CUPRINS

1. Diagnosticarea autovehiculelor……………………………………….…pag.2

1.1. Sistemul de diagnosticare tehnică. Definiții………………..…pag.4

2. Diagnosticarea sistemului de direcţie cu ajutorul standului 3D Hunter…pag.6

3. Prezentarea modului de lucru……………………………………………pag.8

4. Operaţiunile de reglare………………………………………………….pag.10

5. Diagnosticarea formei fasciculului luminos a farurilor de automobil.....pag.12

1
1. Diagnosticarea autovehiculelor
Prin diagnosticare se înţelege determinarea stării tehnice a unui mecanism
dat fără a-l demonta şi stabilirea categoriilor de lucrări necesare (reparaţii,
întreţineri tehnice, etc.) care pot asigura starea bună a autovehiculului în limitele
parcursului dintre controale, precum şi conducerea proceselor tehnologice de
întreţinere şi reparaţie a acestora.
Elaborarea unui sistem de diagnosticare a unui agregat sau mecanism oarecare
de autovehicul înseamnă punerea în evidenţă a legilor de variaţie a parametrilor
stării tehnice a obiectului diagnosticării şi adaptabilitatea acestuia la control,
alegerea parametrilor de diagnosticare, determinarea caracteristicii variaţiei
acestora şi relaţiilor lor cu parametrii de stare ai obiectului, stabilirea valorilor
de normativ ale parametrilor de diagnosticare, stabilirea procesului de punere a
diagnosticului, alegerea şi fundamentarea tehnico – economică a metodelor
corespunzătoare şi a mijloacelor de măsurare şi stabilirea procedurii optime sau
a algoritmului de diagnosticare.
Modificarea stării tehnice a obiectului exprimată prin parametrii de
diagnosticare şi indicatorii de cod determină şi mijloacele de diagnosticare, de
întreţinere tehnică şi reparaţie şi regimurile de desfăşurare ale acestora, iar
numărul de autovehicule al unei unităţi şi planul anual de exploatare al
autovehiculelor influenţează formele organizatorice adoptate pentru efectuarea
lucrărilor de diagnosticare.
Astfel se pot întâlni următoarele forme organizatorice:
- diagnosticarea pe linie în flux, presupune existenţa unei unităţi de lucru
independente cu standuri universale în vederea efectuării unei verificări
complexe după criterii bine stabilite la agregatele şi mecanismele
autovehiculelor. Linia de diagnosticare devine justificată din punct de vedere
economic în cazul unui fond ridicat de autovehicule ce va fi deservit şi se
realizează amortizarea cheltuielilor de investiţii relativ mari;
- diagnosticarea pe standuri de probă care, din punct de vedere
organizatoric, se intercalează în procesul tehnologic al reviziilor tehnice. Se
înlesneşte executarea unor verificări complexe, la unul sau mai multe agregate;
- diagnosticarea pe posturi de lucru, se integrează tot în procesul
tehnologic al reviziei tehnice, dar presupune efectuarea de verificări speciale la
o anumită unitate funcţională a autovehiculului după criteriile stabilite în
procesul tehnologic al locului de muncă. Acest tip de diagnosticare s-a dovedit
cel mai eficient în procesul tehnologic al lucrărilor de mentenanţă, contribuind

2
direct la creşterea productivităţii muncii, la reducerea cheltuielilor de investiţii,
necesitând un spaţiu de muncă mic.
În funcţie de aceste forme de organizare a diagnosticării, sistemul de
diagnosticareeste reprezentat în mod sintetic în fig. 1.1.

Diagnosticarea autovehiculelor

Teste, măsurători

Diagnosticare Diagnosticare
totală parțială

Control final

Revizie tehnică
programată

Fig. 1.1. Organizarea procesului de diagnosticare

Aceste tipuri de diagnosticare sunt:
- cu caracter comercial, în perioada de garanţie, pentru a satisface pretenţiile
beneficiarilor.
În acest caz diagnosticarea poate să fie totală sau parţială, în funcţie de dorinţa
clienţilor, şi poate fi efectuată chiar în momentul vânzării în vederea
diagnosticării calităţilor autovehiculelor;
- cu caracter de depanare, în vederea stabilirii în mod activ a cauzelor şi
locului defectărilor în procesul de mentenanţă;
- cu caracter de control final, la terminarea operaţiilor de întreţinere tehnică
sau la reparaţii curente;

3
 - cu caracter de verificare a stării tehnice, la sistemele şi mecanismele care
condiţionează siguranţa circulaţiei (se efectuează în cazul lucrărilor de control şi
întreţinere zilnică);
- cu caracter de verificare a stării tehnice periodice stabilită. De obicei se
execută în cadrul lucrărilor de revizii tehnice sau în cadrul reviziilor anuale.
Pentru studiul stării principalelor elemente este comod din punct de vedere
metodic ca obiectul şi elementele procesului de diagnosticare să fie considerate
sub două aspecte: în primul rând, ca sistem de caracteristici fizice şi în al doilea
rând, ca modele matematice de reprezentare a modificării acestuia în procesul
de exploatare a autovehiculelor.
1.1. Sistemul de diagnosticare tehnică. Definiții
Suportul diagnosticării îl constituie efectuarea de încercări pentru măsurarea sau
determinarea parametrilor caracteristici în diferite condiţii de funcţionare,
activitate care presupune achiziţia, procesarea şi interpretarea datelor obţinute,
precum şi prezentarea rezultatelor aferente.
Datorită faptului că motorul cu ardere internă este sursa energetică a
autovehiculului, acesta fiind supus unui complex de solicitări, rezultă că resursa
funcţională a autovehiculului este determinată de resursa motorului. Este
evident că, în cazul încercării motoarelor în alte condiţii decât cele de laborator
– în teren de exemplu, măsurarea parametrilor precizaţi este foarte greoaie, dacă
nu imposibilă. În aceste condiţii, trebuie stabiliţi parametrii care vor fi măsuraţi
în funcţie de scopul propus, a aparaturii utilizate şi configurarea lanţului de
măsurare. Condiţiile de măsurare din teren impun aparaturii o serie de condiţii:
robusteţe,rezistenţă la şocuri şi vibraţii, condiţiile de mediu (temperatură,
umiditate, praf) să influenţeze cât mai puţin rezultatele măsurării, să fie uşor de
amplasat pe autovehicul, etc.
Un aspect definitoriu al activităţii de diagnosticare este acela că depistarea cât
mai timpurie a unor eventuale defecţiuni va reduce atât consecinţele ce ar putea
decurge din neremedierea imediată a acestora, cât şi costurile intervenţiilor
ulterioare necesare. În consecinţă, situaţia ideală este aceea a supravegherii
permanente a sistemelor automobilului aflat în funcţiune şi semnalarea promptă
a defecţiunilor încă din faza lor incipientă de manifestare.
Dotarea automobilelor actuale cu un mare număr de echipamente electronice de
supraveghere, control şi reglare poate conduce, în unele cazuri, la interferarea
acţiunii unora dintre ele, producând stânjenirea reciprocă sau, mai grav,
alterarea, pe anumite perioade de timp, a funcţionării unora dintre ele, situaţie
ce poate fi asimilată stării de defecţiune. Toate acestea au făcut ca, în paralel cu
preocupările pentru realizarea unor automobile cât mai performante şi cu un
nivel de fiabilitate superior, să se dezvolte strategia, tehnicile şi aparatura de
diagnosticare a lor.

4
 Dacă ar fi să definim operaţiunea de diagnosticare, o primă formulare ar
consta în determinarea stării tehnice a unui mecanism dat fără a-l demonta şi
stabilirea categoriilor de lucrări necesare (întreţineri tehnice, revizii, reparaţii,
etc.) care pot asigura starea bună a autovehiculului în limitele parcursului dintre
controale, precum şi conducerea proceselor tehnologice de întreţinere şi
reparaţie a acestora. Fundamentul teoretic al diagnosticării îl reprezintă
complexul de legităţi şi principii pe baza cărora se formează sistemul de
diagnosticare şi în care intră următoarele elemente independente: obiectul
diagnosticării, parametrii de diagnosticare şi omul.
Elaborarea unui sistem de diagnosticare a unui agregat sau mecanism
oarecare de autovehicul înseamnă punerea în evidenţă a legilor de variaţie a
parametrilor stării tehnice a obiectului diagnosticării şi adaptabilitatea acestuia
la control, alegerea parametrilor de diagnosticare, determinarea caracteristicii
variaţiei acestora şi relaţiilor lor cu parametrii de stare ai obiectului, stabilirea
valorilor de normativ ale parametrilor de diagnosticare, stabilirea procesului de
punere a diagnosticului, alegerea şi fundamentarea tehnico–economică a
metodelor corespunzătoare şi a mijloacelor de măsurare şi stabilire a procedurii
optime sau a algoritmului de diagnosticare.
Pe lângă aceasta, pentru organizarea sistemului de diagnosticare a stării
autovehiculelor, trebuie stabilite regimurile, tehnologia şi interacţiunile dintre
acest sistem şi celelalte sisteme şi subsisteme ce condiţionează procesul general
de utilizare a autovehiculelor.
Se poate spune că sistemul de diagnosticare a stării autovehiculelor este un
subsistem în cadrul mentenanţei autovehiculelor, fiind organic legat de
procesele tehnologice de întreţinere tehnică şi reparaţie a acestora.
În ultimul timp s-a observat o diversificare a sistemelor inteligente de
diagnosticare.
Aceste sisteme sunt folosite într-o varietate mare de domenii ca: echipamente
de diagnosticare a defecţiunilor (la autovehicule, avioane, etc.), diagnosticare
medicală, evaluare financiară şi chiar evaluare şi acreditare de credite,
identificarea problemelor de soft şi hard precum şi defecţiunile circuitelor
integrate, probleme ale echipamentului electric, mecanic şi electronic,
sisteme de detectare a avariilor în obţinerea energiei nucleare, exploatări
petroliere, prospectare, studii seismice etc. În ciuda marii varietăţi de abordări şi
tehnologii folosite în descrierea atâtor sisteme, există problema clasificării în
funcţie de originea (provenienţa) acestora: sarcina de a atribui mărimii de
intrare (de exemplu o imagine, un set de observaţii) ceeaşi categorie sau clasă.
Sistemele de diagnosticare se clasifică după simptomele observate ca şi după
începutul câtorva probleme specifice (clase de diagnosticare), în timp ce
performanţele sistemelor notificate se clasifică după remedierea corectivă

5
sugerată. În dicţionarul Webster putem găsi câteva variante de definire a
diagnosticării.
Diagnosticarea este definită ca:
1. actul sau procesul care decide natura defecţiunii sau a problemei prin
examinarea simptomelor;
2. o analiză şi examinare atentă a factorilor care încearcă să explice sau să
înţeleagă ceva, un lucru (de exemplu diagnosticarea economiei);
3. o decizie sau o opinie bazată pe o aşa-zisă examinare;
4. o scurtă descriere ştiinţifică pentru clasificarea taxonomică (cu caracter
relativ).
Suportul diagnosticării moderne îl constituie efectuarea de testări pentru
măsurarea sau determinarea parametrilor caracteristici în diferite condiţii de
funcţionare, activitate care presupune achiziţia, prelucrarea şi interpretarea
datelor obţinute, precum şi prezentarea rezultatelor aferente. Din acest punct de
vedere, funcţionarea motoarelor cu injecţie de benzină, ca rezultat al cercetărilor
ultimilor ani în domeniu, a beneficiat de o serie de îmbunătăţiri datorate atât
nevoii de creştere a performanţelor acestora, cât mai ales cerinţelor impuse în
domeniul poluării atmosferice.
Motorul cu control electronic al funcţionării răspunde în acest mod nevoilor
utilizatorului privind performanţele automobilului, economia de carburant fiind
în acest caz un factor determinant. Cât priveşte nivelul emisiilor de gaze
poluante, motorul cu injecţie de benzină dispune de o serie de senzori ce
monitorizează funcţionarea câtorva sisteme, reuşind în acest mod să răspundă
cerinţelor impuse de legislaţia în vigoare.

2. Diagnosticarea sistemului de direcţie cu ajutorul standului 3D Hunter

Componentele standului sunt prezentate în fig.2.1. – 2.7.: suport camere citire

3D (5),camere citire 3D (4, 6), suport (dulap) monitor, unitate, imprimanta (1),
senzori (2), dispozitiv măsurare garda la sol, telecomanda pentru realizarea
etapelor din program, rampa elevator cu cric central, platane faţă / spate,
manometru presiune roti, scule si dispozitive speciale, cadru susţinere elemente
aparat (3), senzori de măsurare şi suporți de prindere pe anvelopa
autovehiculului.

6
 Fig.2.1. Sistemul de măsurare 3D Hunter

fig. 2.2 Senzori fig.2.3.dispozitiv masurare fig.2.4. telecomanda pt. realiz.

de masurare garda sol etapelor din program

Fig.2.5.Rampă elevator tip Fig. 2.6.

foarfecă, cu cric central Platane faţă / spate

7
 Fig. 2.7. Calibru special de reglaj

3. Prezentarea modului de lucru (VW Passat, 4 x 2, suspensie standard)

Pentru realizarea reglării geometriei roților se vor respecta următorii paşi:
A. pregătirea rampei (fig. 3.1):
- blocarea platanelor și poziționarea platanelor in funcție de ecartamentul
autoturismului

Fig. 3.1. Pregătirea rampei elevator Fig. 3.2. Verificarea presiunii

B. poziționarea autoturismului pe rampă.
C. verificarea specificațiilor tehnice ale autoturismului.
D. verificarea presiunii din pneuri (fig. 3.2).
E. introducerea datelor in programul Win Aligner al aparatului HUNTER.
F. se măsoară garda la sol cu ajutorul dispozitivului special si se transmit datele
către calculator.

Fig. 3.3. Măsurare gardă la sol Fig.3.4. Montare senzori de măsurare

G. montarea senzorilor pe roti (fig. 3.4).
Montaţi senzorul pe adaptorul de roata introducând carcasa sa (aflata pe spatele
acestuia) in orificiul de fixare senzor din mijlocul dispozitivului central.
Acţionaţi clema de
fixare roata in poziţia blocat. Atenţie: la montarea senzorilor pe adaptorii de
roata, carcasa
senzorului trebuie introdusa perfect in orificiul de fixare. Evitaţi orice
posibilitate de mişcare
8
a carcasei senzorului pe adaptorul de roata. învârtiţi roata apăsând senzorul.
Ascultaţi si verificaţi mişcarea senzor-adaptor. Daca senzorul se mişca pe
adaptor, atunci operaţia de echilibrare este compromisa parţial. Senzorul trebuie
sa fie perfect ataşat pe adaptor altfel, senzorul se poate desprinde. După ce
senzorul sau dispozitivul de măsurare este fixat, clema de fixare trebuie
acţionată manual in poziţia blocat. Nu folosiţi instrumentele pentru forţarea
clemei de fixare.
Pentru montarea adaptorilor de roata cu janta cu bordura se poziţionează
adaptorul de roata cu cele doua opritoare filetante inferioare pe partea interna a
jantei.
H. efectuarea compensării (fig.37.5) (programul ”învață” poziția corecta a
senzorilor pe roti)
- se deplasează autoturismul cu senzori montați pe roti in spate si in fata o
rotație completa a
roti (360 grade).
- se memorează automat si se rulează programul.

Fig. 3.5. Efectuarea compensării Fig.3.6. Blocare pedală de frână

I. blocare pedala de frana cu ajutorul unui dispozitiv special (fig.3.6).
J. deblocare platane (fata – spate), si se începe măsurarea poziției tuturor roților
K. îndreptare volan, după care se virează rotile fata, 20 grade stânga; 20 grade
dreapta.
- se măsoară: unghiul de fuga, divergenta - convergenta, căderea, diferențele de
paralelism la
viraj de 20 de grade.

Fig.3.7. Virare stânga / dreapta

L. se îndreaptă rotile, după care de virează maxim stânga; maxim dreapta; se
măsoară unghiul maxim de bracare.

9
M. se aduce volanul corespunzător poziţiei de mers drept pe direcţia înainte

Fig. 3.9. Volan pe Fig. 3.10

direcţia înainte Verificarea pozitiei volanului

N. se verifică poziția volanului, dacă este buna in raport cu măturătorile

efectuate de senzori, (exemplu: volanul este ușor virat spre stânga);
- se bifează in program ca nu este corecta poziția volanului pentru a calcula
diferențele de valori după poziționarea volanului.
O. aducere volan in poziția corecta, se blochează cu ajutorul unui dispozitiv
special (prin aceasta este influențat calculatorul coloanei volan; la o poziționare
incorecta a volanului poate sa dea erori la caseta de direcție electronic asistata).

Fig. 3.11. Poziţionare volan în poziţie corectă Fig. 3.12. Afişare

rezultate
P. rulare program, studierea rezultatului măsurătorilor, valorile cu verde sunt
corecte; cele cu roșu trebuie remediate.

4. Operaţiunile de reglare
A. se poziționează camerele in poziția următoare de lucru; se ridica elevatorul.
B. se începe reglarea pe puntea din spate (cădere si paralelism).
- reglare paralelism stânga spate, dreapta spate

10
Fig.4.1. Poziţionare volan în poziţie corectă Fig. 4.2. Afişare
rezultate
C. reglarea geometriei roților, punte fata (fuga si paralelism)

Fig. 4.3. Reglarea unghiului de cădere şi a paralelismului

D. se apropie reglajul la unghiul de fuga de valorile optime si se strânge cadrul
motor

Fig.4.4. Reglarea geometriei roților, punte fata, slăbire cadru motor

E. reglarea paralelismului cadrului punţii faţă.

F. după analiza fisei cu valorile finale, pentru atingerea valorilor optime de
reglare a geometriei roților recomandate de producător, se constata ca pe
dreapta fata este necesara înlocuirea bucșei brațului inferior;

Fig. 4.5. Strângerea cadrului motor

G. imprimarea valorilor obținute după reglare si atașarea acestora la contractul

de service,
H. efectuarea probei de drum împreună cu clientul.
11
5. Diagnosticarea formei fasciculului luminos a farurilor de automobil
Acest sistem are rolul de a realiza dezideratul “să vezi şi să fii văzut
componentă a securităţii active. Prima parte a acestei sarcini este realizată de
către faruri. Dar pentru a ilumina drumul, acestea trebuie să satisfacă două
condiţii contradictorii: prima, să lumineze cât mai departe posibil în faţa
autovehiculului, a doua, să nu orbească pe ceilalţi participanţi la trafic
(conducătorii auto care circulă în sens invers). Ca urmare, se utilizează două
faze iluminare: faza de drum, razele luminoase emise de lampa electrică sunt
reflectate către în faţă de o oglindă parabolică și faza de întâlnire, o parte din
razele luminoase emise de lampa electrică sunt barate pentru a nu fi reflectate
de oglinda parabolică (reflectorul).
Farurile tuturor modelelor care vor fi lansate în viitorul apropiat vor functiona
doar pefaza lungă. Intensitatea luminii degajate va fi ajustată automat cu
ajutorul senzorilor. Acest sistem va permite o iluminare mai bună a drumului și
va permite șoferilor să se concentrezemai ușor la drum. Tehnologia a fost
ajustează automat intensitatea farurilor atunci când detectează alte vehicule în
fața sa.
Bineînțeles, farurile viitorului nu vor mai folosi becuri incandescente clasice.
Verificarea formei fasciculului luminos a farurilor se realizează cu aparatul
numit regloscop. Prezentarea părţilor componente ale aparatului se face în
figurile de mai jos:

Fig.5.1. Elemente componente ale regloscopului

Pentru verificarea formei fasciculului luminos al farurilor de automobil sunt
necesare o serie de condiţii tehnice (fig.5.2 – 5.3).

12
Fig.5.2. Îndeplinirea condițiilor tehnice

Fig.5.3. Îndeplinirea condițiilor tehnic

Mod de lucru:
1 - se porneşte motorul, menţinându-l la regimul de mers încet în gol, pentru
ca farurile să fie alimentate la un curent electric normal, şi se urmăreşte direcţia
şi forma fasciculului luminos: pentru farurile care realizează ambele faze, este
prioritară faza de întâlnire (pentru a nu orbi pe ceilalţi participanţi la trafic);
pentru farurile care realizează numai faza de drum, verificarea se face evident
doar pentru aceasta; formele consacrate ale fasciculului luminos sunt prezentate
mai jos:

13
Fig. 5.4. Formele consacrate ale fasciculului luminos al farurilor de automobil
(circulație pe partea dreaptă pe direcția de mers înainte)

2 – dacă centrul fasciculului luminos nu coincide semnul sub formă de

“cruciuliţă” respectiv la faza de întâlnire fasciculul trebuie să desemneze şi
linia de 15°, se va repoziționa farul de automobil în plan orizontal și vertical;
acest lucru implică la unele modele de automobile acționarea șuruburilor de
reglaj a farurilor (unul roteşte farul în plan orizontal, iar altul în plan
longitudinal),
2. se vizualizează valoarea iluminării pe scala luxmetrului în cazul
luxmetrului analog se va urmări dacă acul indicator se încadrează în zone
corespunzătoare (zona verde) sau necorespunzătoare (zona roșie) pentru
faza scurtă, respectiv lungă; măsurarea iluminării serveşte şi pentru
verificarea sistemului de alimentare cu energie electrică (baterie,
alternator, releu regulator de tensiune), fig. 5.3.

14