cu păr blond lung şi
ondulat. Felix încercase să îi bandajeze braţul, dar sângele udase deja materialul.
— Nu se opreşte, şopti el, palid. Trebuie să faci ceva!
— Mă ocup eu. Tu continuă.
Desfăcu bandajul şi evaluă rana.
— O să mor? şopti răguşit tânăra.
Clarke scutură din cap şi zâmbi.
— Nu! Nici vorbă să permit aşa ceva. Nu înainte să explorezi Pământul!
Umblă în trusa ei şi scoase antisepticul, rugându-se să găsească mai mult la locul
prăbuşirii. Aproape că nu mai aveau.
— Ghici ce am văzut zilele trecute, zise ea, încercând să-i distragă atenţia, în
timp ce se pregătea să-i coasă tăietura adâncă de pe braţ. Un iepure adevărat!
— Serios?
Fata întoarse capul într-o parte, de parcă se aştepta să vadă unul sărind din
spatele unei grămezi de resturi de navă. Zece minute mai târziu, era condusă de
acolo de Wells, lăsând-o pe Clarke să se ocupe de cei grav răniţi. Era tulburător
să vadă atâţia oameni suferind, dar concentrarea de care era nevoie îi oferea o
binevenită distragere de la gândurile ei. Clarke petrecuse ultimele câteva zile ca
printr-o ceaţă, fiecare întâmplare sau descoperire dovedindu-se mai derutantă
decât cea dinainte. Se întorsese împreună cu Bellamy, care găsise cumva o cale
să o ierte pentru ce îi făcuse lui Lilly. Apoi o salvaseră pe Octavia de facţiunea
366
pământenilor Sashei, care la rândul ei o salvase pe Octavia de partea violentă a
grupului.
Dar ce o ameţise cel mai mult pe Clarke fusese că părinţii ei trăiau. Şi încă pe
Pământ. Avea impresia că visa şi că bucuria şi uşurarea care îi săltau în piept se
vor transforma brusc şi din nou în suferinţă. Însă părinţii pe care îi jelise timp de
un an nu fuseseră executaţi şi trimişi să plutească în spaţiu. Cumva, ajunseseră pe
Pământ şi chiar trăiseră cu familia Sashei, înainte să plece pe cont propriu. Acum
trebuia doar să dea de ei, lucru care părea imposibil, în mii de feluri. Să stea cu
braţele încrucişate şi să nu facă nimic nu era o opţiune. Îndată ce va face tot ce e
posibil pentru supravieţuitori, îşi va plănui plecarea.
— Ăsta nu respiră, spuse Eric, cu o grimasă, când Clarke se apropie.
Se ghemui şi duse mâna la gâtul bărbatului. Pielea era caldă încă, dar nu simţea
nici cea mai mică urmă de puls. Clarke îşi strânse buzele, apoi coborî urechea pe
pieptul bărbatului, rugându-se să audă o bătaie de inimă. Dar degeaba.
— Nu putem face nimic pentru el, zise ea, încercând să evite privirea lui Eric.
Nu voia să vadă oroarea de pe faţa lui. Şi nu voia ca el să vadă neajutorarea de pe
chipul ei. Se uită din nou în jos, la bărbat, observându-i pentru prima dată
trăsăturile. Tresări, de parcă o mână invizibilă o lovise în stern şi îşi încolăcise
degetele în jurul inimii sale. Era bătrânul ei profesor de biologie, domnul Peters,
cel care îi oferise accesul în arhiva interzisă a navei, când avea doar zece ani, ca
să vadă pozele cu elefanţi.
— Eşti bine? întrebă Eric.
Clarke aprobă, încercând să alunge lacrimile care ameninţau să-i înceţoşeze
privirea. Oare domnul Peters rezistase suficient, încât să arunce o privire pe cerul
nopţii? Reuşise să vadă luna reflectată pe apă sau să simtă mirosul copacilor dus
de vânt? Sau murise fără ca măcar să zărească planeta la care visase toată viaţa,
de departe?
— O să lăsăm trupurile aici, deocamdată, zise ea şi se întoarse. E mai important
să ne ocupăm de răniţi.
Îl părăsi pe Eric şi păşi cu grijă peste o grămadă de metale contorsionate şi
înroşite de foc, îndreptându-se spre un bărbat întins pe-o parte. Era îmbrăcat cu o
haină care fusese albă cândva, dar care acum era acoperită cu praf, funingine…
şi o pată tot mai mare de sânge. Avea ochii închişi, iar gura strâmbă, parcă
sfidând durerea. Clarke lăsă să-i scape un sunet de surprindere, când văzu silueta
înaltă şi subţire şi părul gri, lung până la umeri. Era dr. Lahiri, fostul său mentor
şi unul dintre cei mai vechi prieteni ai tatălui ei. Ultima dată când îl văzuse,
fusese când o vizitase în celula sa, iar ea îl acuzase că îi trădase părinţii. Drept
răspuns, el o numise trădătoare şi, înainte să se gândească mai bine, îl plesnise
peste faţă. Furia care o mistuise în ziua aceea îi părea ciudat de departe acum.
367
Deşi părinţii ei fuseseră categoric trădaţi, trăiau. Iar Clarke ştia că unii erau mult
mai răspunzători decât dr. Lahiri. De exemplu, vicecancelarul Rhodes, cel care le
ordonase părinţilor să facă acele monstruoase experimente, în primul rând.
Clarke se aplecă şi îşi puse mâna aproape de cotul lui.
— Dr. Lahiri, zise ea, pe un ton ce spera să fie încrezător şi însufleţitor. Mă
auziţi? Sunt Clarke.
Deschise ochii şi o privi un moment lung, ca şi cum nu îşi dădea seama dacă era
reală sau o halucinaţie. Când, în sfârşit, vorbi, avea fălcile încleştate, de parcă
orice mişcare l-ar fi împins peste limita suportabilă a durerii.
— Clarke… trăieşti!
— Da, în ciuda străduinţelor dumitale, spuse ea zâmbind, astfel încât să ştie că
glumea, oarecum. Lăsaţi-mă să aflu ce se întâmplă aici, da?
El aprobă încet, apoi închise ochii şi gemu. Clarke îi descheie haina blând, îi
palpă abdomenul, coastele şi pieptul. Se strâmbă, când îi atinse clavicula. Îi
deschise uşor ochii şi îi verifică pupilele, apoi îşi trecu mâinile peste scalp, să
vadă dacă nu i-a scăpat vreo contuzie.
— Cred că problema e doar la umăr şi claviculă, zise dr. Lahiri, printre dinţii
strânşi.
— Şi o contuzie, adăugă Clarke, încercând să-şi păstreze tonul neutru. Cred că
oasele sunt rupte. Pot să le pun la loc şi să vă fac un bandaj, dar mă tem că nu
avem prea multe contra durerii. Aţi adus provizii cu voi?
— Nu ştiu ce este pe navă, zise el şi lui Clarke i se strânse stomacul, de
dezamăgire. Totul s-a întâmplat foarte repede. Nu am avut timp de pregătiri.
— O să ne descurcăm. O să vă ajut să vă ridicaţi. Sunteţi gata?
Îngenunche în spatele lui şi îşi puse o mână sub braţul sănătos, iar cealaltă pe
omoplat.
— La trei. Unu, doi, trei.
Îl ridică în şezut, iar el lăsă să-i scape un strigăt de durere, în timp ce Clarke îl
ajută să stea rezemat de o grămadă de moloz. Culoarea îi reveni în obraji.
— Doar staţi cât puteţi de nemişcat, până când prietenii mei vor veni să vă ia.
Clarke flutură mâna spre Wells şi echipa lui.
— Ei vă vor ajuta să ajungeţi undeva în siguranţă.
— Clarke, murmură dr. Lahiri, cu voce tot mai răguşită.
Ea se întinse după sticla cu apă şi o ridică la buzele lui. Luă o înghiţitură mică şi
continuă.
— Îmi pare rău pentru ce am spus ultima dată. Părinţii tăi ar fi foarte mândri de
tine. Eu sunt foarte mândru de tine.
— Mulţumesc, spuse Clarke încet, întrebându-se dacă dr. Lahiri chiar credea că
părinţii ei erau morţi sau dacă încă era prea speriat să-i spună adevărul. Îmi pare
368
rău că… mi-am pierdut cumpătul.
În ciuda durerii, el zâmbi.
— Aş vrea doar să-ţi admir croşeul de stânga la fel de mult cum îţi admir talentul
de chirurg.

Următoarele ore trecură parcă prin ceaţă. Clarke abia observă când se crăpă de
ziuă, doar îşi dădu seama că sutura mai uşor rănile. Până să ajungă soarele sus pe
cer, toţi coloniştii teferi fuseseră duşi în tabără, plus o bună parte dintre răniţi. În
cursul dimineţii, alţi câţiva dintre cei o sută coborâră spre lac, să ajute şi să-şi
caute părinţii printre nou-sosiţi. Însă numărul relativ mic al reunirilor fericite
fusese demoralizator. Se pare că familiile celor o sută nu avuseseră prioritate la
îmbarcare, deşi copiii lor fuseseră trimişi pe Pământ într-o misiune incredibil de
periculoasă.
Clarke termină de făcut o atelă pentru piciorul unei femei mai în vârstă, apoi se
ridică să se întindă scurt, înainte să treacă la următorul pacient. Observă că se
risipiseră gardienii care stătuseră în cerc în jurul căpitanului lor, câteva minute
mai devreme; acum ajutau la aducerea răniţilor în tabără. Spera că vor rămâne
concentraţi pe susţinerea coloniştilor şi nu pe vânarea băiatului care îl împuşcase
pe cancelar.
Privirea ei căzu pe un gardian care îi părea neplăcut de familiar. Clarke se uită la
el un moment lung, încercând să-şi dea seama de ce, brusc, se simţea rău.
Bărbatul stătea în mijlocul unui grup mic şi îi îndruma cu braţul sănătos, ţinându-
l la piept pe cel rănit.
Clarke se întoarse repede, ca să nu fie observată, şi trase de timp inventariind
bandajele şi chinuindu-se să îşi amintească numele lui.
Scott.
Scott fusese trimis adesea în patrulare la centrul medical, în timpul pregătirii ei,
iar Clarke ajunsese să se teamă de întâlnirile lor frecvente. Deşi, de obicei,
gardienii nu interacţionau cu medicii şi cu studenţii – doar dacă exista o
problemă de securitate –, Scott fusese expert în a-şi face simţită prezenţa. Nu era
cu mult mai în vârstă decât ea, dar inspira ceva fals şi vulgar. Niciodată nu se
uita la pacienţi când era în salon, doar la medici sau la alţi gardieni, de parcă era
prea bun pentru oricine altcineva. Însă pe Clarke o deranja cu adevărat modul în
care se purta când era singur cu ea şi faptul că ar fi făcut orice ca să creeze astfel
de ocazii.

Fu nevoită să se forţeze să nu o rupă la fugă, în timp ce se îndrepta spre centrul

medical. Întârziase aproape douăzeci de minute în tura cu dr. Lahiri, dar
pedeapsa pentru „comportament riscant” era şi mai dură decât cea pentru
369
întârziere. Asta însemna doar că va avea de-a face cu supraveghetorul ei. Dar
dacă încălca una dintre regulile navei însemna să apară în faţa Consiliului. Foarte
rar gardienii reclamau pe cineva pentru alergare, dar băiatul care patrulase recent
prin centrul medical îşi câştigase rapid reputaţia de individ care se folosea de
poziţia lui ca să-i intimideze pe alţii.
Clarke coti şi gemu. Sperase să se strecoare în centrul medical neobservată, dar
Scott stătea în faţa punctului de control. Era cu spatele, dar îi recunoscu umerii
largi şi părul blond, uşor unsuros, care mereu părea mai lung decât era permis în
regulamentul gardienilor.
Îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei confruntări, dar abia când se apropie,
observă că ţinea o femeie de încheieturi. I le prinsese la spate. Era o femeie de
serviciu de pe Arcadia şi, după mustrările zgomotoase pe care i le administrase
Scott – să audă toată lumea –, pur şi simplu, femeia uitase parola. Cei mai mulţi
gardieni ar fi lăsat-o să plece fără vreo avertizare, dar nu şi Scott, care făcea un
mare spectacol ţinând-o de încheieturi. Biata femeie avea lacrimi în ochi şi abia
reuşi să ridice capul, când Clarke trecu pe lângă ea.
Stomacul i se strânse de indignare şi repulsie, dar nu îndrăzni să se uite înapoi.
Nu câştiga nimic dacă intervenea. Dacă ar fi încercat, probabil că Scott ar fi
ameninţat-o pe femeie cu repercusiuni şi mai grave, doar ca să-şi dovedească
puterea în faţa lui Clarke.
Până să-i viziteze pe pacienţi, deja alungase din minte incidentul. Unul dintre
lucrurile care îi plăceau în a fi medic stagiar era felul în care mintea ei se
concentra sută la sută, fără să-i permită să se gândească la altceva. Nici la părinţi,
sau la Lilly, sau la secretul teribil pe care i-l ascundea lui Wells.
Totuşi, mai târziu în ziua aceea, în timp ce curăţa o tăietură de pe genunchiul
unei fetiţe de cinci ani, nu avu cum să îl evite pe Scott, care dădu buzna
neanunţat în salon.
— Ce vrei? întrebă Clarke, fără să se sinchisească să îşi ascundă iritarea.
Una era să se plimbe ţanţoş pe holuri, de parcă era cancelarul, alta să dea buzna
în salonul ei, când era cu un pacient. Scott îi flutură în faţă un deget vânăt şi
umflat şi rânji.
— Nu o să crezi, dar căţeaua aia chiar m-a muşcat când îi puneam cătuşele.
— Ai grijă cum vorbeşti, te rog! şuieră Clarke şi aruncă o privire spre fetiţa care
se holba la Scott.
El râse cu nesimţire.
— Sunt sigur că a auzit altele mai rele. Pare o waldenită.
Clarke îşi îngustă privirea.
— Tu nu eşti un waldenit? întrebă ea, străduindu-se să o imite pe Glass şi pe
prietenii ei snobi.
370
El ignoră împunsătura şi înaintă un pas.
— Am nevoie de serviciile tale, doctore, zise pe un ton care, cumva, reuşi să fie
atât ironic, cât şi vag ameninţător.
— Dacă iei loc afară, o să te văd după ce termin cu Cressida.
— Ei bine, sunt sigur că micuţa Cressida – înclină capul spre fetiţă – va înţelege
că un gardian a suferit o vătămare dureroasă, în timp ce rezolva o ameninţare a
încălcării Doctrinei Gaia. Şi că mă grăbesc să mă întorc la muncă, să apăr această
navă.
Clarke se strădui să nu-şi dea ochii peste cap. Reuşi doar să-şi păstreze expresia
neutră, în timp ce pulveriză o soluţie regeneratoare pe pielea de pe genunchiul
Cressidei, bandajându-l blând.
— Eşti gata. Păstrează-l curat şi uscat până mâine, da?
Fetiţa aprobă şi sări de pe masă, alergând spre mama ei, care aştepta afară.
Clarke se întoarse spre Scott şi întinse mâna. El îşi puse încheietura în palma ei
şi tresări când îi atinse degetul umflat.
— Va trebui să mergi la un medic adevărat pentru asta, zise ea, apoi îi dădu
drumul şi făcu un pas înapoi.
El ridică sprâncenele şi îi oferi un zâmbet rece.
— La cine? Tipul ăla bătrân după care te ţii toată ziua? Nu, mulţumesc!
— Dr. Lahiri e cel mai respectat medic de pe navă.
— Mda, mă rog, nu e cel care aş vrea să-mi verifice şi cealaltă problemă.
— Despre ce vorbeşti?
— Gunoiul ăla arcadian a încercat să îmi tragă una. Am doborât-o, dar a reuşit să
îmi tragă un genunchi într-o zonă sensibilă, dacă înţelegi ce vreau să spun.
Clarke oftă.
— Sunt vânătăi?
— Nu am avut timp să mă uit, spuse Scott cu un rânjet. Nu vrei să faci tu
onorurile?
Duse mâna la curea şi se apropie de Clarke.
— O să chem o asistentă, zise ea şi se îndreptă spre interfon.
— Acum stai o clipă.
Scott o apucă de braţ, cu mâna nevătămată, şi o trase înapoi.
— Nu am nevoie de asistentă. Am nevoie să te ocupi tu… doctore.
Înainte ca el să rostească încă o vorbă, uşa din spate se deschise şi năvăli Wells,
parcă mai înalt ca de obicei, în uniforma de ofiţer. Scott sări în poziţie de drepţi,
cu privirea în pământ. Clarke nu se abţinu să zâmbească spre Wells, peste umărul
lui Scott.
— Sunt sigur că nu împiedici acest stagiar să îşi termine treaba, nu? zise Wells,
pe un ton serios, dar cu o privire jucăuşă.
371
— Nu, domnule, spuse Scott ţeapăn.
— Mă bucur să aud asta, gardian. Continuă-ţi patrularea!
— Da, domnule!
Clarke îşi înăbuşi un zâmbet – până când uşa se închise în urma lui Scott –, apoi
păşi spre Wells şi îşi puse braţele în jurul lui. El îi ridică bărbia şi o sărută blând
pe buze.
— Mulţumesc, domnule ofiţer Jaha!
— Cu plăcere, stagiar Griffin!

Clarke era extenuată. Nu mâncase nimic din seara precedentă şi toată hrana pe
care o luaseră cu ei se dusese la supravieţuitori. Echipa făcuse cu rândul şi îi
adusese în tabără, mai rămăseseră doar câţiva răniţi. Amânase cât de mult
posibil, dar nu mai avea cum să evite să îl trateze pe Scott. Stătea pe un buştean
de la marginea luminişului, privind-o în timp ce se apropia.
— Credeam că nu o să ajungi niciodată la mine, zise el, cu buzele strânse sub
forma a ceva ce se voia un zâmbet.
— Îmi pare rău pentru aşteptare, răspunse Clarke şi speră că nu o va recunoaşte,
după lunile petrecute în detenţie şi după săptămânile de când era pe Pământ.
— E în regulă, doctore. Mi-a luat atât de mult să ajung pe Pământ, ca să-mi arăţi
în sfârşit cât eşti de pricepută la bandaje. Cred că am fost întrerupţi ultima dată.
Clarke îşi simţi inima grea. Scott o recunoscu şi nu era deloc mai plăcut, faţă de
ultima dată când îl întâlnise.
— Să vedem ce se întâmplă aici.
Clarke gesticulă şi îi arătă încheietura. Îi întinse mâna, ea o luă, iar stomacul ei
se răzvrăti, când intră în contact cu pielea lui umedă. Îi întoarse mâna, mişcând-o
încet înainte şi înapoi, într-o parte şi în alta.
— Deci eşti doctor adevărat, până la urmă? Presupun că acum nu-ţi mai poţi
permite să faci nazuri în timpul examinărilor.
— Nu chiar, răspunse Clarke, fără să ridice privirea. Nu mi-am terminat
pregătirea, dar aici sunt cea mai apropiată de un doctor.
— Ei bine, doctor sau nu, ar fi bine să faci treabă bună.
O gâdilă cu degetele în palmă.
— Asta e mâna cu care trag, la urma urmei.
Clarke scoase un bandaj din geantă şi începu să i-l înfăşoare în jurul încheieturii
şi al mâinii.
— Nu e ruptă, zise ea direct, sperând să încheie discuţia cât de repede posibil.
Dar va trebui să o foloseşti cât mai puţin, câteva zile, să se dezumfle.
Trase adânc aer în piept şi îl privi drept în ochi.
— Lucru care n-ar trebui să fie o problemă, din moment ce aici vânăm cu suliţe
372
şi săgeţi, nu cu arme de foc.
Scott îi întâlni privirea, cu o sclipire în ochi. Pielea de pe braţul lui Clarke se
înfioră.
— Nu mă refeream la trasul în animale, zise el rece.
Înainte ca ea să îl întrebe ce voia să spună, el îşi înclină capul într-o parte şi o
examină cu aceeaşi expresie care o făcuse mereu să îşi dorească să se bage într-
un duş imediat.
— Aşadar, de ce nu ţi-ai terminat pregătirea?
— Am fost condamnată înainte să o termin, spuse Clarke pe un ton neutru, fără
să se uite la el.
— Condamnată? Tu?
Scott făcu o pauză, apoi chicoti.
— Micuţa domnişoară perfectă, condamnată. Ştii ceva? Nu mă deranjează să fiu
tratat de o condamnată. Îmi cam place să ştiu că, în tot acest timp, sub halatul ăla
se ascundea o fată rea.
Coborî vocea, când o femeie în uniformă de ofiţer trecu pe lângă ei, vorbind
precipitat cu un bărbat pe care Clarke îl recunoscu vag.
— Sper că ţi-ai adus halatul pe Pământ. Întotdeauna mi-a plăcut cum…
— Eşti gata, zise Clarke, cu o veselie exagerată, în timp ce îi lega bandajul şi îl
bătea cam tare pe încheietură, ignorând grimasa de durere. Ne mai vedem!
Fără să se mai uite la el, Clarke se îndepărtă repede, înfiorându-se, de parcă ar fi
vrut să scape de greutatea acelei priviri grele, libidinoase.

373
 4. WELLS
Wells icni, urcând cu greu panta spre lac, pentru a opta oară în acea zi. Mersese
pe jos aproape douăzeci de mile, conducându-i pe supravieţuitori spre tabără,
apoi întorcându-se după alt grup.
Erau mai mulţi adulţi decât copii în luminiş, o imagine care părea aproape la fel
de ciudată asemenea cerbului cu două capete, pe care îl văzuseră în prima
săptămână pe Pământ. Prezenţa lor era cu atât mai ostentativă, cu cât nu puteau
decât să se uite şocaţi şi uimiţi la împrejurimi, în timp ce în jurul lor adolescenţii
care putreziseră în centrul de detenţie cu doar câteva săptămâni în urmă dădeau
acum indicaţii.
Wells fusese surprins şi de lipsa de reuniri fericite. Văzuse doar doi oameni care
îşi găsiseră rudele şi ambii erau phoenicieni. Niciunul dintre waldeniţi sau dintre
arcadieni nu avusese pe cineva drag pe nave.
— Nu pot să cred că am reuşit, gâfâi o tânără, acceptând ajutorul lui Wells să
urce panta abruptă.
— Aţi avut parte de o aterizare cam dificilă, zise el, încetinind pasul, astfel încât
să îi fie mai uşor să îl urmeze.
Deşi trecuseră doar câteva săptămâni de la propria sosire, uitase cât de nesigur se
simţise la început.
— Nu aterizarea, spuse ea şi se opri să-l privească. Pe Phoenix. A fost…
îngrozitor.
Se întoarse să se uite la cer, apoi oftă şi scutură din cap.
— Nu le-a mai rămas mult.
Cuvintele ei fură ca un pumn în abdomenul lui Wells. Înainte să apuce să întrebe
ce voia să spună, apăru Eric, să o conducă pe tânără prin pădure, în tabără, Wells
întorcându-se spre lac.
Un val de vină se strânse în jurul stomacului său. Nu era nevoie să afle detaliile
ca să înţeleagă că probabil fusese răspunzător pentru soarta sinistră care îi aştepta
pe cei aflaţi pe Colonie. Poate că el devenise lider pe Pământ, dar pe navă
rămăsese un ucigaş cu sânge-rece. Aproape că simţea metalul rece al camerei
pneumatice pe degete, când o deschisese, doar un pic, lăsând oxigenul preţios să
iasă de pe navă. Încercase doar să grăbească inevitabilul, astfel încât Clarke să
ajungă pe Pământ înainte de a împlini optsprezece ani şi înainte de execuţia
inevitabilă. Dar acum ştia că grăbise şi moartea a mii de oameni nevinovaţi, încă
blocaţi pe Colonie.
În timp ce se apropia de lac, strâmbă din nas din cauza mirosului de-acum
familiar, de la locul aterizării. Dincolo de mirosul acru de fum şi de amestecul
374
metalic de sânge şi transpiraţie, mai simţea ceva. Îi luă o clipă să-l identifice, dar
îndată ce reuşi inima începu să îi galopeze: era carburant. De pe navele prăbuşite,
se scurgea în iarbă, pe pământ, în apă. O mare parte din flăcări se stinseseră, dar
era nevoie doar de o scânteie într-un loc nepotrivit şi toată zona se transforma
într-un infern.
Apoi, ca într-o scenă dintr-un coşmar, Wells văzu cum se întâmplă. Cam la o
sută de metri, o flacără imensă izbucni pe una dintre navele carbonizate,
aruncând în aer bucăţi de metal arzând.
— Atenţie! strigă Wells şi o luă la fugă. Fugiţi, toţi!
Din fericire, cei răniţi fuseseră triaţi în altă zonă, însă era prea mult fum în aer ca
să îşi dea seama dacă ceilalţi se mutaseră într-o zonă sigură. Respirând greu,
Wells continuă să alerge, tuşind şi ştergându-se la ochi cu mânecile, în timp ce
striga şi întreba dacă cineva are nevoie de ajutor. Se auzea un bâzâit slab, de
parcă zbura ceva prin aer. Wells se uită în sus, dar nu văzu decât fum gri.
Bâzâitul deveni mai puternic, dar, înainte să poată reacţiona, simţi cum zboară
prin aer şi aterizează pe pământ cu o bufnitură. Încercă să se rostogolească, însă
ceva – cineva – era deasupra lui. După o clipă, greutatea se mişcă, iar Wells privi
în sus, gemând. La doar câţiva metri de capul său era o bucată enormă de fuzelaj
ce ardea mocnit. Dacă nu ar fi fost trântit la pământ, i-ar fi strivit capul.
Se întoarse în partea cealaltă şi văzu o siluetă slabă în picioare, o fată îmbrăcată
cu hainele standard de pe Colonie, pantaloni gri şi tricou. Îi întinse mâna şi îl
trase în picioare.
— Mulţumesc, zise Wells, clipind rapid, aşteptând să i se limpezească privirea.
Când lumea redeveni clară, primul lucru pe care îl văzu îl făcu să simtă un val de
bucurie.
Era Glass.
Se uitară unul la altul în aceeaşi clipă, iar feţele li se luminară de zâmbetele largi.
Într-o clipă, Wells parcurse spaţiul dintre ei şi îşi îmbrăţişă cea mai bună prietenă
din copilărie. Un milion de imagini îi trecură rapid prin minte, ani cu amintiri
fericite adunate laolaltă şi rememorate pe loc. Fusese atât de concentrat să o
urmeze pe Clarke pe Pământ, încât nu avusese timp să se gândească la Glass,
după ce ea ţâşnise de pe navă, chiar înainte ca cei o sută să decoleze. Mirosul
familiar al părului ei, amestecul special de Glass şi de şampon cu iz artificial, de
pe Colonie, îl umplu de linişte şi, pentru un scurt moment, fu transportat înapoi,
în vremurile simple.
Copii fiind, ea fusese singura capabilă să uite că el era fiul cancelarului, singura
care îl ajutase să nu se simtă de parcă era expus într-o vitrină. În preajma lui
Glass, putea fi imatur sau jucăuş, sau chiar răutăcios, ca atunci când îi spusese că
o va duce la arhive, să vadă un film despre nu ştiu ce nuntă regală plictisitoare,
375
însă adevăratul lui plan era să vadă cum un rechin alb ataca o orcă. În schimb,
Glass nu se temuse să îi arate latura ei caraghioasă. În timp ce restul navei o
văzuse ca pe o tipă perfectă, manierată, de pe Phoenix, Wells ştiuse că îi plăcea
să inventeze dansuri prosteşti şi că izbucnea în râs de câte ori cineva pomenea de
Uranus.
— Nu pot să cred că eşti aici! zise Wells şi se trase, să o poată vedea. Eşti bine?
Am fost atât de îngrijorat pentru tine.
— Glumeşti? Gândeşte-te cât de îngrijorată am fost eu pentru tine. Nimeni nu
ştia dacă aţi reuşit să ajungeţi. Eşti bine? Cum e aici?
Îl luă ameţeala doar gândindu-se la câte avea să îi povestească. Se întâmplaseră
atât de multe, de când se văzuseră ultima dată. Dăduse foc Copacului Paradisului
ca să fie arestat, fusese condamnat, îl înfruntase pe tatăl său, plecase împreună cu
ceilalţi o sută pe o navă de pe care Glass fugise şi petrecuse ultimele săptămâni
luptându-se pentru viaţa lui pe Pământ.
— Ciudat e că… începu el.
— Chiar există… zise ea în acelaşi timp.
— Tu primul, spuseră amândoi deodată, apoi râseră.
Se traseră înapoi, iar zâmbetele li se estompară, când mirosul de fum şi de metal
carbonizat le aminti unde erau şi de ce. Wells se lupta cu întrebarea care îi stătea
în gât, iar felul în care chipul ei căpătase o expresie serioasă îi confirmă că Glass
ştia ce gândea el. Înghiţi greu şi găsi curajul să întrebe.
— Ştii ceva despre tata?
Glass îşi strânse buzele, iar ochii i se umplură de înţelegere; o privire pe care
Wells o recunoscu din săptămânile îngrozitoare de după moartea mamei lui.
Wells era pregătit pentru orice urma să afle, fiind recunoscător că, în cazul în
care erau veşti proaste, Glass era cea care i le spunea.
— Nu au zis nimănui prea multe, începu ea, cu voce joasă, dar calmă.
Wells îşi ţinu respiraţia, aşteptând să continue.
— Dar, din ce am auzit ultima dată, era tot în comă.
Glass se opri şi aşteptă să digere informaţia.
Wells aprobă, cu mintea înţesată de imagini ale tatălui său întins singur în centrul
medical, cu silueta lui înaltă şi bine făcută acum plăpândă, sub un cearşaf subţire.
Îşi concentră efortul pe păstrarea unei expresii neutre, în timp ce cuvintele lui
Glass îi pătrunseră în piept, cuibărindu-se în cea mai profundă zonă a inimii lui.
— Bine, zise el, cu un oftat lung. Mulţumesc că m-ai anunţat.
Glass păşi spre el.
— Wells, fu tot ce zise, înainte să-şi pună din nou braţele în jurul lui, de data asta
într-o îmbrăţişare liniştitoare.
Glass îl cunoştea mult prea bine ca să îl lase să scape cu reprezentaţia aceea
376
stoică. Cea mai frumoasă latură a prieteniei lor era că el nu se ferea. După un
moment lung, se îndepărtară. Wells trebuia să îi spună ceva, înainte ca ea să
ajungă în tabără.
— Glass… lucrurile sunt un pic… altfel decât ne aşteptam, aici, pe Pământ.
Îngrijorarea i se văzu pe faţă.
— Ce este?
Wells încercă să-şi aleagă cu grijă cuvintele, dar nu avea cum să îndulcească
şocul şi să dea alt sens informaţiei.
— Nu suntem singuri aici. Pe Pământ.
O spuse încet, să nu audă nimeni. Aşteptă ca ea să proceseze informaţia, înainte
să continue. La început, zâmbi, gata să facă o glumă despre toţi cei o sută de
colonişti din jurul lor. Apoi înţelese sensul celor spuse de el, iar expresia i se
schimbă.
— Wells, vrei să zici…
Vocea ei se stinse.
— Da. Mai sunt oameni pe Pământ. Oameni născuţi aici.
Ochii lui Glass se făcură mari.
— Ce?
Întoarse capul dintr-o parte în alta, de parcă se aştepta să vadă indivizi care o
urmăreau dintre copaci.
— Vorbeşti serios? Nu se poate să fii serios!
— Sunt sută la sută serios. Dar e în regulă. Sunt foarte paşnici şi drăguţi. Mă rog,
cei mai mulţi. Există un grup mic, care s-a despărţit de ei cu vreun an în urmă,
iar acela e periculos. Însă ceilalţi sunt ca noi.
Wells se gândi la Sasha şi nu putu să îşi reprime un zâmbet.
— De fapt, sunt chiar impresionanţi. Pământenii sunt oameni buni, poate chiar
mai buni decât noi. Cred că avem multe de învăţat de la ei. Trebuie doar să
găsesc o cale să le spun şi altora, fără să sperii pe nimeni.
Glass se holba la el, dar nu mai era confuză.
— Wells, zise ea încet, cu un zâmbet mic în colţurile buzelor, îmi ascunzi ceva?
El o privi pieziş.
— Da, evident, sunt o grămadă de lucruri pe care nu ţi le-am povestit încă. A fost
un atac urât, şi un incendiu, apoi oamenii au început să se îmbolnăvească şi nu
vei ghici niciodată ce s-a întâmplat când…
— Nu! i-o tăie ea. Îmi ascunzi ceva despre aceşti pământeni. Sau poate despre
unul anume?
— Ce? Nu.
De obicei, se pricepea destul de bine să-şi ascundă gândurile, dar ceva din tonul
lui Glass îl făcu să roşească.
377
— Oh, Doamne! şopti ea. E o fată. O pământeancă!
Vocea sa era în egală măsură şocată şi veselă.
— Eşti nebună! Nu e nicio pămân…
Se opri zâmbind şi scutură din cap.
— Cum ţi-ai dat seama?
Glass se întinse şi îl strânse de braţ.
— Nu poţi să ai secrete faţă de mine, Wells Jaha. A fost felul în care ai vorbit
despre aceşti pământeni impresionanţi. Ai avut aceeaşi expresie pe care o aveai
când vorbeai despre Clarke.
Deveni mai serioasă, încruntându-se.
— Asta înseamnă că v-aţi despărţit? Ce s-a întâmplat?
Wells oftă.
— E o poveste lungă, dar sunt bine.
Zâmbi, gândindu-se la seara precedentă, întins cu capul în poala Sashei, în timp
ce se uitau la stele.
— Mai mult decât bine, de fapt. Abia aştept să o cunoşti pe Sasha.
— Sasha, repetă Glass, parcă uşor dezamăgită că nu era un nume mai exotic.
Unde e?
Înainte ca Wells să poată răspunde, un băiat înalt, în uniformă de gardian, se
apropie, cu un vas mic cu apă într-o mână şi cu un braţ legat într-un bandaj. Faţa
lui Glass se lumină şi nu îşi feri privirea, când el îi dădu vasul cu apă şi aşteptă
ca ea să bea.
— Mulţumesc, îi zise zâmbind, înainte ca, în sfârşit, să se întoarcă spre Wells.
— Wells, el e Luke.
Wells întinse braţul şi scutură ferm mâna gardianului.
— Eu sunt Wells. Îmi pare bine!
— Ştiu. Te recunosc, desigur, iar Glass mi-a spus totul despre tine. Chiar mă
bucur să te cunosc, omule, zise Luke zâmbind, în timp ce dădu drumul mâinii lui
Wells şi îl bătu pe umăr.
Glass îl prinse pe Luke de braţ şi se uită de la unul la altul, radiind. Wells zâmbi.
Habar n-avea cum de ajunsese Glass cu un gardian, cu atât mai puţin unul care
nu era de pe Phoenix, dar asta nu conta acolo, jos. În plus, avea ceva care îi plăcu
lui Wells imediat. Părea direct, sincer. Nu semăna deloc cu prefăcuţii
phoenicieni cu care ieşise Glass cândva. Evident, era îndrăgostită şi era tot ce
trebuia să ştie.
— Bine ai venit pe Pământ! zise Wells, cu un zâmbet, gesticulând spre cer, spre
copaci şi spre apa din jurul lor.
În timp ce făcea asta, observă sângele de pe bluza lui Glass. Trase aer în piept.
Era rănită şi nu îşi dăduse seama? Arătă spre ea.
378
— Glass, eşti bine?
Ea îşi privi bluza, iar faţa i se albi.
— Da, sunt bine, zise încet. Nu… nu e al meu.
Luke îşi puse braţele în jurul umerilor ei şi o strânse. Wells simţi un bolovan în
stomac, pregătindu-se pentru teribilele veşti pe care le simţea plutind în aer, de
parcă durerea lui Glass radia din zona întunecată pe care o ascunsese.
Fata trase aer în piept şi încercă să se stăpânească, dar înainte să poată rosti alte
vorbe se încovoie şi îşi îngropă faţa în cămaşa lui Luke. El îi şopti ceva la ureche
şi îi mângâie părul.
Wells îi privea îngrozit. O parte din el voia să îşi îmbrăţişeze cea mai bună
prietenă, dar era evident că nu mai era rolul lui. Aşa că rămase pe loc, aşteptând,
până când Luke se întoarse spre el.
— Mama ei, şopti. A murit.

379
 5. GLASS
Glass nu mai simţise niciodată atât de tare că nu se afla în locul potrivit. Nici
măcar când îl vizitase pe Luke pe Walden, ea fiind phoeniciană. Nici ca fiică a
unui bărbat care îşi abandonase familia. Nici măcar în postura de condamnată
recent eliberată, cum fusese pe Phoenix. Stătea tremurând lângă locul unde
izbucnise focul, deşi soarele era sus, şi privea viermuiala din tabără. Peste tot,
copii de vârsta ei sau chiar mai tineri erau ocupaţi cu treburi foarte importante.
Oamenii intrau şi ieşeau din baraca improvizată drept spital, aduceau apă pentru
pacienţii lui Clarke şi scoteau bandaje pătate de sânge. Apoi le dădeau foc sau le
îngropau în pădure. Unii copii erau risipiţi prin luminiş, cărau topoare şi lemne
de foc, pe care le tăiau chiar ei, în timp ce alţii pregăteau fundaţia pentru o nouă
baracă. Cu câteva ore mai devreme, un grup de voluntari cu feţe morocănoase se
îndreptase spre lac, să sape morminte pentru cei care nu supravieţuiseră. Erau
prea mulţi ca să încapă în cimitirul de la capătul luminişului şi nu avea rost să
care trupurile până în tabără.
Deşi noii colonişti plecaseră fără prea multe explicaţii, navele fuseseră încărcate
dinainte cu suficiente provizii de bază cât să îi facă pe copiii din primul val să
reacţioneze ca şi cum primiseră cheia spre veşnicie. Una dintre fetele pe care
Wells le pusese să facă inventarul arăta de parcă îi venea să plângă, în timp ce îşi
trecea mâna peste un ciocan nou şi îl trata cu aceeaşi veneraţie cu care alte fete
tratau vreo bijuterie frumoasă de la Schimb.
Glass era disperată. Voia să se facă utilă, dar se simţea complet depăşită. Se
temea până şi să întrebe unde sau, mai rău, cum trebuia să meargă să îşi facă
nevoile. Luke fusese chemat împreună cu ceilalţi gardieni şi, cu toate că ezitase
să o lase pe Glass singură, amândoi ştiau că nu era momentul ca el să se sustragă
de la datorie. Un grup de fete de vârsta ei se îndrepta spre foc, şoptind agitat, dar
când ajunseră în dreptul lui Glass tăcură şi o priviră cu precauţie.
— Bună! zise Glass, nerăbdătoare să pornească, aşadar, cu dreptul. Pot să ajut cu
ceva?
Una dintre fete, o brunetă înaltă, ai cărei pantaloni scurţi, tăiaţi frumos îi arătau
picioarele lungi, incredibil de tonifiate, îşi îngustă privirea, măsurând-o de sus
până jos.
— Tu trebuie să fi fost pe aceeaşi navă cu noi, nu?
Glass aprobă.
— Da, am fost luată din centrul de detenţie, la fel ca voi.
Era prima dată când mărturisea că fusese condamnată.
— Dar m-am fofilat în ultima clipă.
380
Fofilat era un fel cam nepotrivit de a descrie sprintul pe-viaţă-şi-pe-moarte
înapoi pe Walden, ca să-l găsească pe Luke, dar îşi dădu seama că nu era
momentul pentru o relatare detaliată a fugii sale teatrale.
— Mda, fofilat, sigur, zise o fată cu accent arcadian, schimbând priviri cu
prietenele ei. Trebuie să fie drăguţ să cunoşti oameni cărora să le ceri favoruri.
Glass îşi muşcă buzele şi îşi dori să fi existat o cale prin care să le arate câte i se
întâmplaseră, că nu petrecuse ultimele săptămâni distrându-se pe Phoenix.
Aproape că se asfixiase pe Walden şi abia reuşise să urce pe ultima navă.
Asistase la moartea mamei sale, fapt care încă îi inunda pieptul cu valuri
alternative de durere sfâşietoare şi amorţeală sufocantă.
— Ar trebui să stai cu ceilalţi, zise una dintre fete, un pic mai drăguţă.
Gesticulă spre un grup de alţi recent sosiţi, care erau adunaţi de cealaltă parte a
focului şi se holbau la noile împrejurimi, cu ochii mari de uimire.
Glass aprobă şi le privi cum se îndepărtează, ştiind prea bine că nu era binevenită
nici printre nou-sosiţi. Cei mai mulţi o văzuseră urcând pe navă cu
vicecancelarul Rhodes, ocupând un loc despre care ceilalţi speraseră cu disperare
că-i va reveni vreunui prieten sau membru al familiilor lor, pe care fuseseră
obligaţi să îi lase în urmă. Măcar dacă mama ei ar fi fost acolo. Ea avusese un
talent special de a se acomoda oricărei situaţii şi de a-i ajuta pe cei din jur să facă
la fel. Poate că Sonja nu ştiuse cum să aprindă un foc sau cum să taie lemne – nu
mai mult ca Glass –, dar zâmbetul ei cald şi râsul zglobiu ar fi fost la fel de
valoroase.
Glass îşi înfăşură braţele în jurul corpului şi privi copacii ameţitor de înalţi.
Clătinându-se în vânt, păreau că se uită la ea şi o făceau să se simtă ca un copil
pierdut într-o mare de oameni mari şi indiferenţi.
Îl văzu pe Wells ieşind din baraca-spital şi, chiar şi de la distanţă, îşi dădu seama
că expresia lui era încruntată. Wells îşi trecu mâna prin păr şi îşi frecă tâmplele.
În ciuda situaţiei grave, Glass nu se putu abţine să nu zâmbească, văzând gestul
familiar, acelaşi pe care îl observase la cancelar, aproape în fiecare seară când
rămăsese să înveţe acasă la Wells. Simţi un regret brusc când se gândi la
cancelarul lăsat în urmă, pe nava aflată pe moarte. El nu va avea ocazia să vadă
tot ce reuşise fiul său pe Pământ.
Glass fusese conştientă că Wells era un lider înnăscut, iar inima îi creştea de
mândrie să vadă cum toţi se bazau pe el, deşi simţi o tresărire melancolică. Era
un gând egoist, însă îi era dor de zilele când Wells îi aparţinea mai mult.

— Uite, strigă Glass peste umăr spre Wells, care rămăsese în urma ei, pe pista de
gravitaţie.
Fata se uită în jur – să se asigure că supraveghetorul de fitness nu o vedea –, apoi
381
alergă spre panoul de control, apucă mânerul şi îl trase în sus câteva grade.
Imediat se simţi mai uşoară şi chicoti, când se înălţă de la podea, plutind în aer
pentru o clipă, înainte să se lase în jos uşor. Îşi îndoi genunchii, se împinse cu şi
mai multă forţă, întinse braţele şi le roti în aer, pe rând.
— Uite! Înot!
Se prinse de nas şi îşi umflă obrajii, înainte să râdă zgomotos.
— Aşa merg la şcoală copiii de pe Pământ când plouă.
Wells se aplecă spre ea, zâmbind.
— Ce zici de asta? întrebă el şi ridică braţul stâng în faţă, împingând piciorul
drept în spate, apoi îşi răsuci braţele şi picioarele în aer. Schiez!
Glass încercă să imite cât mai bine un vechi pământean.
— Eu schiez spre băcănie, lălăi ea, pe un ton de bătrână sofisticată, de unde voi
lua legume proaspete dintr-un copac, apoi voi conduce maşina spre plajă, pentru
un picnic.
— Cu ursuleţul meu Fido şi cu cei şase copii ai mei! adăugă Wells.
Glass şi Wells căzură pe pistă, izbucnind în râs atât de tare, că îl făcură pe
supraveghetorul de fitness să iasă grăbit din birou.
— Ce credeţi că faceţi? îi mustră el. Ştiţi că nu aveţi voie să atingeţi panoul!
Porni repede spre ei, cu o faţă gravă, dar era imposibil să îl iei în serios, când
fiecare pas furios îl făcea să salte prin aer. Când se apropie şi îşi dădu seama că
Wells era fiul cancelarului, furia îi dispăru brusc, fiind înlocuită de un zâmbet
rigid, pe care cei mai mulţi adulţi i-l ofereau lui Wells, când îi prindea neatenţi.
— Domnişoară, domnule Jaha!
Se întoarse dintr-o parte în alta, scanând centrul de fitness, în căutarea unui
gardian.
— Nu o să vă raportez de data asta, dar nu mă puneţi la încercare din nou. Pista
de gravitaţie nu e loc de joacă, da?
Aprobară din cap şi îl priviră cum se întoarce, cu demnitatea pe care reuşi să o
adune în timp ce plutea. Glass şi Wells îşi strânseră buzele, pufnind pe nări, până
când se îndepărtă suficient de mult. Când nu îi mai auzi, izbucniră în râs, până
simţiră că îi dor coastele, iar lacrimile le curgeau pe chipurile tinere.

Glass rătăci pe la marginea luminişului şi se aşeză pe un buştean. Dacă nu avea

cum să ajute, cel puţin voia să nu le stea în drum. Singurul lucru care o făcea să
nu simtă că ocupa spaţiul degeaba era faptul că Luke fusese recrutat imediat în
garda personală a vicecancelarului. Din cauza asta abia dacă îl văzuse, de când
aterizaseră. Era plecat la o scurtă şedinţă despre stabilirea unui perimetru de
securitate în jurul taberei.
Glass îl zări din nou pe Wells, în cealaltă parte a luminişului. De data aceea, cu o
382
fată care probabil era Sasha. Wells îşi puse braţul în jurul umerilor ei şi o sărută
pe creştet. Era surprinzător să îl vadă atât de vizibil afectuos şi chiar mai
surprinzător să vadă că iubita lui era o pământeană. Toate întrebările pe care
Glass nici nu se gândise să le pună se precipitară la suprafaţă. Vorbea engleza?
Unde trăise? Ce mâncase? Şi, mai important, de unde îşi luase hainele? Glass se
uită cu invidie la colanţii negri ai Sashei, care păreau făcuţi din piele de animal,
şi îşi trecu degetele peste pantalonii ei uzaţi şi murdari.
De asemenea, era incredibil de derutant să îl vadă pe Wells sărutând pe altcineva
în afară de Clarke. Ultima dată când îşi văzuse cel mai bun prieten era încă
îndrăgostit de Clarke până peste cap şi abia dacă vorbea despre altceva. Dar
învăţase în ultimele săptămâni că oamenii te pot surprinde. Se surprinsese chiar
pe sine.
Glass râse în sinea ei, înainte să roşească şi să se uite în jur, verificând dacă
observase cineva. Trebuia să ţină minte să îi spună lui Wells că mersese singură
prin spaţiu, prin exteriorul navei. Să nu mai pomenim de cele câteva ieşiri
sufocante prin canalul de aerisire dintre Walden şi Phoenix. Nu o să mă creadă,
îşi zise. Apoi se corectă. Nu m-ar fi crezut înainte. Însă acum amândoi vom
crede orice.
Cu un oftat, Glass examină din nou luminişul. Trebuia să îşi găsească ceva de
făcut. Privirea ei căzu pe baraca-infirmerie. Îşi adună curajul şi porni spre ea, cu
grijă să se dea la o parte din calea a doi băieţi care cărau ceva mare. La început,
crezuse că era vreun pasager rănit, dar apoi îşi dădu seama că ce luase drept două
braţe slăbănoage şi două picioare lungi erau, de fapt, patru picioare. Şi erau
acoperite cu păr, nu cu piele. Glass tresări. Era un animal, un cerb, probabil. Se
înfioră, când privirea îi căzu pe ochii lui căprui imenşi, lipsiţi de viaţă şi simţi o
urmă de regret că primul animal pe care îl vedea era unul mort. Pământul nu
arăta cum îşi imaginase. Era rece şi ciudat şi, în loc să o uimească pe Glass cu
frumuseţea lui, părea să fie doar plin de moarte.
Glass se întoarse şi se îndreptă spre baraca-infirmerie, oprindu-se la uşă pentru
un moment, înainte să tragă aer în piept şi să intre. Din prima clipă, fu copleşită
de eficienţa activităţilor, chiar şi într-un spaţiu atât de mic. Totul era un vârtej:
Felix şi Eric umblau de colo-colo prin încăpere, duceau bandaje şi căutau printr-
o cutie cu fiole mici şi sticluţe cu medicamente. Octavia ducea un vas cu apă la
buzele unui băiat de vârsta ei, care era întins pe pat, cu un picior ridicat pe o
bucată de plastic. Supravieţuitorii erau înghesuiţi în paturi, întinşi pe jos şi chiar
rezemaţi de pereţi. Iar în mijlocul tuturor era Clarke, care părea să fie în trei
locuri deodată. Îi dădea Octaviei instrucţiuni fără să se uite la ea, îi întindea lui
Eric o bucată de metal pe care o foloseau să taie bandajele, o ajuta pe o femeie
mai în vârstă să se ridice în fund şi punea mâna pe fruntea unei fete din
383
apropiere – totul fără să pară deloc tulburată. Glass nu o văzuse niciodată pe
Clarke atât de stăpână pe sine, atât de în apele ei.
— Bună, Clarke!
Salutul păru amuzant de nepotrivit, dat fiind că era prima dată când erau faţă în
faţă pe Pământ, dar chiar nu avea timp să spună: Bună, Clarke, sper că eşti bine
şi că nu eşti prea supărată că te-ai despărţit de Wells după o călătorie
dramatică pe Pământ. Şi, da, scuze că am fost o javră cu tine când eram mici.
Capul lui Clarke zvâcni, o urmă de suspiciune îi trecu peste chip, apoi dispăru în
spatele atitudinii profesionale.
— Glass! Ai nevoie de ceva? Eşti rănită?
Glass încercă să nu se lase enervată de tonul tăios al lui Clarke. Niciodată nu
fuseseră prietene, Clarke îi păruse mereu un pic prea serioasă pentru gustul ei.
Glass era mereu mai concentrată să găsească accesorii drăguţe la Schimb, în timp
ce Clarke era preocupată să înveţe să salveze vieţi. Dar împărtăşiseră mereu o
profundă afecţiune pentru Wells şi interesul pentru binele lui. Iar în clipa aceea
orice faţă cunoscută îi părea prietenoasă. Glass nu mai avea nimic de pierdut.
— Oh, nu, scuze! Sunt bine. Doar mă întrebam dacă ai nevoie de ajutor, se
bâlbâi ea.
Clarke o privi o clipă, de parcă încerca să îşi dea seama dacă vorbea serios. Glass
aşteptă stingherită, până când, în cele din urmă, i se răspunse:
— Sigur! Categoric! Cu cât mai multe mâini, cu atât mai bine.
— Super!
Îşi trecu privirea prin încăpere, căutând ceva de făcut. Zări o grămadă mare de
cutii şi căni metalice murdare. Arătă spre ele.
— Aş putea să le spăl.
Clarke aprobă, înainte să se întoarcă la femeia din faţa ei.
— Ar fi super, îi zise lui Glass, peste umăr. Doar asigură-te că le duci spre râul
din sud, nu la cel de unde luăm apă de băut. Însă trebuie sterilizate deasupra
focului, mai întâi. Trebuie să foloseşti un băţ şi să le ţii deasupra flăcării, cam
cinci minute.
— Am înţeles.
Glass luă câteva şi se îndreptă spre uşă.
— Glass! strigă Clarke după ea. Ştii cum să ajungi la râul din sud?
Glass scutură din cap, cu obrajii arzând de ruşine.
— Nu, scuze. Voiam să întreb pe cineva…
Clarke îi oferi răbdătoare câteva indicaţii, apoi luă un braţ de vase metalice şi o
urmă.
— O să-ţi arăt. Mi-ar prinde bine nişte aer proaspăt.
Fetele ieşiră împreună în lumina soarelui, strânseră din ochi şi traseră în piept
384
aerul răcoros, care părea aproape revigorant, după baraca neaerisită. În timp ce se
îndreptau spre locul unde se făcea focul, în mijlocul taberei, Glass zări o mişcare
scurtă cu coada ochiului. Întoarse repede capul spre linia copacilor. Undeva în
umbră, cam la zece picioare printre copaci, un băiat înalt şi brunet era pe
jumătate ascuns după un trunchi. Se uita la ele. Glass îşi ţinu respiraţia,
surprinsă, şi se opri.
— Ce e? întrebă Clarke.
Urmări privirea lui Glass şi îl văzu pe băiat.
— Ar trebui să spunem cuiva? întrebă Glass agitată. E… e unul dintre
pământenii care vor să ne facă rău?
Clarke scutură din cap.
— Nu. Acela e Bellamy. E de-al nostru, dar n-ar trebui să fie aici, acum.
Glass simţi ceva în vocea lui Clarke. Era îngrijorare? Teamă? Spre surprinderea
ei şi mai mare, Clarke îşi încruntă sprâncenele şi îi aruncă lui Bellamy o privire
ciudată, aproape ca o avertizare. Băiatul îi întâlni privirea şi zâmbi, nederanjat de
expresia ei serioasă.
Bellamy înaintă câţiva paşi, de parcă s-ar fi îndreptat spre tabără. Clarke scutură
ferm din cap. El se opri, deşi nu părea să fie mulţumit de asta. Clarke mimă
câteva cuvinte şi gesticulă, de parcă i-ar fi spus să plece. El ridică din umeri şi
chiar înainte să se dea înapoi schiţă amuzat un salut, după care dispăru printre
copaci.
Glass se întoarse spre Clarke, care roşi uşor. Ştia că Wells era cu Sasha, dar nu se
gândise că şi Clarke putea să fi cunoscut pe cineva nou, atât de curând.
Categoric, lucrurile se mişcau repede pe Pământ.
— Deci, de ce îl ţii pe Bellamy în pădure? o tachină Glass. Vrei să fii sigură că e
doar al tău?
O spusese ca pe o încercare de a sparge gheaţa, de a-i sugera lui Clarke că ştia că
ea şi Wells trecuseră peste relaţia lor. Totuşi, îndată ce rosti vorbele, îşi dădu
seama că nu sunaseră aşa.
— Nu îl ţin nicăieri, zise Clarke, aruncându-i aceeaşi privire pe care i-o arunca
pe vremuri, când spunea ceva stupid în clasă.
Glass tresări.
— Îmi pare rău! N-am vrut să…
Faţa ei se îmblânzi.
— Nu, mie îmi pare rău, adaugă Clarke şi răsuflă. Nu a fost cinstit. Doar că…
doar că sunt o grămadă de lucruri pe care noi nu ţi le-am povestit încă.
Glass lăsă să îi scape un râs uşor.
— Mda. Încep să-mi dau seama de asta.
— Ştii despre Wells?
385
— Despre el şi…
Vocea lui Glass se stinse, nefiind sigură că trebuia să spună secretul lui Wells.
— … şi Sasha, termină Clarke în locul ei.
Glass aprobă, uşurată că şi ea ştia.
— Deci nu ai nimic împotrivă? întrebă cu o uşoară ezitare.
Înainte să răspundă Clarke, un băiat roşcat şi cu pistrui veni la ele.
— Clarke, unul dintre bărbaţii nou-veniţi spune că nu poate să respire şi are
nevoie de o injecţie.
Clarke oftă uşor.
— A zis el toate astea?
Băiatul aprobă.
— Dacă poate vorbi, e în regulă. Probabil că e doar un uşor atac de panică.
Spune-i că vin imediat.
Băiatul aprobă din nou şi o luă la fugă.
— Da, sigur că sunt fericită pentru Wells şi Sasha. Cu Bellamy, lucrurile sunt…
adică, ştiu că nu a trecut mult, dar aproape că…
— E în regulă, zise Glass şi o opri, cu un zâmbet.
Clarke poate că era stăpână pe sine ca medic, dar când vorbea despre băieţi
devenea adorabil de stânjenită. Acum arăta de parcă nu ştia dacă să se destăinuie
sau nu.
— Wells ţi-a povestit ceva despre Bellamy?
Glass scutură din cap.
— Atunci ar fi mai bine să îl las pe el să vorbească mai întâi cu tine.
Glass scană tabăra agitată şi se întoarse din nou spre Clarke.
— Cred că o să treacă ceva vreme până când Wells va avea timp să
pălăvrăgească cu mine. Ce se întâmplă?
Clarke ezită, muşcându-şi buza.
— Hai, Clarke, o îndemnă Glass, uşor amuzată că, deşi o cunoştea de-o viaţă,
aveau prima conversaţie pe Pământ. Sunt sigură că Wells nu o să se supere dacă
vorbeşti despre propriul iubit.
— E un pic mai complicat.
Se uită într-o parte şi în alta să se asigure că nu aude nimeni, apoi se întoarse
spre Glass, cu un zâmbet:
— Aşadar, e o nebunie, dar care crezi că erau şansele ca al doilea tip de care m-
am îndrăgostit să fie fratele vitreg al primului tip de care fusesem îndrăgostită?
Glass se holbă la ea, convinsă că nu înţelesese bine.
— Wells are un frate? zise ea încet, aşteptând ca fata să izbucnească în râs şi să
o corecteze.
Dar, spre uimirea ei, Clarke aprobă.
386
— Cancelarul şi mama lui Bellamy au avut o aventură, înainte ca el să se însoare
cu mama lui Wells.
De-a lungul anilor, Glass auzise o grămadă de lucruri derutante ieşind din gura
lui Clarke Griffin, mai ales în timpul orelor de mate, dar niciunul la fel de
uimitor.
— Nu pot să cred!
— Nici mie nu mi-a venit să cred la început, dar e adevărat. Iar ăsta e doar
începutul.
Pe un ton surprinzător de calm, îi spuse lui Glass cum reuşise Bellamy să se urce
pe navă, cu sora lui, Octavia, cum îl luase ostatic pe cancelar, înainte să ştie că
era tatăl lui. Faţa lui Clarke deveni mai serioasă, când îi povestise lui Glass
despre cea mai mare teamă a ei: îngrijorarea legată de ce ar putea să-i facă
gardienii lui Bellamy, dacă descopereau că din vina lui fusese împuşcat
cancelarul.
— Am încercat să-l conving să plece din tabără, dar nu vrea, zise ea, pe un ton
pe care Glass nu prea reuşi să îl identifice – un amestec ciudat de frustrare şi
mândrie.
Glass se strădui să asimileze totul şi îşi notă în minte să nu uite să stea de vorbă
cu Luke. Poate că el putea să facă ceva să-i îndepărteze pe gardieni de Bellamy.
— Uau! zise ea şi scutură din cap. Asta e o nebunie mai mare decât mersul meu
prin spaţiu.
— Ai mers prin spaţiu?
Ochii lui Clarke se făcură mari de uimire.
— Am mers prin spaţiu, zise Glass, cu o urmă de plăcere în voce. A fost singurul
mod în care puteam să ajung pe Phoenix. Altfel, eu şi iubitul meu, Luke, plus o
grămadă de oameni am fi murit pe Walden.
Fetele rămaseră tăcute o clipă, fiecare luptându-se să proceseze noutăţile
importante pe care le împărtăşiseră. Apoi uşa barăcii-spital se deschise în spatele
lor şi ieşi Octavia.
— Clarke! strigă ea. Avem nevoie de tine înăuntru pentru o clipă.
— Vin!
Se întoarse spre Glass.
— Mă bucur că eşti aici, Glass!
— Şi eu! răspunse ea, cu un zâmbet.
Era adevărat că se bucura să o vadă pe Clarke. Dacă se bucura că se afla pe
Pământ era o cu totul altă poveste, dar cel puţin nu se simţea chiar atât de
stingheră şi singură cum îşi imaginase, când privise în jos, de pe navă, la stratul
gros de nori. Mai ales acum, când părea să aibă o prietenă.

387
 6. BELLAMY
— La naiba! bombăni Bellamy pentru el şi lovi cu piciorul un smoc de iarbă,
care zbură prin aer.
Îl privi cum pluteşte sub forma unui arc între doi copaci, înainte să aterizeze cu
un plescăit la câţiva metri. Sunetul unor paşi străpunse liniştea din pădure, unde
stătea ascuns după un grup de copaci înalţi. Se uită în luminiş, printre frunze,
spre trei dintre nou-veniţi – un bărbat şi două femei –, care strâmbau din nas spre
cerbul de pe proţap. Cerbul pe care Bellamy îl vânase în dimineaţa aceea şi pe
care i-l dăduse lui Antonio să îl ducă în tabără. Puteau să înveţe să mănânce
carne sau să moară de foame. Sau, mai bine, să-şi găsească singuri mâncare.
Când cei o sută aterizaseră, nu fusese nimeni acolo să îi întâmpine ori să le
explice cum stau lucrurile. Nimeni nu îl învăţase pe Bellamy să urmărească
animalele, să folosească un arc sau să jupoaie un cerb cu două capete. Aflase
singur, la fel cum Clarke învăţase să trateze răni şi boli pe care nu le cunoscuse
înainte. La fel cum Wells învăţase să construiască o baracă. Chiar şi Graham,
altfel nesuferit, învăţase să facă o suliţă. Dacă el reuşise, şi fraierii ăia neajutoraţi
puteau să reuşească.
Bellamy şi-ar fi dat cel mai bun arc, doar să poată intra drept în mijlocul taberei,
cu capul sus, să îi sfideze pe bastarzii aceia. Să încerce numai să îl aresteze. Ştia
că, odată ce fumul se va ridica, iar urechile coloniştilor vor înceta să mai ţiuie,
unul dintre ei îl va recunoaşte ca fiind băiatul care îl luase ostatic pe cancelar, pe
puntea de lansare. Nu conta că Bellamy nu apăsase pe trăgaci, cancelarul fusese
împuşcat din vina lui. Nu apucase să îl întrebe pe Wells dacă se ştia ceva despre
tatăl lui… rectificare: despre tatăl lor. Se va obişnui vreodată cu ideea?
Categoric, nu va afla dacă bărbatul trăia sau murise, dacă va rămâne singur în
pădure.
Tabăra era casa lui Bellamy. Ajutase la construirea ei, cot la cot cu ceilalţi.
Cărase buşteni din pădure şi făcuse din ei fundaţia. El ţinuse grupul în viaţă, cu
animalele pe care le vânase. Nu avea de gând să abandoneze tot, doar pentru că
avusese tupeul să îşi protejeze sora. Nu era vina lui că pe Colonie exista o lege a
populaţiei stupidă, care făcea din Octavia o ciudată şi le oferea altora
permisiunea de a o trata ca pe o infractoare.
O creangă trosni, iar Bellamy se întoarse cu pumnii ridicaţi, apoi îi lăsă în jos
ruşinat, când văzu un băieţel care îl privea.
— Ce faci aici? îl întrebă Bellamy şi se uită în jur, să se asigure că nu fusese
urmărit.
Era ciudat să vadă adulţi în tabără, dar era şi mai ciudat să vadă copii mici.
388
— Am vrut să văd peştii, zise el, deşi buzele lui făcură să sune ca pesii.
Bellamy se ghemui, să ajungă la nivelul ochilor băiatului, care părea să aibă trei
sau patru ani.
— Îmi pare rău, amice. Peştii trăiesc în lac. E departe de aici. Dar, uite, îi arătă
spre copaci, acolo sus sunt păsări. Vrei să le vezi?
Băiatul aprobă. Bellamy se ridică şi îşi lăsă capul pe spate.
— Uite, zise arătând spre un loc unde frunzele se mişcau. Vezi?
Băiatul scutură din cap.
— Nu.
— Dă-mi voie să te ajut să te uiţi de mai aproape.
Bellamy se aplecă, îl luă în braţe şi îl ridică pe umeri, ceea ce îl făcu pe micuţ să
ţiuie de plăcere.
— Mai încet, da? Nimeni nu trebuie să ştie că sunt aici. Acum, uite, acolo e o
pasăre. Vezi păsărica?
Bellamy nu vedea faţa băiatului, aşa că luă tăcerea drept da.
— Unde sunt părinţii tăi? Ştiu unde ai plecat?
Bellamy se lăsă în jos astfel ca băiatul să poată aluneca pe spatele lui, apoi se
întoarse spre el.
— Cum te cheamă?
— Leo? strigă o voce de fată. Unde te-ai dus?
— Rahat! zise Bellamy în barbă, dar, înainte să apuce să se mişte, se ivi o fată cu
păr negru şi lung.
Răsuflă. Era doar Octavia. Ea îşi lăsă capul într-o parte şi zâmbi.
— Deja îi atragi pe copii în pădure, ca un pustnic ciudat? Nu ţi-a luat mult.
Bellamy dădu ochii peste cap, dar în taină se bucura să o vadă pe Octavia atât de
binedispusă. Avusese câteva săptămâni grele şi tocmai când se întorsese în
tabără sosise şi restul Coloniei. Altfel, Octavia se adapta uşor. Îşi petrecuse
primii cinci ani într-o ciudăţenie de debara, iar restul vieţii dovedind că merita să
trăiască.
— Îl cunoşti pe copilul ăsta? întrebă Bellamy.
— E Leo.
— Unde sunt părinţii lui?
Octavia îi aruncă lui Leo o privire, apoi scutură trist din cap. Bellamy răsuflă
lung şi se uită la băiat, care era ocupat să tragă de o plantă agăţătoare înfăşurată
în jurul unui copac.
— Deci e singur-singurel?
Octavia aprobă.
— Probabil că da. Sunt o grămadă ca el. Cred că părinţii lor nu au reuşit să urce
pe nave sau…
389
Nu fu nevoie să termine propoziţia. Bellamy ştia că amândoi se gândeau la
mormintele proaspăt săpate, încă nemarcate, de lângă lac.
— Am avut grijă de toţi, până o să găsim o soluţie.
— E foarte frumos din partea ta! zise Bellamy.
Ea ridică din umeri.
— Nu e mare lucru. Nu pe cei mici ar trebui să fim supăraţi. Părinţii lor ne-au
închis.
Încerca să pară indiferentă, dar Bellamy ştia că, în urma copilăriei petrecute în
centrul de îngrijire de pe Colonie, rămăsese cu o sensibilitate pentru copiii
orfani.
— Haide, Leo, zise ea şi îl luă de mână. O să-ţi arăt unde sunt iepurii.
Se uită la Bellamy.
— Tu o să fii bine aici?
El aprobă.
— Doar azi. Odată ce lucrurile se liniştesc, o să facem un plan.
— Bine… ai grijă.
Zâmbi şi se întoarse spre Leo.
— Să mergem, puştiule.
Bellamy se uită după ei şi simţi o strângere de inimă văzând-o pe Octavia cum
coboară panta ţopăind, prefăcându-se că era iepure, să îl facă pe Leo să râdă. Ea
mereu fusese o exclusă. Nimeni, cu excepţia lui Bellamy, nu o tratase corect sau
drăguţ. Până acum. În sfârşit, îi fusese oferită şansa de a fi o adolescentă
normală, cu prieteni şi cu iubiţi şi, dacă era să fie complet sincer, bună de gură.
Evident, nu avea de gând să o părăsească. Şi nici nu o va lua de acolo. Atunci, ce
soluţie mai avea? Ea merita şansa de a rămâne unde îşi găsise primul cămin.
Primul lor cămin adevărat.
Îşi aminti scurt expresia de pe faţa lui Clarke, când îi făcuse semn să se ascundă,
iar stomacul i se strânse. Fata aceea nu era uşor de speriat, un medic genial, cu
spirit de luptător, care, întâmplător, era uimitor de frumoasă, mai ales când
lumina cădea pe părul ei blond. Însă gândul la gardienii cu armele îndreptate spre
el fusese de-ajuns să umple de teamă ochii ei verzi luminoşi.
Bellamy expiră încet, încercând să se calmeze. Clarke doar îl proteja. Îl ţinea în
viaţă. Dar insistenţele ei de a-l păstra în siguranţă şi ascuns stârneau în Bellamy
mai multă furie decât orice altceva. Nu furie la adresa ei, ci a întregii situaţii.
Se întuneca. Avea să petreacă toată noaptea în pădure? Era pe cale să se întoarcă
în luminiş şi să îşi reia locul, când îl văzu pe Wells intrând din cealaltă parte, în
fruntea unui grup de supravieţuitori buimaci. Bellamy studie ţinuta mândră a lui
Wells, pasul lui ager şi felul încrezător în care se adresa grupului, de parcă era
liderul lor, nu un infractor condamnat, care avea jumătate din vârsta lor. Îi era
390
greu să înţeleagă că micuţul cancelar era fratele lui… Nu se întâmplă în fiecare zi
să îţi dai seama că ai determinat împuşcarea tatălui tău şi că ai nu doar un singur
frate nepermis, ci doi.
Deodată, toţi cei din luminiş tăcură şi capetele se întoarseră spre locul de unde
apăruse Wells. Bellamy le urmări privirile şi îl văzu pe vicecancelarul Rhodes
ieşind dintre copaci. Mergea tăcut printre cei o sută şi printre ceilalţi
supravieţuitori, cu umerii drepţi, cu expresia aceea uşor plictisită, care pe navă
mereu îl făcuse să pară un nesuferit. Aici îl făcea să pară doar un imbecil. Abia
scăpase de moarte, cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă, iar acum era
pe pământ solid pentru prima dată în toată viaţa lui. Oare ar fi murit dacă ar fi
arătat cea mai mică urmă de uşurare sau, la naiba, de entuziasm?
Nimeni nu îndrăznea să i se adreseze vicecancelarului, în timp ce mergea în cerc
prin luminiş, flancat de doi gardieni, inspectând tabăra pe care ei se chinuiseră să
o amenajeze. O grămadă de oameni îşi ţineau respiraţia deodată, aşteptând-l să
facă sau să spună ceva. După un moment lung, vicecancelarul intră în cea mai
apropiată baracă. Pentru o clipă nu-l mai văzură, apoi se întoarse în lumina
soarelui, cu un colţ al gurii mustăcind.
Lui Bellamy îi venea să zboare peste luminiş şi să îl pocnească drept în faţă pe
acel obsedat de putere. Dar o singură privire spre gardienii care îl urmau
îndeaproape, formând un semicerc în jurul lui Rhodes, fu de-ajuns să îl ţină pe
loc. Nu doar că erau mai mulţi gardieni decât se aşteptase – cel puţin douăzeci,
fără să îi numere pe cei răniţi, care încă se chinuiau să vină de la locul
prăbuşirii –, dar toţi păreau să fie şi înarmaţi. Bellamy înghiţi greu. Ameninţarea
teoretică a gardienilor care aveau ordin să tragă în el era una. Să aibă în faţă
ţeava unei arme reale, aici, pe Pământ, era alta. Bellamy nu era mai speriat decât
fusese înainte de sosirea coloniştilor. Era doar mai sigur ca niciodată că el şi
Octavia trebuiau să îşi poarte singuri de grijă, pentru că nimeni nu o să facă asta
pentru ei.
În cele din urmă, Rhodes se îndreptă spre mijlocul luminişului şi se întoarse să se
adreseze grupului care se adunase în jurul său. Se opri, ţinându-i în aşteptare.
Octavia stătea în faţa grupului, fixându-l sceptică pe vicecancelar. Wells se dădu
într-o parte, cu braţele încrucişate pe piept şi cu o expresie indescifrabilă. Clarke
rămase chiar în spate, rezemată de peretele barăcii-spital. Părea extenuată, ceea
ce îl înfurie şi mai mult pe Bellamy. Ar fi dat orice să o ia în braţe şi să îi spună
că făcuse o treabă uimitoare. Oamenii adunaţi acolo se uitau la Rhodes, cu feţele
murdare, pline de speranţă şi, îşi dădu seama Bellamy, surprins, de uşurare. Cei
mai mulţi păreau bucuroşi că Rhodes era acolo. Ei chiar credeau că venise să îi
ajute.
În sfârşit, Rhodes începu.
391
— Cetăţeni, este o zi tristă, o zi pe care o vom comemora multe generaţii de
acum înainte, dar este şi o zi mare. Sunt foarte onorat să fiu cu voi aici, pe
Pământ, după o lungă aşteptare. Contribuţia voastră, a celor care aţi coborât cu
prima navă, nu va fi uitată curând. Aţi venit curajoşi aici, unde niciunul de-ai
noştri n-a pus piciorul de sute de ani.
Bellamy studia faţa lui Clarke. Nu trăda nicio reacţie, dar ştia că amândoi se
gândeau la acelaşi lucru. Erau destui oameni care puseseră piciorul acolo, nu toţi
pământeni. Părinţii lui Clarke, de exemplu, şi ceilalţi care îi însoţiseră pe
Pământ. Deocamdată, însă, niciunul dintre cei o sută nu ştia că părinţii săi trăiau,
în afară de Bellamy şi de Wells.
— Aţi dovedit că viaţa omenească poate, într-adevăr, să existe din nou pe
Pământ. Asta e nemaipomenit! Însă vieţile noastre nu depind doar de apă şi aer
curat.
Se opri, pentru un efect teatral, şi se uită la mulţime, privindu-i în ochi, pe rând.
— Vieţile noastre depind una de alta!
Câţiva oameni aprobară cu emfază, iar lui Bellamy îi veni să vomite.
— Iar pentru a ne proteja unul pe altul şi pe noi înşine trebuie să respectăm
anumite reguli.
Începe, se gândi Bellamy şi strânse pumnii, de parcă ar fi putut opri cuvintele
care ştia că vor schimba totul.
— Viaţa pe Colonie a fost liniştită. Toţi eram în siguranţă şi îngrijiţi – era
evident că el nu trăise pe Arcadia sau pe Walden – şi am reuşit să ne ţinem în
viaţă specia, deoarece respectam autoritatea, făceam ce se aştepta de la noi şi
menţineam ordinea. Doar pentru că acum suntem pe Pământ nu înseamnă că
putem abandona adeziunea la un cod care este mai important decât oricare dintre
noi.
Rhodes se opri din nou, lăsându-i să asimileze cele spuse.
Bellamy cercetă feţele lui Wells şi Clarke şi, după expresiile lor, îşi dădu seama
că erau pe aceeaşi lungime de undă. Rhodes era plin de rahat. Nu spusese nimic
despre graţierea celor o sută, lucru care le fusese promis în schimbul
„serviciului” făcut umanităţii, când veniseră pe Pământ cu prima navă. Şi, după
numărul reunirilor fericite pe care Bellamy le văzuse – una sau două printre cei
care nu erau de pe Phoenix –, evident, familiile lor nu avuseseră prioritate la
urcarea pe nave. Numărul minciunilor pe care omul acela le scotea într-un
discurs atât de scurt era revoltător. Şi, mai rău, o grămadă de oameni îl credeau.
Deschideţi ochii, voia Bellamy să le strige. Am supravieţuit fără idioţii ăştia şi o
să ne descurcăm fără ei. Nu ascultaţi nicio vorbă a ticălosului ăstuia.
— Am încredere că fiecare dintre voi – Rhodes îşi înflorea cuvintele, dar tonul
lui era rece ca gheaţa – îşi va da seama de ce e mai bine şi va face exact ce se
392
aşteaptă de la voi, atât pentru binele personal, cât şi pentru perpetuarea rasei
noastre. Vă mulţumesc!
Un fior trecu pe spinarea lui Bellamy. Acela nu fusese un discurs călduros şi vag
motivaţional. Fusese o avertizare. Faceţi ce spun sau veţi fi daţi la o parte, îi
ameninţa vicecancelarul. Bellamy era sigur că nu o să-i execute ordinul.
Niciodată nu fusese un mare fan al regulilor pe Colonie. Iar acum, pe Pământ,
unde îşi petrecuse zilele şi nopţile singur, în adâncul pădurii, nu prea erau şanse
să se supună cuiva. Pentru prima dată în viaţă – în toate vieţile lor –, Bellamy era
liber. Cu toţii erau.
Dar Rhodes nu avea să ierte vreodată actul de trădare al lui Bellamy, de pe
puntea de lansare. Înţelegea asta clar. În schimb, vicecancelarul şi susţinătorii lui
îl vor da ca exemplu, ceea ce însemna execuţia. Probabil, una publică.
O decizie se forma în mintea lui Bellamy, decizie deja gândită şi luată. Trebuia
să plece de acolo. Se va întoarce după Octavia, când va fi în siguranţă. Clarke şi
Wells vor avea grijă de ea, deocamdată. Bellamy făcu un pas mare în spate, mai
adânc în pădure, cu ochii lipiţi de ceafa lui Rhodes. La al doilea pas, dădu într-un
copac şi se lovi de el. Se împiedică mormăind şi se chinui să-şi recapete
echilibrul. Reuşi să rămână în picioare, dar păşi împleticit peste o grămadă de
surcele uscate. Trosniră tare, sunetul răsunând cu ecou până în luminiş. Sute de
capete tresăriră, urmând sunetul. Gardienii ridicară armele la umeri şi le
îndreptară spre linia copacilor. Cu reflexe surprinzător de rapide, Rhodes se
întoarse şi scană zona, în căutarea sursei zgomotului. Bellamy era blocat. Nu
putea să se mişte, pentru că ar fi fost văzut. Singura lui opţiune era să stea
complet nemişcat şi să spere că Rhodes şi gardienii lui aveau vederea teribil de
proastă.
Nu avu noroc. Rhodes îl zări aproape imediat, iar faţa i se întinse într-o grimasă
mulţumită. Se uitară unul la altul pentru o clipă lungă, timp în care Bellamy nu
ştia sigur dacă vicecancelarul îl recunoscuse ca fiind cel care îl ţinuse ostatic pe
cancelar. Apoi, o sclipire de bucurie trecu peste faţa lui de obicei indescifrabilă.
— Acolo! le strigă Rhodes gardienilor, arătând direct spre Bellamy.
Echipajul în uniformă traversă luminişul într-un timp record. Bellamy se răsuci,
mizând pe faptul că el cunoştea pădurea, iar asta îi oferea un avantaj. Putea să
sară peste buşteni şi să se ascundă sub crengile joase. Dar nu făcu mai mult de
câţiva metri, când simţi unul, apoi două trupuri care se aruncară peste el şi îl
doborâră. Gardianul care aterizase primul mormăi ceva şi se chinui să-i prindă
braţele. Bellamy se împotrivi, lovind din picioare, în timp ce se străduia să se
ridice în genunchi, apoi în şezut. Inima îi bătea atât de tare, încât îşi simţea
coastele cum vibrează. Adrenalina îi curgea prin picioare. Se simţea ca unul
dintre animalele urmărite şi ucise ca să îi ţină în viaţă pe cei o sută.
393
Veniră mai mulţi gardieni şi îl înconjurară. Înaintă câţiva paşi mici spre unul
dintre ei, dar în ultima clipă se aplecă, se răsuci şi o luă la fugă în direcţia opusă.
Gardienii se străduiră să-i ia urma. Bellamy goni printre copaci, sperând că putea
să scape de ei. Dar, de data asta, nu-şi folosiră trupurile să îl oprească. Un trosnet
ascuţit şuieră pe lângă trunchiurile copacilor şi o grămadă de păsări speriate
zburară de pe cele mai înalte crengi. Bellamy strigă, în timp ce o durere
sfâşietoare îi trecu prin umăr.
Îl împuşcaseră. Se prăbuşi, apoi imediat fu înconjurat de gardieni, care abia îl
ridicară şi îi legară mâinile la spate, fără să le pese de sângele care îi curgea din
rană. Îl duseră în luminiş.
— Bellamy! auzi vocea lui Clarke, parcă de la mare depărtare.
Ca prin ceaţă, o văzu croindu-şi drum prin mulţime, strigând la gardieni, în timp
ce se apropia.
— Lăsaţi-l în pace! L-aţi împuşcat, nu e de-ajuns? Vă rog, permiteţi-mi să-l văd!
Are nevoie de îngrijiri medicale.
Gardienii se dădură la o parte şi o lăsară să treacă. Îşi puse braţele în jurul
pieptului lui Bellamy şi îl ajută să se întindă.
— E în regulă, îi zise, respirând greu.
Îi rupse tricoul la gât şi i-l trase de pe umăr.
— Nu cred că e foarte grav, probabil că glonţul a trecut chiar prin umăr.
Bellamy aprobă, dar nu reuşi să vorbească printre dinţii strânşi.
— Ce ordonaţi, domnule? strigă unul dintre gardieni către Rhodes.
Bellamy nu auzi răspunsul. Avu un singur gând, în timp ce îşi pierdea cunoştinţa:
mai degrabă murea decât să trăiască pe Pământ ca prizonier.

394
 7. WELLS
De obicei, Wells dormea afară, preferând luminişul tăcut şi plin de stele, în locul
barăcilor aglomerate, dar petrecuse ultimele două nopţi pe jos, în baraca-
infirmerie, şi abia dacă se odihnise. Clarke stătuse tot timpul lângă Bellamy, îi
curăţase rana, îi verificase febra şi îi spusese toate aiurelile posibile ca să îi
distragă atenţia de la durere. Însă mai avea şi alţi pacienţi de care trebuia să se
îngrijească, aşa că Wells o ajutase cât putuse. Se asigurase că Bellamy bea apă şi,
în momentele mai lucide, îl ţinuse la curent cu ce se mai întâmpla prin tabără.
Wells îşi reprimă un geamăt, când se ridică în picioare, căscând, în timp ce îşi
freca umărul. Nici pe departe să fie paturi pentru toată lumea, iar Wells avusese
grijă să le împartă răniţilor pe cele existente.
Se uită la Bellamy, care, în sfârşit, adormise, după o noapte cu dureri. Nu părea
să se scurgă sânge prin bandaj, ceea ce era bine, dar Clarke se îngrijora tot mai
mult în legătură cu o posibilă infecţie. Se uită la faţa palidă a lui Bellamy şi simţi
un nou val de furie la adresa vicecancelarului. Tatăl lui nu i-ar fi lăsat pe gardieni
să tragă în Bellamy, indiferent dacă şi-ar fi dat seama sau nu că ţinta era fiul lui.
Rhodes vorbea mult despre lege şi ordine, dar nu părea foarte preocupat să pună
în practică ceea ce predica.
Wells se strecură afară, atent să nu trântească uşa. Dimineaţa era momentul lui
preferat pe Pământ. Avea o oră doar pentru el, să privească răsăritul, înainte ca
restul taberei să se trezească şi să înceapă rutina zilnică: copiii care aduceau apă
se trezeau primii şi se îndreptau spre izvor, cu vasele goale şi părul ciufulit.
Urma echipa care aduna lemne de foc şi mereu se întreceau la tăiat, să vadă care
termina mai repede. Se organizaseră rapid într-o comunitate, cu propriile
obiceiuri. În multe feluri, era o viaţă mai fericită şi mai liberă decât orice
avuseseră pe Colonie.
Dar, deşi trecuseră mai puţin de şaptezeci şi două de ore de când sosiseră ceilalţi
colonişti, dimineţile acelea îi păreau o amintire îndepărtată. Nu o văzuse pe
Sasha de câteva zile. Amândoi căzuseră de acord că era mai sigur pentru ea să
stea la Mount Weather, până când Wells găsea calea potrivită să îi povestească
lui Rhodes despre pământeni. Resimţea absenţa ei ca pe o durere fizică.
Luminişul de obicei gol era presărat acum cu grupuri de oameni cu un aspect
jalnic, nou-sosiţi care nu găsiseră locuri în barăci şi avuseseră o noapte albă,
privind îngroziţi un cer necunoscut sau morocănoşii dintre cei o sută, care
aleseseră să aibă de-a face cu iarba udă şi aerul răcoros decât cu intruşii care le
invadaseră spaţiul.
Câţiva adulţi erau deja în jurul locului pentru foc, evident, aşteptând ca cineva să
395
vină să îl aprindă. Câţiva gardieni stăteau într-o parte, adânciţi într-o conversaţie,
gesticulând spre creasta pe care apăruse prima dată facţiunea pământenilor. După
ce cântărise avantajele şi dezavantajele de a-i spune lui Rhodes despre existenţa
altor oameni pe Pământ, Wells îi povestise despre cele două grupuri, despre cei
paşnici conduşi de tatăl Sashei şi despre cei violenţi, care îi omorâseră pe Asher
şi pe Priya. De atunci, Rhodes pusese gărzi permanente la marginea luminişului.
Wells se îndreptă spre foc şi se forţă să zâmbească.
— Bună dimineaţa!
Grupul dădu din cap, dar nimeni nu vorbi. Ştia cum se simţeau, pentru că şi el se
simţise la fel în primele zile – dezorientat, traumatizat de călătoria pe Pământ,
dar şi bântuit de pierderea oamenilor pe care îi lăsase în urmă. Ştia şi că singurul
mod de a merge mai departe era să îţi găseşti o ocupaţie.
— Cine vrea să înveţe să facă focul?
Toţi acceptară oferta, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, dar numai o femeie
de vreo douăzeci de ani rămase prin preajmă suficient ca să încerce singură.
Wells îi puse lemne în braţe şi o îndrumă înapoi spre foc. Îi arătă cum să aşeze
lemnele în formă de piramidă şi o învăţă paşii necesari ca să le aprindă. Când
terminară, ea zâmbi, iar el văzu o scânteie din viaţa ce revenea în ochii săi.
— Bravo! zise Wells. Stai cu ochii pe el, iar când o să avem ceva de gătit, o să-l
aţâţăm un pic.
Se îndreptă spre grupurile mici care se pregăteau de vânătoare, trecând pe lângă
câţiva gardieni. Simţi privirile lor şi se opri. Stăteau cu armele pe umeri,
aşteptând pe cineva să le spună ce să facă. Deşi îi fusese retras gradul de ofiţer,
când fusese condamnat, îşi drese vocea şi li se adresă pe acelaşi ton pe care îl
învăţase în timpul instruirii.
— Unul dintre voi ar trebui să însoţească fiecare echipaj de vânătoare. Avem de
hrănit o grămadă de oameni, iar armele ar putea fi de folos.
Gardienii se uitară unul la altul – de parcă ar fi căutat aprobare –, apoi ridicară
din umeri şi îl urmară. Wells îi împărţi şi le spuse să umble în linişte, să nu sperie
prada. Singurii care rămaseră în urmă fură cei doi, pe care Rhodes îi pusese să
păzească baraca-infirmerie şi să se asigure că Bellamy nu fugea.
Luminişul devenea tot mai zgomotos, pe măsură ce oamenii flămânzi ieşeau din
barăci, căutând ceva de mâncare. Aveau nevoie disperată de mai multe barăci,
ceea ce însemna că era nevoie de mai mulţi buşteni şi de cel puţin o săptămână
de muncă. Trebuia să îi instruiască pe douăzeci sau treizeci dintre nou-veniţi, să
termine repede, înainte ca vremea să se răcească. De asemenea, trebuiau mai
multe găleţi pentru apă, pe care vor trebui să le confecţioneze din rămăşiţele
metalice ale navelor. Îşi notă în minte să trimită un grup la locul aterizării, să ia
cel puţin zece bucăţi metalice potrivite. Însă nimic din toate astea nu conta, dacă
396
nu făceau rost de mai multă mâncare, repede. Cu Bellamy pe tuşă, avea să fie
mai dificil ca niciodată. Wells răsuflă încet şi îşi ordonă gândurile, lăsând soarele
dimineţii să îi încălzească faţa, pentru o clipă.
Deschise ochii, traversă drumul spre baraca în care erau proviziile şi se opri să se
adreseze arcadianului care stătea în faţă, citind o listă. Ţineau inventarul şi
evidenţa schimburilor, să ştie ce intră şi ce iese. Wells era pe cale să îl întrebe
cum procedau cu hainele, când cineva îşi drese vocea în spatele lui. Se întoarse şi
se trezi faţă în faţă cu vicecancelarul Rhodes. Acesta îl studia cu o privire
curioasă, cu buzele strânse într-un zâmbet ce nu părea să reflecte vreo bucurie.
Gardienii mai în vârstă îl flancau pe vicecancelar. Wells îi recunoscu din
perioada lui de pregătire ca ofiţer, unul dintre ei îi fusese instructor de arme de
foc, iar celălalt îl pusese odată să facă cinci sute de flotări. Se strâmbă,
amintindu-şi.
— Bună dimineaţa, ofiţer Jaha!
— Bună dimineaţa, domnule vicecancelar Rhodes! Domnilor ofiţeri!
Wells îi salută, un gest ce părea nepotrivit sub imensul cer albastru şi sub norii
pufoşi care pluteau deasupra, în locul luminilor reci de pe Phoenix. Rhodes îi
întinse mâna lui Wells, iar acesta o luă. Vicecancelarul îi strânse degetele un pic
prea tare şi îi scutură mâna un moment prea lung. Wells fusese mereu un gardian
şi un ofiţer model, cu respect faţă de superiori şi faţă de reguli. Excelase în toate
stadiile pregătirii, de obicei, fiind pe primele locuri din clasă. Fusese mândru să
cunoască şi să urmeze protocolul, chiar dacă asta însemnase ca unii colegi să
râdă de el sau, mai rău, să spună pe la spate că fiul cancelarului îşi pupa în fund
profesorii. Dar lui Wells nu-i păsase. El încercase să-şi dovedească sieşi meritele
şi o făcuse. Nimeni nu putea nega că era un ofiţer de primă clasă. Dar în ziua
aceea, în luminiş, cu mâna reţinută de vicecancelar, Wells simţea doar dezgust.
Parcă ştia ce urma să iasă din gura lui Rhodes încă dinainte să vorbească.
— Ai dat dovadă de remarcabile calităţi de lider, ofiţer Jaha.
— Mulţumesc, domnule, se îmbărbătă Wells.
— Mai ales pentru cineva atât de tânăr.
Rhodes sublinie ultimul cuvânt şi îl făcu să sune ca o insultă.
— În numele Consiliului, vreau să îţi mulţumesc pentru serviciile tale, tinere.
Wells nu zise nimic.
— Ai aranjat o tabără acceptabilă aici, pe Pământ.
Buza de sus a vicecancelarului se curbă a dispreţ.
— Însă ţi-ai asumat o responsabilitate mult prea mare, pentru cineva de vârsta ta,
şi ar trebui să te bucuri de tinereţe.
Wells revăzu în minte săgeata ce străpunsese gâtul lui Asher, la doar câţiva
centimetri de gâtul lui, revăzu trupul umflat al Priyei atârnat de copac, resimţi
397
foamea îngrozitoare de care suferiseră cu toţii în primele zile. Ce tinereţe, vru să
scuipe spre Rhodes. Dar îşi ţinu buzele strânse.
— Lideri cu mai multă experienţă vor prelua acum, continuă Rhodes, în timp ce
tu te vei bucura de o binemeritată pauză.
Nările lui Wells tresăriră şi simţi cum i se încing obrajii. Se strădui să îşi menţină
expresia de soldat neutru. Rhodes prelua controlul, dar evident că habar n-avea
în ce se băga. Nici Wells nu avusese habar la început, dar acum avea câteva
săptămâni de experienţă crucială, pe care putea să o împărtăşească. Cu voce
calmă şi pe un ton diplomatic, zise:
— Cu tot respectul, domnule, aceia dintre noi care au venit cu prima navă am
învăţat câte ceva, într-o perioadă de timp foarte scurtă. Lucrurile sunt mai
complicate decât par, am simţit asta pe pielea noastră. Putem să vă scutim de
mult timp pierdut şi de probleme. Dacă ne daţi voie să împărtăşim ce am învăţat,
va fi spre binele tuturor.
Zâmbetul lui Rhodes deveni încordat şi lăsă să îi scape un râs înfundat.
— Cu tot respectul, ofiţer, cred că suntem calificaţi să facem faţă oricărei situaţii
care ar putea să apară. Cu cât readucem mai repede ordinea în comunitate, cu atât
mai repede ne vom simţi toţi în siguranţă.
Wells cunoştea expresia din ochii lui Rhodes. Era o combinaţie specială de
dispreţ, ironie şi invidie, pe care o văzuse pe feţele oamenilor toată viaţa. Fiind
fiul cancelarului, nu-i fusese uşor. Rhodes se uita la Wells şi vedea un copil
răsfăţat, care-le-ştia-pe-toate. Putea să ridice cu mâinile goale câte o baracă
pentru fiecare colonist, iar Rhodes tot l-ar fi văzut ca pe un lăudăros. Ca fiu al
singurului om care fusese între vicecancelar şi cea mai înaltă funcţie, Wells era
simbolul frustrării lui Rhodes.
Oricâtă simpatie câştigase Wells pentru că îi ţinuse în viaţă pe cei o sută în
primele săptămâni, aceasta se risipea repede, laolaltă cu influenţa lui. Dacă asta
era ultima lui ocazie să îi vorbească direct lui Rhodes, avea de gând să o
folosească aşa cum trebuie.
— Da, domnule, zise Wells, pe cel mai respectuos ton.
Vicecancelarul îl salută ţeapăn, evident, mulţumit de sine. Se răsuci pe călcâie şi
se îndepărtă, cu gărzile după el, ca nişte animăluţe de companie supuse.
— Încă ceva doar! strigă Wells după el.
Rhodes se opri şi se întoarse, cu o expresie iritată.
— Prizonierul, Bellamy Blake.
Privirea i se îngustă.
— Ce e cu el?
— Este vital pentru supravieţuirea taberei.
— Ce-ai spus, ofiţer?
398
Rhodes scutură din cap, nevenindu-i să creadă.
— Te referi la tânărul care aproape că l-a omorât pe tatăl tău?
— Da, domnule. Bellamy este, de departe, cel mai bun vânător pe care îl avem.
El ne-a ţinut pe toţi în viaţă. Avem nevoie de el.
Zâmbetul dispăru de pe faţa lui Rhodes, iar expresia lui deveni mai rece.
— Băiatul acela, zise Rhodes încet, e un criminal.
— Nu e, zise Wells, încercând din răsputeri să pară mai calm decât era. Nu a vrut
să facă rău nimănui. Încerca doar să-şi protejeze sora.
Sperase că latura grijulie a lui Bellamy va atinge o coardă sensibilă a
vicecancelarului, dar cuvântul soră generă un rânjet. Wells îşi închipui ce s-ar
întâmpla dacă, din disperare, ar recunoaşte că Bellamy era fratele lui.
— El este motivul pentru care tatăl tău nu e aici, scuipă Rhodes. Motivul pentru
care eu sunt la conducere.
Cu asta, se răsuci şi plecă. Wells îl privi cum se îndepărtează, cu inima grea. Nu
avea să fie îndurare pentru Bellamy. Nici milă.

399
 8. CLARKE
Cusăturile nu ţineau. Clarke îşi încleştă mandibula, în timp ce curăţa rana de pe
umărul lui Bellamy, pentru a treia oară în ziua aceea. Ştia că frustrarea nu o
ajuta, dar aproape că îşi ieşise din minţi, încercând să-şi dea seama ce să mai
facă. Putea să rişte şi să spere că trupul lui Bellamy va lupta cu infecţia şi va
începe să se vindece, în ciuda cusăturilor. Sau putea să le înlăture şi să coasă din
nou, însă asta putea să-l expună la riscul ca rana să se redeschidă din interior,
lucru care l-ar fi costat.
Trase aer în piept, expiră încet şi încercă să se concentreze. Deşi Bellamy fusese
norocos că glonţul ieşise fără probleme, pătrunsese în cel mai rău loc posibil, la
câţiva milimetri de o arteră principală. Ar fi fost o nimica toată să îl coasă dacă
ar fi fost pe navă, cu echipament steril la îndemână şi cu lumini bune. Dar în
baraca întunecoasă, cu doi gardieni care-i dădeau târcoale lui Bellamy şi se
loveau de Clarke de fiecare dată când încerca să-i verifice rana, era aproape
imposibil. De aceea medicii n-ar trebui să-i opereze pe cei la care ţin. Abia îşi
împiedica mâinile să nu tremure, să nu mai spunem de o decizie obiectivă, luată
sub presiune. Puse dosul palmei pe fruntea lui Bellamy. Febra îi scăzuse – un
semn bun –, dar era tot confuz şi avea dureri mari. Lui Clarke i se făcea rău când
se gândea cât suferea şi cât de puţin putea face ca să-l ajute.
— Clarke? se auzi o voce slabă, din cealaltă parte a încăperii. Clarke? Am
nevoie de tine, te rog!
Era Marin, o femeie mai în vârstă, cu o rană adâncă în picior. Clarke curăţase
rana şi o cususe, dar calmantele se terminau foarte repede, ceea ce însemna că
puteau să le folosească doar în cele mai disperate cazuri.
— Vin imediat!
O omora să îl lase pe Bellamy, dar mai erau foarte mulţi oameni care aveau
nevoie de îngrijiri medicale serioase, astfel că nu avea cum să stea cu el mai mult
de o clipă. Îl strânse de mână, iar el deschise ochii pe jumătate, zâmbind, apoi o
strânse slab, în semn de răspuns. Îi puse blând braţul la loc pe pat şi se întoarse,
lovindu-se de unul dintre gardieni.
— Scuză-mă.
Clarke abia îşi ascundea iritaţia din voce. Paza permanentă nu era doar un exces,
ci o împiedica să aibă grijă de pacienţi. Unde credeau că putea merge Bellamy,
aproape inconştient, delirând şi cu febră?
— Clarke, te rog. Doare!
Acum vocea implora, disperată. Clarke nu avea timp de pierdut. Trebuia să
schimbe pansamente şi să administreze medicamente. Deşi era recunoscătoare
400
pentru şansa de a fi de folos, turele extenuante, zi şi noapte, nu o ajutau să-şi
limpezească mintea de griji. De câte ori îl zărea pe Rhodes, trupul îi era cuprins
de furie şi dezgust. Nu doar că fusese cât pe ce să îl omoare pe Bellamy, dar îl
ţinea închis. Nu avea cum să părăsească tabăra, cât timp el era în pericol, şi
fiecare oră care trecea era una pe care putea să o folosească pentru a da de urma
părinţilor. Din câte ştiau ei, Clarke era încă pe Colonie, nu pe acelaşi pământ,
sub acelaşi cer. Era o idee aproape prea frustrantă ca să se gândească la ea.
Clarke traversă baraca şi se aplecă lângă Marin. Când îi ridică bandajul de pe
picior, alungă gândul că îşi abandona părinţii stând acolo, în baraca aceea
aglomerată, în loc să plece singură în căutarea lor.
— Îmi pare rău că ai asemenea dureri, zise ea încet. Ştiu că doare, dar vestea
bună e că se vindecă frumos.
Marin arăta jalnic, cu faţa palidă şi transpirată, dar reuşi să aprobe şi să mimeze
un mulţumesc. Clarke petrecuse multe nopţi pe Phoenix aplecată peste manuale,
minunându-se de medicina sofisticată de pe navă. Cele mai multe boli
importante fuseseră eradicate – nu mai exista cancer sau boli de inimă, nici
măcar gripă – şi dezvoltaseră modalităţi de regenerare a pielii şi de îmbinare
rapidă a oaselor. Fusese impresionată să trăiască într-o perioadă în care medicina
excela. Îşi dorise să se ridice la nivelul medicilor dinaintea ei, aşa că muncise din
greu, memorase proceduri şi tratamente, şi procedee fiziologice.
Ce n-ar fi dat acum să aibă măcar o zecime din acel echipament medical. Practic,
lucra pe întuneric, bâjbâind, în loc să aibă scalpele ascuţite; cu şanse slabe, în loc
de medicamente care omoară bacteriile. La fel de bine putea să le dea pacienţilor
o lingură de lemn, să o muşte, ca în Evul Mediu. Se uită în jur, la feţele confuze
ale adulţilor şi ale copiilor şocaţi, care gemeau şi plângeau şi priveau fix. Erau
sute ca ei afară. Putea să se îngrijească de toţi oamenii aceia, zi după zi, de una
singură? Iar ei erau câţiva norocoşi, care reuşiseră cumva să ocupe un loc pe
nave. După expresiile de pe chipurile unora, costul de a se salva fusese excesiv
de mare. Vedea în ochii lor suferinţa provocată de faptul că îi lăsaseră în urmă pe
cei dragi, pe prieteni şi pe vecini – că îi lăsaseră pe alţii să moară, ca să poată
supravieţui.
Clarke se ghemui lângă un băiat, Keith, care era întins tăcut pe un pat, în spatele
barăcii. Îi zâmbi, iar el îi făcu slab din mână. Noaptea trecută, îl întrebase dacă
mama sau tatăl lui erau acolo, iar el scuturase din cap tăcut. Clarke îşi dăduse
seama după expresia sa că era singur pe Pământ şi nu mai adăugase nimic.
Se întrebă ce se va întâmpla cu Keith, după ce va ieşi de acolo. Coastele lui rupte
se vor vindeca în scurt timp şi va părăsi relativa linişte a barăcii-spital.
Deocamdată, Octavia avusese grijă de copiii fără părinţi, dar asta era tot ce putea
face o adolescentă singură. Cine îl va învăţa cum să vâneze sau cine îi va spune
401
dacă apa era suficient de curată să bea din ea? Va fi speriat în prima noapte în
care va dormi sub stele? Clarke îi dădu la o parte părul transpirat de pe frunte şi
îi atinse vârful nasului.
— Odihneşte-te, amice, îi şopti.
Keith închise ochii, deşi Clarke se îndoia că va reuşi să se odihnească. Când îl
vedea atât de mic şi singur, se gândea că era recunoscătoare pentru oamenii pe
care îi ştia pe Pământ. Erau câteva figuri cunoscute printre ultimii sosiţi – dr.
Lahiri, în primul rând, şi câţiva oameni de pe culoarul locuinţei sale. Chiar şi
Glass. Deşi niciodată nu fuseseră cu adevărat prietene, fetele se ştiau de-o viaţă.
Era liniştitor să vadă o faţă pe care o cunoştea dintotdeauna şi să ştie că Glass
adusese multe dintre amintirile comune, de pe nava aflată pe moarte. Astfel nu
trebuia să-şi amintească singură totul, avea pe cineva cu care să împărtăşească
povara.
Deşi membrele îi erau grele de extenuare şi nelinişte, se forţă să continue, să
meargă la următorul pacient. Era dr. Lahiri, al cărui umăr încă îi cauza o durere
înfiorătoare. Îşi înălţă capul de pe pat. Părul lui gri imaculat era unsuros şi
încâlcit, lucru care era mai deranjant decât rana de la umăr.
— Bună, Clarke! zise el istovit.
— Bună, dr. Lahiri! Ce vă face capul?
— Mai bine. Ameţeala a scăzut şi te văd doar într-un singur exemplar, pentru
moment.
Clarke zâmbi.
— Ei bine, asta e o îmbunătăţire. Deşi aş vrea să exist în două exemplare, sincer.
Dr. Lahiri o studie atent o clipă.
— Faci o treabă foarte bună aici, Clarke. Sper că ştii asta. Părinţii tăi ar fi foarte
mândri de tine.
Inima lui Clarke crescu, de tristeţe sau recunoştinţă, nu era sigură. Pentru câteva
zile minunate, fusese absolut sigură că îşi va revedea părinţii şi petrecuse multe
ore imaginându-şi tot ce le va spune, împărtăşindu-le toate gândurile şi poveştile
pe care le pusese deoparte, pentru că nu avusese cui să i le spună. Dar acum
şansele de a găsi vreodată informaţia de care avea nevoie ca să dea de urma lor
păreau mai mici, şi mai mici.
— Trebuie să vă întreb ceva, zise Clarke încet şi se uită în jur, să se asigure că nu
o auzeau gardienii. Am aflat ceva zilele trecute, ceva ce m-a făcut să cred că
părinţii mei ar putea fi în viaţă.
Se uită în ochii măriţi ai dr. Lahiri, dar nu de şoc sau neîncredere. Oare ştia deja
asta?
— Şi cred că sunt pe Pământ, continuă ea şi trase aer în piept. Ştiu că sunt aici.
Trebuie doar să găsesc o cale să dau de ei. Ştiţi… ştiţi ceva? Ceva ce m-ar putea
402
îndrepta în direcţia potrivită?
Dr. Lahiri oftă.
— Clarke, ştiu că vrei…
Fură întrerupţi de o zarvă ce venea dinspre uşă. Clarke se răsuci şi îl văzu pe
vicecancelarul Rhodes în partea din faţă a barăcii. Un murmur trecu peste paturi,
iar pacienţii îşi înălţară capetele şi văzură cine intrase. Clarke se uită disperată la
dr. Lahiri, dorindu-şi să poată termina discuţia. El aprobă din cap, de parcă voia
să îi spună că vor vorbi mai târziu.
Clarke se duse spre vicecancelar. Se opri în faţa sa, cu mâinile în şolduri, simţind
nevoia să îşi protejeze pacienţii şi infirmeria. Gardienii se răsfirară într-un
semicerc în jurul lui, blocând toată lumina care intra pe uşă. Încăperea se
întunecase, în mai multe feluri. Doar vederea chipului îngâmfat a lui Rhodes o
umplu pe Clarke de furie. Nu crezuse că ar putea avea vreodată sentimente atât
de puternice. Rhodes era cel care le ordonase părinţilor ei să facă teste cu radiaţii
pe oameni. Pe copii. Rhodes era cel care ameninţase că o va ucide pe Clarke,
dacă nu se supuneau, apoi negase orice implicare în acele experimente oribile. El
îi condamnase la moarte pe părinţii ei. Iar acum, venise după Bellamy.
— Domnule vicecancelar, zise Clarke, fără să se sinchisească să îşi ascundă
dispreţul. Cu ce vă pot ajuta?
— Clarke, asta nu e treaba ta. Am venit în legătură cu Bellamy Blake.
Trecu pe lângă ea şi îi atinse umărul. Clarke strânse pumnii, iar unghiile îi intrară
în palme. Sângele îi alerga fierbinte prin vene şi fu nevoită să respire rapid de
câteva ori, să se asigure că nu o să facă ceva ce va regreta. Pe cât de corupt şi de
imoral părea Rhodes, pe atât era de periculos. Părinţii săi o aflaseră pe pielea lor.
Clarke se uită cum Rhodes se apropie de Bellamy, care, din fericire, dormea.
Vicecancelarul îl studie pentru o clipă, apoi se întoarse şi se îndreptă repede spre
uşă. În timp ce trecu pe lângă gardieni, vorbi fără să se uite la ei.
— Puneţi prizonierul la izolare până la proces!
— Domnule, se aventură unul dintre gardieni, unde să îl ţinem?
Rhodes se opri şi se întoarse încet, cu privirea îngustată.
— Descurcaţi-vă! le-o trânti, înainte să dispară pe uşă.
— Da, domnule! zise gardianul în spatele lui Rhodes, care pleca.
Stomacul lui Clarke se strânse încet, când recunoscu vocea. Era Scott. Ridică
privirea şi îl văzu uitându-se la Bellamy, cu o expresie indescifrabilă. În mod
normal, vederea pielii lui pătate şi a ochilor apoşi o făceau să îşi dorească să facă
un duş lung. Dar, de data asta, nu simţea obişnuita repulsie. Simţea mai mult
speranţă decât dispreţ, pentru că Scott îi dăduse o idee. Nimeni – mai ales
vicecancelarul Rhodes – nu avea să-i facă rău lui Bellamy. Clarke va avea grijă
de asta.
403
 9. GLASS
Glass ştia că avea noroc să fie pe Pământ, dar o latură a sa se întreba dacă s-ar
mai fi luptat atât de mult să ajungă acolo, ştiind că urma să-şi petreacă restul
vieţii pişându-se în pădure. Ieşi din adăpostul micuţ, care chiar nu era cu mult
mai mare decât un pavilion, cu un copac pe post de al patrulea perete, şi se
îndreptă spre tabără. Cel puţin, credea că se îndrepta spre tabără. Toţi copacii
arătau la fel, iar ea încă era în faza de acomodare.
Sunetul îndepărtat al vocilor o linişti, crezând că e aproape. Păşi în luminiş,
lăsând în urmă, fără tragere de inimă, liniştea reconfortantă din pădure. Se opri
brusc, dezorientată. Nu se afla unde trebuia. Era obişnuită să iasă între baraca-
infirmerie şi cea cu provizii, dar cumva ajunsese în partea opusă a taberei,
aproape de una dintre noile structuri, care arăta ca un dormitor. Oftă cu gândul la
propria eroare de orientare şi îşi spuse că va fi mai atentă data viitoare. Luke deja
îi ţinuse câteva predici despre faptul că ar trebui să aibă grijă şi să nu se ducă
singură în pădure. Dar el lucra mereu, iar Glass nu se simţea suficient de
confortabil cu altcineva, încât să îi ceară să meargă cu ea la pipi.
Înconjură construcţia şi ajunse în spatele a doi bărbaţi care vorbeau încet, lângă
linia copacilor. Erau cufundaţi în discuţie şi nu o observară. Se opri, neştiind
dacă să le atragă atenţia şi să stea pe loc până terminau sau să treacă pe lângă ei.
Înainte să aibă timp să decidă, îşi dădu seama că unul îi era cunoscut, era
vicecancelarul Rhodes.
Glass îngheţă, în timp ce creierul ei eliberă o furtună de emoţii contradictorii.
Ceva din el o făcuse mereu să se înfioare, iar faptul că îl privise ordonând
gardienilor să tragă în Bellamy, cu siguranţă, nu o ajutase. Totuşi, Rhodes era
motivul pentru care era în viaţă. Când le zărise pe ea şi pe mama ei în mulţimea
care încerca să urce pe nave, dăduse lumea la o parte şi le asigurase ultimele
două locuri. De atunci, Glass nu se aflase suficient de aproape de el ca să-i
vorbească, dar acum o mie de întrebări nerostite i se îngrămădeau în gât. De ce le
ajutase? Care era relaţia lui cu mama sa? Îi spusese cât de tare o dezamăgise
Glass, când erau pe Colonie?
Vocea vicecancelarului o scoase din gânduri.
— O să organizăm procesul în mijlocul taberei. Asigură-te că toţi ştiu că
prezenţa este obligatorie. Vreau să vadă de aproape că trădarea sau perfidia, sau
orice altceva asemănător nu vor fi tolerate.
Glass îşi înăbuşi o tresărire. Era vorba despre Bellamy.
— Da, domnule, zise celălalt bărbat, care era îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer
ruptă şi murdară.
404
Glass îl recunoscu, era adjunctul vicecancelarului, Burnett, cel care o apucase de
braţ şi le trăsese pe ea şi pe mama ei pe puntea de lansare.
— Şi te-ai gândit unde o să-l ţinem, dacă sentinţa va fi detenţia?
Rhodes lăsă să îi scape un râs aspru, sec.
— Detenţia? Există un singur rezultat al procesului şi te asigur că nu e detenţia.
Burnett aprobă.
— Înţeleg.
— Amândoi vom fi în Consiliu, împreună cu câţiva phoenicieni care au venit cu
noi, continuă Rhodes. Deja am vorbit cu ei. Au înţeles ce au de făcut. Îl vom
executa pe prizonier, ca să le amintim că menţinerea ordinii aici, pe Pământ, este
la fel de importantă – da, cu atât mai mult – ca pe Colonie.
— Înţeleg, domnule. Dar referitor la logistică, aici nu putem să îl trimitem în
spaţiu. Cum aţi dori să decurgă execuţia? Avem arme, dar…
Burnett ezită pentru o clipă foarte scurtă.
— Veţi apăsa chiar dumneavoastră pe trăgaci?
Glass închise ochii, în timp ce un val de greaţă trecu peste ea. Nu-i venea să
creadă ce auzea. Vorbeau despre executarea lui Bellamy la fel de degajat cum
vorbeau înainte despre raţiile de electricitate sau despre vreo sărbătorire a Zilei
Eroilor.
— M-am gândit la asta şi cred că ştiu cine o va face. E genul care respectă
regulile şi e un gardian excelent. Un membru al echipei de ingineri, de fapt. Dar
în ultima vreme a arătat unele semne de rebeliune, adăpostind un fugar, printre
altele, şi cred că această sarcină îi va reaminti cui trebuie să îi fie loial.
Capul lui Glass începu să vâjâie, de parcă cineva i-ar fi luat rezerva de oxigen, şi
întinse o mână, să se sprijine de cel mai apropiat trunchi de copac. Luke.
Vicecancelarul îl va obliga pe Luke să îl execute pe Bellamy ca să-şi dovedească
loialitatea. Dar Luke nu ar omorî niciodată pe cineva, ea ştia că nu era în stare să
apese pe trăgaci. Şi ce o să-i facă Rhodes, atunci? Se va îndoi de mai multe, nu
doar de loialitatea lui Luke? Se va întreba dacă Luke era măcar de încredere?
Pentru că devenise cât se poate de clar ce le făcea celor în care nu avea încredere.
Rhodes şi Burnett porniră spre un mic grup de gardieni, pe care Glass nu îi
recunoscu. Îndată ce se îndepărtară, răsuflă lung şi suspină. Trebuia să îl
găsească pe Luke. Scană tabăra, dar nu îl zări nicăieri. Panica începu să îi urce în
piept. Stai calmă, îşi zise. Dacă te panichezi, nu vei rezolva nimic. Ai reuşit să fii
calmă când ai mers prin spaţiu, categoric poţi fi calmă până îl găseşti pe Luke.
Glass făcu un efort să traverseze calmă centrul taberei şi să se îndrepte spre
baraca-infirmerie. Clarke poate că îl văzuse pe Luke. Intră. Îi luă o clipă ca ochii
să se obişnuiască apoi cu lumina slabă din baraca fără geamuri şi, pe moment, se
simţi orbită. Când vederea îi reveni, îl văzu pe Luke în faţa ei; stătea cu spatele.
405
Era de serviciu să îl păzească pe Bellamy. Uşurarea pe care o simţi când îl văzu,
aproape că îi provocase lacrimi în ochi. Dar o imagine a lui Luke ridicând arma
îndreptată spre Bellamy, apăsând pe trăgaci, pocnetul puternic îi umplură mintea.
Nu putea permite să se întâmple aşa ceva. Nu-l putea lăsa să îl forţeze pe Luke să
ia o astfel de decizie şi nu avea de gând să stea deoparte, în timp ce ameninţau să
îi facă şi lui rău.
Glass traversă baraca din trei paşi mari şi îl apucă de braţ pe Luke. El se răsuci,
cu pumnii strânşi într-un gest defensiv, apoi râse, când o văzu.
— Bună! zise el şi îşi lăsă braţele pe lângă corp. Încerci să mă bagi în bucluc?
Zâmbetul lui păli, când văzu expresia de pe faţa ei.
— Eşti bine? întrebă Luke, cu voce joasă, aplecat spre ea, ca nimeni să nu le
audă discuţia.
— Putem vorbi? arătă Glass spre uşă. Afară?
— Sigur.
Luke se întoarse spre celălalt gardian.
— Omule, trebuie să merg până afară. E în regulă?
Gardianul ridică din umeri, se uită la Bellamy, care zăcea adormit şi legat de pat,
apoi se întoarse spre Luke şi aprobă. O urmă afară, la lumină. Merseră în spatele
barăcii şi, după ce verificară dacă nu asculta cineva, Glass îi spuse tot ce auzise
că plănuise Rhodes. Ura să vadă expresia dureroasă de pe faţa lui, în timp ce
înţelegea ce-i povestea. Luke îşi feri privirea şi se uită în depărtare, peste
vârfurile copacilor. Rămase tăcut un moment lung, iar Glass îşi ţinu respiraţia.
Păsările ciripeau, iar ecoul unui topor crăpând lemne traversă tabăra.
În cele din urmă, Luke se întoarse spre ea, cu bărbia încordată şi cu ochii
arzându-i de determinare.
— Nu o voi face, zise el ferm.
Inima lui Glass palpită de dragoste şi de mândrie, văzând cât de clar deosebea ce
era bine de ce era greşit. Îi admira integritatea şi onoarea, fuseseră printre
primele lucruri care îl atrăseseră la el. Dar niciodată nu îl va lăsa – nu putea – să
se pună în pericol ca să salveze pe altcineva.
— Dar, Luke, înţelegi ce înseamnă asta, nu? Te vor pedepsi.
Vocea lui Glass tremura de frică.
— Ştiu că mi-a salvat viaţa, dar Rhodes e periculos. Ar fi trebuit să auzi cum
vorbeau despre executarea lui Bellamy. A fost… îngrozitor. Cine ştie de ce e
capabil?
— Ştiu.
Falca lui Luke se încleşta şi se descleşta. Amândoi tăcură pentru o clipă. Glass îi
luă mâna şi o strânse. El părea departe, distant, ca atunci când se pregătea să iasă
în spaţiu.
406
— Luke!
Îi strânse mâna din nou. Încet, se întoarse spre ea.
— Nu pot sfârşi aşa.
După toate prin câte trecuseră, după toate pentru care luptaseră şi
supravieţuiseră, ar fi fost o nebunie să îl lase pe Rhodes să-i transforme în ţapi
ispăşitori, aşa cum făcea cu Bellamy.
— Nu pot, zise Luke şi o îmbrăţişă strâns.
Ea îi inspiră mirosul familiar, care acum era estompat de cele pământene, de care
era tot mai îndrăgostită, pe măsură ce le asocia cu Luke. Inima lui bătea regulat,
pe obrazul ei. Pulsul începu să se potolească, iar adrenalina să scadă. Doar de
asta avea nevoie. Doar de el avea nevoie.
Glass se trase brusc. Capul lui Luke se întoarse, instinctele lui fiind programate
să verifice un posibil pericol.
— Ştiu ce facem, zise Glass.
Luke o privi, cu sprâncenele unite.
— Ce?
— Plecăm.
— Cum adică plecăm? Unde?
— Nu ştiu, dar o să vedem. Wells ne poate ajuta. El şi Sasha ne pot sfătui încotro
să o luăm. Ne putem ascunde o vreme, cât e nevoie ca să fim siguri că atunci
când ne vom întoarce toate astea vor fi uitate.
— Şi pământenii? Cei periculoşi? întrebă Luke, privind-o de parcă ar fi înnebunit
de tot.
— Va trebui să riscăm.
Luke se holbă la ea un moment lung, iar Glass se pregăti ca el să scuture din cap
agasat şi să-i spună nişte aiureli despre faptul că nu-şi abandonează datoria. Dar,
spre surpriza ei, un zâmbet mic îi apăru pe faţă.
— Va trebui să plecăm la noapte, atunci. Nu vrem să-i dăm lui Rhodes ocazia să
mă găsească.
Glass îl privi surprinsă.
— Serios? Chiar vrei să plecăm singuri?
El îşi puse mâna teafără pe talia sa.
— Ştii ce m-a făcut să continui în ultimul an? În timpul cât tu ai fost închisă, în
acele nopţi de pe Walden, când eram sigur că o să murim? A fost gândul că o să
fiu pe Pământ cu tine. Chiar şi atunci când am fost sigur că era doar o fantezie, n-
am încetat să îmi imaginez cum vom explora împreună planeta. Doar noi.
Îi eliberă talia şi îşi trecu degetele prin părul ei.
— E incredibil de riscant, totuşi. Ştii asta.
Ea aprobă.
407
— Ştiu. Dar mai bine să fiu în pericol cu tine decât să risc să fiu aici singur.
Îi zâmbi şi îşi trecu mâna peste bărbia lui ţepoasă. Îi luă mâna şi îi sărută
vârfurile degetelor.
— Prefer să plecăm împreună decât să mai fac pe cineva să sufere.
— Atunci, hai să ne pregătim! O să luăm cu noi ce putem, fără să atragem
atenţia.
— Trebuie să termin tura asta. Tu ia nişte apă şi ce mâncare poţi ascunde sub
haine şi ne întâlnim aici, după apus. Când ceilalţi vor fi la masă.
— Bine. O să-l caut pe Wells. Şi cred că ar trebui să îi spunem şi lui Clarke.
Trebuie să afle ce pun la cale pentru Bellamy. Dacă nu vei fi tu, va fi altcineva.
— Putem avea încredere în ea?
— Da. Putem avea încredere în ea.
— Bine.
Luke îşi lăsă capul în jos, să o sărute scurt.
— O să fim ca Adam şi Eva, zise el zâmbind.
— Nici vorbă să mă îmbrac în frunze, indiferent cât o să stăm singuri în pădure.
Luke mimă că o priveşte de sus în jos, apoi zâmbi obraznic, ca ea să ştie exact la
ce se gândea.
— Du-te şi pregăteşte-te, îi spuse şi o atinse pe cot.
Cu o ultimă privire galeşă, Luke se întoarse şi se îndreptă spre baraca-infirmerie.

408
 10. CLARKE
Pentru un foarte scurt moment binecuvântat, Clarke fu fericită. Când Keith stătu
în picioare pentru prima dată de la aterizarea navei şi făcu câţiva paşi, toată
lumea din baraca-infirmerie ovaţionă. Clarke stătea în faţa lui, cu braţele întinse,
iar el înainta spre ea. Ţinea un braţ slab înfăşurat protector peste coaste, iar cu
celălalt încerca să-şi ţină echilibrul. Păşi în braţele lui Clarke, iar ea îl îmbrăţişă
blând. Băiatul avea să fie bine.
— Bun, amice, să te ducem înapoi în pat. Ajunge pentru azi, zise fata.
— Mulţumesc, dr. Clarke!
Zâmbetul lui Keith era suficient de mare, încât să lumineze încăperea.
— Doar Clarke.
Ea zâmbi şi îl lăsă pe pat. Cu colţul ochiului, zări patul neocupat din baracă şi
toată fericirea de moment dispăru, lăsând loc panicii şi disperării. Gardienii
veniseră în după-amiaza aceea să-l ducă pe Bellamy într-o nouă baracă-
închisoare, pe care o ridicaseră la marginea luminişului, o colibă jalnică, fără
geamuri, făcută din resturi metalice de la navele prăbuşite. Era închis singur, cu
doi bărbaţi înarmaţi la uşă. Clarke nu era chiar sigură ce plănuia Rhodes, dar ştia
că avea să fie mai rău. Fie Bellamy va fi doborât de infecţie – din cauza lipsei de
îngrijiri medicale corespunzătoare –, fie Rhodes…
Alungă din minte gândul acela. Era prea îngrozitor. Va găsi o soluţie. Trebuia.
În timp ce Keith se aşeza cu grijă, Clarke se întoarse la Marin, al cărei picior
arăta mult mai bine. Rana începuse să se vindece, fără urmă de infecţie.
— Tu urmezi, Marin, zise Clarke. O să te ridicăm şi o să umbli cât ai clipi.
— Abia aştept! zâmbi ea. De cât timp sunt pe planeta asta şi încă n-am văzut nici
măcar un copac sau o frunză.
— Ei bine, asta pentru că ai fost inconştientă când te-am adus aici, o tachină
Clarke, pe un ton relaxat, în contradicţie cu teama care îi creştea în stomac. Dar o
să-ţi aduc câteva mai târziu, să te ajute să te faci bine.
— Clarke? strigă cineva din uşă, cu o urmă de disperare în voce.
Clarke se răsuci şi văzu o Glass neliniştită, care îşi muta greutatea de pe o parte
pe alta.
— Glass, ce s-a întâmplat?
— Eu… trebuie să vorbesc cu tine o clipă.
— Sigur.
Clarke se zori spre ea cât de repede îi permiteau picioarele suprasolicitate. Faţa
lui Glass era căzută şi palidă.
— E totul în regulă?
409
Inima lui Clarke tresări un pic. Se întâmplase ceva cu Wells?
— Cred că ar trebui să mergem afară, zise Glass, aruncând o privire agitată prin
baracă.
Clarke aprobă şi, fără să adauge altceva, o urmă pe Glass în luminiş. Soarele de
după-amiază părea să îmblânzească scena aceea frenetică, deşi oriunde se uita
Clarke vedea semne de încordare: oameni care se certau pe raţii, gardieni care
aruncau priviri incomode spre copaci şi, în depărtare, oameni care îşi aplecau
capetele, ca să evite privirile gardienilor aflaţi în faţa închisorii lui Bellamy.
Gândul că el era acolo singur şi bolnav o făcea pe Clarke să vrea să o ia la fugă şi
să dea buzna înăuntru, să-i dea naibii pe gardieni.
Îşi întoarse privirea şi îşi îndreptă atenţia spre Glass.
— Ce se întâmplă?
— E vorba despre Luke… şi Bellamy.
Clarke făcu o grimasă, în semn de nedumerire. Ce legătură putea fi între Bellamy
şi Luke? Practic, Bellamy fusese inconştient sau adormit, de când Luke ajunsese
pe Pământ. Se cunoscuseră, măcar?
Glass inspiră şi expiră încet, de parcă şi-ar fi adunat curajul să vorbească.
— Clarke, tocmai… m-am gândit că ar trebui să ştii. Ei plănuiesc să îl execute pe
Bellamy.
Vocea i se stinse, de parcă rostirea oribilului cuvânt ar fi durut fizic. Clarke simţi
o greutate în stomac şi îşi muşcă buza, să înăbuşe un ţipăt.
— Să-l execute? şopti ea.
Glass aprobă. Nu că nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Pregătirea ei medicală o
învăţase să ia în calcul orice posibilitate şi să înfrunte direct şi cea mai sinistră
situaţie. Dar era o deosebire imensă între a se forţa să-şi imagineze cel mai rău
scenariu şi între a-l auzi rostit de buzele altei persoane.
— Plănuiesc să organizeze un proces, dar va fi o simulare, continuă Glass, iar
durerea de pe faţa ei se vedea tot mai mult, cu fiecare cuvânt.
Îi spuse că Rhodes avea de gând să îl pună pe Luke să îl omoare pe Bellamy.
— Dar nu o să-l lăsăm să îl forţeze pe Luke să o facă, zise ea repede. Părăsim
tabăra. În noaptea asta. Ar trebui să îţi ofere ceva timp.
— Cum… cum o să ne ajute asta?
— Dacă Luke nu va fi aici să îndeplinească ordinele lui Rhodes, vor fi nevoiţi să
regândească execuţia. Nu e o soluţie permanentă, dar s-ar putea să îţi ofere o zi
în plus, să găseşti ceva.
— De asta… de asta plecaţi? Ca Luke să nu fie nevoit să îl omoare pe Bellamy?
Glass aprobă şi eliberă ceva în pieptul lui Clarke, permiţând o dezlănţuire de
recunoştinţă şi de afecţiune fără precedent. Lui Clarke îi venea să o ia pe Glass
de mână şi să implore iertare pentru fiecare comentariu sarcastic, pentru fiecare
410
dată când chicotise la greşelile ei de la şcoală. Niciodată nu judecase pe cineva
atât de nedrept. Însă nu reuşea să se mişte, abia putea să vorbească. Îl vor omorî
pe Bellamy. Îl vor târî în luminiş pe băiatul pe care îl iubea, vor îndrepta o armă
spre cea mai bună, cea mai curajoasă persoană pe care o cunoscuse vreodată şi îi
vor lua viaţa, cu o zvâcnire de deget.
Apoi creierul lui Clarke intră într-o altă viteză şi simţi că instincte variate preiau
controlul. Nu. Refuza să permită să se întâmple aşa ceva. Ea salvase vieţi; ea nu
rămăsese deoparte, să îi vadă cum dispar. Îl va salva pe Bellamy. Dacă Glass
putea găsi curajul să fugă din tabără cu Luke, ea putea găsi curajul să facă orice
era necesar.
La gândul acela, începu să înţeleagă gravitatea planului lui Glass.
— Trebuie să existe o altă cale. E prea periculos. Voi nu cunoaşteţi terenul şi
există… există oameni… acolo, care vor să ne facă rău.
— Wells ne-a spus despre cealaltă facţiune a pământenilor. O să avem grijă,
promit!
Se forţă să zâmbească, dar zâmbetul nu îi cuprinse şi ochii albaştri mari şi trişti.
— Dar, ascultă, Clarke, doar pentru că Luke nu va fi aici nu înseamnă că
Bellamy va fi în siguranţă. Vor găsi pe altcineva să o facă.
Clarke aprobă, cu mintea vâjâindu-i.
— Ştiu. Cred că am un plan.
Se gândi la respiraţia acră a lui Scott şi la privirea lui penetrantă. O trecu un fior,
dar era hotărâtă: va folosi orice puteri de convingere era nevoie, ca să-l facă pe
Scott să îl elibereze pe Bellamy.
— Pot să ajut? întrebă Glass, cu faţa plină de speranţă şi îngrijorare. Adică,
înainte să plecăm.
Clarke revăzu planul ce se forma în mintea ei, apoi aprobă încet, înainte să
bolborosească ce avea Glass de făcut. Pentru o clipă, îşi făcu griji că dezvăluise
prea mult. Glass se holba la ea cu ochi mari, cu mintea departe. Dar ceva se
schimbă pe chipul ei şi apăru o expresie de înţelegere şi determinare. Era clar că
pricepuse până unde era dispusă Clarke să meargă pentru a-l salva pe Bellamy.
Spera doar să fie suficient.

411
 11. WELLS
Wells nu îşi propusese niciodată să fie la conducere. Pur şi simplu, se
întâmplase. Văzuse lucruri care trebuiau făcute şi le rezolvase. Dacă crezuse că
ceva putea fi realizat mai bine, propusese să se facă. Nu avea legătură cu puterea,
cum era în cazul lui Rhodes. Era doar cel mai bun mod pe care îl găsise ca să-i
ţină pe oameni în viaţă.
Intră în baraca unde aveau proviziile şi îşi trecu privirea peste grămezile de
lucruri pe care le adunaseră de la locul prăbuşirii. Ştia că Rhodes nu ar vrea ca el
să facă inventarul, dar vicecancelarul fusese cât se poate de absent mare parte din
zi, iar Wells se gândise că putea inventa o scuză, dacă era prins. Trebuia să facă
ceva, să se menţină ocupat. Abia suporta să stea în luminiş. Vederea gardienilor
înarmaţi în faţa noii închisori îi făcea rău fizic. Îşi storsese creierii, încercând să
găsească un mod de a-l ajuta pe Bellamy, însă nu găsea o modalitate de a vorbi
cu Rhodes, fără să înrăutăţească lucrurile.
Aşa că, până când va avea un plan care să nu ducă la omorârea amândurora, a lui
şi a lui Bellamy, va face inventarul.
Probabil că nu le luase mult să pregătească şi să încarce proviziile acelea, oricine
o fi fost la conducere sus, pe Colonie. Nu prea crezuseră că cei o sută vor
supravieţui călătoriei şi că vor petrece mai mult de o lună pe Pământ. Erau câteva
lucruri utile, o cutie cu medicamente şi obiecte de prim ajutor; două cutii cu
batoane din proteine, care se terminaseră de mult; câteva pături, sticle cu apă,
ustensile de gătit şi arme. A doua tură de nave nu adusese mai multe. Wells se
gândi că era o urmare a faptului că nu fuseseră anunţaţi cu mult timp înainte de a
părăsi Colonia.
Dar, cumva, cei o sută şi nou-veniţii reuşiseră să adune un număr impresionant
de provizii. Reciclaseră scaunele rupte şi, împreună cu nişte resturi metalice,
făcuseră găleţi pentru apă, paturi, scaune şi mese. Folosiseră curele şi cabluri ca
să lege pânzele şi tapiseria, din care confecţionaseră corturi. Căutaseră frunze
mari, să le usuce şi să le folosească în diverse scopuri, de la coşuri împletite până
la farfurii şi boluri. Folosiseră tot ce găsiseră să gătească, să se spele şi să se
protejeze. Era chiar impresionant că toţi oamenii aceia îşi folosiseră imaginaţia
pentru a supravieţui. Wells nu fusese niciodată atât de conştient de cât de uşor le
fusese pe navă.
Liniştea barăcii cu provizii era o binevenită schimbare, după balamucul de afară.
Wells făcu inventarul fără grabă şi îşi notă în minte că trebuiau să adune mai
multe frunze şi bucăţi mici de lemn, pentru foc. Se descurcau cu fructe şi plante
şi un echipaj întreg era învăţat să vâneze, ceea ce era bine, având în vedere că va
412
dura mult timp până când Bellamy va putea vâna din nou.
Wells se ridică şi îşi întinse braţele deasupra capului. Auzi o bufnitură slabă, într-
o parte a barăcii. Poate că era Felix, care trăgea acolo butoaiele cu apă de ploaie,
aşa cum îi spusese să facă. Ieşi să vadă dacă putea să îl ajute. Ocoli baraca, iar
privirea îi căzu pe Kendall şi trupul i se încordă. Tânăra păruse simpatică la
început, dar îi acordase lui Wells foarte multă atenţie şi îşi închipuise că făcuse o
pasiune nevinovată pentru el. Numai că în ultima săptămână devenise tot mai
îngrijorat din cauza comportamentului ei. Nu aflase ceva nou despre ea, doar că
accentul ciudat şi povestea despre condamnarea sa se tot schimbaseră.
Şi nu asta era partea cea mai îngrijorătoare. Pielea lui Wells se înfioră când se
gândi la Priya, prietena lui care fusese omorâtă violent şi lăsată să atârne de un
copac. Toţi crezuseră că pământenii o făcuseră, desigur, la fel cum îl omorâseră
şi pe Asher. Dar detaliile acelei zile oribile nu prea se pupau. Priya fusese
spânzurată cu o frânghie din tabăra celor o sută, iar literele înfiorătoare săpate în
piciorul ei erau uimitor de asemănătoare cu scrisul de mână de pe mormântul
său, de pe plăcuţa pe care o făcuse chiar Kendall.
Într-un fel, Wells se gândea că era paranoic, că fusese tulburat de evenimentele
traumatizante. Dar o parte a lui ştia că nu trebuia să o scape din ochi pe Kendall.
Acum, stătea acolo singură, cu spatele, rezemată de unul dintre butoaie. Se
aplecase în el.
— Hei, Kendall! zise Wells, încercând să îşi păstreze tonul neutru.
Kendall sări cât colo la auzul vocii lui şi se întoarse, cu un zâmbet larg pe faţă.
— O, bună, Wells! zise ea blând.
— Ce faci? Ce e cu butoiul?
— Nimic, doar verificam să văd câtă apă e în el. Felix tocmai l-a adus. Nu ştiu
cum a făcut-o, cu atâta apă înăuntru.
— Nu e greu, dacă îl pui în unghiul potrivit. De ce voiai să verifici nivelul apei?
Kendall se uită la cer şi ridică mâinile, cu palmele în sus. De parcă ar fi verificat
umiditatea din aer.
— Nu pare să avem parte de ploaie azi şi voiam să mă asigur că este destulă.
Wells îi studie faţa. Ceva nu părea în regulă cu ea, parcă vocea ei uşor pierdută şi
privirea pătrunzătoare aparţineau unor persoane diferite, dar care accidental
sfârşiseră împreună.
— Ai găsit ceva înăuntru?
Kendall chicoti.
— În butoiul cu apă? Nu. De ce?
— Atunci, ce făceai cu mâna înăuntru?
— Wells, nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu aveam mâna în butoi.
— Kendall, te-am văzut aplecată în el.
413
Ea îşi îngustă privirea şi strânse din buze. Pentru o clipă foarte scurtă, Wells se
gândi că doar i se păruse, că expresia ei se transformă din una inocentă şi ciudată
într-una rece şi calculată. Apoi deschise din nou ochii larg, zâmbi timid şi ridică
din umeri.
— Wells, nu ştiu ce să spun. Nu eram aplecată în butoi. Trebuie să plec să-mi
preiau tura la vânat.
Înainte ca Wells să mai scoată un cuvânt, se răsuci pe călcâie şi porni spre
centrul taberei.
Wells se simţea ciudat. Ceva nu era în regulă. Se uită în butoi, dar văzu doar apa
foarte clară, cam până la jumătate. Lovi frustrat butoiul cu palma şi decise că
trebuia să îi spună lui Rhodes ce tocmai văzuse. Să se asigure că apa era bună de
băut era mai important decât o luptă prostească pentru putere.
Nu era greu să dea de vicecancelar. Trebuia doar să găsească un grup de gardieni
aşteptând ordine. Cu unul sau două scuzaţi-mă, îşi făcu loc până în faţa grupului
şi ajunse în spatele lui Rhodes, care vorbea cu ofiţerul Burnett, adjunctul său.
— Domnule? zise Wells, pe tonul respectuos al unui ofiţer bine pregătit.
Rhodes se răsuci şi îl privi de sus în jos. Părea surprins să îl revadă.
— Da, ofiţer Jaha. Cu ce te pot ajuta?
Wells simţea cum îl ţintuiau ochii gardienilor.
— Am asistat la o întâmplare despre care cred că ar trebui să ştiţi, domnule.
— Serios?
— Da. Am văzut o fată pe nume Kendall aruncând ceva într-un butoi cu apă.
Cred că a pus ceva în rezerva noastră de apă.
— Şi ce crezi că punea această Kendall în rezerva noastră de apă? întrebă
Rhodes rece.
— Nu ştiu, domnule. Dar ceva e în neregulă cu ea. E un pic… dusă.
Rhodes lăsă să îi scape un râs înfundat.
— E dusă?
El aprobă. Rhodes se uită de la Wells la Burnett şi înapoi.
— Bine, Jaha. Mulţumesc că mi-ai adus la cunoştinţă această informaţie
esenţială. O să mă asigur că oamenii mei vor investiga pe oricine pare un pic dus.
Nu putem tolera aşa ceva.
Cei din jur chicotiră. Wells simţea cum îi ard obrajii.
— Nu e o glumă, zise ferm. Pune la cale ceva. Pur şi simplu, nu cred că e atât de
inocentă pe cât pare.
Rhodes îl fixă cu o privire rece.
— Înţeleg că scurta perioadă în care ai fost şef aici, pe Pământ, a fost foarte
mulţumitoare pentru tine. Iar într-o bună zi, dacă reuşeşti să îţi ţii în frâu
disperarea, poate că vei fi la conducere din nou. Dar acum mi se pare ruşinos să
414
inventezi acuzaţii la adresa unei fete inocente, doar pentru că vrei să te simţi
important.
Orice urmă de jenă simţise Wells dispăru într-o clipă, înlocuită de dezgust. Nu el
era cel care se juca acolo şi nu el era cel care lăsa puterea să i se urce la cap.
Rhodes le punea în pericol vieţile pentru că… ce? Era ameninţat de un
adolescent? Nu avea de gând să îi ofere satisfacţia de a-i vedea frustrarea. Oricât
de greu fu, ignoră acuzaţiile lui Rhodes şi se concentră pe oferirea unor dovezi
concrete, astfel încât să îl facă să acţioneze, indiferent de antipatia personală faţă
de el.
— Domnule, înainte să veniţi, doi membri ai grupului nostru au fost ucişi.
— Da, am auzit despre nefericitele incidente.
Rhodes flutură din mână dispreţuitor spre Wells.
— Dar înţeleg că nu eraţi protejaţi cum trebuie. Am stabilit o zonă de siguranţă,
iar astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla.
— Nu sunt convins că o zonă de siguranţă poate împiedica o săgeată să lovească
pe cineva în gât. Domnule. Şi nu sunt sigur că o zonă de siguranţă ne-ar ajuta
dacă vreunul dintre oamenii lor ar fi deja infiltrat în tabără. Prietena mea Priya a
fost spânzurată de un copac, ca un animal. Nu am aflat cum a reuşit cineva să se
strecoare în tabără pentru suficient de mult timp, încât să facă asta, fără ca
vreunul să observe. Dar cred că mi-am dat seama. Cred că vinovatul era deja
aici, nu era deloc un străin. Cred că a fost Kendall.
Rhodes se uită la Wells de parcă era un gunoi lipit de bocancii lui.
— Ajunge! Întoarce-te la mine când o să fii pregătit să ajuţi. Nu am timp să
ascult teoriile tale conspiraţioniste şi fanteziile tale. Am de condus o aşezare.
Dacă poţi să ne spui unde putem găsi mai multă mâncare, sunt nerăbdător să te
ascult. Acum pleacă!
Fără o vorbă, Wells plecă. În timp ce ocolea cel mai apropiat adăpost, se lovi de
cineva.
— Scuze, zise el şi văzu o faţă familiară.
Kendall. Stătuse acolo şi auzise tot ce îi spusese lui Rhodes. Wells se pregăti
pentru un schimb de replici dure. În schimb, Kendall îi oferi doar un zâmbet
ciudat, indescifrabil, înainte să se întoarcă şi să se îndrepte spre pădure. Wells o
privi cum era înghiţită de copaci, cu inima galopându-i şi ştiind, cumva, că nu se
va mai întoarce.

415
 12. CLARKE
Clarke nu avu curaj să îi spună lui Wells toate detaliile despre cum plănuise să-l
salveze pe Bellamy. Avea nevoie de ajutorul lui, dar există o limită în ceea ce
fostul tău iubit trebuie să ştie. Mai ales când planul constă într-un singur pas
esenţial: flirtul periculos cu un gardian sociopat. Şi, în special, când fostul tău
iubit e genul protector şi autosuficient şi, întâmplător, şeful taberei.
— Aşadar, ce vrei să fac, mai exact? întrebă Wells şi se uită la ea cu o privire
care spunea foarte clar că ştia că nu îi spune tot.
— Cineva trebuie să creeze o diversiune, astfel ca eu şi Bellamy să putem ieşi
din tabără neobservaţi.
— Sigur că pot crea o diversiune, dar cum plănuieşti, mai exact, să treci de
gardieni?
— Am un plan. Nu ai încredere în mine?
Wells oftă şi îşi trecu mâna prin păr.
— Sigur că am încredere în tine, Clarke, dar ce nu înţeleg este de ce tu nu ai
încredere în mine. De ce nu îmi spui ce se întâmplă? Ştiu că e iubitul tău, dar e şi
fratele meu.
Cuvântul sună ciudat pe buzele lui Wells, dar totuşi ateriză într-un loc sensibil, în
adâncul inimii ei.
— Ştiu, Wells. De asta am nevoie să mă crezi. Cu cât ştii mai puţin, cu atât sunt
mai mari şansele să funcţioneze.
Wells scutură din cap, apoi zâmbi ironic.
— Ai putea să mă convingi să fac aproape orice. Ştii asta, nu?
Clarke rânji.
— Bun. Pentru că mai am să îţi cer o favoare.
— Orice vrei, Griffin.
— Odată plecaţi de aici, o să avem nevoie de un loc unde să mergem. Crezi că
Sasha le-ar putea cere pământenilor să ne primească la ei, cel puţin deocamdată?
— O să vorbesc cu ea.
El şi Sasha căzuseră de acord să se întâlnească în pădure, zilnic, la prânz, o
măsură temporară, până când va fi sigur pentru ea să revină în tabără.
— Ştiu că o va face.
— Mulţumesc!
Clarke îşi verifică mental lista cu ce avea de făcut. Aproape toate piesele
planului erau pregătite. Singurul ei regret era că părăsind tabăra însemna să îl
lase în urmă pe dr. Lahiri. Nu apucaseră să termine discuţia şi ştia că exista ceva
ce nu îi spusese despre părinţii ei.
416
— Ce e, Clarke? întrebă Wells, citind îngrijorarea pe faţa sa.
Întotdeauna reuşise să îşi dea seama ce era în mintea ei, lucru care făcuse ca
începutul relaţiei lor să fie atât de frumos, iar finalul atât de dureros.
— Ce s-a întâmplat?
— În afară de faptul că trebuie să îl trag pe Bellamy şi rana lui deschisă prin
pădure, ca să scăpăm de maniacul de Rhodes?
— Da, în afară de asta.
Îi povesti despre cum se uitase dr. Lahiri la ea, când îl întrebase despre părinţii
ei, dar nu apucase să termine discuţia cu el. Wells îi puse o mână pe umăr.
— Clarke, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru tot. Pentru că am fost naiv. Pentru că n-am înţeles cât de bolnav e
Rhodes. Chiar am crezut că vor proceda corect. Pare atât de stupid acum.
Clarke voia să îl ia în braţe şi să îl strângă, cu recunoştinţă, cu apreciere, cu
simpatie. Dar acela nu mai era locul ei.
— Să nu te mai scuzi vreodată pentru că vezi partea bună a oamenilor, Wells. E
o calitate uimitoare.
El îşi feri privirea şi îşi drese vocea.
— Bellamy e fratele meu. Voi face orice să fiu de ajutor.
Îşi întoarse privirea spre Clarke, iar ochii lui aveau o sclipire pe care ea nu o mai
văzuse.
— Iar dacă se întâmplă să subminez autoritatea lui Rhodes, ei bine, o să fie un
doi în unu.

O oră mai târziu, după ce Clarke se clătise la râu, apoi se schimbase în haine
ceva mai curate, porni în misiune. E doar pentru rol, îşi tot spunea, încercând să-
şi încetinească bătăile inimii. Nu se va întâmpla nimic, de fapt. Faptul că tot
repeta asta o mai calmă, iar în scurt timp cuvintele i se transformară în minte
într-o melodie.
Se opri. Iată-l, rezemat de baraca unde erau proviziile, cu degetele mari agăţate
de curea, cu un zâmbet încrezut pe faţă. Vorbea cu o fată de pe Arcadia, cam de
vârsta lui Clarke, cu aceeaşi culoare a părului şi cam aceeaşi conformaţie. Ei
bine, cel puţin preferă un anumit gen, se gândi. Greţos. Clarke inspiră încet, se
îmbărbătă şi îşi revizui planul, sperând, pentru a milioana oară, că va funcţiona,
că nu era pe cale să dea viaţă unuia dintre propriile coşmaruri.
— Bună, Scott! zise ea, în timp ce se îndrepta spre uşa barăcii cu provizii.
În loc să evite contactul vizual şi să treacă pe lângă el cât putea de repede, cum
făcea de obicei, se forţă să-şi lase privirea să stea pe chipul lui şi îi oferi ceea ce
spera să fie un zâmbet larg, deşi posibil să fi fost doar o grimasă.
417
— Bună, Doc! zise el tărăgănat, privind-o scurt, de sus până jos.
Fata cu care vorbea Scott se întoarse s-o privească pe Clarke şi, când fu sigură că
atenţia lui era fixată în altă parte, dispăru. E al tău, scumpo, gândi Clarke. Îndată
ce obţin ce vreau. Adrenalina îi gonea prin corp, când se opri în uşa barăcii, la
doar câţiva centimetri de Scott. Expresia lui intensă o agită, părea suspicios. Era
prea evidentă? Flirtul nu era specialitatea ei. Mereu se simţise mult mai
confortabil folosind scalpele şi microscoape decât zâmbete şi mers legănat.
Gura lui Scott se curbă la colţuri, iar sprâncenele i se ridicară, de parcă i-ar fi pus
o întrebare nerostită.
— Cărui fapt îi datorez onoarea? întrebă el şi se întinse să îi ţină uşa.
— Doar caut ceva înăuntru. Vrei să mă ajuţi?
— Sigur, nicio problemă.
O urmă şi închise uşa după el, cu o bufnitură care făcu să se strângă stomacul lui
Clarke, dar nu trebuia să se oprească. Îşi aruncă părul peste umăr şi se întoarse cu
faţa la el.
— Ascultă, vreau să îmi cer scuze.
Păru uimit pe moment, apoi rânji şi zise:
— Pentru ce ai putea să îţi ceri scuze, scumpo?
Vocea lui făcu pielea lui Clarke să se înfioare, dar continuă:
— Pentru că nu ţi-am oferit mereu atenţia medicală cuvenită. Eu…
Acum era momentul, nu putea să o dea în bară. Coborî vocea şi încercă să o facă
să sune cât mai murmurat.
— Încă sunt destul de agitată în prezenţa anumitor pacienţi.
El ridică o sprânceană.
— Da, ce fel de pacienţi?
Clarke se forţă să-i pună o mână pe braţ.
— Cei care mă fac să mă simt mai degrabă ca o şcolăriţă îndrăgostită decât un
adevărat medic.
Ochii lui Scott se bulbucară într-un fel care o făcu pe Clarke să dea un nou sens
expresiei – i se luminară ochii. Dacă nu ar fi fost vorba despre ochii lui, ar fi fost
flatată ca un tip să o privească astfel. Un val de vină o străbătu, când îşi dădu
seama că Bellamy o privise în felul acela.
— Serios?
Vocea lui avea o urmă de neîncredere, dar asta nu îl opri să-i pună mâna pe talie.
Clarke aprobă, ignorând apăsarea atingerii lui, deşi parcă ar fi lăsat un păianjen
să se târască pe braţul ei.
— Mă ierţi? Promit să fiu mai… profesională de-acum înainte.
Scott îi puse cealaltă mână pe coapsă, apoi lăsă ambele mâini să alunece pe
fundul ei. Clarke avu nevoie de o imensă voinţă să nu-l împingă.
418
— Profesionalismul ar putea fi supraestimat.
Ea se ţinu tare şi se aplecă să-i şoptească la ureche.
— Ei bine, în acest caz, vrei să faci o mică plimbare cu mine? Există o parte a
pădurii pe care mor să o explorez.
El o strânse mai tare pentru o clipă, înainte să-i dea drumul şi să-i arunce un
zâmbet greţos.
— Absolut.
Se întoarseră afară, iar Clarke speră să nu observe cum se înfioră când îi puse
mâna pe spate.
— După tine, doctore.
Clarke se întoarse spre pădure, la timp să o vadă pe Octavia cum traversează
linia copacilor, ţinând de mâini doi copii mici. Spre groaza sa, sora lui Bellamy
se uita fix spre ea, cu o expresie de dezgust pe faţă. Octavia nu ştia despre planul
de a-l folosi pe Scott. Probabil, credea că scena era exact ce părea: Clarke îl
înşela pe Bellamy cu un gardian.
Privirea sa o întâlni pe a Octaviei şi îşi dori să fi avut posibilitatea să comunice
prin cornee, să-i poată trimite un mesaj. Dar singurul mod de a comunica pe
Pământ era vorbitul, iar asta nu ar fi funcţionat. Îl avea în mâini pe Scott şi nu
putea să se oprească. Nu voia să facă nimic care să-i stârnească lui Scott
suspiciuni. Era prea riscant să stea de vorbă cu Octavia. Tot ce putea face era să
spere că nu va ajunge la Bellamy înaintea ei. Dacă i-ar fi spus ce a văzut,
Bellamy n-ar mai fi părăsit tabăra cu Clarke.
Octavia se întoarse şi se îndreptă spre foc. Clarke o privi îndepărtându-se, apoi
trase aer în piept şi se întoarse la Scott. Îi susţinu privirea un pic mai mult, îi
atinse mâna şi zise cu voce guturală.
— Urmează-mă!
Făcu semn din cap spre pădure. Ochii lui Scott se făcură mari şi rotunzi.
— Sunt chiar în spatele tău, zise el în părul ei.
Respiraţia lui era fierbinte şi umedă. Clarke îşi reprimă pornirea de a vomita şi
îşi aminti că Bellamy va muri dacă nu va duce asta la bun sfârşit. Îl luă de mână
şi îl trase spre copaci. Se lăsară în jos, în pădurea slab luminată, iar crengile mai
scurte le atinseră umerii. Îl conduse pe Scott într-o zonă cu frunziş dens. Acolo
ar fi auzit dacă se apropia cineva, înainte să fie văzuţi. Clarke se întoarse cu faţa
spre el, care o lovi, în entuziasmul lui. Îşi lipi pieptul de al ei şi îşi puse braţele în
jurul umerilor. Nu pierdea timpul deloc. Clarke încercă să se concentreze pe
Bellamy. Toate erau pentru el. Pentru ei.
— Te grăbeşti? reuşi Clarke să spună, chiar înainte ca el să planteze un sărut
ferm şi umed pe ea.
Din reflex, Clarke îşi întoarse faţa, iar buzele lui alunecară pe obrazul ei.
419
— Am vrut să fac asta de mult timp, zise Scott şi îi apucă faţa cu ambele mâini,
întorcând-o spre el.
— Iar eu am vrut să fac asta de mult timp, zise ea, în timp ce ridică mâna în aer
şi o lăsă în jos spre gâtul lui, unde seringa îi pătrunse în piele, cu un mic pocnet.
Apăsă puternic pistonul şi-i administră o doză mare de sedativ, chiar în sistemul
sangvin. Pentru o milisecundă, ochii lui Scott se umplură de confuzie şi trădare.
Apoi îi dădu drumul şi alunecă la pământ, cu o bufnitură. Clarke îşi şterse cu
mâneca faţa bălită şi trecu la treabă. Îngenunche şi bâjbâi prin uniforma lui Scott.
Mâinile îi tremurau, dar în cele din urmă reuşi să îşi înfăşoare degetele în jurul
inelului greu cu chei şi al metalului rece şi fin al armei. Se clătină un pic în spate,
se ridică şi o luă înapoi printre copaci, lăsându-l inconştient. Clarke voia să fie
departe de el când se va trezi.
Îl alungă pe Scott din minte şi se strecură în luminiş. Îşi trecu privirea peste
tabără, verificând dacă sunt gardieni şi căutându-l pe Wells. Era la locul stabilit.
Clarke închise ochii şi ascultă atent, da, auzea fluieratul uşor, dintre copaci; acela
era semnalul de la Sasha. Primise mesajul. Clarke se pregăti. Era timpul să plece.

420
 13. BELLAMY
Durerea era puternică şi constantă, nu semăna cu niciuna simţită înainte. Era
mult mai rău decât atunci când căzuse pe scări în timpul unei bătăi şi îşi
fracturase clavicula. Acum era o durere adâncă, violentă, de parcă oasele luaseră
foc pe dinăuntru. Bellamy se lăsă să cadă pe peretele metalic rece, un perete care
probabil că fusese construit în jurul lui în timp ce fusese inconştient, pentru că
era al naibii de sigur că nu stătuse acolo când fusese împuşcat.
Stomacul îi chiorăi tare, deşi gândul că ar înghiţi ceva adăugă un strat de greaţă
valurilor de durere. Nu-şi amintea când mâncase ultima dată: îşi amintea vag
cum Clarke îl încuraja să ia câteva înghiţituri de pastă de proteine, dar habar n-
avea cu cât timp în urmă fusese asta. Închise ochii strâns şi încercă să-şi distragă
atenţia, rememorând momentele lui preferate cu Clarke. Prima dată când îl
sărutase, când lăsase la o parte imaginea de medic serios şi rezervat, ca pe un
rând de haine, şi îşi aruncase braţele în jurul lui, în pădure. Noaptea în care se
duseseră să înoate în lac şi parcă întreaga planetă fusese a lui şi a fetei
strălucitoare, cu o scânteie obraznică în ochi. Îşi aminti chiar şi ultimele câteva
zile din baraca-infirmerie, când durerea i se potolise de câte ori ea îi mângâiase
obrazul sau îl sărutase tandru pe frunte, ca apoi să îl sărute ferm pe gât, fără
atitudinea de medic. La naiba, să încaseze un glonţ în umăr aproape că părea un
preţ rezonabil pentru momentele surprinzătoare când îl spăla cu buretele.
Funcţionă pentru moment, dar, inevitabil, durerea reveni, cu o forţă înnoită. Vru
să ridice o mână, să-şi aranjeze bandajul, şi îşi dădu seama că încheieturile îi
erau legate de peretele din spate. Cu un geamăt, se răsuci să vadă, iar umărul îi
pulsă protestând faţă de mişcare. Însă durerea nu era suficientă ca să-i învingă
curiozitatea. Nu mai văzuse niciodată asemenea cătuşe. Erau uşoare, făcute dintr-
un cablu metalic subţire, care părea delicat ca o aţă, cu o încuietoare mică, ce le
unea. Încercă să-şi despartă mâinile, dar fibra rezistă şi îi intră în piele. Când
trase, simţi cum creşte tensiunea din cablu şi văzu uimit cum încheieturile i se
apropie. Metalul reacţiona la mişcările lui. Rămase complet nemişcat, iar cablul
se relaxă încet, până când reuşi din nou să îşi mişte mâinile.
Umărul îl ardea şi se trase mai în sus spre perete, încercând să găsească o poziţie
comodă. Gemu de efort, se aşeză şi îşi rezemă capul. Era extenuat, dar durerea îl
împiedica să doarmă mai mult de zece minute.
Raze subţiri de lumină pătrundeau printre crăpăturile dintre bucăţile metalice
care formau pereţii şi acoperişul barăcii. Studie unghiul luminii şi ascultă atent
sunetele de afară, încercând să îşi dea seama unde se afla închisoarea. Sunetul
îndepărtat al unui topor lovind lemnul îi spuse că era la o distanţă destul de mare
421
de o grămadă de lemne. Un grup de băieţi trecu pe acolo, chiar pe lângă celălalt
perete, vorbind despre o fată de pe Walden. Dincolo de vocile lor auzi apa
clipocind, ceea ce însemna că era aproape de poteca pe care oamenii o foloseau
să ajungă la râu.
Bellamy se strădui să identifice fiecare sunet pe care îl auzea. Buştenii care se
loveau unii de alţii, păturile şi prelatele scuturate, tonul impunător al unui
gardian care corecta pe cineva, vorbind despre tehnica aşezării lemnelor. Dar
Bellamy voia să audă un singur sunet şi îşi ţinu respiraţia, frustrarea crescându-i
în piept. Vocea Octaviei. Voia – avea nevoie – să o audă pe sora lui. Putea să îşi
dea seama doar din câteva cuvinte dacă era fericită sau speriată, în pericol sau în
siguranţă. Dar nu recunoscu niciuna dintre vocile care pluteau peste luminiş.
Locul era plin de nou-veniţi.
Bellamy nu mai avea putere nici măcar să fie furios. Îi păsa doar de Octavia, de
Clarke şi de Wells. Dacă n-ar fi fost ei, nu l-ar fi interesat dacă trăia sau murea,
dacă era executat sau eliberat, lăsat singur în pădure. Dar ce se va întâmpla cu
sora lui, dacă va fi omorât? Cine va avea grijă de ea? Cei o sută formaseră o
comunitate, dar acum că Rhodes şi toţi ceilalţi erau acolo, nimic nu mai era la
fel. Nu putea fi sigur că cineva o să aibă grijă de surioara lui, când toţi erau
ocupaţi să aibă grijă de ei înşişi. La fel cum făcuseră şi pe navă.
O bufnitură puternică în lateralul barăcii îl făcu pe Bellamy să sară într-o parte,
ceea ce îi provocă o durere acută în partea de sus a corpului.
— Iisuse! mormăi el.
Apoi auzi o încăierare, urmată de voci. O voce familiară se ridică peste celelalte:
era Wells.
— Pune-ţi cătuşele! zise Wells, pe un ton grav şi ameninţător, pe care Bellamy
nu i-l mai auzise. Acum! Şi nu scoate un sunet. Dacă deschizi gura, te împuşc!
Şi, cu toate că era în contradicţie cu tot ce ştia despre fratele lui vitreg, părea că
vorbea serios. Rahat, se gândi Bellamy. Minicancelarul începe să sune ca un
minivicecancelar.
Urmă o tăcere, în timp ce, probabil, gardianul îndeplinea ordinul lui Wells.
Câteva clipe mai târziu, două siluete dădură buzna pe uşa barăcii, Wells, cu faţa
impasibilă şi încordată, şi Clarke, îmbujorată şi respirând greu. Intrară şi se
năpustiră spre el, în timp ce capul lui Bellamy plutea de confuzie şi uşurare.
Chiar erau acolo să îl salveze? Cum naiba reuşiseră? Pieptul lui se umplu de un
sentiment pe care nu îl cunoscuse cu adevărat până atunci: recunoştinţă. Nimeni
nu mai făcuse ceva atât de periculos pentru el, nimeni nu considerase vreodată că
merita un astfel de risc. Îşi petrecuse toată viaţa acţionând nesăbuit, ca s-o
protejeze pe Octavia, dar nimeni nu făcuse pentru el lucruri precum să-i transfere
un punct de raţie sau să se strecoare afară după ora stingerii, să vadă cum se
422
simte, de cele câteva ori când se îmbolnăvise. Şi totuşi, iată-i acolo, fata la care
nici n-ar fi îndrăznit să viseze pe navă şi fratele despre care nici nu ştiuse că
exista – îşi puneau vieţile în pericol pentru el.
Clarke se lăsă în genunchi.
— Bellamy, zise ea, iar vocea i se stinse, când îşi trecu mâna peste obrazul lui.
Eşti bine?
Niciodată nu păruse atât de speriată, de fragilă. Totuşi, nu era nimic vulnerabil la
fata care înfruntase un luminiş plin de gardieni înarmaţi. Bellamy aprobă, apoi
icni, când Wells trase de cătuşele prinse de perete.
— Cum o să scoţi alea? întrebă Bellamy, cu voce răguşită.
Gardianul de afară avea să îi alerteze pe ceilalţi, într-o clipă. Dacă nu ieşeau de
acolo repede, niciunul nu avea să supravieţuiască până la următorul apus.
— Nu-ţi face griji, zise Wells. Ea are cheile.
Clarke băgă mâna în buzunar şi scoase o cheie mică, făcută din acelaşi metal
flexibil cum erau şi cătuşele.
— Cum naiba ai… ştii ce? Las-o baltă. Nu vreau să ştiu, zise Bellamy. Doar
scoate-le.
Wells luă cheia de la Clarke şi începu să bâjbâie, în timp ce ea reintră în rolul de
medic şi îi examină repede umărul, mormăind în barbă, în timp ce trăgea la loc
bandajul pătat de sânge. Bellamy nu putea să-şi ia ochii de la ea. Sprânceana ei
era încruntată de concentrare şi o urmă de transpiraţie îi umezea faţa, dar
niciodată nu arătase mai frumoasă.
— Gata, zise Wells, când cătuşele se deschiseră. Să mergem!
Se aplecă, puse un braţ la spatele lui Bellamy şi îl ridică în picioare. Clarke se
strecură pe sub celălalt braţ şi îl ajută să traverseze baraca. Când ajunseră la uşă,
ridică o mână şi le făcu semn să aştepte, până ascultă sunetele de afară. La
început, Bellamy nu fu sigur ce aşteptau, dar apoi auzi. O lovitură puternică şi o
serie de ţipete răsunară din cealaltă parte a luminişului, urmată de strigăte:
— Suntem atacaţi!
— Gardieni, aliniaţi-vă!
O îmbulzeală de paşi grei se auzi pe lângă baracă, îndreptându-se în direcţia de
unde se auzea agitaţia. Clarke se întoarse spre Wells şi rânji.
— A reuşit! Bravo, Sasha!
— Ce a făcut? întrebă Bellamy şi se lăsă un pic prea greu pe Wells.
Nu mai mersese de câteva zile, iar muşchii lui parcă erau din jeleu.
— A pus ceva în copaci, să pară că pământenii atacă tabăra. Dacă totul merge
conform planului, Rhodes va trimite toţi gardienii în pădure, iar noi vom reuşi să
ne strecurăm în partea cealaltă.
— Fata ta e cam dată naibii, Wells, zise Bellamy, cu un zâmbet slab. Se va
423
descurca?
— Da. E suficient de departe în pădure şi nu vor ajunge la ea.
Clarke mai ascultă o clipă la uşă, apoi le făcu semn să se grăbească.
— Să mergem!
Ieşiră. Zona era pustie, toată lumea din tabără era atentă în partea opusă sau
gonea spre balamucul din cealaltă margine. Bellamy, Clarke şi Wells ocoliră
baraca prin spate şi, înainte ca cineva să observe, dispărură în pădure.

424
 14. WELLS
Nu se auzea nimic, cu excepţia respiraţiilor sacadate, a surcelelor care trosneau şi
a frunzelor uscate de sub picioarele lor. Wells, Bellamy şi Clarke alergaseră până
când simţiseră dureri prin corp şi, în cele din urmă, încetiniseră. Wells se uită
peste umăr, să vadă ce făcea Bellamy, pe care, evident, îl durea umărul, deşi
refuza să se plângă. Era mai îngrijorat pentru Octavia decât pentru rana lui.
— Eşti sigur că nu o să creadă că am abandonat-o? zise Bellamy, în timp ce o
lăsa pe Clarke să îl ajute să treacă peste un buştean acoperit cu muşchi, care le
bloca drumul.
— Da, zise Wells, bucuros că putea să-i ofere măcar acel minimum de linişte. I-
am spus despre plan, iar ea a fost de acord că e mai bine ca cineva să rămână în
tabără şi să stea cu ochii pe Rhodes, o vreme.
— Ar fi venit, dacă nu ar fi fost copiii, se băgă şi Clarke în discuţie. E singura
care are grijă de ei. E chiar uimitor ce face.
Wells văzu cum mândria alungă pentru moment teama de pe faţa lui Bellamy.
— Mereu am ştiut că va reuşi să facă ceva.
— Unde zicea Sasha că ne întâlnim? întrebă Clarke, scanând copacii îngrijorată.
Deşi ea şi Bellamy mai fuseseră la Mount Weather, Wells ştia că niciunul nu
prea credea că îl pot găsi din nou.
— Ne va găsi ea.
Se auzi un foşnet într-un copac şi, o clipă mai târziu, o siluetă se lăsă în jos dintre
crengi, aterizând tăcut în picioare.
— Bun, asta a fost cam ciudat, zise Wells cu un rânjet, când Sasha veni spre ei.
Încă nu se obişnuise cu felul în care reuşea să se camufleze în mediul
înconjurător. Parcă îşi schimba culoarea, precum şopârlele despre care citise
când era mic. Dar desigur că nu făcea asta, era ceva în felul în care respira, în
felul în care stătea nemişcată. Pur şi simplu, devenea parte din pădure. Wells o
trase în braţele lui şi îşi îngropă faţa în părul ei negru, lung, care mereu mirosea a
ploaie şi a cedru.
— Mulţumesc pentru ajutor, zise el şi îi prinse bărbia, ridicând-o pentru un sărut.
A fost uimitor.
— Înseamnă că a funcţionat? întrebă Sasha şi se trase, să-i privească pe Wells,
pe Clarke şi Bellamy.
— A funcţionat perfect, zise Wells.
— Care e planul acum? întrebă Bellamy, evident, având dureri.
Faţa lui era palidă şi respira tot mai greu.
— Vă duc la Mount Weather. Puteţi sta acolo oricât aveţi nevoie.
425
— Nu îi vom deranja? întrebă Bellamy, privind agitat de la Clarke la Sasha.
Sasha scutură din cap.
— Atâta timp cât sunteţi cu mine, va fi în regulă, îl asigură ea.
— Nu ar trebui să stăm mult, zise Wells, cu voce încordată. Odată ce îşi vor da
seama că nu mai eşti acolo, vor veni după noi.
— Bel, poţi continua să mergi? întrebă Clarke blând.
— Sunt bine, zise el, deşi îi evită privirea.
O urmară pe Sasha, care ţâşni repede şi tăcut prin pădurea tot mai întunecată.
— Sunteţi bine? îl întrebă Sasha pe Wells, când fură la câţiva metri în faţa lui
Clarke şi a lui Bellamy.
În graba de a-l elibera pe Bellamy, ei doi abia dacă avuseseră timp să vorbească
despre altceva.
— Nu ştiu.
Acela era adevărul. Totul se întâmplase foarte repede, nu avusese timp să
proceseze implicaţiile nesupunerii faţă de Rhodes şi ale părăsirii taberei. Cu
siguranţă, Wells nu avea de gând să stea deoparte şi să îl privească pe
vicecancelar cum îi executa fratele, cu sânge-rece. Dar era încă greu de închipuit
că fuseseră nevoiţi să îşi lase în urmă noul cămin, casa, comunitatea pe care o
construiseră cu mâinile lor, din nimic.
— Nu o să dureze o veşnicie. Îndată ce tatăl tău se face mai bine, va coborî cu
una dintre celelalte nave şi totul va fi în regulă.
— Nu, nu va fi. Sasha, tata e în comă şi nu sunt alte nave care să aştepte pe
acolo.
Tonul lui era dur şi amar, dar nu îi păsa. Nu era o situaţie pe care putea spera ca
să o rezolve cineva. Fusese un tâmpit să aibă încredere în Rhodes. Ar fi trebuit să
acţioneze mai devreme, înainte ca totul să scape de sub control. O altă fată s-ar fi
simţit jignită sau, mai rău, şi-ar fi cerut scuze, de parcă ar fi făcut ceva rău. Dar
Sasha doar luă mâna lui Wells şi o strânse. Era profund nedrept. Bellamy
încercase doar să-şi salveze sora. Nici măcar nu apăsase pe trăgaci, unul dintre
gardienii preţioşi ai lui Rhodes făcuse asta. În plus, tatăl lui fusese împuşcat, iar
dacă el nu credea că Bellamy trebuia să plătească pentru asta, cine era Rhodes să
hotărască altfel? De fapt, zâmbi furios, era şi tatăl lui Bellamy. Dacă Rhodes ar fi
aflat asta, probabil că ar fi făcut un anevrism. Wells nu putea nega că o asemenea
imagine îi făcea plăcere. Sasha ridică o sprânceană, evident, curioasă la ce se
gândea.
— Doar îmi imaginam ce s-ar întâmpla dacă Rhodes ar afla că eu şi Bellamy
suntem fraţi.
Sasha râse.
— Probabil că ar face un atac de cord. De fapt, ăsta ar fi cel mai bun plan. O să
426
mă întorc în tabăra voastră, o să dau vestea şi o să aştept ca Rhodes să cadă lat.
Problemă rezolvată.
Wells o strânse de mână.
— Gândirea ta tactică nu încetează să mă uimească.
Continuară să meargă, dar Wells o asculta doar pe jumătate pe Sasha, care îi
arăta caracteristici geografice. La un moment dat, Clarke începu să o piseze cu
întrebări despre diverse specii de animale, iar Wells îşi dădu seama că o făcea
mai mult ca să îl distragă pe Bellamy.
Merseră câteva ore. În cele din urmă, Sasha arătă spre o ridicătură mică, atât de
discretă, că singuri nici n-ar fi observat-o.
— Acolo! zise ea.
O urmară, mergând cu grijă printre crengi. Wells simţi cum terenul de sub ei
coboară încet şi îşi ajustă ritmul, să nu se rostogolească. Luară o curbă, iar lui
Wells i se tăie respiraţia, când văzu imaginea ce se întindea în faţa lui. La poalele
dealului, într-o vale largă, era un întreg oraş, exact ca acelea despre care citise
toată viaţa. Exact cum îşi imaginase că va construi unul, împreună cu cei o sută.
Nu văzuse niciodată ceva atât de impresionant, de când ajunsese pe planetă, nici
măcar copacii fără sfârşit, care se întindeau la orizont, nici lacul sau cerul. Natura
era frumoasă într-un fel pe care nici nu şi-l imaginase, dar… aceea era viaţă.
Peste tot erau semne de vitalitate şi de energie: ferestre luminate, cu umbrele
familiilor înăuntru; animale tropăind; fum ieşind dintr-o grămadă de hornuri,
într-un dans sincronizat spre cer; roabe rezemate pe-o parte, de parcă tocmai
fuseseră lăsate acolo; mingi şi jucării odihnindu-se, cu ecoul râsetelor copiilor
plutind în jurul lor. Wells dădu drumul unui hohot de uimire. Clarke se întoarse
spre el zâmbind.
— Super, nu?
Clarke se bucura că era acolo, să împartă împreună acel moment. Ea era singurul
om din sistemul solar care ştia cât de mult însemna pentru el.
— E spectaculos!
Sasha îşi strecură mâna în a lui şi îl strânse.
— Să mergem!
Îi conduse în jos, pe drumul prăfuit care ducea spre mijlocul oraşului. Wells
inspiră mirosul de carne prăjită şi încă ceva mai uşor şi mai dulceag, oare cineva
cocea pâine?
Sasha se opri în faţa uşii ultimei case dintr-un şir şi intră fără să bată. Păşiră într-
o cameră luminată de o lampă mică şi de un foc ce pâlpâia. Primul lucru pe care
îl observă Wells fu tabloul imens în ulei de pe un perete, reprezentând cerul plin
cu stele. Pe navă, aşa ceva s-ar fi aflat în spatele unei vitrine securizate, poate
chiar înăuntrul unei camere fără oxigen. Aici, atârna simplu, la doar câţiva metri
427
de focul din care săreau scântei. Totuşi, Wells îşi dădu seama că, într-un anume
fel, lumina focului îi conferea mai multă frumuseţe decât ar fi putut vreodată
luminile fluorescente reci, de pe Phoenix.
Îşi mută privirea de la tablou şi îşi întoarse atenţia spre bărbatul cu barbă căruntă,
care tocmai se ridicase să îi salute. Stătea lângă o masă de lemn plină cu
electronice. Pe multe dintre ele Wells nu le recunoscu. Singurul obiect care îi
părea cât de cât familiar era un laptop vechi, care fusese prins pe un imens panou
solar, şi nu tocmai bine.
— Bună, tată! zise Sasha şi înaintă să îi pupe obrazul. Ţi-i aminteşti pe Clarke şi
pe Bellamy, nu?
Bărbatul ridică o sprânceană stufoasă.
— Cum aş putea să-i uit?
Se întoarse spre musafirii lui şi aprobă din cap.
— Bine aţi revenit!
— Mulţumim, zise Bellamy, uşor timid. Scuze că tot apar neinvitat.
Tatăl Sashei se uită la braţul lui bandajat.
— Cumva, cred că nu e doar vina ta, deşi pari să ai un talent special să dai de
belele.
— Adevărat talent, zise Clarke şi întinse braţul. Mă bucur să vă revăd, domnule
Walgrove!
— Tată, el e Wells.
Sasha prinse privirea lui Wells pentru o clipă scurtă, uitându-se le el încurajator.
— Îmi pare bine să vă cunosc, domnule!
Înaintă şi întinse mâna.
— Şi mie îmi pare bine să te cunosc, Wells!
Tatăl Sashei îi strânse mâna ferm.
— Spune-mi Max.
Max se întoarse spre Bellamy.
— Unde e sora ta?
Rosti cuvântul relaxat, fără să-şi strâmbe buzele a dispreţ, cum ar fi făcut
Rhodes. În lumea aceea, să ai un frate nu însemna că familia ta era anormală.
— Nu a venit cu noi, îi zise Bellamy lui Max, încercând să îşi păstreze vocea
calmă, în timp ce îi arunca lui Clarke o privire neliniştită.
Sasha îi conduse din nou afară şi le spuse că aveau doar o baracă goală, cu un
singur pat. Wells zise repede că Bellamy ar trebui să o ia şi o ajută pe Clarke să îl
ducă acolo, în timp ce Sasha alergă să îi aducă lui Clarke nişte materiale sanitare.
Odată ce Bellamy şi Clarke ajunseră în siguranţă înăuntru, Sasha luă mâna lui
Wells şi îşi împleti degetele cu ale lui.
— Deci… încotro? Poţi să dormi pe podeaua din casa tatei sau, dacă nu te
428
deranjează frigul, pot să te duc în locul meu preferat.
— Hmmm, zise el, prefăcându-se că ar cântări opţiunile. Deşi să dorm la câţiva
metri de tatăl tău sună uimitor, va trebui să aleg varianta B.
Sasha zâmbi şi îl conduse prin micul oraş, apoi spre un pâlc de copaci dintre
barăci şi dealul care ducea spre Mount Weather.
— Sper să îl pot găsi pe întuneric, zise ea şi îşi trecu mâna peste trunchiul unuia
dintre copacii mai mari.
— Să găseşti ce?
— Asta.
Vocea Sashei era triumfătoare. În lumina slabă, Wells mai mult ghici un fel de
scară făcută din frânghie.
— Urmează-mă!
Tăcută, Sasha urcă în copac şi dispăru printre crengi, înainte să îl strige pe Wells.
— Vino, moşmonditule!
Wells se prinse de frânghie ezitant. Arăta de parcă abia îi suporta greutatea, dar
nu avea de gând să pară laş în faţa Sashei. Trase aer în piept, îşi băgă piciorul în
prima treaptă şi, ţinându-se de copac, făcu un pas mare. Se legănă dintr-o parte în
alta, dar reuşi să continue să urce, tresărind uşor când frânghia îi tăie mâna. Fără
să se uite în jos, urcă scara şi, în cele din urmă, o văzu pe Sasha că se opreşte pe
o mică platformă din lemn prinsă între crengi.
— Îţi place? întrebă ea şi zâmbi, de parcă tocmai îl invitase în cel mai grozav
palat.
Cu grijă, se desprinse de scară şi se trase lângă ea.
— Îmi place, zise el, cu un zâmbet. Tu l-ai făcut?
— Eram destul de mică, aşa că m-a ajutat tata.
— Şi nu se supără dacă petrecem noaptea aici?
— Wells, tata conduce întreaga noastră societate. E un pic prea ocupat să îi pese
unde dorm.
Wells pufni.
— Niciun tată nu e atât de ocupat.
— E în regulă. Deşi, cu siguranţă, putem merge înapoi, dacă asta te face să te
simţi mai confortabil.
Drept răspuns, Wells puse un braţ în jurul ei şi o trase mai aproape.
— De fapt, sunt destul de confortabil aici.
Ea zâmbi şi îl sărută scurt.
— Bine.
— Mi-a fost dor de tine în ultimele zile, zise Wells, în timp ce se lăsă pe
platforma din lemn şi o trase după el.
— Şi mie mi-a fost dor de tine.
429
Vocea ei era înfundată, pentru că o strângea la pieptul lui.
— Mulţumesc… pentru tot. Nu am avut intenţia să te implic în toate astea, cu
atât mai puţin să-i deranjez pe oamenii tăi.
Sasha se ridică încet şi îl privi. Îşi trecu mâna peste faţa lui, apoi prin păr.
— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, Wells. Vreau să te ţin în siguranţă, ştii.
— Ştiu.
Îi luă mâna şi i-o sărută.
— Deci, zise şi se uită în jur, pare un loc drăguţ în care să dormim.
— Eşti obosit?
— Extenuat, răspunse el şi îşi puse braţele în jurul ei, apoi o trase pentru un alt
sărut. Tu?
— Poate nu chiar atât de obosită.
Îl sărută din nou, iar restul lumii dispăru. Acolo nu erau nou-veniţi. Nici
pământeni. Nici Rhodes. Doar Sasha. Doar respiraţiile lor. Doar buzele lor.
Brusc, tabăra părea la ani-lumină distanţă, la fel de îndepărtată cum păruse
Pământul, de pe Colonie.
— Mă faci să mă simt nebun de-a binelea. Ştii asta, nu? îi şopti Wells şi îşi trecu
mâna în jos, pe spatele ei.
— De ce? Pentru că te seduc într-un copac?
— Pentru că, indiferent ce altceva se întâmplă, când sunt cu tine, sunt perfect
fericit. E o nebunie să schimb vitezele atât de repede.
Wells îi puse mâna pe obraz.
— Eşti ca un drog.
Sasha zâmbi.
— Cred că trebuie să mai lucrezi la complimente, băiete din spaţiu.
— Niciodată nu am fost foarte bun la cuvinte. Mă pricep mult mai bine să arăt ce
vreau să spun.
— Chiar aşa?
Sasha tresări, când el îşi puse cealaltă mână pe abdomenul ei.
— Cred că va trebui să te cred pe cuvânt.
Wells îşi coborî degetele un pic mai mult, iar ea se înfioră.
— Bine, acum, tu eşti cel care mă înnebuneşte.
— Bun, îi şopti Wells la ureche, gândindu-se că pe Pământ lucrurile nu erau
chiar atât de rele cum se temuse.
Atâta timp cât o avea pe Sasha, mereu se va simţi acolo ca acasă.

430
 15. GLASS
Glass se uită în jur şi se simţi cu adevărat uimită, pentru prima dată de când
pusese piciorul jos. Lumina filtrată printre copaci umplea pământul de puncte
aurii, de parcă erau mii de pietre preţioase mici. Aşa trebuia să arate Pământul,
liniştit, frumos şi plin de minuni.
Luke îi luă mâna, să o sprijine, în timp ce coborau panta abruptă. Jos era un râu
îngust, cu apa perfect limpede, cu excepţia frunzelor roşii şi galbene, care dansau
pe ea. Când ajunseră la el, Glass ezită şi se întoarse dintr-o parte în alta, în timp
ce scana malul după cel mai bun loc de traversat. Dar, când făcu un pas ezitant
spre margine, Luke o prinse cu braţul sănătos şi traversară râul, cu un salt uşor,
în ciuda faptului că amândoi cărau lucruri grele.
Când ajunseră pe partea cealaltă, Luke o lăsă jos cu grijă, apoi o luă din nou de
mână şi continuară. La început, vorbiseră aproape tot timpul, exclamând şi
arătând spre diverşi copaci şi semne de viaţă animală. Dar după un timp tăcură,
prea copleşiţi de frumuseţea din jur, ca să caute cuvintele potrivite care să o
descrie. Lui Glass îi plăcea mai mult aşa. Îi plăcea să privească faţa lui Luke
luminată, de câte ori privirea lui cădea pe o nouă minune.
Dură câteva ore până când ritmul inimii lui Glass se potoli, după plecarea din
tabără. La început, liniştea o speriase. Fiecare trosnet de surcea sau chiar foşnetul
frunzelor părea un bubuit în urechile ei şi o făcea să sară cât colo. Ştia că era
doar o chestiune de timp, până când Rhodes îşi va da seama că nu mai erau acolo
şi va trimite un echipaj să îi caute.
Însă după câteva ore, stresul dispăru şi începu să savureze liniştea, libertatea de a
fi complet singură cu Luke. Lui Glass nu-i venea să creadă că se gândiseră
vreodată să rămână în tabără. Aerul mirosea a frunze umede şi a coajă de copac.
Era un vârtej de experienţe senzoriale, pe care Glass nu le cunoscuse până atunci.
Nu-şi imaginase cât de strălucitoare şi de saturate puteau fi culorile pe Pământ,
cât de dulce era aerul sau că mirosurile vor concura pentru atenţia ei.
Merseră mult prin noapte şi dormiră câteva ore, înainte să pornească din nou,
nerăbdători să pună o distanţă cât mai mare între ei şi Rhodes, înainte ca
vicecancelarul să-i caute. La fiecare jumătate de oră, Luke se oprea, scotea din
buzunar o busolă şi o punea pe jos, să se asigure că se îndreptau tot spre nord.
Sasha îi spusese că facţiunea pământenilor, cea violentă, revendicase o zonă
vastă de la sud de tabăra coloniştilor. Nu era ceva sigur, dar, dacă se îndreptau
spre nord, cel puţin nu se duceau direct în calea inamicului.
Copacii erau mai deşi şi formau un acoperiş de frunze atât de dens, că aproape
nu mai vedeau cerul. Dar lumina gălbuie ce pătrundea printre crengi şi aerul care
431
se răcorea rapid le spuneau că ziua era pe sfârşite.
— Cred că am reuşit, zise Glass istovită.
Teama şi adrenalina care o ţinuseră în mişcare cu o zi înainte se estompaseră,
înlocuite de oboseală.
— Nu trimit pe nimeni după noi, nu?
— Se pare că nu, zise Luke, cu un oftat.
Se întinse şi luă rucsacul de pe umărul ei.
— Hai să ne odihnim un pic.
Lăsară jos bagajele şi se îndreptară spre un copac imens acoperit cu muşchi, ale
cărui rădăcini uriaşe ieşeau răsucite din pământ. Luke ridică braţele deasupra
capului şi se întinse, înainte să se lase în jos, pe o rădăcină.
— Vino aici, zise, apoi o apucă pe Glass de mână şi o trase în braţe.
Glass râse şi îi puse mâna pe piept.
— Avem toată planeta pentru noi, iar tu vrei să stăm pe acelaşi loc amândoi.
— Nu avem toată planeta, imperialistă mică, spuse el şi îşi răsuci în jurul
degetului o şuviţă din părul ei. Trebuie să lăsăm un pic de loc pentru pământeni.
— Oh, corect.
Glass aprobă, cu prefăcută gravitate.
— În cazul ăsta, ar fi mai bine să economisim spaţiu.
Zâmbi şi îşi puse piciorul peste al lui, astfel că erau faţă în faţă.
— Bun plan, zise el şi o prinse de talie, micşorând distanţa.
O sărută blând pe buze, apoi îşi duse gura în jos spre bărbie şi spre gât. Glass
scoase un mic oftat, iar Luke zâmbi. Îi sărută locul unde bărbia i se unea cu gâtul
şi îşi înălţă capul, să-i şoptească la ureche.
— E bine să fii altruist, nu?
— Are unele avantaje, gâfâi Glass şi îşi trecu mâna în jos, pe spatele lui.
Faptul că erau serioşi le dădea o senzaţie incredibilă, fiind singuri. Pe navă
fuseseră mii de oameni îngrămădiţi într-un spaţiu proiectat iniţial pentru câteva
sute. Mereu existau urechi care ascultau, ochi care priveau şi trupuri care se
atingeau. Oamenii ştiau cum te cheamă, îţi cunoşteau familia şi ştiau tot ce
făceai. Dar aici nu era nimeni care să-i vadă. Nici să-i judece.
— Oh, uite! zise Glass şi arătă peste umărul lui Luke, spre un pâlc de flori mici
roz, pe care nu le observase până atunci.
El se răsuci şi întinse braţul să ia una. Dar chiar când să o atingă îşi trase mâna şi
o lăsă să cadă pe lângă corp.
— Nu cred că ar trebui să o rup, zise el şi se întoarse spre Glass, cu o expresie
timidă pe faţă.
— De acord.
Glass zâmbi şi îi puse mâna la ceafă, aducându-i buzele înapoi pe ale sale.
432
— Păcat, totuşi! murmură Luke. Ar fi arătat frumos în părul tău.
— Mai bine doar să ne imaginăm.
Luke o sărută din nou, apoi îşi strecură braţul sub al ei şi se ridică, cu tot cu ea.
— Luke! râse ea. Ce faci?
El înaintă câţiva paşi şi, fără o vorbă, o puse jos şi o întinse blând pe nişte flori.
Respiraţia lui Glass se acceleră, privindu-l pe Luke cum îngenunchează lângă ea.
Aerul jucăuş de pe faţa lui dispăruse, înlocuit de ceva apropiat de veneraţie. Luke
se aplecă şi îşi trecu degetele prin părul ei, răsfirându-l peste florile roz. Inima lui
Glass bătea cu putere, dar se forţă să rămână nemişcată, când Luke se aplecă să o
sărute, folosindu-şi mâna să îşi sprijine greutatea. Ea îşi întredeschise uşor
buzele, apoi întinse braţele, să îl tragă mai aproape. Respiră adânc, savurând
combinaţia îmbătătoare de flori, aer de pădure şi Luke.
— Ar trebui să ne continuăm drumul, zise Luke, în cele din urmă, privind cerul
care se întuneca. Va trebui să găsim un loc unde să stăm peste noapte.
Glass scoase un oftat lung, de plăcere.
— Nu putem să rămânem aici pentru totdeauna?
— Aş vrea. Dar nu suntem în siguranţă aici, pe întuneric. Ar trebui să găsim un
loc mai ferit.
Porniră la drum cu energie sporită şi merseră câteva ore, timp în care cerul trecu
de la purpuriu la negru profund, catifelat. Luna era atât de strălucitoare că
acoperea aproape toate stelele şi picta umbre ciudat de frumoase pe iarba din
pădure. Era atât de frumos, încât pe Glass o durea sufletul, fiecare nouă minune
îi amintea cât de mult îi lipsea mama ei, cât de multe nu apucase să vadă.
Luke se opri brusc şi întinse mâna, să o oprească. Înălţă capul şi ascultă, deşi
Glass nu auzea nimic. După o clipă, Luke şopti:
— Vezi?
La început, tot ce zări Glass era o zonă umbroasă, cu copaci, dar apoi o zări: era
o clădire micuţă. Chiar acolo, în mijlocul pustiului.
— Ce e aici? întrebă ea, brusc, neliniştită că ajunseseră undeva unde nu trebuiau
să fie.
— Pare o baracă, zise Luke şi o strânse mai tare de mână, în timp ce o conducea
înainte, păşind încet şi tăcut.
Se mişcară într-un cerc larg, înainte să se apropie dintr-o parte. Nu era o baracă;
era o căsuţă din piatră, intactă. Părţile laterale erau acoperite cu viţă-de-vie şi
muşchi, dar era evident că pereţii erau rezistenţi. Se opriră la câteva picioare de
ea. O briză bruscă trecu printre copaci, apoi se opri. Atât Luke, cât şi Glass îşi
ţineau respiraţia, aşteptând vreun semn de viaţă, dar nu văzură nimic.
Luke păşi spre uşă, îşi lipi urechea de ea pentru o clipă, apoi o împinse şi intră,
înainte să-i facă semn lui Glass să îl urmeze. Ea trase aer în piept, îşi aranjă
433
rucsacul şi trecu peste prag. Prin geamurile crăpate şi acoperite de praf intra
suficientă lumină să vadă neclintirea dinăuntru.
— O! murmură Glass, pe jumătate surprinsă, pe jumătate cu regret.
Parcă cei care locuiseră acolo ieşiseră pentru un moment, dar nu se întorseseră
niciodată. În colţul îndepărtat era un pat mic. Lângă el, cutii din lemn suprapuse
formau un dulap. Privirea lui Glass trecu peste spaţiul îngust. Vizavi de pat era o
bucătărie ale cărei dimensiuni păreau pentru o familie de păpuşi. Oale şi tigăi
atârnau pe perete. O măsuţă din lemn cu un picior mai scurt aştepta lângă
şemineul rece ca cineva să se aşeze la ea. O chiuvetă era pusă pe un perete din
partea cealaltă, cu vase curate pe o margine. Casa părea pustie, de parcă aştepta
de mult timp ca familia ei să se întoarcă.
Glass se duse la masă şi îşi trecu mâna peste suprafaţa aspră. Mâna i se umplu de
praf. Se întoarse spre Luke.
— Putem sta aici? întrebă ea, speriată că ar putea fi prea frumos să fie adevărat.
Luke aprobă.
— Cred că da. Pare abandonată şi, evident, e mai sigur decât să stăm afară.
— Bun, zise Glass privind în jur, recunoscătoare pentru norocul lor şi pentru
şansa de a risipi senzaţia de singurătate de acolo, care atârna mai greu decât
praful.
Îşi lăsă rucsacul jos şi se întinse după mâna lui Luke.
— Bun venit acasă! zise ea şi se ridică pe vârfuri, să îl sărute pe obraz.
El zâmbi.
— Bun venit acasă!
Se întoarseră afară, să caute lemne de foc şi orice provizii ar fi putut găsi. În
spatele casei era un şopron din lemn pe jumătate prăbuşit, dar singura unealtă pe
care o găsiră fu o lopată diformă, ruginită de tot. Din fericire, erau suficiente
crengi uscate pe jos, astfel că nu aveau nevoie de topor, cel puţin deocamdată.
Sunetul slab al unei ape curgătoare se auzea din întuneric. Glass îl luă de mână
pe Luke şi îl trase spre sunet. Casa era înconjurată de copaci, din trei părţi, iar în
spate era o pantă ce ducea în jos, spre un râu.
— Uite! zise Luke şi arătă spre o bucată de lemn crestată, care ieşea din apă. Se
pare că voiau să construiască ceva pe râu. Mă întreb ce.
O strânse mai tare de mână şi o conduse mai aproape, atenţi pe unde calcă, în
întuneric.
— Aia e…
Vocea lui se stinse, în timp ce arăta spre o umbră cu formă ciudată, o combinaţie
neobişnuită de margini ascuţite şi linii curbe.
— E o barcă, nu? zise Glass şi se apropie câţiva paşi, să îşi treacă un deget peste
ea.
434
Era rece, aproape ca metalul, dar altfel. Cândva fusese albă, dar cea mai mare
parte din vopsea se cojise lăsând loc unor pete mari de rugină. Se uită înăuntru şi
pe fund văzu ceea ce trebuia să fie o vâslă.
— Crezi că mai funcţionează?
Luke o înconjură, uitându-se la ea.
— Nu pare să aibă motor, doar vâsla. Presupun că asta înseamnă că, dacă mai
pluteşte, funcţionează.
Se întoarse spre Glass şi zâmbi.
— Poate când încheietura mea va fi mai bine o să încercăm.
— Ei bine, eu am două încheieturi bune. Doar dacă nu crezi că nu mă pricep.
— Ştii că nu există ceva ce aş crede că nu poţi să faci, mica mea mergătoare prin
spaţiu. M-am gândit doar că ar fi romantic să te scot la o plimbare cu barca.
Glass se rezemă de el şi se cuibări la pieptul lui.
— Sună minunat!
Rămaseră aşa o clipă, privind cum lumina lunii se unduieşte pe apă, apoi se
întoarseră în casă. Folosind chibriturile luate din tabără, Luke construi un mic
foc în şemineu, cât Glass scoase puţinele lor provizii de mâncare. Niciunul nu se
simţise în stare să ia mai mult decât le era necesar pentru câteva zile.
— Ce nebunie! zise ea şi îi întinse o bucată de fruct uscat. Parcă e dintr-un basm.
O căsuţă în pădure.
Luke luă o înghiţitură de apă din bidonul lui, apoi i-l întinse lui Glass.
— Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu cei care locuiau aici, dacă au încercat să
scape de Cataclism sau au fost evacuaţi.
Se uită în jur.
— Par să fi plecat în grabă.
Era o notă tristă în vocea lui, care spunea că se gândea la acelaşi lucru.
— Ştiu, casa parcă păstrează amintirea lor.
Cum ei crescuseră pe navă, să creadă în fantome li se păruse cel mai prostesc
lucru din lume. Dar acolo, pe Pământ, în casa aceea, Glass începea să înţeleagă
cum putea cineva să creadă într-o prezenţă nevăzută.
— Ei bine, atunci e responsabilitatea noastră să le înlocuim cu nişte amintiri
fericite, zise Luke, cu un zâmbet.
Se trase mai aproape şi îşi puse braţul în jurul ei.
— Nu ţi-e cald în faţa focului? Nu vrei să îţi dai jos geaca?
Glass zâmbi, când el îi descheie geaca. Închise ochii, în timp ce începu să o
sărute, blând la început, apoi mai energic. Dar pe cât de mult îşi dorea să se
piardă în atingerile lui, nu reuşea să scape de gândul enervant care creştea în
mintea ei. Luke se înşela. Nu puteai să înlocuieşti amintirile triste cu unele
fericite.
435
Aşa era când te durea sufletul. Nu puteai să ştergi durerea. O purtai cu tine
mereu.

Respiraţia ritmică a lui Luke era ca un cântec de leagăn. Capul lui Glass se ridica
şi cobora pe pieptul lui în timp ce el inspira, expira. Mereu îi invidiase abilitatea
de a adormi instant, somnul unui inocent, zicea mama ei. Mintea lui Glass se
învârtea prea repede ca să doarmă. Îşi dorea să poată savura momentul, să se
bucure de magia de a sta întinsă lângă Luke, dar abia reuşea să-l privească fără să
simtă un spasm dureros în piept. Nu mai aveau mult. În scurt timp, va trebui să îi
pună capăt, înainte ca el să descopere secretul care avea să îi ucidă pe amândoi.
Lacrimile ţâşniră din ochii lui Glass şi fu recunoscătoare că Luke nu putea să îi
vadă faţa. El nu ştia că viitorul lor împreună însemna doar durere şi suferinţă.
Inspiră adânc de câteva ori, încercând să-şi revină.
— Eşti bine, scumpo? mormăi Luke, cu voce somnoroasă.
— Da, şopti ea.
Întinse braţul şi, fără să deschidă ochii, o trase mai aproape de el şi o sărută pe
creştet.
— Te iubesc!
— Şi eu te iubesc, reuşi ea să spună, înainte ca vocea să i se stingă.
După câteva clipe, îşi dădu seama, după ritmul respiraţiei, că Luke adormise din
nou. Îi luă mâna şi i-o puse blând pe abdomen, lăsând căldura lui să-i pătrundă
prin piele. Îi privi faţa, în timp ce dormea. Mereu arăta ca un băieţel când se
odihnea, cu genele lungi care, practic, îi atingeau obrajii. Dacă ar fi putut să-i
spună despre copilul lor care creştea în ea chiar atunci.
Dar el nu trebuia să afle vreodată. Dat fiind că avea şaptesprezece ani, Glass avea
o mică şansă de a fi iertată pentru că încălcase Doctrina Gaia, dar Luke, având
nouăsprezece ani, ar fi fost aruncat în spaţiu, executat, după un proces
superficial. Va trebui să îl părăsească, să rupă orice contact cu el, astfel încât
Consiliul să nu poată face legătura între ei.
— Îmi pare rău, şopti Glass, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, întrebându-
se pentru care dintre ei o durea sufletul mai mult.

Luke oftă în somn. Glass îşi schimbă poziţia şi îi atinse obrazul cu mâna,
dorindu-şi să-i poată spune la ce se gândea. În haosul fugii lor de pe Colonie şi
cu trauma prăbuşirii pe Pământ, nu avuseseră timp deloc să vorbească despre
cearta dezastruoasă de pe navă. Sau poate că Luke prefera să nu vorbească.
Glass încercase să-şi ascundă sarcina, dar în cele din urmă fusese descoperită.
Încălcarea regulilor stricte privind controlul populaţiei de pe navă era una dintre
cele mai grave infracţiuni şi, chiar după ce suferise o pierdere de sarcină, tot
436
fusese nevoită să îl înfrunte pe cancelar. Când el insistase ca Glass să dezvăluie
numele tatălui, se panicase şi minţise. În loc de numele lui Luke, le dăduse
numele colegului său de apartament, Carter, un băiat mai mare, manipulator şi
periculos, care încercase să o violeze pe Glass, când Luke nu fusese acasă.
Dar, deşi Carter fusese un adevărat nemernic, nu meritase să moară. Şi exact asta
se întâmplase. Cancelarul o crezuse pe Glass şi o condamnase, minoră fiind, apoi
ordonase executarea lui Carter. Glass nu avea să uite niciodată expresia de furie
şi dezgust de pe faţa lui Luke, când descoperise adevărul. Şi, cu toate că o
iertase, Glass se temea că distrusese ceva ce nu mai putea repara complet
niciodată: încrederea lui Luke.
El oftă din nou şi, fără să deschidă ochii, o trase mai aproape. Ea zâmbi şi lăsă
bătăile liniştitoare ale inimii lui să-i alunge gândurile. Venirea pe Pământ era
ocazia să o ia de la capăt, să lase ororile trecutului în urmă.
Glass închise ochii şi era pe cale să adoarmă, când un zgomot puternic o trezi.
Toate simţurile îi erau în alertă, se ridică în fund şi privi în jur. Baraca era goală.
Visase? Reluă totul în gând, nu fusese chiar un vuiet şi nici chiar o voce. Fusese
altceva, ca o chemare, un semnal, dar nu în cuvinte. Doar o… formă de
comunicare, cumva. Între ce fel de creaturi habar n-avea. Tabăra era la distanţă
de mai multe mile şi nu văzuseră alte semne de civilizaţie. Erau complet singuri.
Probabil, era doar sunetul vântului pe acoperiş sau aşa ceva. Nu avea de ce să îşi
facă griji.
Se întinse la loc, se lipi de corpul cald şi relaxat al lui Luke şi, în cele din urmă,
adormi.

437
 16. BELLAMY
Bellamy nu era obişnuit să stea degeaba, să nu facă nimic. Nu-i plăcea să se
simtă neputincios. Inutil. Era obişnuit să lupte pentru lucrurile de care avea
nevoie: mâncare, siguranţă, sora lui, viaţa în sine, iar dacă trebuia să depindă de
alţii o lua razna. Totuşi, aceeaşi tendinţă fusese cea care îl băgase în bucluc.
Dacă nu s-ar fi agitat atâta să urce pe nava aceea cu Octavia, cancelarul – tatăl
lui – nu ar fi fost împuşcat. Iar după câteva săptămâni ar fi coborât şi el, cu al
doilea val de colonişti, în calitate de cetăţean, nu ca un condamnat.
Stătea pe o bancă din lemn, în zona verde, o mică porţiune cu iarbă, în mijlocul
orăşelului Sashei şi al lui Max. Se uita la un grup de copii aflaţi în drum spre
clădirea şcolii. Trei băieţi se loveau unii pe alţii în umeri. Îi auzea cum se
tachinau. Unul dintre ei o luă la fugă, iar ceilalţi doi porniră după el, râzând. Un
băiat mai mare şi o fată se ţineau de mâini şi nu se îndurau să-şi ia la revedere, îşi
şopteau o glumă ştiută doar de ei şi împărţeau un sărut care îi făcu să roşească.
Şi totuşi nu ştiuse că oxigenul de pe Colonie se termina şi că fuseseră la câteva
săptămâni de o evacuare de urgenţă. Nu că un nimeni de nouăsprezece ani, de pe
Walden, ar fi primit un loc în faţă la îmbarcare. Faptul că îşi forţase plecarea spre
Pământ fusese o decizie corectă. Reuşise să stea cu ochii pe Octavia. Şi
cunoscuse o fată frumoasă, puternică şi intimidant de deşteaptă, care îl făcea să
înceapă şi să încheie fiecare zi cu acelaşi zâmbet nătâng pe faţă. Asta, când nu-l
scotea din minţi de tot.
Îşi înălţă capul şi se uită în jur după Clarke, care fusese chemată să examineze
braţul fracturat al unui copil. În alte circumstanţe, să locuiască în acel oraş ar fi
fost în regulă. Era curat şi liniştit. Toţi aveau unde să stea, suficientă mâncare şi
nu existau gardieni care să se învârtă pe-acolo, cu ochii pe mişcările tuturor.
Evident, tatăl Sashei conducea, dar nu era ca Rhodes şi nici precum cancelarul.
Îşi asculta atent consilierii şi, din cât îşi dădea seama Bellamy, cele mai
importante decizii erau supuse la vot. În plus, nimeni nu se gândea că era ciudat
că el avea o soră, toţi aveau fraţi, şi încă mulţi.
Totuşi, liniştea părea de rău augur, în lumina ultimelor întâmplări. Dacă Rhodes
venea după ei? Dacă Bellamy transforma, fără să vrea, liniştita aşezare a
pământenilor într-un fel de zonă de război? Nu şi-ar ierta-o niciodată, dacă
oameni nevinovaţi ar fi răniţi din cauza lui.
Bellamy îşi legăna piciorul, nervos. Avea un nod în stomac de când sosiseră, cu
trei zile în urmă. Nu ştia ce să facă. Max, Sasha şi oamenii lor voiau ca el să
rămână acolo. Voiau să îl protejeze. Şi nu era chiar rău să stea sub un acoperiş
adevărat şi cu mâncare bună, pe care nu trebuia să o vâneze, să o ucidă şi să o
438
jupoaie. Bellamy nu putea nega: o mică parte tânjea după o viaţă simplă ca
aceea. Voia ca Rhodes să uite de el, voia ca trecutul lui să dispară, ca viaţa lui să
fie la fel de uşoară ca a copiilor de acolo.
Scană linia copacilor şi drumul care ducea în oraş, căutând semnele intruşilor.
Nimic. Abia reuşise să doarmă, de când ajunseseră. Fusese prea ocupat să
ciulească urechile în liniştea nopţii, să asculte sunetele paşilor ce se apropiau,
foşnetul frunzelor, care i-ar fi spus dacă ar fi fost pe cale să fie atacaţi, dacă ar fi
fost pe cale să fie ridicat.
Nu se putea trăi aşa. Aşteptarea şi frica îl copleşeau şi până şi acea mică aşezare
începea să îi pară o închisoare. De când era pe Pământ, Bellamy se obişnuise să
petreacă mai multe ore din zi în pădure, singur. Închis în acel orăşel era mai bine
decât într-o navă din spaţiu, dar totuşi.
Cu un oftat, se rezemă de bancă şi privi întinderea albastră de deasupra. Ce naiba
o să facă toată ziua? Nu putea vâna; nu putea nici să hoinărească de capul lui.
Copiii erau la şcoală, aşa că nu putea să bată mingea cu ei. Toţi aveau câte ceva
de făcut. Se uită în jur la oamenii ocupaţi cu treburile lor – construiau, reparau,
spălau, îngrijeau animalele şi aşa mai departe. Şi toţi erau atât de amabili; îl
făceau să se simtă oarecum incomod. Fiecare persoană care trecea îi ura o zi
bună. Nu ştia ce să spună sau ce să facă, trebuia să zâmbească? Să salute? Sau
doar să dea din cap?
Cel puţin ştia că Octavia era bine. Sasha se întorsese în tabără de două ori, să o
verifice de la distanţă, şi îi trimisese Octaviei un mesaj prin care o anunţa că
Bellamy era în siguranţă. Nu se ştia din ce motiv, dar Rhodes alesese să nu se
răzbune pe Octavia, cel puţin deocamdată. Totuşi, nu putea să stea departe de ea
la infinit. Şi nu putea să se bazeze mult timp pe bunăvoinţa lui Rhodes, dacă
despre asta era vorba.
— Bună dimineaţa!
Max se apropiase fără ca Bellamy să observe.
— Bună dimineaţa! răspunse el, bucuros că era scos din gândurile lui triste.
— Pot să stau cu tine?
— Sigur.
Bellamy se dădu într-o parte, iar Max se lăsă pe bancă, lângă el. Dintr-o cană
metalică, pe care o ţinea în mână, ieşeau aburi. Rămaseră tăcuţi un moment lung,
privindu-l pe ultimul copil care întârziase la şcoală.
— Ce-ţi face umărul?
— Mai bine. Mulţumesc că i-ai dat lui Clarke toate chestiile alea. Ştiu că sunt
destul de valoroase, iar voi aţi făcut deja foarte mult pentru noi.
Se opri, întrebându-se dacă era onorabil sau prostesc să îi împărtăşească
îngrijorările legate de rămânerea lui acolo.
439
— Nu cred că e o idee bună să rămân aici, totuşi.
— Unde plănuieşti să mergi?
Max nu părea surprins, iar Bellamy aprecie că nu îl judeca.
— Nu m-am gândit încă la asta. Tot ce ştiu e că nu pot să stau aici şi să aştept să
vină după mine şi nici nu pot risca să fie cineva rănit din cauza mea.
— Înţeleg ce simţi, ştiind că există oameni care îţi vor răul. Dar ei nu au dreptul
să îţi ia viaţa, Bellamy. Nimeni nu are.
Max se opri.
— Şi nimeni de aici nu face nimic din ce nu ar vrea să facă. Adevărul e că nu eşti
în siguranţă nicăieri acolo, afară, continuă Max, arătând cu capul spre pădure.
Există pericole mai mari decât Rhodes. Nu sunt sigur ce ai aflat despre ceilalţi.
Max ridică sprâncenele.
— Cei din grupul nostru care ne-au părăsit.
— Nu mult.
Ultima dată când fusese acolo, când venise să o salveze pe Octavia, Bellamy
auzise povestea coloniştilor care coborâseră de pe navă cu mult înainte de
venirea celor o sută. Pământenii îi luaseră la ei, împărţiseră mâncarea, dar nu
toată lumea fusese bucuroasă de primirea străinilor, mai ales că aceia erau
urmaşii celor care fugiseră de pe Pământul aflat pe moarte, lăsându-i pe ceilalţi
să moară.
Cele două grupuri făcuseră o pace precară, dar apoi se întâmplase ceva. Un copil
pământean murise şi izbucnise haosul. Exista o facţiune formată din oamenii lui
Max, care dădea vina pe colonişti şi pe Max pentru că îi lăsase pe străini în casa
lor. Ei cereau pedepsirea lor, iar când el refuzase să îi ucidă pe colonişti, se
despărţiseră şi plecaseră să trăiască pe cont propriu, ieşind de sub autoritatea sa.
Cea mai nebunească parte a întregii poveşti era că părinţii lui Clarke – despre
care ea crezuse că erau morţi, condamnaţi să plutească în spaţiu – se aflaseră în
primul val de colonişti. Ei fuseseră exilaţi împreună cu alţii, după moartea
copilului.
Max mai luă o înghiţitură din cană.
— Am crescut cu ei. Ne-am crescut împreună copiii, credeam că îi cunosc.
Se opri o clipă, de parcă ar fi lăsat amintirile să i se deruleze în minte, înainte să
continue.
— Dar au devenit de nerecunoscut. Au devenit obsedaţi de violenţă şi pretind cât
mai mult pământ pentru ei. Sunt furioşi şi nu au nimic de pierdut. Ceea ce îi face
foarte, foarte periculoşi.
— Ce vor? întrebă Bellamy, fără să fie sigur că voia să ştie răspunsul.
— Aş vrea să ştiu.
Max oftă şi îşi trecu mâna prin barba gri.
440
— Răzbunare? Putere? Ce îşi doreau şi nu aveau aici?
Pentru o clipă, se lăsă tăcerea.
— Clarke vrea să îşi caute părinţii, zise Bellamy.
— Ştiu. Dar e periculos. Dacă grupul celălalt este dispus să le facă rău vecinilor
şi prietenilor, cu siguranţă, nu vor ezita să îi facă rău lui Clarke. Iar dacă află că e
fiica lor, ei bine, nu vreau să mă gândesc la ce ar putea face. Familia Griffin nu
are nicio legătură cu moartea băiatului, dar cei despre care vorbim nu sunt
oameni raţionali.
Max se întoarse şi îl privi în ochi pe Bellamy.
— Crezi că ea înţelege riscurile?
Bellamy scutură din cap.
— Nu ştiu. Dar nu va sta aici o veşnicie, aşteptând. Vrea să îşi găsească mama şi
tatăl. În scurt timp. Am încercat să o conving să aştepte până va fi sigur pentru
mine să merg cu ea. Trebuie să aflăm mai multe despre locul unde ei ar fi putut
merge. Dar e hotărâtă.
— Nu o învinuiesc, oftă Max. Şi eu aş vrea să îi găsesc.
— Mda.
Bellamy ştia cum era să simţi nevoia disperată, primitivă de a găsi pe cineva
drag. Înţelegea de ce Clarke voia să dea de urma părinţilor ei. Dar era dispus să o
lase să moară pentru asta?
Gândurile lui fură întrerupte, când un bărbat alergă spre ei.
— Max, zise bărbatul gâfâind şi oprindu-se brusc în faţa băncii lor, un grup se
apropie de sat. Sunt cam la o sută de metri. Vor fi aici în câteva minute. Şi…
Max… sunt înarmaţi!
Inima lui Bellamy îi urcă în gât şi un val de vină îl copleşi. Au venit după mine.
Max sări în picioare.
— Dă semnalul! Şi trimite un grup în faţa lor, să-i aducă aici. În linişte!
Bărbatul aprobă şi o luă la fugă. Max se întoarse spre Bellamy.
— Urmează-mă!
Bellamy încercă să rămână calm, dar un val de furie şi teamă creştea în el,
aceeaşi combinaţie de sentimente care de obicei îl determinau să facă ceva
prostesc. Îl urmă îndeaproape pe Max, alergând pe cărare, spre clădirea
principală a satului, unde oamenii se adunau deja, mulţi dintre ei cu arme de foc
şi suliţe. Clarke, Wells şi Sasha intrară alergând, câteva minute mai târziu, cu o
expresie neliniştită, dar hotărâtă. Sasha i se alătură tatălui ei, în faţă, în timp ce
Wells şi Clarke îşi continuară drumul prin mulţime, să stea cu Bellamy în spate.
— Nu-ţi face griji, îi zise Wells lui Bellamy, în timp ce mulţimea vorbea
neliniştită în jurul lor. Nu o să-i lăsăm să te ia.
Dar nu pentru asta îşi făcea griji Bellamy, nu chiar. Era mai îngrijorat în legătură
441
cu ce se va întâmpla când pământenii vor refuza să îl predea, în legătură cu ce va
face Rhodes dacă nu va obţine ce-şi doreşte.
Max ridică o mână, iar în încăpere se făcu linişte.
— După cum cei mai mulţi ştiţi, vin nişte vizitatori! strigă el, cu voce
impunătoare, dar calmă. Sunt aduşi aici, acum. Ne vom întâlni cu ei, vom asculta
ce vor, apoi vom decide ce vom face.
Un val de murmure şi de întrebări înăbuşite se auziră din mulţime. Max ridică
mâna din nou şi toţi tăcură.
— Ştiu că aveţi multe întrebări. Şi eu am. Dar să începem prin a-i asculta. Nu
uitaţi, nu există pace fără un schimb paşnic.
O tăcere încordată se aşternu în jur. Câteva minute mai târziu, o mână de
pământeni conduse înăuntru un grup de gardieni de-ai lui Rhodes. Li se
confiscaseră armele, dar fără a fi stânjeniţi în vreun fel.
— Bine aţi venit! zise Max.
Gardienii aveau feţele împietrite şi erau tăcuţi; priveau în jur, stabilind strategii şi
evaluând.
— Vă rog să vă faceţi confortabili şi să ne spuneţi de ce aţi venit.
Gardienii se priviră. Cel mai în vârstă, un bărbat pe nume Burnett, pe care
Bellamy îl recunoscu din baraca-închisoare, păşi în faţă.
— Nu am venit să le facem rău oamenilor tăi, zise Burnett, pe acelaşi ton rece şi
plat pe care Bellamy îl auzise la nenumăraţi gardieni, înainte de a duce vreun om
în detenţie şi de a-l face să dispară pentru totdeauna.
Scană încăperea, până când privirea îi căzu pe Bellamy. Fiecare muşchi din
corpul lui se încordă şi fu nevoit să se lupte cu pornirea de a ţâşni în faţă şi de a-l
strânge de gât pe Burnett.
— Avem ordin să ne luăm prizonierul, asta e tot. Adăpostiţi un fugar care trebuie
să răspundă pentru infracţiunile lui. Predaţi-l şi vom pleca în linişte.
Clarke luă mâna lui Bellamy şi o ţinu strâns. El ştia că ar face orice să îl ţină în
siguranţă, dar în clipa aceea tot ce îşi dorea era să o scape de orice fel de
suferinţă.
Max îl privi pe Burnett atent, înainte să vorbească.
— Prietene, apreciez că aţi venit aici urmând nişte ordine. Iar intenţia noastră nu
este să provocăm probleme.
Max îi aruncă lui Bellamy o privire, peste marea de capete care îi despărţea, cu o
expresie indescifrabilă.
— Dar înţeleg că prizonierul, cum îi spuneţi, nu va primi vreo sentinţă dreaptă.
Dacă se va întoarce în tabăra voastră, va fi executat.
O mulţime de murmure şi şoapte pline de şoc se auziră din mulţime. O femeie
din apropierea lui Clarke şi a lui Bellamy se întoarse şi se uită la ei, le văzu
442
chipurile înfricoşate şi mâinile încleştate, iar expresia sa se schimbă din confuzie
în hotărâre. Trei bărbaţi care stăteau lângă Bellamy schimbară priviri, apoi
înaintară câţiva paşi, astfel încât se postară între Bellamy şi gardieni.
— Iar noi nu obişnuim să trimitem tineri la moarte, termină Max.
Burnett aruncă o privire amuzată unuia dintre gardieni şi un zâmbet slab i se
văzu pe faţă.
— Nu era o rugăminte, zise el. Înţelegi că refuzul vostru va avea urmări, nu?
— Da, răspunse Max calm, deşi privirea lui devenise rece. Ai fost foarte clar.
Se întoarse spre ceilalţi pământeni.
— Cred că pot să vorbesc în numele tuturor celor de aici, când spun că nu vom fi
complici la această pedeapsă nedreaptă. Dar îi voi lăsa pe ei să decidă.
Urmă o pauză lungă. Brusc, Bellamy simţi că i se face rău, când privi în jur, la
feţele acelor oameni – străinii aceia – în ale căror mâini stătea soarta lui. Era
drept să îi pună pe ei să decidă, să le ceară să îşi pună în pericol propria
siguranţă, pentru a-l proteja?
Îşi făcea curaj să se ridice şi să se predea lui Rhodes, când Max îşi drese vocea.
— Toţi cei care sunt pentru a-i lăsa pe vizitatorii noştri să-l ia pe băiat să ridice
mâinile.
Unul dintre gardieni rânjea, în timp ce bărbatul de lângă el îşi trosnea
încheieturile degetelor. Evident, le plăcea asta, erau nerăbdători să îi vadă pe
pământeni că îl abandonează pe Bellamy sorţii lui sinistre.
Dar, spre şocul lui Bellamy, nimeni nu ridică mâna.
— Ce dr… şopti el, când Clarke îi strânse mâna.
— Cine este pentru a-i lăsa pe Bellamy, Clarke şi Wells să stea aici, sub protecţia
noastră?
Nenumărate mâini se ridicară în aer şi blocară vederea lui Max, a lui Burnett şi a
celorlalţi gardieni. Genunchii lui Bellamy începură să se înmoaie, în timp ce un
copleşitor val de recunoştinţă creştea în el. Adulţii de pe Colonie nu îi oferiseră
niciodată lui Bellamy nici măcar o fărâmă din bunătatea aceea. Niciodată, nici
măcar atunci când, practic, murea de foame împreună cu Octavia. Iar oamenii
aceştia erau dispuşi să rişte totul pentru el, un străin. Asta înrăutăţea lucrurile şi
mai mult. Aceia erau oameni buni. Nu meritau să moară pentru un copil care
petrecuse nouăsprezece ani luând decizii greşite.
Clarke îşi strecură mâna în jurul taliei lui şi se rezemă de el, ajutându-l să stea în
picioare.
— E în regulă, îi şopti ea la ureche.
— Nu, zise Bellamy în barbă, atât pentru el, cât şi pentru ea.
Apoi:
— Nu! strigă el tare.
443
Nimeni nu îl auzi peste vacarmul din încăpere. Cu excepţia lui Clarke şi a lui
Wells. Mâna lui Clarke îi dădu drumul, iar ea şi Wells îl priviră nedumeriţi.
— Bellamy! zise Clarke, cu ochii mari. Ce faci?
— Nu pot să stau aici, pur şi simplu, şi să-i las pe oamenii ăştia nevinovaţi să-şi
pună fundurile la bătaie pentru mine. Au copii; au familii. Nu au nevoie de
rahatul ăsta.
Wells păşi în faţă şi puse ferm o mână pe umărul lui Bellamy.
— Hei! Hei, relaxează-te!
Bellamy încercă să-i dea la o parte mâna, dar Wells nu îl lăsă.
— Bellamy, am înţeles. Nu eşti obişnuit să accepţi ajutor. Dar nu vorbim despre
detenţie pentru că ai vândut la Schimb bunuri furate. Vorbim despre pedeapsa cu
moartea. Rhodes o să te omoare.
Bellamy se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi. Respiră adânc de câteva ori.
Ştia că oamenii lui Max şi ai Sashei credeau în ceva mai presus decât ei înşişi.
Văzuse asta în bunătatea lor, în felul în care îi primeau pe străini în vieţile lor. O
văzuse în felul în care Max conducea. Dar nu ştia cum ar fi putut duce vreodată
povara generozităţii lor.
Clarke luă mâna lui Bellamy şi îl privi în ochi.
— Chiar dacă nu o faci pentru tine, vrei să o faci pentru mine? Te rog!
Vocea ei tremura şi ceva se răsuci în pieptul lui Bellamy. Niciodată nu o auzise
atât de vulnerabilă, de speriată. Niciodată nu o auzise implorând pentru ceva. Tot
ce îşi dorea obţinea singură. Dar nu era de-ajuns, de data asta. Avea nevoie de
ajutor.
— Şi pentru mine.
Wells puse mâna pe umărul sănătos al lui Bellamy. Acesta se întoarse de la
Clarke spre Wells. Cum ajunseseră aici? Când el şi Octavia plecaseră de pe
Colonie, fuseseră amândoi împotriva universului. Iar acum avea oameni cărora le
păsa de el. Avea o familie.
— Bine, zise el şi aprobă din cap, luptându-se cu lacrimile care ameninţau să-i
inunde ochii.
Se forţă să zâmbească.
— Dar numai acum. Data viitoare când o să fiu condamnat la moarte, pentru că
sunt un tâmpit temperamental, trebuie să-i lăsaţi să mă ia.
— S-a făcut, zise Wells şi se dădu înapoi zâmbind.
— Nici vorbă! Tu eşti idiotul meu temperamental.
Clarke se ridică pe vârfuri şi îl sărută. Bellamy îşi puse braţele în jurul ei şi o
sărută şi el, prea emoţionat să-i fie jenă de lacrimile din ochi.

444
 17. GLASS
Glass deschise uşa barăcii cu umărul. Ambele mâini îi erau ocupate, una cu o
găleată cu apă de la râu, alta cu un săculeţ de fructe de pădure, pe care le găsise
în apropiere. Lăsă fructele pe masa din lemn denivelată şi duse apa la chiuvetă.
Fără să fie nevoie să se gândească, se întinse şi luă de pe raft un bol mic. După
doar două zile, deja se simţea foarte confortabil în micuţa lor casă, de parcă ea şi
Luke ar fi stat acolo dintotdeauna.
În prima lor dimineaţă ieşiseră precauţi, scanând după semne ale pământenilor.
Dar nu văzuseră nici urmă de viaţă umană. Încet, liniştea şi încrederea lor
crescură şi se îndepărtară câţiva metri, încercând să găsească hrană. Amândoi
erau foarte concentraţi pe căutarea lor şi aproape că nu observară un cerb ce
păştea în apropiere. Glass înălţă capul, să îl strige pe Luke şi, chiar înainte ca
numele lui să-i iasă de pe buze, îl văzu la doar câteva picioare de ea. Era tânăr…
oare există un cuvânt anume pentru puii de cerb? Glass se chinui să-şi
amintească. Şi era atât de frumos! Botul lui moale se mişca, în timp ce adulmeca
aerul, iar ochii căprui mari erau frumoşi şi trişti. Glass se temea să se mişte, să nu
îl sperie. Voia să îl vadă şi Luke, dar nu putea să scoată niciun sunet. Ea şi cerbul
se uitară unul la altul un moment lung, până când, în cele din urmă, Luke se
întoarse şi îl văzu. Îngheţă. Glass îşi dădea seama după expresia de pe faţa lui că
era la fel de uimit ca ea.
Toţi trei stăteau acolo nemişcaţi şi tăcuţi. Într-un final, un foşnet îndepărtat îl
făcu pe cerb să ţâşnească în pădure, aproape fără să fie auzit. Glass oftă, când
dispăru.
— A fost incredibil! zise ea.
— Da, fu de acord Luke, dar expresia lui era serioasă.
— Ce e? întrebă ea, surprinsă de reacţia lui.
— Doar… dacă nu găsim ceva de mâncare, va trebui să… ştii tu…
Glass îşi simţi inima grea. Fusese atât de fascinată de ochii expresivi ai cerbului;
nu putea să se gândească la faptul că ar fi forţată să îl mănânce. Ideea făcu să i se
întoarcă stomacul pe dos.
— Să nu ne gândim la asta acum, zise ea. Hai să mai căutăm.
Din fericire, găsiră fructe şi, deocamdată, le era bine. Însă în adâncul sufletului,
ştia că era doar o chestiune de timp până să se schimbe ceva. Aveau tot mai
puţine tablete pentru dezinfectarea apei, iar în casă nu era niciun vas în care să o
poată fierbe. Existau şi nişte gândaci ciudaţi, care alergau pe jos în zori şi o
trezeau pe Glass dintr-un somn adânc şi îi dădeau fiori. Luke doar râdea de ea,
când se cuibărea mai aproape de el şi trăgea pătura mai bine peste ei. Şi mai era
445
neliniştea constantă, enervantă legată de ce avea să se întâmple mai departe. Vor
putea să rămână acolo? Chiar putea fi atât de simplu? Glass îşi aminti că învăţase
despre anotimpurile de pe Pământ, iar frunzele frumoase de toamnă însemnau că,
destul de curând, va veni iarna, iar ei vor trebui să găsească o soluţie să
supravieţuiască pe frig. Făcea tot posibilul să alunge gândurile, totuşi. Iarna era o
grijă pentru altă zi. În clipa aceea, voia doar să trăiască basmul, în baraca lor de
poveste, sub acoperişul înalt al copacilor.
Luke intră, scuturându-şi noroiul de pe bocanci. Frunze îi atârnau de părul des.
Un miros proaspăt, ca de pin, pluti dinspre el şi îi umplu nările. Glass inhală
adânc. Era suficient să se afle aproape de el şi să îi inhaleze mirosul şi tot corpul
îi era cuprins de frisoane.
— Cina?
Ridică vasul cu fructe, cu falsă solemnitate.
— Ţi-am pregătit ceva special în seara asta.
— Ah, tocană de fructe de pădure, rânji Luke. Preferata mea. E vreo ocazie
specială?
Luke traversă camera din câţiva paşi repezi, o îmbrăţişă, o trase aproape şi îi
dădu un sărut ce părea fără sfârşit.

Mai târziu în seara aceea, adormiră îmbrăţişaţi lângă foc. Pe Glass o luă somnul
repede. Cu fiecare noapte pe care o petreceau în pădure, ea era tot mai relaxată,
iar neliniştea şi stresul din ultimele săptămâni dispăreau încet din mintea sa.
Începuse să doarmă adânc, de parcă somnul îi oferea o hrană pe care şi-o dorise
de mult.
Când primul zgomot pătrunse pe geam, Glass îl integră în visul ei. Se trezi doar
când Luke se ridică în fund lângă ea, îi dădu trupul la o parte şi sări în picioare
panicat. Deschise ochii şi se trezi brusc. Atunci văzu: o faţă la geam. Cineva îi
privea, un pământean, văzu ea în lumina reflectată de focul ce se stingea. Îşi
dădu seama după părul lung şi hainele largi. Niciunul dintre colonişti nu se
îmbrăca aşa. Şi nu se mişca aşa. Frica şi adrenalina îi invadară venele şi îi trezi
creierul. Auzi un ţipăt în depărtare, dar îi luă o clipă să îşi dea seama că sunetul
venea chiar din gura ei. Luke sări cât colo şi se întinse după arma pe care o luase
din tabără. Fără cămaşă şi desculţ deschise uşa din faţă şi ţâşni în beznă.
— Luke, nu! strigă Glass, cu o notă de disperare în voce. Nu te duce acolo!
Dar deja dispăruse din raza ei vizuală. Panica îi cuprinse pieptul – ameninţând să
o pună la pământ –, dar înaintă clătinându-se după Luke, chinuindu-se să respire,
în timp ce încerca să-i strige numele.
Alergă afară, căutând orbeşte prin întuneric, până când ochii se obişnuiră. Fu
cuprinsă de uşurare, când îl văzu pe Luke la câteva picioare distanţă, cu spatele
446
la ea. Ţinea arma ridicată în aer, îndreptată spre cer. În faţa lui, în semicerc, trei
bărbaţi şi o femeie. Erau îmbrăcaţi la fel ca Sasha, într-o combinaţie de piei de
animal şi lână, dar cam astea erau toate asemănările. Feţe lor erau ca nişte măşti
dure, iar ochii le luceau de răutate, în timp ce schimbau priviri mulţumite.
Luke şi pământenii se înfruntau în tăcere. Pământenii stăteau cu braţele ridicate,
cu suliţele la nivelul umărului, gata de atac. Păreau să aştepte un fel de semnal.
Înainte ca el să o poată opri, Glass alergă spre Luke. El puse un braţ puternic în
jurul ei şi o împinse la spatele lui. Glass îi simţea fiecare muşchi încordat, gata
de luptă.
Glass scoase capul de după el şi strigă spre pământeni:
— Vă rog, nu am venit să facem rău nimănui. Suntem prieteni cu Sasha. Vă rog,
nu ne faceţi rău!
— Oh, sunteţi prieteni cu Sasha, nu-i aşa? zise unul dintre bărbaţi, cu voce dură,
pe un ton ironic. Ei bine, în acest caz, o să vă ucidem acum, în loc să vă lăsăm pe
jumătate morţi, pentru animale. Chestie de politeţe.
Luke încercă să o împingă şi mai mult în spatele lui. Urmă o pauză lungă,
îngrozitoare, fiecare parte aşteptând ca cealaltă să acţioneze. În cele din urmă,
unul dintre pământeni – bărbatul a cărui faţă o văzuse la geam – făcu un pas în
faţă, ameninţător.
— Am încercat să vă avertizăm prietenii. Am arătat milă omorând doar unul
dintre ei. Totuşi, în loc să vă daţi seama că nu sunteţi bineveniţi aici, aţi adus şi
mai mulţi. Ce e de ajuns e de ajuns! se răsti el.
— Nu aşa s-a întâmplat! strigă Glass. Noi nu am ştiut… nu aveam cum să
comunicăm cu ei. Dar nu mai vine nimeni. Pe cuvânt!
Vocea i se frânse, atât de teamă, cât şi din cauza tristei constatări că era adevărat.
Cine nu reuşise să urce pe vreuna dintre nave era mort.
Femeia rânji către Glass.
— Pe cuvântul tău? pufni ea. Am învăţat pe pielea noastră ce se întâmplă când ai
încredere în străini.
Făcu semn spre bărbat, care ridică braţul şi îndreptă suliţa direct spre inima lui
Luke.
— Nu te mişca! strigă Luke. Te rog! Nu vreau să te rănesc, dar am o armă de
foc. Nu mă forţa să o folosesc.
Bărbatul se opri, de parcă s-ar fi gândit la cele spuse de Luke, dar numai pentru o
clipă. Apoi mai înaintă precaut un pas. Urechile lui Glass răsunară la trosnetul
ascuţit al glonţului. Se lovi de trunchii copacilor şi ricoşă spre ei. Luke ţintise
spre cer, îndreptând arma departe de pământeni, dar fusese suficient să îi sperie.
Săriră cât colo şi se împrăştiară, dispărând în beznă.
Glass fu atât de uşurată să îi vadă că se retrag, încât la început nici nu îşi dădu
447
seama ce se întâmplase. Simţise ceva ca o fulguire imediat ce Luke trăsese.
Aruncase vreunul dintre ei ceva? Se întoarse spre Luke, iar sângele îi îngheţă în
vene. Era cu faţa la ea, cu ochii mari şi uimiţi. Gura îi era deschisă, dar nu se
auzea nimic. Glass îşi coborî privirea, urmând braţele lui Luke, până la palme,
care îi ţineau strâns piciorul stâng. Sângele îi curgea printre degete. O săgeată din
lemn era pe jos, lângă piciorul lui.
— Luke! Luke… nu!
Luke căzu în genunchi. Glass alergă şi se aruncă lângă el.
— Luke!
Îi apucă braţul, de parcă încerca să îl ţină cu ea, să îl împiedice să alunece undeva
unde nu l-ar fi putut urma.
— O să fii bine, spuse, dorindu-şi să alunge panica din voce.
Luke avea nevoie de ea calmă. Avea nevoie să găsească o soluţie.
— Să te ducem înăuntru!
Glass se uită pe jos şi păli. Chiar şi în lumina slabă a lunii vedea cum iarba din
jurul lui devenea roşie. Îl apucă de sub braţe şi încercă să-l atingă, dar se opri
brusc, când Luke scoase un ţipăt de durere.
— Doar ajută-mă să mă ridic, gemu el şi strânse din dinţi. O să ne ocupăm de
restul înăuntru.
Cu greu, Luke se ridică în picioare. Glass încercă să îşi păstreze respiraţia
constantă, încercă să uite că erau la două zile de mers pe jos de ajutor medical.
Cum fuseseră atât de proşti să plece de capul lor?
— Nu-ţi face griji, zise Luke, gemând la fiecare denivelare.
Se uită în spate, scanând întunericul după semne ale pământenilor.
— Nu e chiar aşa rău.
Dar nici măcar el nu reuşea să îşi ascundă frica din voce. Amândoi ştiau că
minte. Şi amândoi ştiau ce se va întâmpla, dacă nu se vindeca.
Glass avea să fie complet singură.

448
 18. Clarke
Atmosfera din tabăra pământenilor se schimbase complet. Odată cu apusul
soarelui dispăruse şi entuziasmul febril care pusese în mişcare sângele tuturor în
timpul confruntării cu oamenii lui Rhodes. Încă erau hotărâţi să îl protejeze pe
Bellamy – întâlnirea arătase clar cât de periculos ar fi să cadă de acord cu
coloniştii –, dar feţele lor deveniseră grave, vocile şoptite şi îngrijorate, când îşi
îndemnară copiii să intre în case şi închiseseră uşile.
Clarke stătea în faţa barăcii şi se grăbea să mai prindă lumină, să repare
cusăturile lui Bellamy rupte în timpul fugii.
— Dă-ţi jos tricoul, zise ea, în timp ce se aşezau pe un petic de iarbă, care se
întindea până dincolo de umbrele prelungite.
Bellamy păru uimit, întoarse capul dintr-o parte în alta, scanând drumul în
căutarea oamenilor.
— Ce? Aici?
— Da, aici. E prea întuneric în baracă.
El ezită, iar Clarke ridică o sprânceană.
— De când lui Bellamy Blake trebuie să i se ceară de două ori să îşi dea jos
tricoul?
— Hai, Clarke, ei deja cred că sunt un fel de evadat nebun, din cauza cărora vor
fi ucişi toţi. Chiar trebuie să fiu un evadat nebun şi fără cămaşă?
— Da, doar dacă nu cumva vrei să te vadă ca pe un evadat nebun şi mort.
Trebuie să refac cusăturile.
El oftă dramatic şi, cu braţul sănătos, prinse de marginea tricoului şi îl trase peste
cap.
— Mulţumesc, zise Clarke şi îşi reprimă un zâmbet.
Ca pacient, Bellamy semăna izbitor de mult cu unii dintre copiii pe care îi tratase
la centrul medical de pe navă. Dar era unul dintre lucrurile pe care le iubea la el.
Putea fi într-o clipă vânător de cerbi, războinic care trăgea cu săgeţi şi un copil
nătâng, care stropeşte cu apa din râu, în următoarea clipă. Admira felul în care
intra în fiecare rol, trăind din plin fiecare moment. Ultimele câteva săptămâni pe
Pământ fuseseră extenuante şi terifiante, dar şi complet magice; învăţase să vadă
planeta neîmblânzită, din punctul de vedere neaşteptat de romantic al lui
Bellamy. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre cei o sută, care mereu alegeau să
pălăvrăgească în jurul focului, în loc să exploreze pădurea, Bellamy părea să
prefere compania copacilor, nu pe cea a oamenilor. Lui Clarke îi plăcea să se
plimbe cu el prin pădure, să vadă cum atitudinea lui impertinentă dispărea, în
timp ce privea în jur cu uimire.
449
Îi ceru lui Bellamy să se întindă, cât puse aţă în acul pe care tocmai îl sterilizase
la foc.
— Vrei să verific dacă au calmante? îl întrebă şi puse o mână pe braţul lui.
El închise ochii strâns şi scutură din cap.
— Nu. Le-am făcut deja suficiente probleme. Nu le iau medicamentele.
Clarke strânse din buze, dar nu protestă. Ştia că era mai bine să nu se pună cu
Bellamy, când era într-una dintre dispoziţiile lui căpoase. Apăsă un pic mai tare
pe braţ, să îl ţină nemişcat şi să se încurajeze pe ea.
— Bine. Trage aer în piept.
Băgă acul în piele şi se forţă să nu se mişte, când Bellamy tresări şi gemu. Tot ce
putea face era să lucreze repede şi bine, să scurteze procesul cât de mult posibil.
— Te descurci foarte bine, îi zise ea, în timp ce trăgea acul şi se pregătea pentru
a doua cusătură.
— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că îţi place, zise Bellamy printre dinţii strânşi.
— Totul e în regulă acolo? strigă o voce.
Clarke nu se întoarse, dar îi auzi pe Max, Wells şi posibil Sasha venind spre ei.
— Super! zise Bellamy, înainte ca ea să răspundă. Doar mă bucur de latura
sadică a lui Clarke. Nimic neobişnuit.
Lăsă să îi scape încă un geamăt.
— O las să îmi facă asta în fiecare seară.
— Nu te mişca! zise Clarke.
Atinse blând cusătura şi privi mulţumită cum pielea se strânge.
— Nu vrei să alunec şi să îţi cos din greşeală buzele.
Simţi zâmbetul din vocea Sashei, când zise:
— Voi doi sunteţi un cuplu ciudat.
— Zise fata de pe Pământ care iese cu un băiat căzut din cer, reuşi să strige
Bellamy printre dinţi.
Clarke făcu un nod mic şi tăie aţa.
— Gata.
Strânse genunchiul lui Bellamy, să îi dea de înţeles că se poate ridica. El se uită
la cusături şi aprobă:
— Bună treabă, doctore, zise el tare, să audă şi ceilalţi.
Apoi zâmbi şi o trase aproape.
— Mulţumesc, îi şopti, înainte să o sărute pe creştet, apoi se întinse după tricou.
— Ar trebui să mergeţi înăuntru, zise Max şi aruncă o privire spre copacii care
înconjurau satul. Nu cred că oamenii voştri o să ne mai facă probleme în noaptea
asta, dar nu trebuie să le uşurăm munca, în caz că vor veni.
Wells îşi drese vocea.
— Voiam să vorbesc cu voi despre asta. Ştim că e doar o chestiune de timp până
450
când gardienii se vor întoarce, cel mai probabil cu mai mulţi oameni şi cu mai
multe arme. Şi, din câte ştim despre Rhodes, nu o să-şi facă prea multe griji că
vor fi răniţi oameni nevinovaţi. Va considera adăpostirea lui Bellamy drept o
declaraţie de război.
Se opri şi se uită la Sasha, care aprobă.
— Cred că ar fi mai sigur să îi mutăm pe toţi înăuntru. În subteran, în Mount
Weather.
Max se holbă la el.
— În subteran, repetă el cu amărăciune şi strâmbă din gură, exact cum făcuse
Rhodes când rostise cuvântul soră.
— E o fortăreaţă, nu-i aşa? zise Clarke. Dacă a reuşit să ţină la distanţă o sută de
kilotone de radiaţii, categoric poate ţine departe câţiva gardieni.
Max îi aruncă Sashei o privire pe care Clarke nu prea reuşi să o citească, dar fu
suficient să o facă să îşi muşte buza neliniştită. Când vorbi, vocea îi era
încordată.
— Cunoaştem foarte bine potenţialul Mount Weather. Oamenii noştri au trăit
acolo secole, generaţii întregi îngropate. Au trăit şi au murit fără ca măcar să
zărească cerul. Când, în sfârşit, ne-am întors deasupra, am jurat să rămânem aici.
Să nu lăsăm niciodată ceva sau pe cineva să ne forţeze să intrăm din nou
dedesubt.
Ca persoană care crescuse pe o staţie spaţială, care încă avea frisoane când
inspira aerul proaspăt de dimineaţă, Clarke înţelegea ce voia să spună Max. Dar,
dacă trebuiau să aleagă între a trăi dedesubt şi a muri la suprafaţă, atunci
lucrurile erau clare.
— Rhodes nu se va opri până nu va obţine ce vrea, zise ea. Şi nu-i pasă câţi
oameni de-ai voştri va trebui să omoare pentru asta.
Faţa lui Max se încruntă.
— Am mai înfruntat atacatori. Ştim cum să ne apărăm.
— Nu de astfel de oameni, zise Wells. Aceştia sunt soldaţi antrenaţi, o mică
armată. Ceilalţi pământeni sunt periculoşi, dar ei nu ştiu nimic despre oamenii lui
Rhodes.
Max rămase tăcut şi, cu toate că expresia lui era serioasă, Clarke îşi dădea seama
că evalua cele spuse de Wells. Sasha fu cea care vorbi prima.
— Tată, ar trebui să îl ascultăm pe Wells. Ştie ce spune. Nu vreau să mergem în
subteran, nu mai mult decât tine, dar în acest caz cred că asta trebuie să facem.
Max se uită la ea cu o expresie uşor surprinsă, apoi ceva se schimbă la faţa lui,
de parcă îşi privea fiica într-o nouă lumină, acceptând că devenise din copil
confidenta lui. Inima lui Clarke tresări dureros, când se gândi la propriul tată şi la
orele lungi pe care le petrecuseră vorbind despre şcoala ei medicală sau despre
451
cercetările lui. În anul dinaintea arestării lui, începuse să o trateze ca pe un coleg
în care avea încredere, ca pe un prieten. Va avea vreodată ocazia să-i povestească
despre aventurile ei pe Pământ? Îi va putea pune vreodată întrebările pe care le
păstrase pentru el?
În cele din urmă, Max aprobă.
— Bine. O să facem asta în linişte. Şi trebuie să le subliniem oamenilor că este
doar o măsură de precauţie. O să dăm semnalul şi o să-i mutăm pe toţi imediat.
Wells, tu vii cu mine. Poţi să ne spui pe scurt despre Rhodes şi despre strategia
lui, în timp ce evacuăm.
După ce discută cu unii dintre consilierii lui, Max decise să mute pe toată lumea
în Mount Weather, în noaptea aceea. Trimise înainte câţiva ingineri, să se asigure
că fortăreaţa era pregătită pentru un aflux de oameni, şi îşi petrecu restul serii
mergând din casă în casă, explicând situaţia.
Până la miezul nopţii, toţi cei din comunitate se adunaseră la baza muntelui, gata
să petreacă noaptea în adâncimile lui, pentru prima dată după zeci de ani. Cei
mai mulţi duceau cu ei mâncare şi haine şi îşi îndrumau copiii, care strângeau la
piept jucăriile preferate.
Max stătea lângă imensa uşă metalică făcută într-o latură a muntelui, care era
deschisă, să poată intra valul de oameni. Bellamy şi Clarke rămaseră în urmă,
până când aproape toată lumea intră – inclusiv Wells, care stătuse de pază cu
Sasha.
— Pot să fac ceva? îl întrebă Clarke pe Max, când se apropiară.
— Doar asigură-te că toţi s-au instalat. Camerele sunt mai mult decât suficiente,
dar unele sunt greu de găsit. Dacă cineva pare pierdut, poţi să îi spui să mă
aştepte. Cobor în câteva minute.
Clarke aprobă, luă mâna lui Bellamy şi îl conduse înăuntru, apoi în jos, pe
primele scări înguste şi abrupte, care păreau să coboare în măruntaiele
Pământului. Amândoi mai fuseseră în interiorul Mount Weather, dar asta când
crezuseră că pământenii erau duşmanii lor şi nu petrecuseră mult timp admirând
incredibilul proiect. Nu era ca o peşteră întunecată, era un buncăr sofisticat, care
fusese construit de cei mai buni ingineri din America să reziste Cataclismului.
Clarke şi Bellamy o luară pe primul coridor rezidenţial, bine luminat, cu
dormitoare pe fiecare parte. În capăt, era o femeie care ţinea de mâini două fete
mici, ce păreau speriate.
— Aveţi nevoie de ajutor? întrebă Clarke.
— Toate camerele astea sunt pline, zise femeia, cu o notă de nelinişte în voce.
— Nu vă faceţi griji. Există încă o zonă, un nivel mai jos, spuse Clarke. Dacă
aşteptaţi aici, o iau înainte şi o găsesc.
— Păpuşa mea e obosită, zise una dintre fetiţe, ţinând o jucărie de lemn în aer.
452
Trebuie să meargă la culcare.
— Nu durează mult. Şi ştii ce poţi face între timp? Poţi să îi spui prietenului meu
totul despre păpuşa ta.
— Ce? exclamă Bellamy şi se uită la ea. Vin cu tine!
— Fără activităţi suplimentare pentru tine. Ordinele medicului.
Bellamy dădu ochii peste cap, apoi oftă şi se întoarse spre fetiţă.
— Deci… îl auzi Clarke spunând, în timp ce ea se îndepărta, care e felul preferat
al păpuşii tale de a vâna? Îi plac suliţele, arcurile sau săgeţile?
Clarke zâmbi în sinea ei, imaginându-şi expresia nedumerită de pe faţa fetiţei,
apoi mai coborî un nivel de scări şi coti în direcţia care presupunea că duce spre
dormitoare, dar planul acelui nivel părea diferit de cel de deasupra. Se întoarse şi
încercă să o ia prin altă parte, dar sfârşi într-o zonă şi mai întortocheată.
Coridoarele arătau altfel în aripa aceea. Aveau mai puţine uşi şi păreau mai
utilitare, de parcă ar fi fost o zonă destinată echipamentelor sau proviziilor.
Prima uşă la care ajunse avea o plăcuţă pe care scria OPERAŢIUNI DE
ÎNTREŢINERE: DOAR PERSONAL AUTORIZAT. Din moment ce toţi cei
autorizaţi să deschidă uşa aceea erau morţi de cel puţin câteva sute de ani, se
gândi că nu era o problemă dacă arunca o privire. Zgâlţâi clanţa. Era încuiat.
Clarke trecu la următoarea uşă, de pe cealaltă parte a holului. COMUNICAŢII
RADIO: DOAR PERSONAL AUTORIZAT. Clarke îngheţă. Radio? Nu se
gândise la asta până atunci, dar desigur că oamenii îşi doriseră un mod de
comunicare, din moment ce fuseseră încuiaţi în subsolul muntelui… dar cu cine
să comunice? Dacă folosiseră camera aceea, fără îndoială, nu rămăsese nimeni
care să răspundă. Doar dacă… poate că existaseră şi alte buncăre? Alte versiuni
ale Mount Weather?
Clarke se uită la uşă o clipă lungă, având în minte un gând ciudat şi îndepărtat.
Nu putea spune exact, dar era ceva familiar la uşa aceea – plăcuţa, acele cuvinte.
— Clarke? Ai mai găsit camere?
Vocea lui Bellamy se auzea slab, dar avea o urmă de îngrijorare în ea.
— Clarke?
— Sunt aici! strigă ea, apoi se răsuci brusc şi coborî în fugă, spre voce.
Ajutară toată lumea să se instaleze, apoi, împreună cu Max, Wells şi Sasha
făcură inventarul proviziilor. În drum spre fosta cantină, Max le povestise că
oamenii lui ţinuseră totul în funcţiune sub Mount Weather, în tot acel timp,
pentru cazuri urgente.
— Deci cunoşti destul de bine locul, zise Clarke.
— M-am născut aici, de fapt, zise Max, spre surprinderea ei. Am fost ultimul
copil al Mount Weather. La câteva luni după naşterea mea, s-a constatat că
nivelul de radiaţii devenise în sfârşit sigur şi ne-am mutat cu toţii la suprafaţă. Eu
453
încă petrec mult timp aici jos, totuşi. Era locul meu preferat pentru explorări,
întrucât adulţii abia dacă mai coborau.
— Îmi închipui. Aşadar, apropo de explorări, zise Clarke precaut, încercând să
nu sune de parcă îşi băga nasul, am găsit o cameră radio azi. Ştii cumva la ce era
folosită?
— Sincer, mai mult să ne jucăm, zise Max şi ridică din umeri. Fiecare generaţie
a avut un sistem prin care trimitea semnale în mod regulat. Dar nimeni – nici
măcar o dată – nu a primit vreun răspuns. Probabil că nu avea cine să ne
răspundă.
Clarke simţi un neaşteptat val de dezamăgire, dar apoi o altă întrebare ieşi la
suprafaţă, din marea de gânduri confuze.
— Cercetătorii care au venit cu prima navă l-au folosit?
Max o privi derutat, de parcă încerca să înţeleagă unde voia să ajungă cu
întrebările.
— De fapt, da. Mă rog, cel puţin au încercat. Au pus o grămadă de întrebări în
legătură cu radioul şi chiar i-am lăsat să intre, să îl încerce, dar le-am spus ceea
ce tocmai ţi-am spus şi ţie…
Clarke îl întrerupse.
— Ai cheia?
— Da, am cheia. Vrei să intri?
— Da, te rog. De fapt, ar fi super!
Bellamy îi aruncă o privire întrebătoare, dar ea se uită în altă parte, lăsându-şi
mintea să rătăcească în căutarea unei amintiri de care nici nu era sigură că exista,
înainte de toate.

Clarke se forţă să inspire adânc, exact cum făcea înainte de a-l asista pe dr.
Lahiri la o procedură chirurgicală complicată. Dar de data asta nu urma să
folosească un scalpel, ca să expună valva tricuspidă a cuiva; îşi făcea curaj să
intre la Schimb. Clarke ura holul mare, care mereu era aglomerat, indiferent când
mergea acolo. Ura să se târguiască pentru un preţ bun şi ura cu adevărat să fie
nevoită să facă mereu conversaţie cu cei de-acolo, de parcă i-ar fi păsat dacă un
tricou avea fibre zece la sută sau cincisprezece. Dar a doua zi era ziua de naştere
a lui Wells şi era disperată să găsească neapărat cadoul perfect. Şi tocmai când
îşi adunase curajul să intre, îi ieşiră în cale Glass şi Cora şi o făcură să se
ascundă după colţ. Nu putea să aleagă un cadou pentru Wells cu ele privind-o,
comentându-i cu voce tare alegerile, de parcă nu le-ar fi auzit. Va trebui să se
întoarcă mai târziu. Ele se uitau la bucăţi de textile, cu aceeaşi atenţie pe care
Clarke o acorda mostrelor de ţesuturi din laborator.
— Nu înţeleg ce rău fac dacă mă uit.
454
O voce de bărbat se auzi pe hol şi o făcu pe Clarke să se oprească.
— David, ştii că la Schimb nu o să găsim nimic care să se apropie de ce avem
nevoie. Toată tehnologia aceea a fost furată cu mulţi ani în urmă. Putem încerca
pe piaţa neagră de pe Walden, dacă tu crezi că merită riscul.
Lui Clarke i se opri respiraţia în piept, când trase cu ochiul după colţ. Erau
părinţii ei. Mama sa nu intrase la Schimb de mulţi ani şi nu-şi amintea dacă tatăl
ei intrase vreodată. Ce naiba făceau acolo în miezul zilei, când ar fi trebuit să fie
în laboratoare?
— Radioul funcţionează, zicea tatăl ei. Trebuie doar să găsim o cale să
amplificăm semnalul. Va fi simplu, sincer. Ne trebuie doar câteva piese.
— Totul bine şi frumos, numai că nu e nimeni la celălalt capăt să ne audă.
— Dacă cineva a reuşit să ajungă la Mount Weather sau la vreunul dintre
buncărele CDC, atunci au acces la radio. Trebuie doar să ne asigurăm…
— Ai idee ce nebunesc sună? spuse mama sa, coborând vocea. Şansele să
funcţioneze sunt infinit de mici.
— Dar dacă nu sunt nebun? Dacă sunt oameni acolo jos, oameni care încearcă să
ne contacteze?
Tatăl ei tăcu pentru o clipă.
— Nu vrei să ştie că nu sunt singuri?

Spre meritul lor, Bellamy, Wells şi Sasha nu se împotriviră, când Clarke le spuse
despre părinţii ei şi despre faptul că s-ar putea să fi ştiut despre radioul din
Mount Weather. Era o nebunie, dar nu mai mare decât atunci când Bellamy şi
Wells descoperiseră că sunt fraţi sau decât atunci când Clarke aflase că părinţii ei
fuseseră pe Pământ, în tot acel timp cât ea îi jelise.
Max descuie uşa, cu un clic puternic. Uşa se mişcă pe balamalele vechi. El se
dădu la o parte şi întinse braţul, în semn că poate intra. Clarke făcu un pas ezitant
înăuntru. Era o cameră mică, nu încăpeau mai mult de trei–patru oameni, iar un
perete întreg era acoperit cu difuzoare, comutatoare şi cadrane. Ceilalţi trei pereţi
erau ocupaţi cu plăcuţe cu diverse instrucţiuni. Privirea lui Clarke ateriză pe un
poster cu diverse steaguri, lângă un şir lung de cifre. Pe el scria:

Parlament, Ottawa
Centrul pentru controlul bolilor
10 Downing Street, Londra
Palatul Naţional, Mexic
CIA
MI6
Kantei, Tokyo
455
Kremlin, Moscova

— Când aţi încercat ultima dată să trimiteţi un semnal? întrebă Clarke.

— În urmă cu vreo lună, zise Max. Urmează să mai încercăm peste câteva
săptămâni. Dar, sincer, o facem doar din rutină, mai mult să ne asigurăm că
echipamentele încă funcţionează. Niciodată nu am auzit mai mult decât un scurt
blip, Clarke.
— Ştiu. Dar asta nu înseamnă că părinţii mei nu pregăteau ceva. Poate că, dacă o
să folosesc acelaşi echipament, o să-mi dau seama unde s-au dus.
— Bine, aprobă Max, o să te las, atunci. Baftă!
Clarke se îndreptă spre butoane, cu mâinile tremurând. În dreapta, un vraf înalt
de echipament. Cabluri şi şnururi de toate culorile şi mărimile ieşeau din el ca
nişte tentacule. Clarke îşi trecu mâinile peste maşinărie, prea îngrijorată să apese
pe ceva. Studie marcajele, combinaţii de litere şi cifre pe care nu le mai văzuse:
khz, km, GHZ, μm.
Unul dintre butoane părea simplu: scria Pornit/Oprit. Clarke trase aer în piept şi
îl răsuci. Inspiră adânc, când întreaga aparatură se lumină, de parcă ar fi fost
trezită la viaţă. Luminile se aprinseră. Măruntaiele ei păreau să zbârnâie şi să
scrâşnească. Tot felul de trosnete se auzeau de undeva din adâncuri. Apoi un
sâsâit slab umplu camera, după care deveni tot mai puternic şi mai regulat. Era
uimitor, sunetul unei posibile vieţi de undeva de afară. Clarke înţelegea de ce
părinţii ei voiseră să vină acolo. Să vadă cu ochii lor, să audă imensitatea acelei
planete cu urechile lor. Să audă sunetul speranţei.
Văzu un sertar mic, sub consolă. Îl deschise şi, spre surpriza ei, găsi o broşură
mică. Era un manual. Paginile fâşâiră când o deschise şi îşi trecu degetele peste
instrucţiuni.
Ar fi putut să-şi petreacă toată noaptea acolo. Habar n-avea cât timp trecuse de
când apăsa butoane, muta uşor scala un milimetru sau doi într-o direcţie sau alta.
Şi, de fiecare dată când făcea o mică modificare, sunetul se schimba, doar un pic.
Era abia perceptibil, dar auzea. Era ca o distincţie subtilă între accentul unui
phoenician şi al unui waldenit. Şi, în fiecare clipă, simţea ceva ce nici nu visase
că va mai simţi vreodată: prezenţa părinţilor. Ei ascultaseră acelaşi sunet fără
sfârşit. Îl ajustaseră şi îl măsuraseră, în căutarea unor urme de viaţă în afara
Mount Weather. Ea trebuia doar să petreacă suficient timp acolo, să îşi dea
seama ce descoperiseră şi unde îi condusese asta.
Când Bellamy veni să vadă ce face, Clarke era, practic, ameţită de entuziasm.
— Cum mer…
Înainte să termine, alergă la el şi îl îmbrăţişă, făcându-l să râdă şi să geamă în
acelaşi timp, în timp ce o îmbrăţişa la rândul lui cu un singur braţ.
456
— Scuze, zise ea roşind. Ce medic, hm? Eşti bine?
El zâmbi.
— Sunt bine. Deci, ce ai auzit la chestia aia, de te-a entuziasmat aşa? întrebă şi
gesticulă spre echipamentul radio.
— Nimic, doar spaţiul, zise Clarke, cu un zâmbet larg. E uimitor!
Belamy îşi încruntă sprâncenele, în semn de nedumerire exagerată.
— O! Ştiu că eu nu sunt cercetător sau aşa ceva, dar cum poate fi asta uimitor?
Clarke îl lovi uşor peste braţul sănătos.
— Faptul că funcţionează înseamnă că, în sfârşit, am un punct de plecare.
Părinţii mei credeau că ar mai putea fi oameni afară – gesticulă spre tavan, spre
lumea de deasupra lor, undeva. Şi poate că acest radio le-a spus unde să meargă.
Trebuie doar să aflu ce au descoperit. Cel puţin e un început!
— Uau! zise Bellamy zâmbind. Clarke, e incredibil!
Apoi zâmbetul lui păli şi o umbră de îngrijorare îi trecu peste faţă.
— Ce e?
Bellamy scutură din cap.
— Nu vreau să îţi stric bucuria, zise el, pe un ton de scuză. Şi chiar sunt foarte
fericit că ai găsit un punct de plecare. Dar asta nu schimbă faptul că afară e
periculos.
Ea îi luă mâna şi îşi împleti degetele cu ale lui.
— Ştiu. Dar nu o să mă opresc.
— Atunci, o să merg cu tine.
Clarke zâmbi.
— Speram să spui asta.
Se ridică pe vârfuri, să îl sărute.
— De fapt, ar trebui să plecăm în curând. Mâine. Acum.
Clarke se dădu înapoi şi îl privi.
— Bellamy, ce tot vorbeşti? Nu putem pleca acum. Nu după ce un sat întreg s-a
ascuns în munte, să te ţină în siguranţă.
— Asta e ideea. N-ar fi trebuit să facă asta. Nimeni nu valorează atât de mult,
încât să pună în pericol o întreagă societate şi, categoric, nu eu.
— Am vorbit despre asta, zise Clarke şi îi strânse mâna. E mai mult decât…
— Clarke, doar ascultă, te rog! oftă el. Nu ştiu cum să explic. Dar… nu mulţi
oameni m-au iubit în viaţa asta. Şi se pare că de fiecare dată când cuiva îi pasă de
mine, persoana aceea ajunge să sufere. Mama, Lilly, Octavia…
Vocea lui se stinse. Inima lui Clarke tresări pentru băieţelul care nu avusese pe
nimeni să se îngrijească de el şi care crescuse prea repede.
— Crezi că, dacă ar fi ştiut dinainte, le-ar fi schimbat vreun pic dragostea pentru
tine? întrebă Clarke, privindu-l în ochi.
457
— Eu… pur şi simplu, urăsc să fiu motivul pentru care oamenii sunt mereu în
pericol. N-aş putea să mi-o iert dacă vreodată ai păţi ceva.
Îşi trecu un deget peste obrazul ei şi îi zâmbi trist.
— Eu nu sunt ca tine. Nu pot să te cos la loc.
— Serios? Eram o epavă când am ajuns aici, după tot ce se întâmplase cu părinţii
mei, cu Wells, cu Lilly… apoi cu Thalia. Eram terminată, iar tu m-ai vindecat.
— Nu erai terminată, zise Bellamy, cu vocea ca o mângâiere. Erai cea mai
puternică, cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Încă nu-mi dau
seama ce am făcut de am fost atât de norocos.
— Ce trebuie să fac să te conving că eu sunt cea norocoasă?
Ea îl sărută, mai apăsat decât înainte, lăsând buzele să transmită tot ce nu
reuşiseră cuvintele. Bellamy se dezlipi de ea, apoi îi puse mâna pe talie şi rânji.
— Cred că eşti pe drumul cel bun. Deşi poate că ar mai trebui să fiu convins un
pic.
O trase spre el, apoi făcu un pas în spate, astfel încât să stea rezemat de perete, şi
râse când ea se prinse de tricoul lui şi îl trase în jos, pe podea.

458
 19. WELLS
Wells nu dormise toată noaptea. Se sucise ore în şir pe salteaua tare. Nu era chiar
atât de rău, pentru un buncăr subteran şi, cu siguranţă, bătea dormitul de jos din
tabără, dar mintea lui era într-o continuă mişcare şi simţise fiecare denivelare de
sub el. Două imagini persistente se luptaseră pentru întâietate în creierul lui
extenuat, un teren pustiu, aşteptând să fie revendicat de cele mai terifiante
gânduri. Prima era o imagine cu trupul inert, rece al lui Bellamy în pădure, cu
muşchiul colorându-se în roşu, de la sângele lui. A doua nu era mai bună: o
mulţime de pământeni risipiţi pe iarbă şi pe verandele lor, mulţi dintre ei copii,
masacraţi de oamenii lui Rhodes.
Trebuie să fi adormit, la un moment dat, pentru că atunci când deschise ochii
avea capul pe abdomenul Sashei, iar ea îşi trecea degetele prin părul lui.
— Eşti bine? întrebă încet. Aveai un coşmar.
— Da… sunt bine, zise el, deşi nu putea fi mai departe de adevăr.
Wells nu suporta gândul de a renunţa la prietenul şi fratele său Bellamy. Mai
degrabă murea decât să îl predea unuia ca Rhodes. Dar nu putea nici să se
împace cu riscul imens pe care pământenii şi-l asumaseră protejându-l. Ca în
cazul multor decizii pe care tatăl lui fusese nevoit să le înfrunte, Wells ştia că nu
exista o soluţie simplă.
Sasha lăsă să îi scape un oftat lung, dar nu zise nimic. Nu era nevoie. Lui Wells
îi plăcea felul în care ei doi reuşeau să se înţeleagă, fără să spună nimic.
— Totul se va termina curând, spuse ea, încă jucându-se absentă cu părul lui. O
să-l speriem pe Rhodes şi va ajunge la concluzia că Bellamy nu merită atâta
bătaie de cap. Apoi totul va reveni la normal.
Wells se împinse în sus, astfel că acum stătea rezemat de tăblia patului, lângă
Sasha.
— Şi ce înseamnă normal pentru noi, mai exact? întrebă el, cu un zâmbet uşor
jenat. Până recent, tu erai închisă în tabăra noastră, ca prizonier.
Cei o sută o prinseseră pe Sasha dând târcoale luminişului, când Octavia era încă
dispărută, şi o luaseră drept unul dintre spionii duşmanilor lor.
— Presupun că asta înseamnă că trebuie să alegem un alt normal. Voi o să
rămâneţi aici, o să ne învăţaţi toate lucrurile acelea inutile pe care le-aţi învăţat în
spaţiu, iar noi o să vă învăţăm cum să nu muriţi.
— Hei! zise Wells şi se prefăcu jignit. Ne-am descurcat destul de bine, încă
dinainte să apăreţi voi.
— Bine, domnule şmecher. În cazul ăsta, poate că e cazul să egalez şi să te fac
prizonierul meu.
459
Îşi trecu un picior deasupra – să stea cu faţa spre el –, apoi îşi puse mâinile pe
pieptul lui.
— Aş fi fericit să-mi petrec restul vieţii ca prizonier al tău, dacă presupune asta.
Ea zâmbi şi îl lovi în umăr, în joacă.
— Vorbesc serios, totuşi. O să rămâneţi aici, cu noi, nu-i aşa?
Wells făcu o pauză. Fusese atât de concentrat pe problemele actuale, să îl salveze
pe Bellamy, apoi să îl ţină la distanţă pe Rhodes, încât nu prea se gândise la ce se
va întâmpla mai târziu. Nu putea să se întoarcă în tabără. Asta era clar. Nu voia
să-l mai vadă vreodată pe Rhodes, chiar dacă însemna să abandoneze tot ce se
străduise să construiască. Dar putea să rămână cu pământenii pentru totdeauna?
Ce avea să facă? Cum se va face util? Când ochii lui îi întâlniră pe ai Sashei ştiu
că nu va pleca nicăieri. Voia ca faţa ei să fie primul lucru pe care îl vedea în
fiecare dimineaţă şi ultimul lucru pe care îl vedea înainte să adoarmă, în fiecare
seară. Imagini noi îi invadară creierul, idei la care nu se gândise niciodată, dar
care cumva păreau logice, privind-o pe ea. Poate cândva vor avea o baracă a lor,
în satul pământenilor. Gândul acela îl făcu să simtă o strângere în piept şi o
dorinţă puternică, una cum nu mai simţise niciodată. Aceea era viaţa pe care şi-o
dorea. Pentru asta lupta.
— Da, zise el şi se întinse să îi atingă obrazul. Rămân aici.
Apoi, de teamă că ea ar putea să vadă cumva imaginea din mintea lui, zâmbi şi
glumi:
— Prizonierul tău nu pleacă nicăieri.
— Bun.
Sasha zâmbi, se rostogoli pe-o parte şi se dădu jos din pat.
— Deci nu o să protestezi dacă o să mai stai aici un pic.
Wells o privi cum se încalţă.
— Unde mergi?
— Se pare că jos nu este atât de multă mâncare cum am crezut. O să dau o fugă
sus, să mai iau câte ceva din depozit.
— Vin cu tine, zise el şi îşi dădu jos picioarele din pat.
— Categoric, nu. Dacă vreunul dintre colonişti te vede, o să te urmărească până
aici, la Bellamy. În plus…
Îl prinse de glezne şi îi puse picioarele înapoi în pat.
— …ar trebui să încerci să dormi un pic. Avem nevoie de generalul nostru în cea
mai bună formă.
— Despre ce vorbeşti? Tu eşti adevăratul creier al operaţiunii. Nu mergi singură,
da?
— O să fiu mai rapidă şi mai în siguranţă singură. Ştii doar.
Îi zâmbi şi îl sărută pe obraz.
460
— Mă întorc repede.

Wells îşi petrecu dimineaţa sortând arme vechi şi prăfuite, care fuseseră ţinute
într-un depozit din Mount Weather. Pământenii aveau doar câteva arme de foc,
iar acelea fuseseră deja distribuite celor mai bine antrenaţi luptători, dar, cu cât
puteau înarma mai mulţi oameni, cu atât mai bine. Cea mai mare parte a cuţitelor
erau prea tocite să poată fi folosite, dar erau şi unele care meritau împărţite
pământenilor, la timpul potrivit.
La prânz, îşi lăsă trupul, care îl durea, pe o bancă tare şi îşi mestecă încet porţia
mică de carne uscată. Unde era Sasha? Scană cantina, aşteptându-se să-i vadă
ochii strălucitori şi părul negru ca smoala. Nu era acolo.
Clarke şi Bellamy stăteau unul lângă altul, în capătul îndepărtat al mesei.
— Hei! le strigă Wells. Aţi văzut-o pe Sasha?
Scuturară din cap şi schimbară o privire scurtă, nedumerită.
— Unde s-o fi dus? întrebă Clarke şi se ridică în picioare. Mă duc să o caut.
— Lasă, zise Wells repede.
Se ridică şi se îndreptă repede spre următoarea masă, unde Max era aplecat peste
ceva ce părea o schiţă. În orice altă zi, ar fi fost entuziasmat să vadă un astfel de
obiect, dar în clipa aceea avea în minte un singur gând.
— Scuză-mă, Max, Sasha nu s-a întors încă?
Capul lui Max se înălţă rapid.
— Să se întoarcă de unde?
Wells deschise gura să răspundă, apoi o închise la loc, neştiind ce să zică. Era
confuz, Max nu ştiuse că Sasha se duce să mai ia alimente din sat? Nu vorbise cu
el, înainte să plece? Max împinse în spate scaunul şi sări în picioare, cu tot
corpul încordat.
— Wells, unde s-a dus?
— Credeam că ştii, zise cu vocea ca o şoaptă răguşită. Ea… s-a întors la
suprafaţă. Să mai aducă mâncare.
— Ce a făcut?
Max lovi cu pumnul în masă şi îi făcu pe o grămadă de oameni să tresară. Se
răsuci şi strigă spre toţi cei din încăpere.
— Sasha a părăsit Mount Weather! A văzut-o cineva întorcându-se?
O grămadă de ochi se făcură mari şi toţi scuturară din capete, murmurând.
— La naiba! mormăi Max în barbă, înainte să se întoarcă la Wells. Ar fi trebuit
să ştiu că va încerca să rezolve asta singură. Urma să trimitem un grup diseară,
după ce se întunecă. Dar îşi făcea griji că oamenilor li se va face foame mai
devreme.
— Îmi pare foarte rău, Max. Nu mi-am dat seama…
461
— Nu e vina ta, zise Max tăios, evident, nerăbdător să încheie discuţia.
— Domnule? strigă din uşă un bărbat. Toată lumea e aici. Trebuie să fi plecat
singură.
Max păli, iar faţa îi căzu într-un fel care săgetă inima lui Wells. Însă îşi reveni în
fire la fel de repede şi începu să dea ordine. Puse la conducere o femeie pe nume
Jane, cât timp el avea să fie la suprafaţă, în căutarea Sashei. Se îndreptă hotărât
spre uşă. Capetele se întoarseră – când îşi croi drum prin cantină –, iar câţiva
oameni se grăbiră să îl urmeze.
Chiar înainte să iasă din sala de mese, Max se întoarse spre Wells.
— Rămâi aici. Nu eşti în siguranţă afară.
Wells se lăsă pe o bancă, prea uimit să gândească, pentru o clipă. Clarke şi
Bellamy se apropiară, dar el nu ridică privirea.
— O să mergem să vedem cu ce putem ajuta, zise Clarke.
Wells aprobă, iar ei ieşiră. După o clipă, Wells înălţă capul şi fu surprins să se
trezească singur în sala de mese. Brusc, simţi că nu mai poate sta pe loc nicio
clipă, nu atâta timp cât Sasha era în pericol. Max îi ordonase să stea în subteran,
dar nu avea cum să rămână acolo şi să aştepte ca oamenii lui Max să se întoarcă.
Nu-i păsa ce spuneau, se ducea după ea.
Wells alergă pe coridorul gol. Auzea voci după colţ şi zăngănitul celor care se
înarmau cu arcuri, săgeţi şi suliţe. Se lăsă în jos pe un alt hol şi o luă la fugă în
sus, pe scările abrupte, în spirală, înainte să îl vadă cineva.
Câteva minute mai târziu, păşi în lumina soarelui şi clipi, să i se obişnuiască
ochii. Pădurea din jurul lui părea liniştită, nefiresc chiar. Studie spaţiile dintre
copaci, lucru pe care îl învăţase de la Sasha. Nu văzu nimic, cu excepţia mai
multor tufişuri şi a frunzişului. Înaintă spre aşezare, cât de silenţios posibil. Satul
era sinistru de nemişcat. Nu se vedea urmă de fum din coşuri, nici copii care să
alerge prin curţi. Wells se opri, să se asigure că era în siguranţă dacă înainta. Din
locul unde se afla, vedea că totul arăta exact ca atunci când pământenii plecaseră,
de parcă, pur şi simplu, şi-ar fi lăsat lucrurile şi ar fi dispărut. Era pe la jumătatea
pantei, când auzi un sunet venind din tufişurile din dreapta lui. Îngheţă, cu inima
bătându-i nebuneşte. Sunetul se auzi din nou, mai tare.
— Ajutor! implora o voce tremurată. Cineva, vă rog!
Un fior de teamă rece trecu prin corpul lui Wells, mult mai rău decât orice
simţise în timpul coşmarurilor lui. Era Sasha. Wells se aruncă spre tufişurile de
unde venea vocea.
— Sasha! Eu sunt. Vin!
Wells se zbătu să treacă prin frunziş, împiedicându-se de crengi şi de rădăcini, pe
măsură ce înainta prin desiş. Niciuna dintre imaginile oribile care îl bântuiseră
toată noaptea nu l-ar fi putut pregăti pentru senzaţia pe care o simţi când o găsi.
462
Zăcea pe jos, pe-o parte, ghemuită şi plină de sânge.
— Nu! urlă el, iar sunetul îl străbătu ca un cuţit.
Se aruncă lângă ea şi o luă de mână. Abdomenul ei era acoperit de o pată roşie. Îi
ridică marginea tricoului şi văzu o rană adâncă.
— Sasha, sunt aici. Eşti în siguranţă acum. O să te duc acasă, da?
Ea nu răspunse. Pleoapele ei fluturau, în timp ce îşi pierdea cunoştinţa şi îşi
revenea. O ridică atent. Capul ei alunecă într-o parte, legănându-se, în timp ce el
alerga în sus pe deal, spre intrarea principală în Mount Weather.
Wells mergea cât de repede putea, gâfâind şi ignorând junghiul dureros pe care îl
simţea într-o parte şi riscul de a fi atacat de oamenii lui Rhodes, care, cu
siguranţă, erau încă în apropiere. Veniţi şi prindeţi-mă! Îi venea să strige. Veniţi
şi încercaţi să mă atacaţi, să vă fac fâşii!
Când mai avea câţiva metri, auzi pe cineva că îi strigă numele. Un grup de
pământeni se materializă din pădure. Plecaseră în căutarea Sashei.
— Trăieşte, le zise Wells, cu voce disperată şi încordată. Dar trebuie să o ducem
repede înăuntru.
Pământenii formară un cerc în jurul lui, alergând pe lângă el, cu armele ridicate.
Se apropiară de faţada din piatră, care ascundea uşa grea de la intrarea în buncăr.
Unul dintre ei o deschise, iar Wells intră repede. Max era de cealaltă parte a uşii.
Faţa i se lumină de speranţă, când îl văzu pe Wells, apoi îi căzu, când o văzu pe
fiica lui.
— Nu, şopti el şi se întinse spre perete, să se sprijine. Nu, Sasha!
Înaintă, clătinându-se şi puse mâinile pe obrajii ei.
— Sasha, scumpo…
— O să fie bine, zise Wells. Trebuie să o ducem la Clarke!
Una dintre femei alergă înainte, în timp ce Max îl ajută pe Wells să o coboare pe
Sasha pe scări. Se simţea de parcă se mişca într-un vis sau de parcă privea de
deasupra cum o căra pe Sasha pe coridor. Lumina şi sunetele păreau îndepărtate,
la capătul unui tunel lung. Nu era posibil să fie adevărat. Trebuia să fie unul
dintre coşmarurile lui. Într-o clipă, avea să o simtă pe Sasha zâmbind deasupra
sa, cu părul ei lung gâdilându-l, în timp ce îi şoptea la ureche bună dimineaţa.
— Vechiul spital e chiar după colţ, zise Max gâfâind, în timp ce alergau.
Cotiră, iar Max deschise uşa, pe care o ţinu cât Wells intră şi o întinse pe Sasha
pe masa de operaţie. Max alergă să aprindă luminile, iar Wells o luă de mână.
Era rece. Înnebunit, îi ridică pleoapele, aşa cum o văzuse pe Clarke că făcuse de
sute de ori, în ultimele săptămâni. Ochii ei se rotiră. Respira greoi şi rapid.
— Sasha! imploră Wells. Sasha, te rog! Rămâi cu noi! Sasha, mă auzi?
Ea aprobă slab din cap, iar Wells simţi cum ceva i se rupe în piept şi îi umple
corpul de uşurare.
463
— Of, slavă Domnului!
Max veni alergând şi o prinse de cealaltă mână.
— Doar rezistă. Vin ajutoare. Doar rezistă!
— Trebuie să o ţinem trează, zise Wells şi se întoarse spre uşă, de parcă ochii lui
aveau puterea de a o aduce pe Clarke acolo mai repede. Ţine-o de vorbă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Max şi îi dădu părul la o parte de pe sprânceana
blondă, acoperită de transpiraţie.
Sasha deschise gura să vorbească, dar nu ieşi niciun sunet. Max se aplecă şi îşi
duse urechea la buzele ei. O clipă mai târziu, se uită spre Wells.
— Lunetişti, zise el încruntat.
Sasha încercă să vorbească din nou. De data aceea, o auziră amândoi.
— Eram la depozit. Nu i-am văzut venind.
Vocea ei era istovită.
Clarke dădu buzna înăuntru, cu părul blond fluturând. O clipă mai târziu,
Bellamy intră alergând după ea. Clarke traversă distanţa din câţiva paşi până la
pat, o prinse pe Sasha de încheietură şi îi verifică pulsul. Nu zise nimic, dar
Wells citi în ochii ei. Era rău. Clarke ridică bluza Sashei şi lăsă să se vadă rana
adâncă din abdomen.
— A fost împuşcată, zise Clarke. Şi a pierdut o grămadă de sânge.
Max strânse din dinţi, dar nu spuse nimic. Clarke se răsuci şi începu să tragă
sertare, scotocind prin ele. Scoase o fiolă şi o seringă, pe care o umplu repede.
Injectă lichidul transparent în braţul Sashei. Întregul ei corp se relaxă imediat, iar
respiraţia îi deveni regulată. Examină mai atent rana. Wells slăbi strânsoarea de
pe mâna ei. Max rămase tăcut, cu capul plecat.
— Îi e bine acum, zise Clarke încet şi se întoarse spre Max şi spre Wells.
— Ce urmează? întrebă Wells. O să încerci să scoţi glonţul? Sau a trecut
dincolo?
Clarke nu zise nimic. Doar se uita la el, cu ochii plini de lacrimi.
— Hai, Clarke, izbucni el. Care e planul? Ce ne trebuie ca să o facem bine?
— Wells…
Ocoli masa şi îi puse o mână pe braţ.
— A pierdut foarte mult sânge. Nu pot…
Wells se smuci.
— Atunci adu mai mult sânge. Ia-l pe al meu!
Îşi ridică mâneca şi puse cotul pe masă.
— Ce mai aştepţi? Adu un ac sau ce îţi trebuie!
Clarke închise ochii pentru o clipă, apoi se întoarse spre Max. Când vorbi, vocea
îi tremura.
— Fără aparatură specială, Sasha n-ar rezista mai mult de câteva minute, dacă aş
464
încerca să o operez. Cred că e mai bine… aşa. Se odihneşte şi o să puteţi petrece
un timp împreună, înainte…
Max se holba la ea. Se uita prin ea, de fapt, cu ochii mari şi goi, ca şi cum
creierul îşi oprise funcţionarea, să îl protejeze de oroarea care se petrecea în faţa
lui. Apoi expresia lui se schimbă şi întâlni privirea lui Clarke.
— Bine, zise el, atât de încet, încât Wells crezu că doar i se păruse.
Se aplecă spre Sasha, încă ţinând-o de mână, în timp ce îi mângâia părul.
— Sasha, mă auzi? Te iubesc atât de mult! Mai mult decât orice!
— Eu… te… iubesc, gâfâi Sasha, cu ochii încă închişi. Îmi pare rău!
— Nu trebuie să îţi pară rău.
Vocea lui Max se stinse şi încercă să îşi înăbuşească un suspin.
— Fata mea curajoasă!
— Wells… îi strigă ea numele, cu voce răguşită.
El veni repede şi o luă de cealaltă mână, împletindu-şi degetele cu ale ei.
— Sunt aici. Nu plec nicăieri.
Rămaseră aşa, în timp ce minutele treceau. Clarke se dădu la o parte, gata să
intervină, în cazul în care Sasha avea nevoie de mai multe calmante. Bellamy era
în spate, cu braţul în jurul ei. Wells rămase de veghe în dreapta Sashei, ţinând-o
de mână şi dându-i părul la o parte de pe frunte. Max o ţinea de cealaltă mână şi
se aplecă să îi şoptească la ureche. Lacrimile curgeau din ochii lui şi udau obrajii
ei. Respiraţia Sashei încetini şi deveni intermitentă. Corpul înceta să mai
funcţioneze, iar ei asistau neputincioşi. Dacă Wells ar fi putut, şi-ar fi smuls
inima din piept, fără ezitare, să o înlocuiască pe a ei, care se stingea. Nu exista
durere mai mare decât cea pe care o simţea în clipa aceea. Cu fiecare respiraţie
grea, pieptul lui se strângea, până când fu sigur că va leşina. Dar nu o făcu.
Rămase unde era, cu ochii aţintiţi pe Sasha, încercând să asimileze tot ce vedea,
de la genele ei lungi tremurânde, la pistruii pe care îi iubea atât de mult. Pistruii
despre care crezuse că vor fi parte din viaţa lui pentru totdeauna, la fel de
constant ca stelele.
Poate că o cunoştea doar de câteva săptămâni, dar toată viaţa lui se schimbase în
acel timp. Când o cunoscuse, era pierdut şi speriat, se prefăcea că era bine, dar de
fapt se minţea. Ea crezuse în el; îl ajutase să devină liderul care fusese sortit să
fie şi îi servise drept exemplu, arătându-i ce însemna să fii curajos, altruist şi
onorabil.
— Te iubesc, şopti el şi o sărută pe frunte, pe pleoape şi, în cele din urmă, pe
buze.
Wells expiră, dorindu-şi mai mult decât orice să poată să transfere respiraţia lui
în trupul ei. Ar fi încasat bucuros o mie de gloanţe, dacă asta ar fi însemnat ca
Sasha să scape de acel singur glonţ. Dacă ar fi însemnat să îl scutească pe Max
465
de durerea aceea. Şi îşi dădu seama că niciodată nu se va ierta pe el şi pe cel care
îi făcuse asta.
Sasha lăsă să-i scape un singur suspin, apoi respiraţia ei se opri. Clarke se
desprinse de Bellamy şi alergă să încerce resuscitarea, în timp ce Max şi Wells
priveau, într-o agonie tăcută. După cele mai lungi minute din viaţa lui Wells,
Clarke îşi lăsă capul pe pieptul Sashei, rămase aşa un moment, apoi se ridică, cu
lacrimi pe obraji.
— Nu! gemu Wells, incapabil să o privească pe Clarke sau pe Max.
Se terminase.
Cineva – poate că Bellamy – puse un braţ în jurul lui, dar abia simţi. Tot ce
simţea era greutatea care îi strivea pieptul, în timp ce cutia toracică i se strângea.
Apoi totul deveni negru.

466
 20. GLASS
Luke ardea din cauza febrei. Glass îşi dădea seama doar privindu-l. Ochii îi erau
sticloşi şi, cu toate că avea faţa îmbujorată, buzele îi erau uscate şi cenuşii. Îşi
storcea creierii să-şi amintească toate lucrurile pe care mama ei le făcea când era
mică şi avea febră. Pusese un prosop ud pe fruntea lui Luke. Îl dezvelise şi îi
scosese tricoul, lăsând aerul răcoros care intra pe geam să treacă peste corpul lui
adormit. Îl ridica în fund la fiecare câteva ore şi îi ducea la buze o cană cu apă,
îndemnându-l să bea. Dar nu putea face nimic în privinţa rănii oribile de la
picior.
Suliţa pătrunsese adânc. Glass aproape că leşinase când îl târâse înăuntru, îl
întinsese pe jos şi îi rupsese pantalonul, să o vadă. Prin sânge şi noroi, văzuse
albul osului. În prima oră, ea şi Luke încercaseră cu rândul să oprească
sângerarea, strângând un garou în jurul coapsei, dar nu funcţionase. Glass privise
îngrozită cum Luke era tot mai palid, iar podeaua din lemn devenise lipicioasă,
de la sânge.
— Cred că trebuie cauterizată, zisese el, evident, încercând să-şi păstreze tonul
calm, chiar dacă avea ochii mari de teamă şi durere.
— Ce înseamnă asta? întrebase Glass, în timp ce punea deoparte un bandaj plin
de sânge şi lua altul.
— Dacă aplic suficientă căldură, o să opresc sângerarea şi o să previn infecţia.
El făcuse semn spre tăciunii rămaşi în foc.
— Poţi să mai pui nişte lemne şi să-l aprinzi din nou?
Glass se grăbise să arunce câteva surcele pe focul aproape stins, ţinându-şi
respiraţia, în timp ce privea cum se aprind.
— Acum, ia chestia aia metalică, zisese Luke şi arătase spre un obiect lung şi
subţire, pe care îl găsiseră rezemat de şemineu. Dacă îl pui direct în flacără, se va
încinge suficient încât să facă treaba.
Glass nu spusese nimic, doar privise cu oroare crescândă cum metalul începe să
se înroşească.
— Eşti sigur de asta? întrebase ea, ezitând.
Luke aprobase.
— Adu-l aici. Doar ai grijă să nu-l atingi.
Glass se apropiase şi îngenunchease încet lângă el. Luke trăsese adânc aer în
piept.
— Acum, număr până la trei, apoi apasă-l pe rană.
Glass începuse să tremure, iar camera se rotea cu ea.
— Luke, nu pot. Îmi pare rău!
467
El gemuse, când un nou val de durere îl cuprinsese.
— E în regulă. Dă-mi-l mie.
— Oh, Doamne! şoptise Glass şi îi dăduse lui Luke obiectul metalic încă radiind,
apoi îl strânsese de mână.
Cumva, pielea lui era şi rece, şi udă de transpiraţie.
— Nu te uita, zisese el, strângând din dinţi.
O clipă mai târziu, el ţipase şi un sfârâit înfiorător umpluse urechile lui Glass,
care simţise şi mirosul de carne arsă. Transpiraţia curgea de pe fruntea lui, iar
ţipătul păruse fără sfârşit, dar nu se oprise. Cu un ultim mârâit, Luke aruncase
metalul într-o parte, zăngănind pe podea.
Pentru o vreme, păruse că măsura aceea drastică funcţionase. Rana nu mai
sângerase, iar Luke reuşise să doarmă câteva ore. Dar în dimineaţa următoare se
instalase febra. Acum tot piciorul îi era fierbinte, roşu şi umflat. Infecţia se
întindea. Din când în când, Luke se trezea pentru o clipă, se înfiora de durere,
apoi redevenea inconştient. Singura lor speranţă era să ajungă înapoi în tabără şi
să o găsească pe Clarke, dar şansele să reuşească asta erau mai mici decât o
revenire miraculoasă a lui Luke. Nu putea nici să stea ridicat, darămite să meargă
pe jos două zile. Iar pământenii erau încă undeva afară, cu ochii pe ei. Glass le
simţea prezenţa, la fel de puternic cum simţea căldura ce radia din pielea lui
Luke.
Glass nu se simţise niciodată atât de singură, nici măcar în timpul lunilor lungi
petrecute în detenţie. Cel puţin acolo îşi văzuse colega de celulă sau pe gardieni,
iar cineva îi adusese mâncare. Dar aici, cu Luke inconştient şi cu ameninţarea
constantă a unui alt atac, era atât izolată, cât şi îngrozită. Nu putea să cheme pe
nimeni în ajutor. Glass stătea cu un ochi pe Luke şi cu unul pe pădurea din jurul
barăcii. Avea auzul atât de încordat, încât o durea capul, chinuindu-se să prindă
şi cel mai mic trosnet de surcele, orice ar fi avertizat-o că se întorceau.
Glass stătea lângă uşa din faţă, scanând agitată frunzele, în căutarea vreunui
semn că ceva nu era în regulă. Aerul rece al pădurii trecu peste faţa ei,
amintindu-i ironic de lucrurile de care ea şi Luke se bucuraseră – copacii, lumina
lunii reflectată în apă –, de toată frumuseţea care va deveni fără sens, dacă Luke
îi va fi luat.
Luke se foi pe patul improvizat pe jos, în spatele ei. Glass traversă repede
încăperea şi îl luă de mână, atingându-i fruntea fierbinte.
— Luke? Luke, mă auzi?
Pleoapele lui fluturară, dar nu deschise ochii. Îşi mişca buzele, însă nu ieşea
niciun sunet. Glass îl strânse de mână şi se aplecă să îi şoptească la ureche.
— O să fie bine. Tu o să fii bine. O să găsesc o soluţie.
— Am întârziat la patrulare, zise el, mişcându-se dintr-o parte în alta, încercând
468
să se dea jos din pat.
— Nu, nu ai întârziat, e în regulă.
Glass îi puse mâna pe umăr. Credea că e din nou pe navă?
— Nu ai de ce să îţi faci griji.
Luke abia reuşi să dea din cap, înainte să închidă ochii din nou. În câteva
secunde, dormea. Mâna lui dădu drumul mâinii lui Glass, iar ea îi puse blând
braţul pe pat. Îi verifică piciorul. Roşeaţa se întinsese până la genunchi şi în sus
pe coapsă. Nu ştia prea multe despre astfel de lucruri, dar îşi dădea seama că
Luke avea să moară, dacă nu primea ajutor. Trebuiau să plece. În clipa aceea.
Se aşeză la masa de lemn din bucătărie şi încercă să-şi limpezească mintea,
alungând teama care săpa în ea de câteva zile. Frica nu avea să îi scoată de acolo.
Trebuia să gândească. Trebuiau să ajungă înapoi în tabără. Era singurul fel în
care putea primi ajutorul de care avea nevoie. Dar trebuia să găsească o cale să-l
transporte pe Luke, care abia putea să se mişte, chiar şi cu ajutorul ei, şi să-i evite
pe pământeni, în acelaşi timp. Brusc, mersul prin spaţiu îi părea simplu, în
comparaţie cu situaţia aceea. Cum puteau să se mişte repede şi să scape, cu Luke
în starea de faţă? Glass se uită prin baracă, în căutarea unei idei. Frica paralizantă
începu să-şi slăbească strânsoarea, iar mintea ei se trezi. Da, dacă reuşea să îl
ducă până la râu… dar cum să-l mişte? Ochii ei căzură pe un dispozitiv ciudat, în
care ea şi Luke se zgâriaseră la cap, când ajunseseră acolo prima dată. Era atârnat
de un perete, în colţ, în spatele unei mături şi al altor obiecte vechi ce păreau
folosite la curăţenie. Traversă încăperea şi îl luă, punându-l jos. Era cât ea de
înalt, făcut din şipci de lemn. Semăna cu o scândură lungă, dar la un capăt şipcile
erau îndoite şi legate cu sfoară.
Îi amintea de ceva despre care citise cândva. Ceva ce foloseau copiii să meargă
pe zăpadă, pe Pământ. Se chinui să îşi amintească. Planşă? Şalupă? Glass puse
un picior pe şipci, testându-le rezistenţa. Erau vechi, dar solide. Dacă putea să îl
pună pe Luke pe acel obiect, l-ar fi tras, dar trebuia să facă unele ajustări.
Se ridică, adună câteva lucruri din încăpere şi le puse pe jos, lângă… sanie! Era
o sanie. Era sigură. Acum trebuia doar să o facă să meargă. Aranjă şi rearanjă
lucrurile, în diverse configuraţii, le testă, apoi încercă din nou. Scutură din cap,
încruntată. Dacă cineva i-ar fi spus, cu şase luni în urmă sau chiar cu şase
săptămâni în urmă, că va încropi o maşinărie din diverse obiecte găsite într-o
baracă abandonată, pe Pământ, ca să îl poată căra prin pădure pe iubitul ei rănit
mortal, i-ar fi râs în faţă şi ar fi întrebat dacă băuse vreun pic de alcool vândut
ilegal pe Arcadia.
Se dădu înapoi şi îşi privi opera. Va funcţiona. Trebuia să funcţioneze. Va folosi
frânghia să îl tragă pe Luke. Ca să îl ţină în poziţie, tăiase o pătură în fâşii lungi,
cu care avea să îl lege în jurul taliei, de braţe şi de piciorul sănătos, iar apoi toate
469
fâşiile le va lega de partea de sus a saniei.
Era destul de rudimentar, dar cu puţin noroc vor ajunge la apă. Doar de asta avea
nevoie.
Glass se duse la Luke şi îl trezi blând.
— Luke, îi şopti la ureche. O să te ridic, da? Trebuie să ne întoarcem în tabără.
El nu răspunse. Glass îşi puse mâinile sub braţele lui, i le încrucişă pe piept şi,
icnind, îl puse pe podea. El tresări, când piciorul rănit i se mişcă, dar nu se trezi.
Îl trase pe sanie şi legă cearşaful în jurul lui. Se ghemui, apucă frânghia, şi-o
înfăşură în jurul mâinilor şi se ridică în picioare. Înaintă câţiva paşi, iar Luke
alunecă pe podea cu sania, în spatele ei. Funcţiona.
Luă arma lui Luke – deşi nu era sigură că avea curajul să o folosească – şi se
îndreptă spre uşă. În ultima clipă, se întoarse şi mai luă de pe masă o cutie cu
chibrituri, în caz că va avea nevoie să facă focul în timpul călătoriei. Greutatea
din spatele ei era ciudată şi o dezechilibra, dar trebuia să se obişnuiască. Fără să
se uite înapoi, ieşi din baracă, trăgând sania după ea, în luminişul îngust care
înconjura casa.
Trosc!
Glass întoarse capul, căutând sursa zgomotului.
Trosc! se auzi din nou.
Se uită spre pădure. În amurg, fiecare umbră părea un posibil duşman. Porni
înapoi spre baracă, smucindu-l pe Luke după ea. Prinse o mişcare, cu colţul
ochiului, şi simţi ceva vâjâindu-i pe lângă ureche. Se strădui să tragă greutatea
saniei şi îl auzi pe Luke gemând de durere. Deschise uşa şi intră, chiar când o
săgeată se înfipse în tocul uşii, vibrând exact unde fusese capul ei, cu o fracţiune
de secundă în urmă.
Sania alunecă înăuntru, iar Glass lăsă jos hamurile şi închise uşa, când alte două
săgeţi se înfipseră în ea. Se rezemă cu spatele de uşă şi strânse arma în mâna
brusc transpirată. Se uită prin baracă. Oare putea baricada uşa? Vor intra pe
geam?
Încuie uşa şi ridică arma ezitând, îmbărbătându-se. Dacă vreunul dintre
pământeni intra pe geam, va putea să i se împotrivească? Va putea să tragă cu
arma într-o fiinţă vie? Chiar dacă reuşea, evident, erau mai mulţi. O fată care nu
mai trăsese cu o armă nu putea să se pună cu un grup de pământeni criminali.
De pe sanie, Luke gemu.
— O să fie bine. O să găsesc ceva, zise ea, jenată de minciună.
Cum putea să scape dintr-o baracă înconjurată de pământeni furioşi? Trase cu
ochiul afară, printr-un colţ de geam. Lumina gri se juca printre umbre, dar se
vedea mişcare. Siluete ţâşneau printre copaci, cu arcuri şi topoare în mâini.
Glass se rezemă de uşă şi închise ochii. Asta era. De data aceea, îl vor termina pe
470
Luke şi o vor omorî şi pe ea. Aşteptă să audă sunet de paşi şi geamuri sparte, să
simtă uşa smucită din spatele ei.
Nu se auzi decât vântul şi susurul râului. Aşteptau să iasă. Fuseseră acolo tot
timpul, aşteptând-o să plece, astfel încât să o nimerească sigur? O încolţiseră. Nu
avea unde să meargă, nu putea să facă nimic, doar să spere că se vor sătura să
aştepte şi vor sparge uşa sau geamurile. Mintea ei galopa, căutând orice posibilă
scăpare.
Chiar dacă reuşea să îi distragă suficient de mult timp să se îndepărteze de baracă
fără să fie ciuruită de săgeţi, ce putea să facă mai departe? Disperată, se uita în
jur căutând ceva – orice putea fi folosit pentru a-i distrage, să câştige ceva timp.
Nimic. Era pe cale să scoată un ţipăt de frustrare, când îşi dădu seama că ţinea
ceva în mână. Strângea ceva foarte tare, aproape că uitase. Desfăcu degetele şi,
iată, turtite în palma ei erau chibriturile pe care le luase când ieşise. Un plan
disperat, nesăbuit prindea contur în mintea ei. Dacă nu putea să ajungă la râu
înaintea lor, va trebui să găsească o cale de scăpare ce nu necesita alergare.
Înainte să aibă timp să se gândească mai bine la asta, se puse pe treabă.
Se târî pe podea şi se aşeză sub fereastra de lângă uşa din faţă. Înfăşură o fâşie
din cearşaful rupt în jurul unei bucăţi de lemn şi aprinse un chibrit. Dădu foc
cearşafului şi, câteva secunde mai târziu, ţinea în mână o torţă. Când flacăra
pâlpâi şi crescu, Glass trase adânc aer în piept şi începu să numere.
— Trei, doi, unu…
Sări în sus şi, cu o privire aruncată rapid afară, pe geamul deschis, ţinti spre
grămada de lemne de foc pe care le adunase Luke lângă peretele barăcii, înainte
să fie rănit. Se lăsă la loc pe podea şi aşteptă. Era tot linişte şi, pentru un moment
dureros, se gândi că planul ei deja eşuase. Apoi auzi: un trosnet ascuţit, urmat de
un fâsâit uşor, când grămada de lemne luă foc. Baraca începu să strălucească, iar
flăcările cuprinseră tufişurile şi se întinseră în faţă, spre pădure, exact cum
sperase.
Glass se întoarse spre Luke. Nu se mişcase. Respiraţia lui era greoaie, iar o
sprânceană îi tresărea, fiind întins tot lângă şemineu, aproape inconştient. Dacă
Luke murea, avea să moară şi ea. Ştia asta la fel de bine cum îşi cunoştea
numele.
Sunetul flăcărilor creştea şi în câteva minute aerul din baracă începu să se
schimbe. Glass se blestemă când îşi dădu seama ce prostie făcuse. Casa poate că
era din piatră, dar asta nu-i împiedica să se sufoce, dacă focul înconjura tot locul.
Fumul tocmai începea să intre pe geamul deschis, vedea asta în lumina focului ce
pâlpâia.
Glass se apropie de uşă, pregătindu-se să iasă repede. Când fumul umplu camera,
trase pătura de pe Luke şi o udă cu ultima lor apă. Afară, auzea voci strigând,
471
peste luminiş. Îngenunche lângă Luke şi trase pătura udă peste amândoi. Aerul
deveni mai cald şi văzu flăcări portocalii lângă geam, pe sub marginea păturii.
Acum vocile de afară râdeau şi ovaţionau. Lasă-i să creadă că au câştigat. Lasă-i
să creadă că era moartă. Poate că vor fi prea şocaţi să o vâneze, când ea şi Luke
vor pleca.
Luke se mişcă şi un mic geamăt îi ieşi pe buze.
— Îmi pare rău, zise ea. Trebuia să fi căutat ajutor mai devreme. N-ar fi trebuit
să aşteptăm atâta.
Acum aerul fierbea, era atât de fierbinte, încât Glass aproape că îşi simţea pielea
cum se topeşte şi i se descojeşte. Fumul intra pe geam în vălătuci şi abia mai
vedea, abia mai putea respira. Se strânseră sub pătură, iar Glass încerca să îşi dea
seama cât mai puteau aştepta aşa, înainte să fie prea târziu. Dacă stăteau prea
mult, flăcările vor fi peste tot în jurul casei şi nu vor mai avea cum să scape. Se
vor sufoca, dacă vor rămâne acolo, în fum. Ochii o usturau şi se ridică de la
podea ţâşnind spre uşă. Acum sau niciodată.
Deschise uşa şi se uită afară. Se lăsase noaptea, iar flăcările se jucau cu umbrele,
aruncând lumini portocalii şi negre peste luminiş şi prin copaci. Apucă frânghia
saniei, se ghemui sub pătură şi ţâşni pe uşă. Tresări, când trecu de la căldura din
interior la aerul rece al nopţii. Luke gemea, în timp ce îl trăgea peste terenul
denivelat, în jos, spre râu. Pentru câteva secunde lungi, alergă, în urmă răsunând
doar trosnetul focului.
Primul strigăt îl auzi când ajunse la barcă şi o împinse pe apă. Lumina focului şi
fumul nu fuseseră chiar îndeajuns să-i acopere fuga.
— Luke, zise ea şi îl trase în sus. Trebuie să mă ajuţi. Doar o clipă.
Ochii lui se deschiseră, iar ea îi simţi muşchii cum se chinuiau să se mişte. Luke
stătea într-un singur picior, iar ea se strecură sub braţul lui. Împreună, înaintară
poticnit, iar Glass încercă să-i atenueze căderea, când el aproape că se prăbuşi în
barcă. Puse sania înăuntru.
Săgeţile zburau şi aterizau chiar în faţa ei. Auzea paşii alergând în jos pe deal, în
timp ce se împingea cu toată greutatea, să ajungă în apă. În ultima clipă, sări
aproape pe lângă barcă, iar apa o luă şi o purtă în aval. Întoarse capul şi văzu
umbre lângă baraca în flăcări. Se întinse lângă Luke, în timp ce mai multe săgeţi
ricoşau din lateralele metalice ale bărcii.
Prinseră viteză, când curenţii de pe râu preluară controlul mişcării lor. Înălţă
capul şi în lumina focului şi a lunii văzu siluetele alergând de-a lungul malului.
Parcă nici nu erau oameni. Îşi lăsă capul în jos, iar râul făcu o buclă, când ultima
săgeată se lovi de barcă. După câteva momente încordate, în care îşi ţinu
respiraţia, Glass se ridică, apucă vâsla şi o băgă în apă, încercând să mărească
viteza. Când, în sfârşit, păru că trecuseră de pământeni, încercă să folosească
472
vâsla să tragă barca din nou la mal, dar nu reuşi. Inima îi galopa, în timp ce barca
se mişca în continuare repede în jos, pe râu. Habar n-avea dacă se îndreptau în
direcţia bună. Trebuia să folosească busola lui Luke. Dacă el avusese dreptate şi
o luaseră la nord de tabără, însemna că trebuiau să meargă spre sud.
Dură aproape o jumătate de oră până ce râul se îngustă atât de tare, încât
tufişurile dese îi încetiniră. În cele din urmă, Glass reuşi să coboare în apa rece şi
să tragă barca la mal. Scoase busola şi o puse jos, cum îi arătase Luke. Slavă
Domnului, se îndreptau spre sud! Sau cel puţin spre sud-est. Nu va fi foarte greu
să revină pe drumul cel bun, spera ea. Şi dacă reuşea să se mişte cu tot cu
Luke…
— Încă o dată, Luke! zise ea. Trebuie să te ridic şi să mergi cu mine.
El gemu, dar când îl trase din barcă cooperă, lăsând-o să îl ajute să stea ridicat.
Se împletici câţiva paşi prin apa mică, înainte ca, în sfârşit, să cadă pe mal.
Uşurată de greutatea lor, barca se înălţă deasupra apei, iar curentul rapid o purtă
în noapte. Repede şi în linişte, Glass îl puse pe Luke pe sanie şi luă din nou
frânghia. Doar rezistă, Luke, se gândea ea, în timp ce trăgea cu toată forţa şi o
lua la fugă.
Sunetul râului se estompă când intrară în pădure, dar Glass era prea speriată ca să
se oprească şi să se uite în urmă. Trebuia să continue să meargă. Trebuia să
găsească ajutor pentru Luke, chiar dacă era ultimul lucru pe care avea să îl facă
vreodată.

473
 21. WELLS
Era doar vina lui. Pentru tot. Wells lovi puternic cu pumnul în peretele din piatră.
Sângele îi curgea printre degete, dar nu simţea nicio durere fizică. Tot ce simţea
era greutatea propriilor greşeli stupide, egoiste, care se tot adunau, ameninţând să
se prăbuşească peste el în orice clipă. Nu crezuse că putea să se simtă mai rău
decât se simţise după ce Clarke fusese arestată sau după moartea mamei lui. Dar
acela era cel mai rău moment prin care trecuse vreodată. Se întoarse, căutând
altceva în care să lovească. Era doar patul lui îngust. Patul în care dormise Sasha,
doar cu câteva ore în urmă. Iar acum era moartă.
Wells se lăsă să cadă pe saltea şi se întinse pe spate. Durerea din piept era atât de
puternică şi de grea, încât simţea că putea să o ia şi să o ţină în mâini. Îşi acoperi
faţa cu braţele. Voia să alunge lumina, să-şi oprească naibii creierul, să-i alunge
pe toţi şi pe toate. Îşi dorea un vid. Voia să alunece în tăcerea profundă şi fără
sfârşit din spaţiu. Dacă ar fi fost pe navă, nu ar fi ezitat să deschidă camera
pneumatică şi să-şi dea drumul.
Ar fi terminat, dacă ar fi putut. S-ar fi scos din ecuaţie, dacă asta i-ar fi ajutat pe
ceilalţi. Dar îi era prea ruşine să lase totul în urmă, după ce dăduse peste cap
absolut orice. Cum putea să repare lucrurile? Nu exista un tampon între
pământeni şi Rhodes. Nu putea să o aducă pe Sasha înapoi. Nu avea cum să
repare inima frântă a lui Max.
Dacă s-ar fi oprit înainte să pună în mişcare toate lucrurile. Dacă nu ar fi agravat
scurgerea din camera pneumatică, navele n-ar fi trebuit să coboare pe Pământ
atât de repede. Ar fi avut mai mult timp să se pregătească şi poate că ar fi trimis
mai mulţi oameni jos. În schimb, toţi cei care nu reuşiseră să prindă un loc la
bord erau acolo, sus, mureau, în timp ce oxigenul scădea.
Dacă nu ar fi înscenat un fals atac, să îl scoată pe Bellamy din închisoare, poate
că Rhodes şi ceilalţi nu ar fi fost atât de speriaţi de facţiunea agresivă a
pământenilor. Poate că nu ar fi apelat atât de repede la violenţa care o ucisese pe
Sasha. Şi dacă nu s-ar fi implicat în relaţia cu ea, înainte de toate, poate că Sasha
ar fi trăit o viaţă lungă şi liniştită, fără el.
Wells avea impresia că se va sufoca sub presiunea acelor gânduri. Respiraţia lui
deveni greoaie şi simţi că îl cuprinde panica. Nu avea unde să meargă, nu avea ce
să facă, nu avea nimic semnificativ de spus. Era captiv.
Tocmai când se gândea să alerge spre uşă şi să fugă din Mount Weather, auzi o
voce familiară rostindu-i numele. Deschise ochii şi o văzu pe Clarke conturată de
lumina de pe hol.
— Pot să intru?
474
Wells sări în sus, apoi se trase în spate şi se rezemă de perete, îngropându-şi
capul în mâini. Clarke se lăsă pe pat, lângă el. Stătură aşa, tăcuţi, câteva clipe.
— Wells, aş vrea să fie ceva ce pot spune, zise Clarke, în cele din urmă.
— Nu există nimic, zise el, pe un ton impasibil.
Clarke puse mâna pe braţul lui. Wells tresări, iar ea vru să se retragă, dar îl apăsă
mai tare şi îl strânse.
— Ştiu. Şi eu am pierdut mulţi oameni. Ştiu că vorbele nu schimbă nimic.
Wells evită privirea lui Clarke, dar era bucuros că nu începea să îndruge nimic
despre cum Sasha era într-un loc mai bun. Se săturase de asta când murise mama
lui. Însă, cel puţin atunci, o parte din el reuşise să creadă. Şi-o imaginase pe
mama lui pe Pământ, spiritul ei întors în adevărata casă a omenirii, în loc să fie
condamnat să stea o eternitate printre stele reci, nepăsătoare. Dar acum era
altceva. Sasha fusese deja unde îi era locul. Acum nu era nicăieri – exilată mult,
mult prea devreme din lumea pe care o iubise.
— Îmi pare foarte rău, Wells, şopti Clarke. Sasha era incredibilă. Era atât de
deşteaptă, de puternică… şi de onorabilă. Exact ca tine. Făceaţi o echipă
grozavă.
— Onorabil?
Cuvântul suna amar în gura lui Wells.
— Clarke, sunt un criminal.
— Un criminal? Wells, nu. Ce s-a întâmplat cu Sasha nu e din vina ta. Ştii asta,
nu?
— A fost vina mea, în totalitate. Sută la sută.
Wells se ridică de pe pat şi începu să patruleze prin cameră, ca un condamnat
care număra orele până la execuţie.
— Ce tot spui?
Clarke se uita la el, cu privirea plină de nedumerire şi îngrijorare.
— Eu sunt motivul pentru care s-au întâmplat toate. Eu sunt bastardul egoist care
lasă doar distrugeri în urmă, oriunde merge. Toţi cei de sus – îndreptă un deget
spre cer – ar fi în viaţă azi, dacă n-aş fi eu.
Clarke se ridică de pe pat şi făcu câţiva paşi ezitanţi.
— Wells, eşti extenuat. Cred că ar trebui să te întinzi câteva minute. O să te simţi
mai bine, după ce te odihneşti un pic.
Avea dreptate. Era extenuat, dar nu doar din cauza presiunii că îşi văzuse iubita
murind în faţa lui. Efortul de a ţine ascuns teribilul secret era cel care îl secase de
ultima fărâmă de putere. Căzu la loc pe pat. Clarke îl urmă şi îl luă în braţe. Nu
mai avea nimic de pierdut. Deja se ura. Ce mai conta, dacă îi făcea şi pe ceilalţi
să îl urască?
— E ceva ce ţi-am ascuns, Clarke.
475
Corpul ei se încordă, dar rămase tăcută şi aşteptă să continue.
— Am stricat camera pneumatică de pe Phoenix.
— Ce?
Nu se uita la ea, dar auzea confuzia şi nedumerirea din vocea ei.
— Era deja defectă, dar am înrăutăţit lucrurile. Astfel încât aerul să se scurgă
mai repede. Astfel încât tu să fii trimisă pe Pământ înainte să împlineşti
optsprezece ani. Voiau să te omoare, Clarke. Şi n-am putut permite să se
întâmple asta. Nu după ce îţi făcusem deja. Eu am fost motivul pentru care ai fost
condamnată, în primul rând.
Clarke tot nu spunea nimic, aşa că Wells continuă şi o combinaţie ciudată şi
insensibilă de uşurare şi groază i se răspândea prin membre, în timp ce dădea
glas cuvintelor pe care se temuse mereu să le rostească.
— Eu sunt motivul pentru care au fost nevoiţi să abandoneze nava atât de repede
şi motivul pentru care atât de mulţi oameni sunt blocaţi acolo, sufocându-se. Eu
le-am făcut asta.
Clarke tot nu vorbea, astfel că, într-un final, Wells se forţă să se uite la ea,
pregătindu-se pentru privirea îngrozită şi dezgustul ei. În schimb, părea doar
tristă şi speriată, iar ochii mari o făceau să pară mai tânără, aproape vulnerabilă.
— Ai făcut asta… pentru mine?
Wells aprobă încet.
— A trebuit să o fac. I-am auzit pe tatăl meu şi pe Rhodes vorbind, aşa că ştiam
care era planul. Fie te omorau, fie te trimiteau pe Pământ şi să fiu al naibii dacă
aveam de gând să las să se întâmple opţiunea A.
Spre surpriza lui, când Clarke vorbi, nu era nici urmă de resentiment în vocea ei.
Doar tristeţe.
— Niciodată n-aş fi vrut să faci asta. Mai degrabă aş fi murit decât să pun în
pericol atâtea vieţi.
— Ştiu.
Wells îşi lăsă capul în mâini, cu obrajii arzându-i de ruşine.
— A fost nebunesc şi egoist. Ştiam că nu o să pot trăi cu mine, dacă mori, dar
oricum nu pot trăi cu mine acum.
Râse scurt, amar.
— Desigur, acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă sinucid. Dacă m-aş fi
aruncat în spaţiu, i-aş fi scutit pe toţi de multă durere şi suferinţă.
— Wells, nu vorbi aşa!
Clarke se trăsese în spate şi se uită la el cu stupoare.
— Da, ai greşit… enorm. Dar asta nu anulează toate lucrurile incredibile pe care
le-ai făcut. Gândeşte-te la toţi oamenii pe care i-ai salvat. Dacă nu ai fi umblat la
camera pneumatică, absolut toţi am fi fost executaţi, în loc să fim trimişi pe
476
Pământ. Nu doar eu. Molly, Octavia, Eric. În plus, tu eşti motivul pentru care am
supravieţuit toţi, odată ajunşi aici.
— Nu prea. Tu eşti cea care a salvat toate vieţile. Eu doar am tăiat lemne de foc.
— Ai transformat o planetă sălbatică, periculoasă în căminul nostru. Ne-ai făcut
să ne vedem potenţialul, să vedem ce putem realiza dacă lucrăm împreună. Tu
ne-ai inspirat, Wells. Tu ai scos ce e mai bun din noi.
Asta iubise la Sasha, felul în care îl făcuse să-şi dorească să devină un om mai
bun, un lider mai bun. O dezamăgise – Clarke nu-l putea convinge să se
răzgândească –, dar asta nu însemna că trebuia să se dea bătut. Îi datora mai mult
de-atât.
— Eu… pur şi simplu, nu ştiu ce să fac, zise el încet.
— Poţi începe prin a te ierta. Măcar un pic.
Wells habar n-avea cum se face asta. Îşi petrecuse toată viaţa în locul potrivit, la
momentul potrivit, executase ce i se spusese, ce se aşteptase de la el. Mereu
făcuse lucrurile corect, făcuse alegerile potrivite, fără să ţină cont de
sentimentele lui. Dar în cel mai important moment dintre toate, ezitase şi mii de
oameni suferiseră. Era de neiertat.
Clarke îl cunoştea foarte bine. Parcă şi-ar fi rostit cu voce tare toate gândurile.
— Ştiu mai bine ca oricine că nu îţi place să îţi arăţi emoţiile, Wells. Dar uneori
trebuie. Trebuie să foloseşti toate sentimentele acelea. Fii uman. Te va face un
lider şi mai bun.
Wells luă mâna lui Clarke şi o strânse tare. Înainte să îi poată răspunde, de pe
coridor se auzi agitaţie. Săriră amândoi în picioare şi ieşiră repede din cameră,
urmând şirul de oameni de pe hol. Max stătea în faţa unui spaţiu mare, deschis,
care devenise centrul lor de operaţiuni. Faţa lui părea răvăşită, iar umerii îi erau
lăsaţi. Focul îi dispăruse din ochi.
— Avem musafiri, anunţă el şi arătă spre cineva care nu se vedea.
În timp ce vorbi, sute de capete se întoarseră să vadă cine intrase în buncăr.
— Nu vă faceţi griji, niciunul nu e înarmat, am verificat.
Wells şi Clarke lăsară să le scape un oftat de uşurare, când îi recunoscură pe vreo
doisprezece dintre cei o sută. Eric şi Felix erau în fruntea lor.
— Rhodes v-a trimis? întrebă Max.
Toţi îşi ţinură respiraţia, aşteptând răspunsul lor.
— Nu, zise Eric şi scutură din cap, cu vocea la fel de calmă ca întotdeauna. Am
venit să ne alăturăm vouă. Nu vrem să mai avem de-a face cu Rhodes sau cu alţi
colonişti.
Max îi privea circumspect, evident, anii lui de experienţă îi ascuţiseră abilitatea
de a evalua caracterele oamenilor.
— Şi de ce, mă rog?
477
Eric îi susţinu privirea, fără să ezite.
— Au preluat controlul complet. Nu mai este căminul pe care noi l-am construit.
Rhodes le spune tuturor ce să facă, iar gărzile se asigură că se întâmplă. Parcă am
fi din nou pe navă. Baraca-închisoare pe care au ridicat-o pentru Bellamy e deja
plină, iar gardienii au bătut o femeie atât de rău, încât nici nu ştiu dacă va mai
putea merge vreodată.
Se opri şi se întoarse cu faţa spre pământeni, care se holbau la el încordaţi, apoi
scană mulţimea, până când îl zări pe Wells.
— Totul era mult mai bine când erai tu la conducere, Wells. Tu susţineai ceva
pentru care merita să luptăm.
Suferinţa care se cuibărise în pieptul lui Wells îşi slăbi strânsoarea şi un licăr
slab de speranţă se aprinse. Max îşi drese vocea şi toţi ochii se întoarseră spre el.
— Sunteţi bineveniţi să staţi cu noi, atunci. O să vă ajutăm să vă instalaţi
imediat. Dar, mai întâi, aveţi vreo informaţie despre ce pune la cale Rhodes?
— Da, zise Felix şi făcu un pas în faţă. De asta am venit acum. M-am oferit să
lucrez voluntar cu gărzile, aşa că le-am auzit discuţiile. Ei nu cred că există două
grupuri despărţite ale pământenilor. Cred că sunteţi periculoşi şi nu am reuşit să-i
convingem că nu e adevărat. Cred că toţi lucraţi împreună.
— Plănuiesc un atac, interveni Eric. Unul mare. Şi au mai multe arme decât am
crezut la început. Am descoperit că adună arme şi muniţie într-un loc secret din
pădure.
Încăperea se umplu de şoapte şi murmure neliniştite, dar Max abia dacă tresări.
Îşi recăpătase vechea atitudine, iar în ochi i se întorsese o parte din lumină.
— Sunteţi dispuşi să luptaţi alături de noi? îi întrebă pe nou-veniţi.
Eric, Felix şi ceilalţi aprobară hotărâţi. Recunoştinţa şi mândria umplură pieptul
lui Wells.
— Prea bine, atunci. Cred că acum avem o şansă, fiind susţinuţi de voi.
Scutură din cap, încruntat.
— Poate că am început asta ca să vă ajutăm prietenii, dar e clar că era un conflict
inevitabil. Era doar o chestiune de timp până când Rhodes ne-ar fi atras într-o
înfruntare. Mai bine să terminăm mai repede, înainte – trase aer în piept – să fie
răniţi mai mulţi oameni.
Bellamy alergă spre Eric.
— Şi Octavia? A venit cu voi? E bine?
— E bine, dar nu a venit cu noi. A fost o decizie grea, dar a vrut să rămână cu
copiii, mai ales acum, când lucrurile au devenit tot mai periculoase.
Faţa lui Eric se îmblânzi şi puse o mână pe umărul lui Bellamy.
— Nu-ţi face griji, zise Wells. Odată ce o să-i tragem un şut în cur lui Rhodes, o
să-i putem aduce pe toţi aici. Pe Octavia, pe copii şi pe oricine vrea să ni se
478
alăture.
Bellamy aprobă, iar tristeţea din ochii lui se transformă în hotărâre. Wells îşi
dădu seama că era gata de luptă. Toţi erau. Max discuta deja cu consilierii lui şi
era evident că făceau planuri. Se întoarse spre Wells, care îşi feri privirea,
refuzând să se uite în ochii săi. Categoric, ultimul lucru de care avea nevoie Max
era să-şi amintească de băiatul din cauza căruia îi murise fiica. Apoi, spre
surpriza lui, Max îl strigă pe nume.
— Vino aici, Wells! Avem nevoie de tine!

479
 22. CLARKE
Clarke petrecuse fiecare clipă liberă în camera cu radioul, iar în ziua aceea era la
fel. După discuţia cu Max despre strategii, fiecare se dusese în treaba lui, să se
pregătească de bătălie. Eric le spusese că Rhodes îşi pregătea gardienii să atace
chiar înainte să se crape de ziuă, în dimineaţa următoare. Asta însemna că mai
aveau opt ore.
Toţi căzuseră de acord că era mai bine să aştepte să vină coloniştii la Mount
Weather, unde pământenii erau în avantaj. Aveau acel buncăr solid, protejat de
formaţiunile de roci din jur. De asemenea, cunoşteau bine terenul, pe care
Rhodes şi ai lui nu îl ştiau. Un grup de pământeni fusese deja trimis în pădure, să
se caţăre în copaci, unde aveau să fie invizibili pentru oricine venea pe jos.
Îndată ce înaintaşii coloniştilor vor trece pe sub ei, pământenii îşi vor da drumul
din copaci. Vicecancelarul şi oamenii lui vor fi prinşi între pământenii de afară şi
cei care aşteptau în interiorul muntelui. Era un plan şubred, dar era tot ce puteau
să facă. Vor trebui să mizeze pe elementul-surpriză şi pe o grămadă de noroc. În
timp ce restul oamenilor patrulau neliniştiţi pe hol, aşteptând semnalul ca să-şi
ocupe poziţiile, Clarke căută singurătatea camerei radio. Aproape că îi simţea pe
părinţii ei acolo, iar asta îi dădea linişte şi speranţă.
Tăcerea îi oferea şi ocazia de a se gândi la tot ce îi spusese Wells. Nici în cele
mai sălbatice visuri ale ei sau în cele mai tulburătoare coşmaruri nu şi-ar fi
imaginat că Wells era capabil de aşa ceva. Pusese în pericol vieţile tuturor de pe
Colonie, doar pentru a-i oferi şansa de a împlini optsprezece ani. Un val de
greaţă urcă în ea şi aproape că o puse în genunchi. Toţi oamenii aceia – practic,
toţi cei pe care îi cunoscuse vreodată – erau morţi din cauza ei. Din cauza a ce
făcuse Wells să o salveze. Pe de altă parte, Dumnezeu ştia că ea nu era în măsură
să-l judece. Când Clarke descoperise că părinţii ei făceau experimente cu radiaţii,
pe copiii neînregistraţi, de la centrul de îngrijire, nu făcuse nimic să îi oprească.
Mai mult decât oricine, Clarke ştia cum era să-i pui pe oamenii pe care îi iubeşti
mai presus de orice altceva. Petrecuse atât de mult din viaţă văzând lumea alb-
negru, separând ce era corect de ce era greşit, atât de sigură pe ea ca atunci când
separa celulele plantelor de cele ale animalelor, la examenul de biologie. Dar
ultimul an fusese o iniţiere brutală în relativitatea morală.
Clarke îşi făcea de lucru cu discurile şi cu butoanele, în timp ce gândurile i se
învârteau prin minte. Un fâşâit puternic şi constant umplu încăperea, lovindu-se
de pereţii din piatră. Încercă o combinaţie nouă, iar fâşâitul deveni mai profund.
Apoi se auzi un sunet ascuţit, unul pe care nu-l mai auzise. Încet, Clarke împinse
cadranul un pic mai mult. Sunetul scăzu şi, pentru o clipă, se auzi doar fâşâitul.
480
Îşi simţi inima grea.
Apoi auzi ceva în acel fâşâit. Era atât de slab, doar o şoaptă în vânt. Nu putea fi
identificat, şi totuşi era cumva ciudat de familiar. Sunetul deveni mai puternic, de
parcă venea spre ea. Clarke înclină capul spre microfon, cu auzul încordat. Nu
era sigură ce auzise. Să fi fost…? Scutură din cap. Probabil că îşi imagina
diverse. Oare disperarea o făcea să o ia razna?
Dar sunetul deveni şi mai puternic şi mai clar şi, categoric, era o voce. Nu îşi
imagina. Pielea i se înfioră, iar inima începu să-i galopeze în piept. Clarke
cunoştea vocea aceea.
Era mama ei.
Cuvintele se auzeau clar acum.
— Probă, zise mama sa, pe un ton neutru, de parcă spusese asta de mii de ori.
Probă. Probă rază-X alfa.
Clarke închise ochii şi lăsă vocea mamei sale să o învăluie, să o umple de cel mai
minunat amestec de uşurare şi bucurie, ca bătaia inimii unui pacient, după ce
fusese în stop cardiac. Mâinile îi tremurau, în timp ce se întindea spre butonul
care îi transmitea vocea pe calea undelor.
— Mamă? strigă Clarke tremurând. Tu… tu eşti?
Urmă o pauză lungă, iar Clarke îşi ţinu respiraţia, până când începu să o doară
pieptul.
— Clarke? Clarke?
Fără îndoială: era mama ei. Apoi Clarke auzi o voce de bărbat strigând în fundal.
Tatăl ei. Era adevărat. Erau în viaţă.
— Clarke, unde eşti? întrebă mama peste frecvenţe, în egală măsură uimită şi
neîncrezătoare. Eşti pe Pământ?
— Da… sunt aici. Sunt…
Un suspin îşi croi drum din gâtul ei, când lacrimile începură să-i curgă pe faţă.
— Clarke, ce s-a întâmplat? Eşti bine?
Încercă să-i răspundă, dar din gura ei ieşiră doar suspine. Clarke lăsă să curgă
toate lacrimile de care nu reuşise să scape în timpul lungilor şi singuraticelor luni
petrecute în detenţie, când crezuse că era cu adevărat singură în univers. Inima ei
era atât de plină de bucurie, fericirea aproape că o durea şi totuşi nu putea să se
oprească din plâns.
— Clarke, oh, Doamne! Ce se întâmplă? Unde eşti?
Îşi şterse nasul cu dosul palmei şi încercă să tragă aer în piept.
— Sunt bine. Doar că nu-mi vine să cred că vorbesc cu tine. Mi-au spus că v-au
dat drumul în spaţiu… credeam că sunteţi morţi!
Îşi aminti de toate conversaţiile imaginare pe care le avusese cu părinţii ei în
ultimul an, când îşi închipuise ce vor spune dacă le va povesti despre proces,
481
despre Wells şi, mai presus de toate, despre minunile de pe Pământ. Timp de
optsprezece luni, toate gândurile ei, tot ce le spusese, toate rugăciunile şi toate
implorările ei întâmpinaseră doar o tăcere sufocantă. Iar acum tăcerea se ridicase,
eliberând-o de o greutate pe care nici nu ştiuse că o avusese legată de inimă.
— E în regulă, Clarke. Suntem aici. Suntem în viaţă. Unde eşti acum?
Vocea tatălui ei era atât de puternică, atât de liniştitoare.
— În Mount Weather, zise ea, zâmbind, în timp ce îşi ştergea nasul cu mâneca.
Unde sunteţi?
— Oh, Cl… începu mama sa, dar cuvintele fură întrerupte, când sunetul ascuţit
reveni.
— Nu! strigă Clarke. Nu, nu, nu!
Umbla înnebunită la butoane, dar nu mai găsea frecvenţa potrivită. Lacrimile de
bucurie se transformară în frustrare, în timp ce neliniştea îi umplea pieptul. Se
simţea de parcă îi pierdea din nou.
— La naiba! strigă ea şi lovi în consolă.
Trebuia să recupereze semnalul. Înainte să apuce să încerce altceva, uşa se
deschise şi câţiva dintre oamenii lui Max intrară alergând.
— Clarke, zise unul dintre ei, au venit. Să mergem!
— Dar e prea devreme, zise ea surprinsă. Cum au ajuns aici atât de repede?
— Nu ştim, dar trebuie să trecem în poziţii.
Capul ei plutea, în timp ce încerca să proceseze ce însemna asta. Rhodes şi
gardienii lui se pregăteau să atace Mount Weather.
— Dar nu suntem pregătiţi…
— Trebuie să fim pregătiţi, zise bărbatul. E timpul să ne mişcăm!
Clarke sări de pe scaun şi îşi şterse lacrimile de pe faţă, recunoscătoare că toţi
erau prea preocupaţi ca să o întrebe de ce plânge. Fără să privească înapoi la
luminile care clipeau şi la fâşâitul nesfârşit, şi la bâzâitul radioului, alergă afară,
gata să se înarmeze pentru bătălie.

482
 23. BELLAMY
Pe Bellamy nu îl mai durea umărul. Adrenalina care îi curgea prin corp era mai
bună ca orice calmant. Ţopăia de pe un picior pe altul şi dădea din mâinile care
cereau o armă. Nu putea să decidă ce l-ar mulţumi mai mult: să trimită una dintre
săgeţile lui perfect ţintite direct în gâtul lui Rhodes sau să îi înfigă o suliţă în
piept.
Pământenii se adunau în holul care devenise centrul lor de comandă. Mulţi dintre
adulţi se înarmau cu suliţe, cuţite şi arcuri ciudate, în timp ce alţii se pregăteau
să-i conducă pe copii şi pe bătrâni mai adânc în fortăreaţă. Bellamy se întinse
după un arc şi se încruntă concentrat, când îl testă.
— Eşti sigur că e o idee bună? întrebă Clarke încet. Ai fost împuşcat, Bel. Mai ai
mult până să îţi revii complet.
— Nu te obosi, Griffin, zise el şi începu să caute săgeţi. Ştii că nu am cum să-i
las pe oamenii ăştia să îşi rişte vieţile pentru mine, în timp ce eu ard gazul de
pomană.
— Doar ai grijă.
Faţa ei era palidă, iar ochii roşii. În cele câteva minute pe care le avuseseră să se
pregătească pentru luptă, îi spusese că vorbise cu părinţii ei. Dar nu aveau timp
să sărbătorească acel mic miracol; amândoi trebuiau să îşi concentreze atenţia pe
ce aveau de făcut, să îl determine pe vicecancelarul Rhodes să regrete că pusese
piciorul pe Pământ.
— Grijă e numele meu mic, zise el şi puse deoparte câteva săgeţi care trecuseră
examenul lui.
Clarke zâmbi.
— Cred că ai zis la fel despre Pericol şi Victorie.
— Eu sunt ăla: Bellamy Grijă Pericol Victorie Blake.
— Sunt geloasă. Eu nici măcar nu am încă un prenume.
— Oh, pot găsi câteva care ţi s-ar potrivi, zise Bellamy şi îi puse braţul în jurul
taliei. Să vedem, ce zici de Clarke Ştie-Tot… Autoritara…
Ea dădu ochii peste cap şi îl lovi în joacă peste piept. El rânji şi o trase mai
aproape, aplecându-se, să îi şoptească la ureche.
— …Geniala… Sexy Griffin.
— Nu sunt sigură că toate astea vor încăpea pe uşa unui birou, dar îmi place.
— Toată lumea e pregătită? întrebă Wells, îndreptându-se spre ei.
Comportamentul lui se schimbase. Deşi era îmbrăcat cu un tricou decolorat şi
pătat şi pantaloni un pic prea scurţi, se mişca de parcă avea şi acum uniforma de
ofiţer. Cu câteva săptămâni în urmă, ţinuta lui Wells poate că îl iritase pe
483
Bellamy, dar acum era recunoscător că fratele lui era atât de priceput.
— Eu sunt mai mult decât pregătit, zise Bellamy, încercând să ridice moralul
tuturor.
Se întinse să îl salute cu pumnul strâns pe Felix, care era palid şi se muta de pe
un picior pe altul, agitat.
— Abia aştept să trag un şut într-un cur de gardian de pe Colonie.
Bellamy rânji diabolic spre Wells.
— Aş vrea să am siguranţa ta, zise Felix.
— Nu e siguranţă, răspunse Bellamy sarcastic. E aroganţă. E o mare diferenţă.
La semnul lui Max, Wells ieşi în faţă, iar în cameră se făcu linişte, deşi tensiunea
era palpabilă şi aerul, practic, vibra.
— Prieteni, începu Max, pe un ton grav, am aflat că aproximativ două duzini de
colonişti se apropie de Mount Weather. Într-o clipă, vom fi pe poziţii şi ne vom
pregăti de luptă. Au ajuns mult mai devreme decât ne aşteptam, dar fiţi siguri că
o să-i întâmpinăm cu toată forţa. Şi nu uitaţi: scopul nostru nu este să rănim, ci
să-i împiedicăm să comită acte de violenţă fără rost. Dacă trebuie să folosim
forţa pentru a ne proteja, o vom face. Dar nu acesta este scopul nostru.
Se întoarse şi făcu semn spre Wells, care îşi drese vocea, în timp ce se pregătea
să se adreseze mulţimii.
— După cum ne aşteptam, au arme… multe, aşa că aveţi grijă şi nu vă asumaţi
riscuri inutile. Şi chiar dacă au arme de foc nu sunt infailibili.
Continuă să le explice câte ceva despre felul în care erau antrenaţi gardienii,
formaţiunile pe care le foloseau şi tacticile la care vor recurge, cel mai probabil.
Era bine că aveau astfel de informaţii, din zilele de ofiţer ale lui Wells, se gândea
Bellamy.
— Nu uitaţi, zise Max, noi nu luptăm doar să îi protejăm pe aceşti tineri care au
venit la noi după ajutor, luptăm să ne apărăm stilul de viaţă. Am încercat să-i
convingem pe noii noştri vecini, dar a devenit tot mai evident că pacea şi
înţelegerea nu sunt priorităţile lor. Dacă nu rezolvăm asta acum, cine ştie ce vor
încerca data viitoare.
Se opri, scanând încăperea.
— Deja mi-am pierdut fiica… n-aş suporta să mai pierd pe careva dintre voi.
Trase aer în piept şi un val de înverşunare i se simţi în voce.
— Oamenii noştri s-au luptat cu multe greutăţi, dar am perseverat. Alţii poate că
ar fi lăsat Pământul să ardă, dar noi am rămas şi ne-am luptat să fie în continuare
căminul nostru.
Câteva strigăte se ridicară din mulţime, iar Max zâmbi.
— Acesta este pământul nostru, planeta noastră, iar acum este momentul să
decidem cât de mult suntem dispuşi să riscăm pentru a o proteja.
484
Wells zâmbi şi se întinse să ia mâna lui Max. Bătrânul i-o strânse, apoi îl trase pe
Wells spre el şi îl bătu uşor pe spate.
— Toată lumea e pregătită? întrebă Wells şi se întoarse spre mulţime.
Un strigăt de luptă făcu să vibreze pereţii din piatră, când toată lumea ridică
pumnii în aer şi îşi agitară suliţele, săgeţile şi cuţitele. Se îndreptară spre ieşiri,
devenind tăcuţi, pe măsură ce îşi ocupau poziţiile în pădurea întunecată. Clarke
îşi puse pe umăr o geantă plină cu materiale sanitare şi luă un cuţit lung.
— Unde mergi? întrebă Bellamy, iar entuziasmul lui fu înlocuit de o teamă rece.
Clarke ridică bărbia şi îi aruncă cea mai hotărâtă privire.
— Oamenii vor fi răniţi afară. Au nevoie de mine.
Bellamy deschise gura să protesteze, dar o închise, când îşi dădu seama cât de
egoist ar fi fost. Clarke avea dreptate. Ca persoană cu cea mai multă experienţă
medicală, era cât se poate de logic să fie la faţa locului.
— Doar să ai mare, mare grijă, da?
Ea aprobă.
— Promiţi?
— Promit!
Bellamy îi puse mâna sub bărbie şi îi ridică faţa spre a lui.
— Clarke, orice s-ar întâmpla, vreau să ştii…
Ea scutură din cap şi îl întrerupse cu un sărut.
— Nu. O să fim bine!
El îi zâmbi.
— Începi să înveţi povestea asta cu aroganţa.
— Învăţ de la cel mai bun.
Bellamy o sărută din nou, apoi îşi luă arcul şi porni spre scări.
— Bellamy! îl strigă Wells, alergând spre el. Ascultă, ştiu că nu o să-ţi placă
asta, dar noi credem că e mai bine pentru toată lumea dacă rămâi înăuntru.
— Ce?
Bellamy îşi îngustă privirea.
— Nu poţi vorbi serios. Nici vorbă să stau înăuntru. Nu mă tem de Rhodes sau
de vreunul dintre ei. Să încerce doar să mă prindă din nou.
— Asta e chestia. Eşti prea expus. O să-i pui în pericol pe toţi cei din jurul tău.
Ştiu că eşti un luptător grozav, unul dintre cei mai buni pe care îi avem, dar nu
merită riscul.
Bellamy se holba la Wells, luptându-se cu furia şi indignarea, care îi urcau din
stomac în piept. Ce naiba era în mintea lui Wells, de încerca să îl ţină deoparte?
De parcă faptul că fusese iubitul fetei moarte a liderului pământenilor îl făcea
cumva adjunctul lui Max. Dar gândurile acelea josnice care prinseseră contur în
mintea lui dispărură la fel de repede cum apăruseră. Wells avea dreptate. În joc
485
era mult mai mult decât el şi răzbunarea lui. Trebuia să facă ce era mai bine
pentru grup, iar în acest caz trebuia să stea retras. Îi zâmbi trist lui Clarke, puse
jos arcul, apoi se întoarse spre Wells şi îi întinse mâna.
— Ai grijă acolo, omule. Şi trage-i-o lui Rhodes din partea mea.
Wells zâmbi când luă mâna lui Bellamy şi îl trase să-l îmbrăţişeze.
— Ne vedem în curând.
Se dădu în spate şi se uită la Clarke. Ea aprobă din cap, apoi se întoarse spre
Bellamy. Îşi puse braţele în jurul taliei ei, o ţinu aproape, iar ea îşi puse obrazul
pe pieptul lui, un moment lung, cât el o sărută pe creştet.
— Te iubesc, zise şi ea se dădu în spate.
— Şi eu te iubesc.
— Ai grijă de Clarke, Wells! strigă Bellamy, privindu-i cum se îndreaptă spre
scări.
Wells se întoarse să-i întâlnească privirea şi aprobă.
— Şi ai grijă de el, Clarke, zise Bellamy, un pic mai încet. Aveţi grijă unul de
altul.
O clipă mai târziu, dispăruseră.

Bellamy nu era sigur câte mile parcursese patrulând pe hol, dar îi era imposibil
să stea pe loc. Trebuia să se mişte. Buncărul era ciudat de tăcut. Trecură
cincisprezece minute, apoi douăzeci. Bellamy nu putea suporta. Ieşi din cameră,
alergă în sus pe scările în spirală şi întredeschise uşa care dădea afară. Rămase în
umbra holului, ascultând vreun semn că bătălia era pe cale să înceapă.
În cele din urmă, un fluierat lung răsună peste deal, urmat de trei ciripituri scurte.
Oamenii lui Rhodes erau aproape. Bellamy îşi ţinu respiraţia. Câteva clipe mai
târziu, răsună prima împuşcătură, apoi alta, apoi prea multe ca să le numere.
Cerul nopţii se lumina şi o grămadă de săgeţi şi suliţe vâjâiau printre copaci.
Strigăte de agonie şi ţipete răsunau de parcă ieşeau chiar din pământ. Apoi, ca şi
cum s-ar fi materializat din aer, bărbaţi şi femei rănite începură să se
împleticească, ieşind din pădure în luminişul din faţa muntelui. Unii erau
colonişti, alţii pământeni. Toţi erau plini de sânge şi se chirceau de durere. Era
un carnagiu şi arăta la fel de rău precum cel văzut de Bellamy după prăbuşirea
navelor.
Fără să se gândească, ţâşni pe uşă. Apucă o bâtă din mâna unui pământean căzut
şi începu să o rotească în toate direcţiile. Făcu ravagii în jurul lui, până când trei
pământeni săriră pe el, îl apucară de braţe şi, practic, îl luară pe sus. Îl împinseră
înapoi pe intrarea din munte. Bellamy dădu din picioare şi încercă să se
elibereze.
— Daţi-mi drumul! striga el. Vreau să lupt!
486
— Trebuie să stai ascuns, îl admonestă una dintre femei, iar Bellamy se simţi
imediat plin de regret – cum de se lăsase dus de val din nou?
Încetă să se opună şi alergă spre uşă. Pământenii îl încercuiră să-l apere, alergând
pe lângă el. La doar câţiva paşi de siguranţa zidurilor muntelui, un bărbat din
dreapta lui Bellamy scoase un ţipăt şi căzu la pământ. Bellamy îngheţă şi se uită
în jos, îngrozit. Din pieptul bărbatului curgea sânge, dar ridică braţul şi îi făcu
semn să nu se oprească. Bellamy îl ascultă şi sprintă înainte. Erau doar câteva
picioare. Îi simţea pe atacatori apropiindu-se din spate, practic, suflându-i în
ceafă. Îşi forţă muşchii mai tare ca niciodată, cu picioarele încordate, cu pumnii
şi coatele mişcându-se în sus şi în jos, în timp ce alerga. Totuşi, înainte să
reuşească să ajungă în siguranţă la buncăr, brusc, totul deveni tăcut.
— Opreşte-te, Blake, sau îi împuşc pe toţi! urlă un bărbat, din spatele lui.
Bellamy se opri. Gâfâind, se întoarse şi văzu apropiindu-se un grup de colonişti
însângeraţi şi răniţi, cu armele ridicate şi îndreptate spre el. Cei doi pământeni
care-l flancau pe Bellamy păşiră în faţa lui şi ridicară suliţele. Bellamy strângea
şi desfăcea pumnii. Inima îi bătea atât de tare că tot corpul îi vibra.
Un colonist în uniformă de gardian păşi în faţa grupului. Era Burnett, adjunctul
lui Rhodes. Ochii i se luminară, când îl văzu.
— Daţi-vă la o parte! le ordonă celor doi pământeni care stăteau între el şi prada
lui.
— Asta nu se va întâmpla, răspunse unul dintre bărbaţi şi îşi mută bâta de pe un
umăr pe altul.
— Ce înseamnă băiatul ăsta pentru tine? mârâi Burnett. De ce să mori ca să-l
protejezi?
— Ca să împiedic Pământul să se umple de nemernici ca tine, zise pământeanul
calm. Fugi! strigă el peste umăr, către Bellamy.
Bellamy se dădu încet spre uşă, cu spatele. Mai mulţi colonişti se adunară în
spatele lui Burnett, cu armele ridicate. Bellamy se întoarse să fugă. Auzi două
pocnete ascuţite, apoi o bufnitură, când două trupuri se prăbuşiră. Tresări, dar nu
se opri. Exact când puse degetele pe mânerul uşii buncărului, o voce strigă după
el.
— O avem pe sora ta!
Bellamy îngheţă. Pieptul i se strânse, de parcă vorbele lui Burnett formară un
ştreang în jurul gâtului său.
— Ce vrei să îi faci? întrebă el şi se întoarse încet, cu vocea strangulată.
— Pentru un băiat atât de obsedat să-şi apere sora, nu ţi-a luat prea mult să o laşi
în urmă, nu?
— Avea o viaţă acolo, zise Bellamy încet, neştiind dacă o spunea mai mult
pentru Burnett sau pentru el însuşi. Începea să afle cum e să fii fericit.
487
Burnett rânji.
— Iar acum ştie cum e să fii arestat.
O furie imensă se răspândi prin venele lui Bellamy.
— Nu a făcut nimic rău.
— Nu-ţi face griji. Nu i-am făcut nimic… încă. Dar îţi sugerez să vii cu mine, în
linişte. Altfel, nu o să pot face nimic pentru siguranţa doamnei Blake.
Bellamy tresări la gândul care prindea formă în mintea lui. Octavia încătuşată în
baraca-închisoare, la fel cum fusese şi el. Faţa ei pătată de lacrimi, slabă şi
palidă, strigând după ajutor, plângând după fratele care o lăsase singură cu
inamicul, după ce jurase că va avea grijă de ea.
— De unde ştiu că nu minţi? întrebă Bellamy trăgând de timp şi încercând să
decidă ce să facă.
Burnett ridică o sprânceană, apoi se întoarse şi fluieră. Câteva clipe mai târziu, îi
răspunse un tropăit de bocanci şi un ţipăt înfundat. De după copaci se iviră patru
gardieni, trăgând două siluete între ei. Pentru un scurt moment, Bellamy fu
uşurat să vadă că niciuna nu era Octavia. Dar apoi un nou val de groază îi
străbătu şira spinării.
Îi aveau pe Clarke şi pe Wells.
Fiecare era flancat de câte doi gardieni. Aveau mâinile strâns legate la spate şi
căluşe în gură. Privirea lui Clarke fugea înainte şi-napoi, speriată şi furioasă.
Wells se smucea dintr-o parte în alta, încercând cu disperare să scape din
strânsoare.
— Aşadar, zise Burnett, trebuie să vii cu noi. Altfel, o să ne obligi să facem ceva
ce nu vrem să facem.
Pe naiba nu vrei, bastard sadic, îşi zise Bellamy. Privirea lui se lipi de cea a lui
Clarke. Rămaseră aşa un moment lung. Ea scutură din cap foarte încet, iar el îşi
dădu seama ce voia să-i spună. Nu o face. Nu te preda pentru noi.
Dar era prea târziu. Rhodes şi Burnett câştigaseră. Bellamy nu avea de gând să-i
mai pună în pericol pe Clarke şi pe Wells. Deja riscaseră mult prea mult pentru
el.
— Dă-le drumul! zise Bellamy şi îşi lăsă jos arcul, pornind spre Burnett, cu
mâinile ridicate. Fac ce vreţi.
Oamenii lui Burnett se aruncară înainte şi îl apucară pe Bellamy de coate, apoi îi
prinseră repede mâinile.
— Cred că o să vă luăm pe toţi, zise Burnett.
Gardienii îl împinseră pe Bellamy lângă Clarke şi Wells. Simţea căldura corpului
lui Clarke lângă al lui şi se aşeză în aşa fel încât braţele lor să se atingă. Burnett
le făcu semn oamenilor să pornească şi îi împinseră pe Bellamy, Clarke şi Wells
spre drum. Mergeau în şir indian, Bellamy în spatele lui Clarke, iar în faţă Wells.
488
În ciuda faptului că o incomodau mâinile legate la spate, Clarke îşi ţinea bărbia
ridicată şi umerii drepţi. E neînfricată, se gândea Bellamy, simţind un val de
admiraţie, în ciuda circumstanţelor sumbre. Ciudat era că nici el nu se temea.
Făcuse ce trebuia. Nu avea să mai moară nimeni pentru el, iar dacă asta însemna
că ultimele lui ore se apropiau repede, aşa să fie. Mai degrabă înfrunta o mie de
gloanţe în noaptea aceea decât să mai petreacă o zi întrebându-se cine va mai
suferi din cauza sa.
Îşi lăsă capul pe spate, să vadă stelele care sclipeau printre frunzele copacilor.
Anii pe care îi petrecuse în spaţiu începeau să-i pară un vis. Asta era casa lui
acum. Aici îi era locul.
— Sper că îţi place priveliştea, strigă Burnett din spatele lui. Execuţia ta e
programată în zori.
Acolo avea să moară.

489
 24. GLASS
Nimic nu mai părea frumos pe Pământ. Fiecare milă de pădure era încă o milă pe
care trebuia să o parcurgă ca să-l salveze pe Luke, care devenea cu fiecare clipă
tot mai slăbit. Poate că ar fi trebuit să murim acolo, cu ceilalţi de pe Colonie, se
gândi ea înverşunată. Poate că n-ar fi trebuit să venim aici deloc. Dar nu, nu va
permite să moară nici aşa: singuri şi speriaţi. Luke se foi în somn. Glass se
ridică, dar picioarele îi tremurau. Îşi trecu mâna peste obrazul lui nebărbierit şi îi
atinse buzele. Gândul că trupul lui cedează o făcu să îşi simtă inima plină de
tristeţe. Cum va mai putea exista Pământul fără Luke? Cum va mai trăi ea? Nu.
Nu putea să îl lase să dispară, pur şi simplu, în pădure. Îi datora mai mult de-atât.
Cu fiecare metru, Glass devenea tot mai pricepută în a se deplasa, dar pe măsură
ce muşchii i se inflamau, iar mintea îi obosea, era tot mai îngrijorată că mergea
în direcţia greşită. Busola îi spunea că se îndrepta spre sud, dar nimic nu îi părea
familiar. Oare trecuseră pe acolo?
Pe la prânz, Glass era fleaşcă de transpiraţie. Spatele o durea, iar membrele îi
tremurau de extenuare. Habar n-avea cât de departe era de tabără. Trebuia să se
odihnească. Se opri, îşi scoase hamul şi împinse sania lângă un copac. Luke
mormăi de durere şi se foi. Glass îngenunche lângă el.
— Hei, şopti ea şi îl sărută pe frunte.
Simţea pe buze că încă ardea. Avea febră de câteva zile. Un val de nesiguranţă o
năpădi din nou. Cum va putea să facă asta? Cum va putea să îl ducă înapoi
singură? Abia reuşea să îl ridice, nu să îl ţină în picioare şi să se apere. Dacă vor
fi atacaţi din nou, ştia că va fi pentru ultima dată.
Glass se ridică în picioare, îşi puse mâinile în şolduri şi privi cerul. Expiră încet,
încercând să-şi potolească ritmul inimii. Putea să o facă. Trebuia să o facă. În
timp ce îşi aduna puterile, privirea îi fugi pe trunchiul copacului din spatele
saniei. La câteva picioare deasupra capului său văzu ceva – o crestătură mai
deschisă la culoare decât lemnul din jur. Se ridică pe vârfuri şi îşi încordă gâtul,
să vadă mai bine. Strânse din ochi şi se întinse cât de mult putu. Când, în sfârşit,
înţelesese ce scria, scoase un sunet de surpriză, apoi râse tare, chiar acolo, în
pădure, unde nu o auzea decât Luke cel inconştient. În mijlocul unui ţinut atât de
sălbatic şi de neatins, de parcă oamenii nici nu călcaseră vreodată pe Pământ, era
un mesaj crestat de mână omenească: R loves S.
Parcă o voce venise din trecut să îi şoptească, să îi spună că totul va fi bine. R şi
S se iubiseră chiar acolo, sub acel copac, unde Glass se lupta acum pentru băiatul
la care ţinea. În alte împrejurări, ea şi Luke şi-ar fi crestat iniţialele, exact aşa.
Dar cine erau R şi S şi cu cât timp în urmă stătuseră acolo împreună? Fuseseră
490
tineri sau bătrâni? Prima dragoste sau un cuplu căsătorit de mulţi ani? Poate că
fusese un cuplu dinaintea Cataclismului, care poate că nu supravieţuise. Oameni
care, probabil, nu cunoşteau amploarea ororilor cu care se confruntase rasa
umană. Tot ce ştiuseră era că se iubeau suficient de mult, încât să lase în urmă un
simbol al afecţiunii lor, pentru generaţiile viitoare.
Vederea simbolului de mult uitat trezi ceva în pieptul lui Glass. Cuplul acela nu
ştiuse că într-o bună zi o fată din spaţiu va da peste acest mesaj. Ar fi contat
pentru ei? Probabil că nu. Le păsa doar de dragostea lor. Doar asta trebuia să-i
preocupe şi pe ei.
Se uită la Luke, al cărui piept se ridica şi cobora într-un ritm constant. Indiferent
cât de speriată era, indiferent dacă reuşeau să ajungă la tabără sau nu, erau
norocoşi că erau în viaţă în clipa aceea, acolo. Tot ce deţineau era prezentul.
Dacă voiau mai mult, va trebui ca ea să lupte pentru asta, să lupte pentru
amândoi. Se ghemui şi îşi puse frânghia după umeri, simţind un val de energie
prin corp.
Trebuiau să ajungă înapoi în siguranţă. Nici vorbă să renunţe.
Glass îşi croi drum printr-un pâlc des de copaci, apoi văzu ceva ce îi făcu
stomacul să se strângă. Era un lac. Oare… Cu siguranţă, toate lacurile de pe
Pământ arătau cumva la fel. Brusc, în depărtare, văzu rămăşiţele navelor
carbonizate.
Scoase un strigăt de bucurie şi ar fi ţopăit, dacă nu ar fi fost extenuată. Aproape
că ajunsese. Nu putea să fie la mai mult de câteva mile de tabără. Dar când se
uită în sus, pe panta abruptă din celălalt capăt al lacului, îşi simţi inima grea. Îi
va lua ore să îl tragă pe Luke în jurul lacului până la tabără. Măcar o să reziste
atâta? Dacă nu, putea doar să spere că propriul trup va muri repede, de durere.
Mai degrabă ar zăcea lângă Luke, moartă şi liniştită, în pădure pentru totdeauna,
decât să-şi petreacă toată viaţa cu o povară şi mai grea decât sania: greutatea unei
inimi zdrobite.

491
 25. WELLS
Wells se împletici în tabără, în spatele lui Clarke şi al lui Bellamy. Mâinile îi
erau amorţite de la cătuşele care i le ţineau la spate, iar faţa îl ustura de la
crengile şi ţepii care îl zgâriaseră mergând prin pădure.
Se opriră în faţa barăcii închisoare. Unul dintre gardieni le scoase căluşele. Wells
îşi mişcă falca, apoi închise şi deschise gura de câteva ori, încercând să scape de
amorţeală.
— Aşteptaţi aici! le ordonă gardianul.
Fugi înăuntru, în timp ce un alt bărbat postat la uşă rămase cu ochii pe ei. Wells,
Bellamy şi Clarke profitară şi se uitară în jur. Tabăra se întindea în faţa lor, iar
Wells îşi dădu seama imediat că nu era acelaşi loc pe care îl lăsaseră în urmă
acum câteva zile. O singură privire spre ochii mari ai lui Bellamy şi ai lui Clarke
îi spuse că vedeau acelaşi lucru. Deşi nu putea fi cu mult trecut de opt sau nouă
seara, tabăra era sinistru de tăcută, cu excepţia paşilor care se auzeau prin praf şi
a sunetului buştenilor care se loveau unii de alţii. Doi copii care cărau lemne de
foc aveau nişte expresii încordate, dureroase. Un băiat care ridica o găleată cu
apă arăta de parcă era gata să plângă. Câţiva adulţi stăteau tăcuţi lângă foc,
aruncând priviri neliniştite spre copaci. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu râdea sau
glumea. Nimeni nu zâmbea. Parcă toată energia şi prietenia – toată viaţa –
fuseseră absorbite din aer.
O adiere trecu printre copaci şi un miros putred pluti pe lângă nările lui Wells. Îşi
reprimă pornirea de a vomita şi văzu că Bellamy şi Clarke făceau la fel. Wells se
uită în jur şi înaintă câţiva paşi spre linia copacilor. După cum se aşteptase, pe
jos era un morman rânced de piei de animale, oase şi organe pline de muşte, care
putrezeau încet. Era dezgustător şi periculos. Nu doar că mirosul avea să atragă
prădătorii, dar bacteriile adunate acolo erau suficiente să îmbolnăvească toată
tabăra.
— Ce dracu’… zise Bellamy răguşit.
La început, Wells presupuse că şi el se uita la grămada de animale, dar când
întoarse capul văzu că privirea lui Bellamy era fixată pe altceva, în depărtare. Un
grup dintre primii o sută muncea din greu la o nouă baracă; le auzea icnetele, în
timp ce se chinuiau să pună un buştean enorm în partea de sus a unui perete.
Câţiva adulţi stăteau într-o parte şi ţineau torţe, să lumineze locul, ceea ce
însemna că aveau de gând să lucreze până târziu în noapte.
Acela nu era un lucru bun în sine. Cu atâţia oameni înghesuiţi în tabără, era logic
să construieşti barăci noi cât de repede posibil. Apoi răsări luna, de după un nor,
iar Wells văzu în sfârşit ce anume atrăsese atenţia lui Bellamy. Lumina lunii
492
cădea pe baraca pe jumătate ridicată şi făcea ca încheieturile prietenilor lor să
lucească, reflectându-se în ceva metalic.
— Nu, zise Wells clipind repede, nevenindu-i să creadă.
Toţi aveau câte o bandă metalică groasă prinsă strâns în jurul încheieturilor.
Când fuseseră luaţi din celulele de la centrul de detenţie, fiecare dintre cei o sută
fusese dotat cu un dispozitiv de urmărire. Aparent, ele fuseseră menite să
transmită semnele vitale pe Colonie, astfel încât Consiliul să afle dacă într-
adevăr se putea trăi pe Pământ sau dacă subiecţii lor de test mureau încet din
cauza radiaţiilor. Oricum, în primele lor zile pe Pământ, cei mai mulţi îşi
dăduseră jos brăţările sau le deterioraseră intenţionat, să nu mai poată fi folosite.
— Crezi că Rhodes le-a adus cu el? întrebă Wells.
— Precis, zise Clarke. Dar de ce? Nu are tehnologia necesară să-i şi urmărească.
Bellamy pufni.
— N-aş fi aşa sigur. Cine ştie ce o fi adus cu el pe navă.
— Deci… sunt din nou deţinuţi? zise Clarke, nevenindu-i să creadă.
— Cam atât cu „sacrificiul” şi „contribuţia” noastră, zise Bellamy, cu o notă de
amărăciune în voce.
Câteva clipe mai târziu, Wells, Bellamy şi Clarke fură smuciţi şi aliniaţi umăr la
umăr, cu un gardian în spatele fiecăruia. Wells strânse din dinţi când
vicecancelarul Rhodes se apropie, flancat de doi gardieni înarmaţi.
— Bine aţi revenit! Sper că v-a plăcut mica voastră vacanţă.
— Văd că aţi fost ocupaţi să-i gătiţi pe prietenii mei, zise Bellamy rânjind. Aţi
adus cu voi o adevărată colecţie de brăţări.
Rhodes mimă surpriza şi se uită în spate. Copiii care lucrau la ridicarea barăcii se
opriseră şi se uitau la ei cu ochii mari de groază. Molly lăsă jos ciocanul şi
înaintă câţiva paşi, holbându-se la Wells. Chiar şi de la distanţă, Wells vedea că
se străduia să nu o ia la fugă spre el. Scutură uşor din cap, să îi dea de înţeles că
nu trebuia să facă asta.
— Ah, da, zise Rhodes, am câteva în plus, dar ar fi o risipă să le dau unora care
în scurt timp nu vor mai avea unde să le poarte.
— Zău? reuşi Bellamy să-i arunce unul dintre rânjetele lui obişnuite. Am auzit că
procesul meu va fi evenimentul social al sezonului.
— Proces? repetă Rhodes. Mă tem că te înşeli. Nu va fi niciun proces… pentru
niciunul dintre voi. Deja v-am găsit vinovaţi pe toţi trei. Execuţiile voastre sunt
programate în zori.
Se uită teatral la cer.
— Deşi pare cam mult până atunci. Dacă vreunul se grăbeşte, voi fi bucuros să
urgentez procedurile.
Inima lui Wells îngheţă, ca un animal care tocmai zărise arcul vânătorului.
493
Despre ce vorbea Rhodes? Nu făcuseră nimic care să atragă execuţia. Dar,
înainte să poată spune ceva, Bellamy scoase un sunet care era jumătate strigăt,
jumătate geamăt.
— Despre ce naiba vorbeşti? Ei nu au făcut nimic. Pe mine mă vreţi! Eu sunt cel
pe care trebuie să îl omorâţi!
— Ei te-au ajutat şi au fost complicii unui fugar. Pedeapsa pentru asta e cât se
poate de clară în Doctrina Gaia.
— La dracu’ cu Doctrina Gaia! izbucni Bellamy. Suntem pe Pământ, în caz că n-
ai observat.
— Nu văd niciun motiv să abandonăm reglementările care au permis omenirii să
se dezvolte timp de secole, doar pentru că suntem aici.
Wells nu simţise un dezgust atât de pur pentru cineva sau ceva în toată viaţa lui.
— Nu asta ar spune tata, iar tu o ştii.
Rhodes îşi îngustă privirea.
— Tatăl tău nu e aici, Wells. Şi, în caz că erai prea ocupat să seduci o altă mică
infractoare – îi aruncă o privire lui Clarke –, în loc să fii atent la orele de educaţie
civică, fiul cancelarului nu face parte din lanţul de comandă. Eu sunt la
conducere şi v-am condamnat pe toţi trei la moarte prin împuşcare, în zori.
Wells o auzi pe Clarke tresărind lângă el şi întreg corpul îi paraliză. Se aşteptă la
un nou val de teamă sau furie, dar nu veni. Poate că o parte din el se aşteptase la
asta. Poate că o parte din el ştia că merita asta. Chiar dacă Rhodes habar n-avea
ce făcuse Wells pe navă, el era motivul pentru care prietenii lor, vecinii lor, cu
toţii mureau încet, din lipsă de oxigen. Cel puţin în felul acela nu va fi nevoit să
înfrunte niciodată ce făcuse. Nu va trebui să se trezească în fiecare noapte
încercând să-şi imagineze nava care, în scurt timp, avea să fie plină de trupuri
tăcute şi nemişcate.
— Oh, Doamne, Bellamy!
Sunetul vocii Octaviei îl aduse pe Wells înapoi. Ea alerga spre ei, cu faţa mânjită
de praf şi lacrimi. Doi gardieni păşiră în faţa ei, îi blocară calea şi o traseră
înapoi. Octavia se zbătu, dar nu reuşi să treacă. Bellamy îi strigă numele şi ţâşni
spre ea, dar un gardian îi puse o armă între coaste, iar el se prăbuşi.
— Încetează! suspină Octavia. Dă-le drumul, te rog!
— E în regulă, O, zise Bellamy răguşit, chinuindu-se să respire. Sunt bine.
— Nu. Nu o să-i las să-ţi facă asta!
În jurul lor începuseră să se adune oameni. Lila veni lângă Octavia şi, pentru o
clipă, Wells crezu că o va trage de acolo, în schimb, îşi puse braţul în jurul fetei
mai tinere şi se uită sfidător spre gardieni. Era însoţită de Antonio, Dmitri, apoi
de Tamsin şi de alţii. Chiar şi Graham veni să stea printre ei. În scurt timp, erau
aproape cincizeci de oameni care formau un semicerc mare în jurul barăcii-
494
închisoare.
— Daţi-vă înapoi, toţi! ordonă Rhodes.
Când nimeni nu se urni, le făcu semn gardienilor, care înaintară ameninţător spre
mulţime.
— Am zis mişcaţi-vă!
Dar nimeni nu se retrase. Nici măcar când gardienii ridicară armele la umeri,
jumătate dintre ei ţintind spre prizonieri, iar jumătate spre mulţime. Unii dintre
cei mai tineri păreau neliniştiţi, dar cei mai mulţi se uitau spre Wells, Bellamy şi
Clarke, cu un amestec de revoltă şi altceva. Ceva ce semăna cu speranţa.
Indiferent cum se terminau lucrurile, trebuiau să vadă cum înfrunta un adevărat
lider înfrângerea. Wells ar fi fost onorat să se sacrifice, dacă asta însemna că
nimeni nu avea să fie rănit şi, cu siguranţă, nu avea de gând să înfrunte moartea
ca un laş.
Wells se întoarse spre Rhodes, ridică bărbia şi îl fixă pe acel om detestabil.
Bellamy se apropie şi mai mult de Wells şi ajunseră umăr la umăr. Îşi dădu
seama, după cum îşi ţinea Bellamy bărbia, că se gândea la acelaşi lucru. Clarke
se duse lângă Bellamy şi toţi trei se uitară fix la vicecancelar. Wells alungă o
imagine cu ei trei pe jos plini de sânge, dându-şi sufletul la unison. Bellamy şi
Clarke îl priviră. Muşchii lui Bellamy erau încordaţi, corpul îi era plin de
energie. Era întruchiparea unei determinări şi a unei puteri pe care Wells nu le
mai văzuse. Ochii lui Clarke erau, practic, luminaţi de emoţie. Erau plini de o
înverşunare şi o determinare care îl uimeau.
— Bun, mişcaţi-vă! zise un gardian.
Cineva din spate se întinse şi îi puse o bandă pe ochi. Gardienii apucară braţul lui
Wells şi începură să îl tragă.
— Unde mă duceţi? mârâi Wells şi îşi înfipse călcâiele în pământ.
Cu ochii acoperiţi, se concentră cât de mult putu pe ce auzea, dar mormăielile şi
foşnetele nu îi spuneau nimic despre ce se întâmpla cu Clarke şi cu Bellamy.
Wells se zbătu, dar nu reuşi să facă nimic. Strânse din dinţi şi încercă să-şi
alunge panica. Cel puţin, ultimul lucru pe care îl văzuse fuseseră feţele curajoase
ale lui Clarke şi Bellamy. Avea să fie suficient să îl ajute să reziste în
următoarele câteva ore. Wells ştia că văzuse Pământul pentru ultima dată.
Când aveau să-i scoată banda de la ochi, va avea un glonţ în cap.

495
 26. BELLAMY
Nu aveau de unde să ştie dacă Rhodes aşteptase până în zori să trimită după ei.
Legat la ochi, Bellamy nu îşi dădea seama dacă soarele răsărise, deşi, după
mirosul de rouă de pe iarbă, ar fi zis că era încă întuneric. Aparent, văzuse deja
ultimul răsărit de soare. Până când cerul se va lumina, va fi mort. Toţi trei vor fi
morţi.
Bellamy petrecuse o noapte infernală, agonizantă, cu urechile ciulite, să audă
orice semn de la Clarke, care fusese închisă în altă parte. Nu era sigur ce era mai
rău: să audă ţipătul ei de durere sau plânsul ei disperat, sau să nu audă decât
tăcere şi să se întrebe dacă era deja moartă. Tăcerea se dovedise insuportabilă, în
timp ce creierul lui Bellamy o umpluse cu sunete oribile: Clarke suspinând, în
timp ce i se scurgeau ultimele ore, ştiind că nu avea să-şi revadă niciodată
părinţii. Sunetul unei împuşcături care sfâşia liniştea şi inima lui Bellamy.
Cu câte un gardian de fiecare parte, Bellamy fu condus spre ceea ce presupunea
că era centrul luminişului şi împins cu spatele la un copac. O mică parte din el
aproape că simţea nevoia să râdă. După toate ratările din viaţa lui, după toate
regulile pe care le încălcase, aşa se va sfârşi totul. Ar fi trebuit să ştie că va fi
ceva dramatic, o execuţie publică, pe o planetă periculoasă. Nimic plictisitor
pentru el. Singurul regret era că Octavia trebuia să vadă asta. Era suficient de
greu să se gândească la faptul că va trebui să meargă mai departe fără el, dar îşi
dovedise tăria de caracter, în ultimele săptămâni. În adâncul sufletului, ştia că
acum Octavia putea să îşi poarte de grijă. Nu, cea mai mare problemă era că
trebuia să privească. Bellamy îi auzea pe gardieni umblând prin tabără, scoţându-
i pe toţi – adulţi şi copii – din barăci, să asiste la ceea ce probabil că Rhodes
vedea ca pe cel mai important moment de pe Pământ, în trei sute de ani.
Momentul în care ordinea va fi restabilită pe acea planetă sălbatică,
neîmblânzită.
Era monstruos. Nimeni n-ar fi trebuit să asiste la aşa ceva, sora lui cel mai puţin
dintre toţi. Bellamy spera doar ca sfidătorul său cap să o facă pe sora sa mândră
de el. Voia să îi arate cum să trăiască în continuare, chiar şi după ce nu mai era.
Bellamy îşi dori să poată să o ia de mână pe Clarke. De ce nu o scoseseră încă
afară? Se întâmplase ceva? Sau era tăcută, cu inima în gât, în timp ce se zbătea
legată? Nu putea să creadă că fata aceea frumoasă şi deşteaptă era pe cale să fie
executată. Era de neimaginat ca cineva atât de plin de viaţă, ai cărei ochi verzi se
luminau de câte ori vedeau o plantă nouă, care nu dormea nopţi la rând, să aibă
grijă de pacienţii ei, era pe cale să fie redusă la tăcere, ca o piesă de schimb a
unei maşinării.
496
— Clarke! strigă el, incapabil să se mai abţină. Unde eşti?
Auzi doar şoaptele neliniştite ale mulţimii.
— Clarke! ţipă el din nou, iar vocea îi răsună cu ecou prin luminiş, dar nu
suficient de tare, încât să ajungă la ea, dacă nu cumva deja…
— Calmează-te, domnule Blake! ordonă Rhodes, de parcă Bellamy era un copil
neastâmpărat şi nu un condamnat aflat la câteva momente de moarte. Am hotărât
să le arăt milă prietenilor tăi. Nici ofiţerul Jaha, nici doamna Griffin nu vor muri
azi.
Un dram de speranţă pătrunse frica ce îi crescuse în piept şi îi permise să respire
cu adevărat, pentru prima dată de când ieşise din baracă.
— Dovedeşte-mi, zise el răguşit. Lasă-mă să îi văd!
Rhodes trebuie să fi aprobat din cap, pentru că o clipă mai târziu cineva îl
dezlegă pe Bellamy la ochi. Clipi, când lumea reapăru în faţa lui. Un şir de
gardieni era cam la zece metri în faţă. Întreaga tabără era adunată în spatele lor,
cu Wells, Octavia şi Clarke. Încă sunt în viaţă. Îl cuprinse uşurarea. Asta era tot
ce conta. Nu-i mai păsa ce se întâmpla cu el, atâta timp cât ei erau în siguranţă.
Wells şi Clarke încă aveau mâinile legate, iar Octavia se zbătea în mâinile
gardienilor care o ţineau.
— Bellamy! ţipă ea.
El îi prinse privirea şi scutură din cap. Nu, îi zise tăcut, cu un zâmbet trist. Ea nu
putea face nimic acum. Se uita la el, cu ochii albaştri, mari, plini de panică şi
lacrimi. Te iubesc, mimă. O să fie bine.
Printre suspine, Octavia reuşi să se forţeze să zâmbească.
— Te iubesc. Te iubesc…
Apoi faţa ei se descompuse şi se întoarse. Graham îi zise ceva gardianului, iar el
eliberă braţele Octaviei şi îl lăsă pe Graham să o ţină. Dar chiar şi de la distanţă,
era evident că era blând. Ba chiar îşi puse braţele în jurul ei, să nu o lase să vadă
oroarea care era pe cale să se întâmple în faţa ochilor săi.
— Gardieni, pregătiţi-vă! strigă Rhodes.
Bellamy se întoarse spre Clarke. Spre deosebire de sora lui, ea refuză să îşi
întoarcă privirea şi se uita la Bellamy cu atâta intensitate, încât, pentru un
moment, avu impresia că restul lumii dispăruse. Erau doar el şi Clarke, la fel ca
atunci când se sărutaseră prima dată în pădure, când el simţise că Pământul era
mai aproape de cer decât fusese Colonia vreodată. Doar uită-te la mine, simţea
că îi spune Clarke. Doar uită-te la mine şi totul va fi bine.
Transpiraţia îi curgea pe faţă, dar nu îşi luă privirea de la ea. Nici când gardienii
ridicară armele, iar inima începu să îi bată atât de repede, că era sigur că îi va
exploda înainte să zboare primul glonţ.
Doar uită-te la mine.
497
Bellamy ridică bărbia şi strânse pumnii, inspirând repede pe nări. Avea să se
întâmple în orice clipă. Pentru un moment, încercă să încetinească timpul.
Inspiră mai adânc şi îşi forţă inima să îşi domolească ritmul. Inhală mirosul
taberei şi al Pământului: cenuşă rece, pământ ud, frunze strivite şi aerul –
mirosul răcoros, curat al aerului pe care îl respirau în clipa aceea. Avusese şansa
să fie acolo şi îi era suficient.
Doar uită-te la mine.
Câteva împuşcături răsunară peste luminiş, abrupt şi puternic. Bellamy îşi dădu
seama de câteva lucruri deodată: nu simţea nicio durere, nu simţise nimic, iar
sunetul venise din spatele lor, nu din faţă. Nu oamenii lui Rhodes trăseseră,
cineva trăgea în ei. Apoi îi văzu: un roi de pământeni agresivi care se răspândeau
prin tabără, fluturând bâte şi ţintind cu arme spre colonişti. Tot locul devenise un
haos. Nimeni nu se mai uita la el. Cu excepţia brăţărilor high-tech din jurul
încheieturilor sale, era liber să fugă. Bellamy se uită în jur agitat, sperând să
găsească o ieşire. O găsi: mâna dreaptă a lui Rhodes. Burnett zăcea mort în
apropiere. Bellamy nu era genul care să rateze vreo ocazie: în plus, nu putea face
nimic să-l ajute pe tip. Se lăsă în genunchi şi se întoarse cu spatele la corp,
bâjbâind prin buzunarele lui.
— Clarke, Wells, cheile! strigă.
Goniră spre el, iar Clarke se puse spate în spate, să îi poată desface brăţara. După
ce el şi Wells se eliberară, ţâşniră spre baraca în care erau proviziile, unde ştiau
că vor găsi arme. Odată înarmaţi cât de bine puteau, Bellamy cu un arc şi săgeţi,
Wells cu un topor, iar Clarke cu o suliţă, se îndreptară spre încăierare, mişcându-
se în cerc, spate în spate. Era o bătălie brutală, urâtă. Peste tot în jur, cei o sută şi
coloniştii se luptau umăr la umăr. Abia având timp să respire, Bellamy ţintea şi
trăgea, din nou şi din nou. Avu o satisfacţie nemiloasă când văzu câteva dintre
săgeţile lui nimerindu-şi ţintele şi câţiva pământeni ţipară şi se prăbuşiră, la
marginea luminişului. Începură să-l doară braţele de la efort, dar era mânat de o
energie disperată, aproape primitivă.
— Eşti bine? strigă spre Wells, peste vacarm.
— Da, mormăi Wells, în timp ce lovea peste cap un pământean, cu un trosnet
oribil. Tu?
Înainte ca Bellamy să răspundă, un pământean cu privire de maniac se aruncă
spre el. Bărbatul scoase un urlet hohotit, în timp ce flutură în aer un topor, ţintind
spre capul lui Bellamy. Dar se dădu într-o parte, exact când lama coborî. Simţi o
adiere, când îi trecu pe lângă obraz. Pământeanul mârâi frustrat. Plin de energie,
Bellamy se ghemui defensiv şi se lăsă pe călcâie, gata de runda a doua.
Adversarul lui ridică din nou toporul şi înaintă câţiva paşi împleticiţi. Cu nările
lărgite şi cu adrenalina curgându-i prin corp, Bellamy se forţă să se echilibreze şi
498
îl lăsă să se apropie. Aşteaptă, îşi zise. Doar aşteaptă. Când pământeanul fu
suficient de aproape ca Bellamy să îi simtă mirosul de transpiraţie, iar toporul
începuse să coboare din nou spre capul lui, se lăsă în jos şi se rostogoli.
Pământeanul strigă furios. Bellamy aşteptă din nou, lăsându-şi inamicul să
obosească.
Când bărbatul se apropie, Bellamy se ghemui, îşi duse un genunchi la piept şi, cu
toată puterea, îl lovi pe pământean în lateralul rotulei. Piciorul bărbatului se
frânse sub el şi căzu la pământ, de parcă fusese împuşcat.
Brusc, pe umerii lui Bellamy ateriză ceva ce părea să aibă o mie de livre, aproape
doborându-l. Se împletici, apoi se îndreptă, în timp ce mâini puternice se
strângeau în jurul gâtului său. Disperat, se chinui să respire, dar nu reuşi. Întinse
mâinile la spate, să îl tragă pe noul lui atacator. Dădu peste o claie de păr şi trase
cu toată puterea, scoţând câteva fire din rădăcini. Strânsoarea bărbatului slăbi.
Cu inima galopând şi cu dureri în piept, din lipsă de oxigen, Bellamy profită de
ocazie: se aplecă şi îl răsturnă pe pământean peste capul lui, trântindu-l la
pământ. Bărbatul se izbi cu o bufnitură. Bellamy făcu un pas înapoi, se întinse
după arc şi puse o săgeată, totul dintr-o singură mişcare. Exact când bărbatul
încerca să se ridice în picioare, cu o sclipire răutăcioasă în privire, Bellamy dădu
drumul săgeţii în pieptul lui. Nu rămase prin preajmă să se bucure de rezultat. Se
întoarse să vadă dacă Wells şi Clarke erau bine. În agitaţia momentului se
îndepărtaseră unii de alţii. În timp ce se întoarse să-i caute, cineva îl lovi pe
umăr, iar el se împletici într-o parte. Chinuindu-se să se reechilibreze, Bellamy
se dădu înapoi, iar piciorul îi ateriză pe ceva solid, dar moale. Era un om. Se
răsuci şi îndreptă spre pământ o săgeată.
Era vicecancelarul Rhodes.
Rhodes era în viaţă şi conştient, dar rănit grav; de undeva din cap sângera, iar
faţa şi cămaşa îi erau pline de sânge. Era chircit de durere, se îneca şi tuşea. Nu
putea vorbi, dar ridică ochii şi îi întâlni pe ai lui Bellamy. Rhodes avea o privire
patetică, ce implora. Omul conducea ca un laş şi pierdea ca un laş.
Lui Bellamy i se relaxă tot corpul. Cu vârful bocancului, împinse umărul
vicecancelarului, astfel încât să fie întins pe spate. Îşi puse piciorul cu fermitate
pe mijlocul pieptului său. Îi plăcea să îl vadă prins ca un şoarece. Bellamy avea
de ales: fie îl termina, cu o săgeată rapidă în inimă, fie îl lăsa pe nemernic să
putrezească acolo, pe câmpul de luptă. Rănile lui arătau suficient de rău încât să
îl omoare. Nimeni nu ar fi protestat, să spună că Rhodes merita un sfârşit mai
bun. O senzaţie puternică, de satisfacţie, străbătu corpul lui Bellamy, dar în el se
mai trezi ceva. Nu era o emoţie cu care să fie obişnuit, dar o recunoscu imediat:
era mila. Bellamy studie faţa murdară şi însângerată a lui Rhodes. Mâinile îi erau
împreunate, implorând. Emoţii contradictorii îl învăluiau, dorinţa lui de
499
răzbunare şi certitudinea adânc înrădăcinată a faptului că nu mai voia să vadă pe
nimeni murind. Creierul era deja plin cu amintiri de care nu va scăpa niciodată.
Rhodes nu merita un loc printre ele.
Bellamy oftă şi îşi lăsă braţele să cadă pe lângă corp, odată cu săgeata care se
desprinse din arc. Nu putea să o facă. Nu putea să tragă şi nu putea să întoarcă
spatele unui om căzut, lăsându-l să moară acolo. Spera să nu regrete mai târziu.
Se aplecă şi întinse o mână. Rhodes se holba la ea, neştiind dacă Bellamy se juca
cu el.
— Hai, înainte să mă răzgândesc, mormăi Bellamy.
Rhodes întinse o mână tremurândă, iar Bellamy se aplecă şi îl ridică, apoi
aproape că îl cără până în tabără.

500
 27. WELLS
Wells pierduse urma lui Bellamy în haos. Habar n-avea de câţi pământeni se
apărase. Mâinile îi erau pline de băşici şi aspre, de la toporul ţinut strâns şi
învârtit în aer, iar muşchii îl dureau. La un moment dat, se trezi singur, fără ca
cineva să îl fugărească sau să tragă de el – un răgaz în marea de efort. Peste tot,
oamenii se luptau pentru vieţile lor, în timp ce alţii zăceau pe jos răniţi sau morţi.
Wells nu-şi dădea seama cine era în avantaj, pământenii sau camarazii lui, dar se
temea că era inamicul. Coloniştii şi cei o sută păreau să o încaseze rău. Îi trebuia
un punct de observaţie mai bun.
Nimeni nu păru să bage de seamă când se retrase din mulţime, sărind peste
trupuri şi moloz, şi se îndreptă spre marginea luminişului. Înaintă câţiva metri în
pădure şi ocoli spre marginea taberei, unde ştia că era mai puţin vizibil şi avea o
perspectivă mai bună. Încă auzea ţipetele şi gemetele celor răniţi, în timp ce
alerga prin desiş.
Wells ieşi din pădure aproape de baraca-închisoare. Se căţără repede pe o parte şi
ajunse deasupra clădirii, scanând câmpul de luptă. Era şocat de ce vedea. Din
mijlocul bătăliei, totul părea un haos, dar pământenii, evident, atacau strategic.
Distruseseră aproape toate elementele vitale din tabără: câteva dintre depozitele
cu alimente, toată rezerva de muniţie. Totuşi, dormitoarele, sala de mese şi
închisoarea erau intacte. Era imposibil să fi ghicit distrugerea căror clădiri i-ar fi
afectat pe colonişti mai mult. Trebuie să fi cunoscut rolul fiecăreia.
Wells se chinuia să înţeleagă cum. Spionând, poate, dar coloniştii verificaseră
periodic pădurea din jurul taberei şi nu prinseseră pe nimeni. Tocmai atunci, un
grup mic de pământeni trecu în goană prin centrul taberei, cu armele furate
ridicate în aer. Wells tresări şocat, când văzu cine îi conducea: Kendall. Nu mai
purta haine de colonistă şi, cât ai clipi, cele mai rele suspiciuni ale lui Wells fură
confirmate. Kendall era pământeană.
Totul avea sens acum. Accentul ei phoenician forţat, felul în care poveştile nu
prea se potriveau niciodată, insistenţele în a se ţine după Wells. Îi spionase în tot
acel timp.
Îi venea să-şi tragă una, pentru că nu-şi urmase intuiţia. Ştiuse că ceva nu e în
regulă, dar nu făcuse nimic. Se retrăsese, când Rhodes îi dăduse ordinul. Iar ea
pe asta se bazase. Kendall ştiuse că sosirea mai multor nave, a mai multor
oameni – adulţi – va slăbi comunitatea coloniştilor, nu o va întări. Şi profitase.
Era complet inutil ca lider. Ce fusese în mintea lui, să pretindă că avea calităţile
necesare să inspire, să-i ţină pe alţii în siguranţă? Orice făcea sau oriunde se
ducea oamenii sufereau.
501
Wells auzi un zgrepţănat în baraca de sub el. Pământenii invadaseră baraca-
închisoare, iar el era singurul colonist din tabără. Îşi puse toporul pe umăr şi se
pregăti să îi înfrunte. Poate că nu era liderul pe care oamenii lui îl meritau, dar
încă mai putea să omoare câţiva pământeni. Urma să aştepte până ieşeau, apoi
avea să-i atace de deasupra. Se ghemui şi încercă să nu se mişte, de teamă să nu
scoată vreun sunet. Două siluete scunde ieşiră din baracă, un băiat mic şi o fată.
Wells îl recunoscu pe băiat, era Leo, unul dintre copiii de care avea grijă
Octavia. Ce făcea acolo singur? De ce Rhodes nu pusese pe cineva să se ocupe
de copiii orfani, după ce o târâse pe Octavia să asiste la execuţia fratelui ei?
Amândoi tremurau şi le curgeau lacrimi pe obraji.
— Hei! şopti Wells.
Capetele lor se îndreptară în sus, iar băiatul scoase un ţipăt speriat.
— E în regulă, sunt eu. Aveţi grijă! Cobor.
Wells sări jos, lângă ei.
— Sunteţi singuri aici?
Fata scutură din cap. Wells se întoarse: alţi şase copii mai mari ieşiră din baracă,
inclusiv Molly şi alţi câţiva mai tineri dintre cei o sută. Feţele lor erau murdare şi
însângerate; aveau umerii lăsaţi, de teamă şi extenuare. Stăteau acolo în linişte,
aşteptând, uitându-se la el. Alţi câţiva ieşiră tăcuţi dintre copacii aflaţi în spatele
barăcii, unde se ascunseseră, alţii îi urmară, până când aproape toţi membrii
primului grup de o sută erau în faţa lui. Wells se uită la chipurile fiecăruia, la
acei adolescenţi care, până în urmă cu câteva săptămâni, fuseseră nişte tineri
normali, închişi pentru infracţiuni născocite. Fuseseră luaţi de lângă familii,
aruncaţi într-o celulă şi uitaţi. Acum erau pe o planetă departe de toţi cei pe care
îi cunoşteau şi îi iubeau, oameni care erau deja morţi. Nu se aveau decât unii pe
alţii.
Rhodes nu înţelegea ce însemna o comunitate. Niciodată nu fusese în stare să
aprecieze ce creaseră cei o sută în timpul scurtei lor şederi pe Pământ, fundaţia
pe care o ridicaseră, pentru un viitor mai bun. Nu erau perfecţi, Wells ştia asta
mai bine ca oricine, dar aveau ce era necesar pentru a transforma planeta într-un
adevărat cămin. Poate că nu era momentul să renunţe să încerce. Poate că era
momentul să accepte greşelile pe care le făcuse şi să meargă mai departe,
învăţând din ele. Niciodată nu va putea să compenseze faptele de pe Colonie sau
suferinţa cauzată lui Max şi Sashei, dar asta nu însemna că trebuia să se dea
bătut.
Încet, un plan prindea formă în mintea lui Wells. Timpul petrecut la Mount
Weather vorbind despre tactici cu Max îi reamintise tot ce învăţase la orele de
strategie. Planul lor legat de Mount Weather fusese unul bun, să îşi surprindă
adversarul pe la spate şi să profite de poziţia atacatorilor. Doar că existaseră
502
circumstanţe atenuante, Rhodes fusese într-o poziţie avantajoasă, cu ostaticii
ţinuţi în tabără. Ei bine, nu şi de data asta. Wells ştia ce trebuiau să facă. Doar că
nu putea singur.
O energie nouă curgea prin corpul lui. După tot ce înduraseră cei o sută, după
toate cele pentru care se chinuiseră, nu îi va lăsa pe Kendall şi pe complicii ei
violenţi să îi învingă. Nici vorbă.
— Ascultaţi! strigă el.
Duzini de perechi de ochi se uitară la el, plini de o dorinţă disperată de
îndrumare.
— Ştiu că sunteţi obosiţi şi ştiu că sunteţi speriaţi, începu el. Ştiu că ei sunt mai
mulţi ca noi. Au mai multe arme. Dar noi ne avem unii pe alţii şi nu o să-i lăsăm
să învingă.
Bellamy se ivi în spatele mulţimii. Părea epuizat, dar Wells era bucuros să
observe că era bine. Îşi făcură semn unul altuia, iar Wells continuă.
— Vin spre noi din nord şi ne împing spre linia copacilor de acolo.
Wells gesticulă cu toporul.
— Momentan, sunt ocupaţi cu oamenii lui Rhodes. Tu – făcu semn spre unul
dintre băieţii mai mari – stai în spate, să ai grijă de cei mici. Ceilalţi o să ne
răspândim prin pădure şi o să ocolim spre nord. Putem să îi atacăm din spate.
Cine e cu mine?
Pentru o clipă, doar îl priviră. Wells nu era sigur că îi citise corect. Apoi o mână
se ridică, încă una, apoi multe altele. Îşi traseră umerii înapoi, ridicară bărbiile şi
îşi înfipseră ferm picioarele în pământ. Bellamy rămase în spate, zâmbind trist.
— Hai! strigă cineva din mica mulţime.
Ovaţii crescânde îl urmară şi, pentru prima dată de la moartea Sashei, Wells nu
mai simţea panică, în momentul când trebuia să înfrunte responsabilitatea.
Simţea euforie.
— Bine. Trei… doi… unu!
La început, planul păru să funcţioneze: cei o sută îi surprinseră pe pământeni cu
atacul din spate şi îi împinseră spre oamenii lui Rhodes, care îşi menţineau
apărarea pe flancul opus. Dar în scurt timp Wells nu mai văzu ce se întâmplă în
jur, chinuindu-se să rămână în viaţă. Doi pământeni se apropiară de el deodată,
fiecare cu câte o lance. Wells fandă, cu toporul în mână, prefăcându-se că se
duce spre dreapta. Când amândoi ţintiră în direcţia respectivă, el se roti şi
îndreptă toporul spre stânga, rupând în două lancea unuia. Celălalt înaintă, iar
Wells lăsă toporul să cadă peste lancea lui. Se făcu ţăndări, iar cei doi pământeni
dezarmaţi o luară la fugă.
Wells îşi permise un moment de satisfacţie. În timpul pregătirii ca ofiţer, se
străduise să înveţe cât mai multe la orele de luptă-pe-Pământ, iar acum îi prindea
503
bine. Dar exact când pe faţa lui se ivi un zâmbet satisfăcut simţi un braţ care i se
strângea în jurul gâtului. Încercă să dea cu coatele în adversar, dar nu reuşi să
adune suficientă forţă. Braţul bărbatului se strânse, iar Wells nu mai reuşi să
respire. Nici măcar nu mai putea să tragă aer în piept, iar aerul nici nu mai avea
cum să intre sau să iasă. Plămânii începură să-i ardă şi capul să i se învârtă. Nu,
se gândi el şi vru să ţipe, dar era incapabil să scoată vreun sunet. Nu asta trebuia
să se întâmple. Nu aşa trebuia să se termine. Braţul pământeanului se strânse şi
mai tare. Wells văzu sclipiri de lumină în faţa ochilor, apoi pete negre, pe măsură
ce totul devenea neclar.
Brusc, presiunea cedă, iar Wells căzu, chinuindu-se să tragă aer în piept. Pentru
un moment lung, tot ce reuşi să facă fu să inspire adânc, în timp ce plămânii se
reobişnuiau cu aerul, agăţându-se de el cu lăcomie. Se ridică în genunchi şi se
uită în jur. Un pământean uriaş zăcea lângă el, cu mâna strânsă pe o săgeată
înfiptă în braţul lui. Wells se întoarse în direcţia din care venise săgeata. La
câţiva metri era Bellamy, cu o sclipire în ochi. Făcu semn spre Wells, care îi
răspunse zâmbind.
— Mulţumesc! strigă el.
— N-ai de ce! strigă şi Bellamy.
Wells se întoarse din nou spre tabără. Pentru o clipă, întregul corp îi fu cuprins
de panică: de unde stătea, nu vedea nici măcar unul dintre cei o sută. Înjură în
barbă şi îşi adună ultima fărâmă de energie, înainte să alerge înapoi în luminiş.
Bellamy se apropia din spate. Dar ce observă îl făcu să se oprească. Cei o sută şi
coloniştii care încă se ţineau pe picioare erau adunaţi într-un singur grup, cu
piepturile umflate, ţinându-şi respiraţia. Cei câţiva gardieni rămaşi păreau să fi
capturat pe cineva important, un pământean mare, cu un picior rănit, care era
ţinut sub ameninţarea armei. Alţi câţiva colonişti vorbeau animat cu un grup mic
de pământeni, aparent, negociind ceva, în timp ce alţii îşi predau armele
morocănoşi şi se dădeau încet înapoi.
Lui Wells nu-i venea să creadă. Funcţionase! Negociau o capitulare! Plin de o
energie nouă, el şi Bellamy alergară spre locul unde erau supravieţuitorii din cei
o sută. Desigur, erau extenuaţi şi răniţi, dar erau victorioşi. Împreună, trimiseră
în aer ovaţii care răsunară cu ecou, până la cer şi înapoi.
— Bravo! strigă Bellamy, peste vacarmul festiv.
— Nici tu nu te-ai descurcat rău… pentru un waldenit, îi strigă Wells şi rânji.
Grupul reunit dansa în jurul luminişului, îmbrăţişându-se şi ovaţionând, până
când un strigăt se ridică peste tot zgomotul.
— S-au întors!
Wells şi Bellamy se răsuciră şi văzură un grup de străini ieşind din pădure.
Ridicară armele şi se fixară pe poziţii. Totuşi, ceva la cei nou-veniţi era diferit.
504
Wells le analiză repede hainele, atitudinea, expresiile nedumerite. Nu erau
pământeni. Erau… alţi colonişti?
Grupul se opri la marginea luminişului. O femeie veni în faţă.
— V-am găsit, zise ea respirând greu, cu voce slăbită.
Lui Wells îi părea vag cunoscută. Se chinui să-şi amintească de unde, apoi îşi
dădu seama: lucrase sub administraţia tatălui ei, într-un birou. Ei trebuie să fi fost
pe o altă navă, una dintre cele câteva care probabil că îşi schimbaseră direcţia.
— Vă rog, aveţi ceva de mâncare? întrebă ea.
La început, Wells nu observase cât de slabi erau toţi.
— E în regulă, se adresă grupului. Sunt de pe Colonie. Vă rog, cineva să le dea
nişte mâncare şi apă.
Câţiva puşti o luară la fugă.
Wells ieşi în faţă. Simţea sute de ochi pe spatele lui.
— De unde veniţi?
— Nava noastră a aterizat la multe mile de aici, mult dincolo de capătul lacului.
Ne-a luat ceva timp să ne dăm seama unde suntem şi să ne refacem. Apoi am
avut nevoie de câteva zile să ajungem la voi. Am urmat fumul care se vedea de la
focurile voastre.
— Câţi sunteţi?
— Am pierdut câţiva. Dar am fost o sută cincisprezece.
Wells îşi aruncă privirea peste grupul mare adunat în spatele ei. Din pădure
ieşeau şi mai mulţi oameni.
— Aţi fost pe ultima navă care a plecat de pe Colonie?
Femeia aprobă. Wells simţea cum o întrebare i se forma pe buze, dar nu era sigur
că avea curaj să o pună. Nu era sigur că voia să afle răspunsul.
— Tatăl meu… începu el.
Expresia femeii se îmblânzi. Ştia cine era şi despre cine întreba.
— Îmi pare rău, zise ea, iar cuvintele rostite încet căzură totuşi ca un pumn în
stomacul lui.
Ea ezită, de parcă nu era sigură cât de mult să dezvăluie.
— Era tot în comă când am plecat. Nu mai erau nave disponibile. Rezerva de
oxigen scăzuse foarte mult, iar nava, mă rog, nava era… se dezintegra. Mai
rezistau cinci, cel mult şase ore.
Un strigăt tăcut de durere şi vină urcă prin corpul lui Wells, dar îl reţinu. Dacă şi-
ar fi permis să simtă întreaga greutate a pierderii deodată, cu siguranţă, s-ar fi
făcut bucăţi. Tot corpul începu să-i tremure. Imaginea tatălui său sufocându-se
încet îl făcu să inspire adânc, de parcă mâinile pământeanului ar fi fost încă în
jurul gâtului său. Se clătină şi aproape că îşi pierdu echilibrul, apoi simţi pe
cineva lângă el, susţinându-l. Era Bellamy.
505
— Wells, zise el, îmi pare rău, omule.
Expresia lui era plină de înţelegere şi încă ceva… durere? Wells aprobă din cap.
În durerea lui, uitase că şi Bellamy îşi pierduse tatăl, îl pierduse încă înainte să îl
cunoască. De fapt, fiecare colonist de pe planetă pierduse pe cineva, o grămadă
de oameni. Familii, vecini şi prieteni pe care îi lăsaseră în urmă şi care deja
pieriseră, sortiţi să doarmă pentru totdeauna într-o uriaşă şi tăcută navă care
orbita în jurul Pământului. Colonia se transformase într-un mormânt.
— E păcat că nu ai apucat să îl cunoşti, zise Wells, luptându-se să-şi păstreze
vocea calmă.
Deşi încercase să se pregătească pentru ce era mai rău, nu reuşise să accepte pe
deplin faptul că niciodată nu îşi va vedea tatăl coborând de pe o navă, cu un
amestec de surpriză şi încântare pe faţă, când avea să vadă minunile Pământului
şi ce realizase fiul său. Niciodată nu i se va alătura lângă foc, ascultând
sporovăiala veselă şi spunându-i că era mândru de el. Bellamy căpătă o expresie
plină de curiozitate şi îi zâmbi.
— Totuşi, ştii ceva? Cred că am ajuns să îl cunosc.
— Despre ce vorbeşti? întrebă Wells, chinuindu-se să-şi amintească dacă tatăl
său avusese ocazia să petreacă ceva timp cu Bellamy.
— Din câte am auzit, era incredibil de deştept, harnic şi foarte dornic să îi ajute
pe alţii… la fel ca altcineva pe care îl ştiu.
Wells se holbă la el o clipă, apoi oftă.
— Dacă te referi la mine, n-ai înţeles. Nu sunt deloc ca tata.
— Nu asta mi-a spus Clarke. Mi-a zis că ai toate calităţile lui – puterea,
onoarea –, plus bunătatea şi umorul mamei tale.
Bellamy se opri, cu o expresie gânditoare.
— Nu te-am auzit să spui ceva amuzant, desigur, dar m-am gândit că trebuie să o
cred pe Clarke în privinţa asta.
Spre surpriza lui, Wells lăsă să îi scape un râs slab, înainte ca expresia lui
Bellamy să redevină serioasă.
— Ascultă, ştiu că ai suferit în moduri pe care nici nu pot să le înţeleg. Nimeni n-
ar trebui să treacă prin aşa ceva. Dar nu eşti singur, da? Nu doar că există o sută
de oameni care te consideră erou, de fapt, mai mulţi, dar, mă rog, o să-i numărăm
mai târziu. Ce vreau să spun e că nu ai doar prieteni, ai o familie. Sunt mândru că
eşti fratele meu!
Bellamy avea dreptate. Durerea de a o pierde pe Sasha şi pe tatăl ei, şi
nenumăraţi prieteni pe câmpul de luptă din ziua aceea nu avea să dispară
niciodată, dar Pământul era căminul lui, locul de care aparţinea. Durerea din
inimă parcă i se slăbi un pic, când el şi Bellamy se îmbrăţişară.
Pământul era locul unde trăia familia sa.
506
 28. BELLAMY
Bellamy se opri în faţa barăcii-spital. Aparent, vicecancelarul voia să stea de
vorbă cu el, dar nu era în dispoziţia necesară pentru o pălăvrăgeală. Era extenuat
din cauza bătăliei din ziua precedentă şi de urmările oribile. El şi Wells
îngropaseră deja câţiva pământeni, apoi adunaseră armele pătate de sânge pe care
le lăsaseră în urmă. Tabăra urma să ţină o ceremonie funerară pentru coloniştii şi
pentru copiii care muriseră în atac, mai târziu în ziua aceea. Slavă Domnului,
Octavia era bine, dar nu toţi cei o sută fuseseră atât de norocoşi.
Totuşi, în ciuda atacului groaznic şi a pierderilor umane devastatoare, starea de
spirit în tabără era mai bună decât atunci când Bellamy, Wells şi Clarke fuseseră
aduşi în faţa oamenilor, cu două nopţi în urmă. Lumea râdea din nou, iar noii
colonişti le cereau celor o sută sfaturi şi ajutor, fără să le mai pese dacă îl
înfuriau pe Rhodes.
O parte din Bellamy voia să se întoarcă pe călcâie şi să o caute pe Octavia, care
se juca de-a v-aţi ascunselea cu cei mici. Era dificil să o scape din ochi, după
toate întâmplările. Însă, după o clipă, curiozitatea învinse şi intră. Baraca era
plină de colonişti răniţi şi de copii, dar obişnuita eficienţă a lui Clarke şi relaţia ei
cu pacienţii făceau ca atmosfera să nu fie prea încărcată. Din fericire, cei mai
mulţi dintre răniţi aveau să îşi revină repede.
Bellamy se îndreptă spre zona din spate, unde un cearşaf mare, alb fusese prins
de tavan şi atârnat ca o draperie, să-i ofere vicecancelarului un pic de intimitate.
Bellamy derulă în minte tot ce i-ar fi putut spune Rhodes, plănuindu-şi
răspunsul. Dacă avea de gând să-l ameninţe pe el sau pe Octavia, nici nu ştia ce
avea să-i facă. Nu-i păsa că era rănit şi neajutorat, pe un pat de spital.
Făcu semn din cap către gardianul poziţionat în faţa draperiei, apoi trecu şi se
uită la bărbatul întins în pat. Rhodes părea mai mic. Nu era doar din cauza
trupului extenuat sau a bandajelor înfăşurate peste braţe şi tors. Era ceva pe
chipul său. Nu părea doar învins, părea terminat. Rhodes se ridică într-un cot, cu
ceva efort. Bellamy se gândi scurt să îl ajute, dar se răzgândi. Făcuse deja destul
pentru ticălosul acela.
— Bună, Bellamy!
— Cum te simţi? întrebă el, mai mult din obişnuinţă decât dintr-o îngrijorare
reală.
Asta spui de obicei, când vezi un tip acoperit de bandaje.
— Clarke şi dr. Lahiri spun că o să-mi revin complet.
— Super! zise Bellamy, bâţâindu-se de pe un picior pe altul.
Era ridicol. Ce naiba căuta acolo?
507
— Te-am chemat pentru că voiam să îţi mulţumesc.
— Nu e nevoie, zise Bellamy şi ridică din umeri.
Salvase viaţa lui Rhodes pentru el, nu pentru că ar fi crezut că nebunul acela
flămând de putere merita să trăiască. Nu se dădea în vânt după confesiuni.
Rhodes se opri şi, pentru un moment lung, contemplă spaţiul gol de peste umărul
lui Bellamy.
— Am ezitat să accept ideea că primii o sută – inclusiv tu – ştiau mai multe
despre viaţa pe Pământ decât mine. La urma urmei, eu am plănuit călătoria
întreaga viaţă, iar voi – Rhodes îl fixă pe Bellamy cu o privire dură – eraţi doar o
adunătură de delincvenţi minori. Aţi fost suficient de proşti să intraţi în belele pe
Colonie, de ce aş fi presupus că sunteţi suficient de deştepţi să supravieţuiţi aici?
Bellamy tresări şi strânse pumnii, dar îşi păstră expresia neutră. Auzea în minte
vocile lui Clarke şi Wells implorându-l să rămână calm, indiferent de ce spune
Rhodes.
— Dar aţi fost, continuă vicecancelarul. Nu doar că aţi supravieţuit pe Pământ,
aţi prosperat. Şi ştiu că supravieţuirea aici nu e uşoară.
Se uită la rănile lui.
— Să trăieşti cu adevărat, ei bine, asta necesită ceva mai mult decât inteligenţă.
Necesită voinţă.
Bellamy se holba la el, întrebându-se dacă auzise bine. Rhodes tocmai îi lăudase
pe Bellamy şi pe ceilalţi? Poate că rănile de la cap erau mai grave decât crezuse
Clarke. Îşi dădu seama că aştepta să spună ceva.
— Mă bucur că vezi lucrurile astfel, zise încet, rugându-se ca în curând Clarke să
intre, să îşi verifice pacientul.
Sau oricine altcineva, de fapt. Nu voia să fie singur cu vicecancelarul nicio
secundă în plus.
— Drept care te iert pentru infracţiunea de răpire şi ucidere involuntară a
cancelarului Jaha.
Bellamy încercă să nu-şi arate dispreţul pe faţă, în timp ce aproba.
— Mulţumesc.
Cumva, se gândise la asta, dat fiind că-i salvase viaţa. De parcă i-ar fi citit
gândurile, Rhodes continuă.
— Asta nu e tot. Începând de acum, institui un nou Consiliu. Wells avea
dreptate. Doctrina Gaia nu îşi are locul pe Pământ. Avem nevoie de un sistem
nou, unul mai bun. O să fac nominalizările în seara asta. Poate…
Se strâmbă, când un val de durere îl copleşi.
— Ai vrea să faci parte din el?
Bellamy clipi de câteva ori, încercând să proceseze ce auzise. Dacă nu se înşela
şi dacă nu mâncase din greşeală ceva fructe halucinogene de prin pădure,
508
vicecancelarul Rhodes, cel mai corupt lider pe care îl avusese Colonia vreodată,
tocmai îi graţiase şi îi propusese să intre în politică. Bellamy nu se putu abţine:
izbucni în râs.
— Serios?
— Serios!
Bellamy abia aştepta să îi povestească Octaviei, să râdă amândoi. Doar dacă nu i
se va părea amuzant. Poate că O chiar îşi va dori ca el să facă parte din Consiliu.
La naiba, ce lucruri nebuneşti se întâmplaseră în ultimele săptămâni! De ce n-ar
fi încercat să conducă lucrurile pentru o vreme? Cu o singură persoană trebuia să
vorbească mai întâi.
Cu un zâmbet şi un salut din cap, se întoarse şi plecă să o caute pe Clarke.

509
 29. GLASS
Fiecare muşchi din corpul lui Glass parcă luase foc. Umerii îi erau juliţi de la
frânghie. Gambele şi pulpele îi palpitau de la extenuare şi ameninţau să cedeze în
orice clipă.
Când văzu colţul unei construcţii din lemn ieşind dintre copaci, lăsă să-i scape un
suspin de uşurare. Chiar reuşiseră să ajungă înapoi în tabără. Pe drum, Luke se
foise o dată sau de două ori. Se oprise de câteva ori, să îi dea apă şi să se asigure
că mai era în viaţă, ţinându-şi respiraţia, îngrijorată, de fiecare dată.
Se împletici printre copaci, până în luminiş. Era aşa cum se temuse – zgomotul
împuşcăturilor şi fumul care acoperise cerul de dimineaţă trebuie să fi fost de
acolo. Întreaga tabără arăta ca o zonă de război. Lănci rupte, cartuşe de gloanţe,
haine sfâşiate şi bălţi de sânge. Unele barăci erau complet distruse. Altele arătau
de parcă cineva încercase să le dea foc. Colonişti în stare de şoc se învârteau pe-
acolo, dar nu recunoscu pe niciunul. Parcă se întorsese într-un loc complet diferit
şi simţi un val rece de teamă. Ce se întâmplase cu prietenii ei? Unde era Wells?
Apoi sunetul unei voci cunoscute o făcu să simtă un val de bucurie.
— Glass? strigă Clarke, din uşa barăcii-spital. Tu eşti? Oh, nu… acela e Luke?
Clarke alergă spre ei. Wells scoase capul pe uşă şi ţâşni după ea. Glass se eliberă
de ham. Clarke se lăsă în genunchi, să îl examineze pe Luke.
— Glass! strigă Wells, când ajunse lângă ea şi o îmbrăţişă. Slavă Domnului că
te-ai întors. Eşti bine?
Ea aprobă, apoi toată groaza şi singurătatea, şi extenuarea o copleşiră deodată.
Acum, că erau în siguranţă în sfârşit, îşi dădu voie să simtă tot ce ascunsese în
ultimele zile. Lacrimile îi umplură ochii şi începură să-i curgă pe obraji. Wells îşi
puse braţele în jurul ei şi o ţinu aşa, în timp ce ea suspina.
— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Wells, după o clipă.
Glass îşi trase nasul şi îşi şterse faţa cu mâinile.
— Eram într-o baracă abandonată, departe, în pădure. Părea sigură. Dar apoi
ei…
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— …ne-au atacat. Pământenii. Nu oamenii Sashei, ceilalţi.
O durere profundă străbătu chipul lui Wells, dar Glass ştia că nu era momentul să
întrebe ce se întâmplase.
— Luke a ieşit să-i pună pe fugă, dar l-au nimerit cu o suliţă. Am făcut tot ce am
putut, dar nu am avut cum să cos rana. Iar când am încercat să-l aduc aici, ne-au
atacat din nou.
Wells înjură în barbă.
510
— Glass, îmi pare foarte rău că a trebuit să înfrunţi toate astea singură.
— E în regulă. Am reuşit să ne întoarcem în viaţă, nu?
Glass reuşi să zâmbească, printre lacrimi.
— Să-l ducem pe Luke înăuntru, zise Clarke ferm.
Repede, dar cu grijă, ea şi Wells îl ridicară pe Luke, care era încă pe sanie, şi se
grăbiră înăuntru, cu Glass urmându-i îndeaproape. Intrară în camera aglomerată.
Lui Glass nu-i venea să creadă cât de mulţi oameni erau răniţi.
— Ce s-a întâmplat aici? întrebă uimită.
— Acelaşi lucru care vi s-a întâmplat şi vouă, răspunse Wells sumbru, doar că la
o scară mai mare.
Glass ridică din sprâncene, cu un milion de întrebări nerostite pe buze. Practic,
Wells îi citi gândurile.
— Dar nu-ţi face griji. Lucrurile se schimbă în bine aici. În sfârşit, Rhodes îşi
slăbeşte pumnul de fier. În seara asta votăm un nou Consiliu.
Un bărbat înalt, cu păr cărunt, pe care Glass îl văzuse pe Phoenix, veni spre ei,
şchiopătând. Făcu semn din cap în direcţia sa, apoi îi zise ceva lui Clarke.
Vorbeau pe un ton serios, examinând atent piciorul lui Luke, luându-i pulsul şi
ascultându-i respiraţia. Clarke umplu o seringă dintr-o sticluţă şi-i injectă ceva în
umăr. Apoi începu să cureţe rana şi să o coasă. El tresări în somn, dar nu se trezi.
Glass rămase pe loc neputincioasă. Fusese atât de concentrată să-l aducă pe Luke
înapoi în tabără, încât nu îşi dăduse voie să se gândească la ce i-ar putea spune
prietenii ei când va ajunge aici. Clarke şi bărbatul mai în vârstă veniră spre ea.
Încercă să le citească expresiile, dar amândoi erau impasibili.
— Glass, el este dr. Lahiri, începu Clarke, eu mi-am făcut ucenicia cu el, pe
Colonie. Este un medic excelent.
— Îmi pare bine să te cunosc, Glass!
Dr. Lahiri întinse o mână, iar ea o scutură, parcă amorţită. Era sfâşiată între
nevoia de a afla care era starea lui Luke şi dorinţa disperată să nu audă veşti
proaste. Înghiţi şi se forţă să rămână calmă, indiferent de ce vor spune.
— Eşti foarte norocoasă, zise dr. Lahiri, cu un zâmbet.
Glass lăsă să îi scape un oftat de uşurare.
— O să fie bine. Dar, dacă nu ai fi ajuns cu el acum, şi-ar fi pierdut piciorul. Sau
mai rău.
Dr. Lahiri îi puse o mână pe umăr.
— L-ai salvat, Glass! Ar trebui să fii foarte mândră de gestul tău.
— O să fie bine, zise Clarke şi o trase într-o îmbrăţişare. I-am dat o doză mare de
antibiotice şi îl vom supraveghea cu mare atenţie. E un tip puternic. Şi e norocos
să te aibă.
— Cred că e invers, zise Glass, printre lacrimi.
511
— Vrei să stai cu el? întrebă Clarke. Pot trimite pe cineva să îţi aducă ceva de
mâncare.
Glass aprobă şi se lăsă să cadă pe pat. Se ghemui lângă Luke, cu mâna pe pieptul
lui, simţindu-i bătăile inimii sub palmă. Îi ascultă respiraţia liniştită, acum
regulată. În cele câteva zile petrecute în baracă, se gândise că tot ce îi trebuia pe
lumea asta era Luke. Iubise mica lor ascunzătoare, viaţa lor secretă, unde nimeni
nu-i deranjase şi putuseră să stea singuri toată ziua. Dar acum, după ce fusese
atât de aproape să îl piardă şi trecuse teste despre care nici nu ştiuse că erau
posibile, simţea altceva. Înconjurată de oamenii aceia care lucraseră atât de mult
şi cărora le păsa enorm, Glass ştia că ei doi nu aveau nevoie doar unul de altul.
Aveau nevoie de comunitatea lor. Erau acasă.

512
 30. CLARKE
Mergeau în tăcere. Singurul sunet care se auzea era cel al frunzelor strivite sub
picioarele lor şi foşnetul vântului printre copaci. Toate frunzele aveau nuanţe de
galben viu, portocaliu catifelat şi roşu intens. Dacă n-ar fi trebuit să fie atentă pe
unde călca, Clarke ar fi stat cu ochii pe sus toată ziua. Razele soarelui pătrundeau
printre crengi şi îi scăldau pe Clarke, Bellamy şi Wells în tonuri aurii. Aerul era
mult mai rece decât fusese cu câteva zile în urmă şi avea un miros plăcut
înţepător.
Clarke se înfioră, dorindu-şi să fi avut încă o jachetă. Adunau pieile tuturor
animalelor pe care Bellamy şi ceilalţi vânători le aduceau, dar încă erau puţine.
Avea să treacă mult timp până să strângă suficientă blană pentru toată lumea.
Fără o vorbă, Bellamy îşi puse braţele în jurul ei şi o ţinu aproape, în timp ce
continuau să înainteze prin pădure. Max trimisese vorbă că înmormântarea
Sashei se va ţine a doua zi şi erau în drum spre Mount Weather.
Wells mergea un pic mai în faţă, dar Clarke ştia că era mai bine să îl lase în pace.
Cu tot haosul şi nebunia din ultimele zile, Wells abia avusese timp să proceseze
pierderile suferite şi, evident, era recunoscător pentru ocazia de a fi singur cu
gândurile lui. Totuşi, asta nu o împiedica să o doară sufletul pentru el, privindu-l
cum îşi înclina capul şi scana copacii, aşteptându-se ca Sasha să se coboare de
undeva, în orice clipă. Sau poate că doar privea frunzele colorate, încercând să
accepte faptul că niciodată nu va putea vorbi cu ea despre frumuseţea lor, nu le
va vedea niciodată plutind şi aşezându-se în părul ei negru. Asta era partea cea
mai rea când pierdeai pe cineva – să găseşti un loc în care să depozitezi toate
gândurile şi senzaţiile pe care altfel le-ai fi împărtăşit cu acea persoană. Când
crezuse că părinţii ei erau morţi, avusese momente când fusese sigură că inima ei
va exploda, încercând să ţină în ea tot.
Totuşi, când se apropiară de Mount Weather, Clarke alergă să îl ajungă din urmă
pe Wells. Îşi strecură mâna în a lui. Nu existau cuvinte pe care să i le spună ca
să-i diminueze durerea. Voia doar să îi amintească faptul că nu trebuia să treacă
prin asta singur. Erau acolo împreună. Ajunseră la satul pământenilor chiar
înainte de lăsarea nopţii. Max deschise uşa de la prima bătaie, de parcă ar fi ştiut
că erau ei. Baraca lui era dureros de ordonată. Toate bucăţile de maşinării şi toate
dispozitivele pe jumătate finalizate, care îi umpluseră masa înainte, fuseseră
adunate şi înlocuite cu nenumărate feluri de mâncare.
— Vă rog, serviţi-vă, zise Max şi făcu semn spre masă.
Niciunuia nu prea îi era foame, dar se aşezară cu Max şi îi povestiră ce se
întâmplase de când părăsiseră Mount Weather. Aflase despre atac, dar nu ştiuse
513
despre iniţiativa vicecancelarului de a supune la vot un nou Consiliu.
— Deci, acum eşti în Consiliu? îi zise lui Bellamy, zâmbind pentru prima dată în
seara aceea.
Bellamy aprobă, iar faţa i se înroşi uşor, de jenă şi mândrie.
— Da, crede-mă, am fost la fel de surprins când m-au votat, dar, hei, eu doar le
dau oamenilor ce vor.
— Şi Wells a fost ales, zise Clarke. De fapt, el a fost ales primul, mult înaintea
lui Bellamy.
Zâmbi, privindu-i pe rând. Bellamy îi întoarse zâmbetul. Wells nu.
— Mă bucur mult să aud asta, zise Max şi puse o mână pe umărul lui Wells.
Oamenii voştri sunt norocoşi să aibă un lider atât de tânăr. Ştiu că o să-l faci
mândru pe tatăl tău, Wells. O să ne faci mândri pe toţi.
— Mulţumesc, zise Wells şi îl privi în ochi, pentru prima dată.
În timp ce îl ajutau pe Max să adune vasele folosite, le povestise despre planul
pentru a doua zi.
— Obiceiul nostru este să ne îngropăm morţii în zori. Noi credem că acela este
momentul pentru reînnoire. Sfârşitul şi începutul sunt inseparabile, la fel ca
momentul dinaintea zorilor şi a celui de după.
— Frumos! zise Clarke încet.
— După Cataclism, strămoşii noştri au fost nevoiţi să se lupte brusc cu ideea că
lumina nu vine mereu după întuneric. Că într-o zi soarele s-ar putea să nu mai
răsară. Atunci a început această tradiţie. Chiar este gratitudine în faptul că
soarele mai răsare încă o zi.
— Pariez că Sashei îi plăcea ideea, zise Wells, cu un zâmbet care nu îi cuprinse
şi ochii.
Ceva se schimbase pe chipul lui, se gândi Clarke, în timp ce îl privea în lumina
lumânării. Avea ceva mai dur, dar şi mai înţelept.
— Max, te deranjează dacă petrec noaptea în casa din copac? întrebă Wells.
— Deloc. Deşi s-ar putea să fie cam rece acolo.
— Mă descurc. Ne vedem dimineaţă.
— Te conduc, zise Clarke şi se ridică în picioare. Vreau să mai verific o dată
camera cu radioul, dacă nu e o problemă.
Max aprobă.
— Sigur.
Bellamy rămase să-i ţină companie lui Max, iar Clarke şi Wells ieşiră în noapte.
— Eşti sigur că o să fii bine afară, singur, peste noapte? îl întrebă Clarke, în timp
ce se apropiau de casa din copac.
Wells îi aruncă o privire pe care nu prea reuşi să o descifreze – un amestec de
tristeţe şi amuzament.
514
— Nu o să fiu singur, zise el încet. Nu chiar.
Clarke nu trebui să întrebe ce voia să spună. Îi strânse braţul, apoi îl pupă scurt
pe obraz şi îl lăsă cu amintirile lui. Ea se întoarse repede la intrarea în Mount
Weather şi dispăru în buncăr, înapoi la locul care îi devenise foarte familiar. Se
jucă cu butoanele radioului, degetele mişcându-i-se din memoria muşchilor.
Trecu prin combinaţiile obişnuite pe care îi plăcea să le încerce, începând cu cea
care funcţionase în ziua aceea, când auzise vocea mamei sale. Dorinţa de a o auzi
din nou era una fizică, tânjea după ea.
Trecu o oră, fără rezultat. Clarke nici nu mai era sigură dacă fâşâitul şi paraziţii
radioului erau în mintea ei sau veneau din difuzor. O durea spatele, pentru că
stătea aplecată peste pupitru, iar capul începuse să îi vâjâie. Probabil că Bellamy
avea să vină să o caute în orice moment. Se ridică şi îşi întinse braţele deasupra
capului, apoi se aplecă într-o parte şi în cealaltă, scuturându-şi încheieturile. Ştia
că ar fi trebuit să închidă sistemul, dar nu era pregătită. Încă o dată, îşi zise.
Doar o dată. Se aşeză la loc şi începu să umble la butoane.
Era atât de concentrată să asculte schimbările tonale ale paraziţilor, că aproape
nu observă tropăitul paşilor de pe hol, până când ajunseră chiar lângă uşă. Erau
repezi şi grei. Trebuie să fie mai târziu decât am crezut. Clarke se răsuci în scaun
şi se uită spre uşă.
— Bellamy? Tu eşti? Max?
Pe hol se făcu linişte, oricine era acolo se opri. Clarke se ridică de pe scaun, cu
părul de pe ceafă ridicat. Cu siguranţă, Bellamy nu i-ar fi jucat astfel de feste,
după toate prin câte trecuseră. Să se fi întors pământenii cei violenţi?
Două siluete intrară în cameră, una în spatele celeilalte. Înainte să îşi dea seama
ce se întâmpla, Clarke se trezi înfăşurată de două perechi de braţe, plângând de
bucurie.
Nu era Bellamy.
Erau părinţii ei.

În dimineaţa următoare, Clarke, Wells şi Bellamy stăteau unul lângă altul pe

faleza ce dădea spre râu, înfioraţi de răcoarea zorilor. Şir după şir de pietre ieşite
din pământ, cu numele săpate în ele, ilizibile la acea oră matinală. Max stătea la
capul unui mormânt gol, privind tăcut înăuntru. Trupul Sashei aştepta în
apropiere, înfăşurat strâns într-un văl de culoarea pământului care în curând avea
să o acopere.
Clarke îşi petrecuse toată noaptea de vorbă cu părinţii ei, dacă de vorbă era
expresia potrivită pentru a descrie şuvoiul de cuvinte, suspine şi râsete care se
auziseră ore în şir, după reunirea lor. Părinţii săi erau mai slabi decât ultima dată
când îi văzuse, iar în barba tatălui ei erau multe fire albe, dar altfel arătau exact la
515
fel. Când, în sfârşit, reuşise să se oprească din plâns, mama lui Clarke pusese o
grămadă de întrebări despre tot ce se întâmplase în timpul procesului ei, despre
detenţie şi despre venirea pe Pământ. Dar tatăl ei abia dacă scosese o vorbă. Doar
zâmbise şi se uitase la Clarke, ţinând-o de mână, de parcă se temea că va
dispărea în orice clipă.
Le povesti cum fusese scoasă din celulă, le spuse despre aterizarea violentă,
despre Thalia, şi Wells, şi Bellamy, şi Sasha. În timp ce vorbise, simţise cum
devenise mai uşoară. Parcă purtase cu ea două seturi de amintiri, mai bine de un
an, amintirea a ceea ce se întâmplase şi felul cum îşi imaginase că vor reacţiona
părinţii ei. Iar acum, de câte ori tatăl zâmbise sau de câte ori tresărise mama sa,
tot mai mult din greutatea aceea se risipise. Clarke fusese disperată să afle despre
timpul petrecut pe Pământ, dar până să termine mama cu întrebările, se făcuse
aproape dimineaţă.
Hotărâseră că era mai bine pentru ei să rămână la Mount Weather decât să apară
brusc la înmormântarea Sashei. Deşi se înţeleseseră bine cu pământenii,
amintirea trădării primilor colonişti era încă prea proaspătă.
Stând între Bellamy şi Wells, Clarke simţea un amestec ciudat de exaltare şi
regret. Aşa păreau să funcţioneze lucrurile pe Pământ. Se întâmplau prea multe,
erau prea multe lucruri de procesat, ca să simţi doar o emoţie odată. Se întoarse
într-o parte, să-l privească pe Wells, întrebându-se dacă se simţea la fel sau dacă
suferinţa îl acapara cu totul.
Soarele străbătea linia orizontului, trimiţând raze portocalii şi roz deasupra ei, în
timp ce Max îşi îngropa singurul copil. Cu o voce răguşită, care o făcu pe Clarke
să simtă o durere în piept, le împărtăşea câteva dintre amintirile lui preferate cu
Sasha, unele stârnind chicoteli printre pământenii adunaţi acolo, în timp ce altele
făceau ca sute de ochi să lucească înlăcrimaţi.
În timp ce îşi ştergea o lacrimă de la ochi, Max gesticulă spre Wells şi îl întrebă
dacă voia să spună ceva. El aprobă, dădu drumul mâinii lui Clarke şi păşi în faţă.
— Legătura pe care o simţi cu alţi oameni nu ţine de geografie sau de spaţiu,
începu Wells.
Deşi Clarke îl vedea cum tremură, vocea lui era puternică şi clară.
— Eu şi Sasha am crescut în două lumi diferite, fiecare dintre noi rătăcind şi
visând la cum era în cealaltă. Eu priveam de sus, fără să ştiu dacă oamenii
supravieţuiseră aici, pe Pământ. Nu ştiam dacă vreodată o să punem din nou
piciorul pe această planetă sau dacă asta se va întâmpla în timpul vieţii mele. Iar
ea privea în sus – arătă spre stelele care se estompau, încă slab vizibile pe cerul
albastru-închis – şi se întreba dacă era cineva acolo. Dacă supravieţuise cineva
călătoriei în spaţiu. Dacă oamenii reuşiseră să rămână în viaţă în toţi acei ani.
Pentru amândoi, obţinerea unor răspunsuri nu părea posibilă. Dar un milion de
516
forţe micuţe ne-au împins unul spre altul şi am aflat răspunsurile la întrebările
noastre. Ne-am găsit unul pe celălalt, chiar dacă a fost doar pentru o clipă.
Wells trase aer în piept şi expiră încet.
— Sasha a fost răspunsul meu.
Clarke se înfioră, deşi de data asta nu era de la frig. Wells rezumase perfect. Tot
ce fusese legat de prezenţa lor pe Pământ păruse atât de improbabil, de uimitor.
Şi totuşi ultimele luni fuseseră mai reale pentru ea decât toţi anii petrecuţi pe
Colonie. Clarke abia îşi amintea cum erau dimineţile fără aerul răcoros, fără
iarba udă şi fără cântecul păsărilor. Nu mai putea să îşi închipuie cum era să
lucreze ore în şir sub neoanele centrului medical, în loc să-şi ajute pacienţii să se
vindece în lumina soarelui, aşa cum era firesc pentru trupurile lor.
Încercă să îşi imagineze cum ar fi fost viitorul ei, dacă nimic din toate acelea nu
s-ar fi întâmplat, dacă nu i-ar fi spus lui Wells despre experimentele părinţilor ei,
dacă el nu i-ar fi povestit tatălui său, dacă ea nu ar fi fost condamnată, dacă
Wells nu ar fi umblat la camera pneumatică, dacă cei o sută nu ar fi venit pe
Pământ, dar imaginea, pur şi simplu, se dizolvă şi deveni întunecată. Nu era
decât trecutul. Asta era viaţa ei acum.
Clarke văzu cum câţiva dintre prietenii Sashei îi ridicau trupul şi o lăsau încet în
pământ. Şopti un rămas bun de la fata care ajutase la transformarea Pământului
în căminul lor, care îl readusese la viaţă pe Wells, după ce fusese captiv în
întuneric. Acum el va fi bine, îşi zise Clarke, privindu-l cum se alătura
pământenilor care aruncau câte un pumn de pământ în mormânt. Dacă învăţase
ceva aici, era că Wells era mai puternic decât crezuse. Toţi erau.
Bellamy luă mâna lui Clarke, apoi se aplecă şi şopti:
— N-ar trebui să mergem să vedem ce fac părinţii tăi?
Ea se întoarse spre el şi îşi lăsă capul într-o parte.
— Nu crezi că e un pic prea devreme să îmi cunoşti părinţii? îl tachină. La urma
urmei, suntem împreună de mai puţin de o lună.
— O lună pe Pământ înseamnă cam zece ani în spaţiu, nu crezi?
Clarke aprobă.
— Ai dreptate. Şi presupun că asta înseamnă că nu pot fi supărată pe tine, dacă
vei decide să mă părăseşti peste câteva luni, pentru că asta înseamnă câteva zeci
de ani.
Bellamy îşi puse braţele în jurul taliei ei şi o trase aproape.
— Vreau să petrec eoni cu tine, Clarke Griffin.
Ea se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz.
— Mă bucur să aud asta, pentru că nu există cale de întoarcere. Suntem aici
pentru totdeauna.
În timp ce rostea cuvintele, o ciudată stare de linişte o învălui, atenuând pentru
517
moment durerea zilei. Era adevărat. După ce petrecuseră trei secole încercând cu
disperare să se întoarcă pe Pământ, reuşiseră. În sfârşit, erau acasă.

MULŢUMIRI

Sunt profund recunoscătoare extrem de talentatei echipe de la Alloy. Josh,

instinctele tale creatoare sunt şi mai precise decât lovitura ta de golf şi e o
plăcere să îţi văd creierul în acţiune. Sara, inteligenţa şi bunătatea ta creează un
mediu în care poveştile înfloresc şi mă fac să mă simt ca acasă. Les, mulţumesc
că ai crezut în acest proiect şi că ai folosit magia ta specială ca să-l ajuţi să prindă
aripi.
Imense îmbrăţişări spaţiale lui Heather David, ale cărui creativitate şi tenacitate
au dus la cea mai bună zi din viaţa mea. Şi le mulţumesc lui Romy Golan şi lui
Liz Dresner, pentru că au transformat harababura mea de cuvinte într-o carte
minunată.
Rămân impresionată de Joelle Hobeika, care mă uimeşte cu talentul ei, cu
priceperea ei în arta povestirii şi cu abilitatea de a face totul mai amuzant. Lucru
valabil şi pentru Annie Stone, cel mai inteligent şi cel mai bun susţinător-editor
pe care şi-l poate dori un scriitor.
Un milion de mulţumiri incredibilei echipe de la Little Brown, pentru munca lor,
pentru creativitate şi pentru talentul în domeniul publicaţiilor. Şi mulţumiri
speciale minunatei mele editoare Pam Gruber, a cărei viziune clară în privinţa
seriilor ne-a ajutat să mergem în direcţia bună, şi fabulosului meu agent de presă,
Hallie Patterson.
De asemenea, cred că sunt extrem de norocoasă să lucrez cu Hodder&Stoughton,
care m-au impresionat cu devotamentul şi cu entuziasmul lor pentru Cei 100. În
particular, le mulţumesc lui Kate Howard, Emily Kitchin şi Becca Mundy,
pentru că m-au făcut să mă simt ca acasă peste Ocean (pe mine şi pe cei o sută de
adolescenţi delincvenţi din spaţiu).
Ca întotdeauna, le mulţumesc prietenilor mei minunaţi, amuzanţi, care m-au

518
susţinut. Vă datorez fiecăruia câte o băutură la Puck Fair/Red Bar/Jack the
Horse/Henry Public/ Café Luxxe/Father’s Office/Freud şi în toate celelalte locuri
în care am apărut, pe jumătate adormită, în diferite faze ale izolării mele. O
medalie specială pentru servicii merituoase îi acord lui Gavin Brown, care a
făcut tot posibilul să ţină această poveste „pe linia de plutire”.
De asemenea, îi sunt imens îndatorată lui Jennifer Shotz, ale cărei talent şi
imaginaţie au modelat povestea, în multe feluri.
Îi mulţumesc familiei mele, mai ales minunaţilor şi infinit încurajatorilor mei
părinţi, Sam şi Marcia, care m-au făcut scriitor. Sunteţi iertaţi.
Şi, ultimii, dar nu cei din urmă, mulţumiri foarte speciale cititorilor mei, al căror
entuziasm mă face să mă simt cea mai norocoasă fată de pe Pământ. #Bellarke
forever.

519