Sunteți pe pagina 1din 7

Adam Smith și liberalismul clasic

Adam Smith (1723 – 1790), ganditor de origine scoțiană, cu multiple


preocupări științifice de factură filozofică și economică, s-a format sub influența
ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediștilor și fiziocraților
francezi. Ca profesor universitar a predat la Edinbourg două cursuri libere, unul
asupra literaturii engleze și altul asupra economiei politice. În 1751 este numit
profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una dintre cele mai renumite
universități ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de
filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudență și politică.
Dintre lucrările publicate de Adam Smith menționăm Teoria
sentimentelor morale (1759), dar mai ales, Avuția națiunilor, Cercetare asupra
naturii și cauzelor ei (1776), lucrare fundamentală pentru știința economică.
În Avuția națiunilor denumită și biblia liberalismului clasic, Smith a
reușit să sintetizeze cele mai importante cunoștinte accumulate pană la
domeniul economic. Dand dovadă de un înalt spirit critic și analitic, Adam
Smith readuce în discuție o vastă problematică economică la a cărei soluționare
și-a adus o contribuție substanțială. În acest context a făcut pași importanți în
definirea mai clară obiectului și metodei de studiere ale economiei politice
determinand consacrarea ei drept una dintre cele mai importante științe
moderne.
A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurențe și politicii
liber-schimbiste, bazandu-se atat pe studierea materiei și compartimentul uman,
cat și pe studiul comparativ al diferențelor sisteme de organizare a economiei,
ca și a diferențelor curente economice dinaintea lui – mercantislismul și
fiziocratismul.
Avuția națiunilor cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun
accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidențiază aspectele

1
normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparații de istorie
economică.
Ideea centrală a lucrării, așa cum reiese din titlul ei, o constituie
definirea națiunii de avuție sau bogăție a națiunilor și analiza factorilor sau
forțelor de producție ce concură la crearea și sporirea ei.
În consens cu fiziocrații, pana la un punct și criticandu-i vehement pe
mercantiliști, Smith consideră avuția națiunii ca fiind formată din totalitatea
bunurilor materiale de care dispune pentru a-și satisface nevoile și implicit, în
munca anuală a fiecărei națiuni care poate produce aceste bunuri. Prin urmare,
influența fiziocraților asupra economistului scoțian a fost profundă căci doctrina
fiziocrației i-a întărit convingerile în materiei de liberalism economic.
Cartea întai a Avuției națiunilor constituie miezul teoriei elaborate de
Adam Smith privitor la valoare și la repartiție. În analiza valorii, Smith pornește
de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul
manufacturier caracteristic timpului, deoarece, in accepțiunea sa, sistemul
economic nu poate fi privit decat ca o rețea vastă de interrelații dintre
producătorii specializați pe obținerea unui anumit produs și reuniți ulterior de
tendința schimbului în natură și în bani.
Cand piața este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se
consacre în întregime unei ocupații, din cauza imposibilității de a schimbă tot
ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumație, contra
produselor altor oameni de care are nevoie.
Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerțul cu străinătatea și
valorile sunt în stare să sporească avuția, deoarece vor determina o extindere a
pieței produselor industriale.
În ceea ce privește acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de
părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaș nu se poate
realiza, decat în măsura în care capitalurile sunt tot mai puternice. Însă la
nivelul societății procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai

2
arăta Smith, are drept rezultat restrangerea posibilităților celorlalți industriași de
a se dezvolta și de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii.
Cuvantul valoare trebuie să observăm că are două înțelesuri: uneori
exprimă utilitatea unui anumit obiect iar alteori puterea de cumpărare a altor
bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de
întrebuințare, alta, valoarea de schimb.
Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul prețului natural sau
prețului real al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conține idea
determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată
în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi
criticat ulterior de David Ricardo care curăță teoria valorii de o primă confuzie
existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu
munca obținută în schimbul ei și elaborează o teorie unitară a valorii-muncă.
Atunci cand trece la examinarea raportului dintre valoare și preț, confuziile lui
Smith se înmulțesc.
Prețul de piață poate fi egal cu cel natural, cand oferta este egală cu
cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorința, dar și posibilitatea
de a le procura. Cand cererea este mai mică decat oferta, prețul de piață scade
sub cel natural și se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai
mare decat oferta, prețul de piață oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică
prețul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită și care stă la baza
celor trei forme de venit: salariul, profit și rentă, sau cum spunea Smith: prețul
natural este, deci, ca să zicem așa, prețul central în jurul căruia gravitează
continuu prețurile tuturor mărfurilor.
Smith are meritul de a fi formulat cateva principii generale pentru
înțelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării și
repartiției venitului național.
În concepția sa, venitul național este acea parte cu care sporește anual
avuția unei țări, el fiind creat în toate ramurile producției sociale de către

3
muncitorii salariați, dar în același timp, el se împarte între cele trei clase sociale
specifice economiei de piață (muncitori, capitaliști, proprietari funciari), sub
denumiri distincte: salariu, profit si rentă, precum și după o serie de reguli
diferite, iar raportul dintre aceste venituri și interesele generale ale societății
diferă foarte mult de la un venit la altul.
Adam Smith face distincția între salariu, considerat singurul venit care
se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi și celelalte venituri primare –
profitul și renta funciară – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou
creată, deci însușire de muncă străină.
Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un mobil al activităților
lucrative, iar alteori îl explică drept recompensă pentru riscul în afaceri la care
este supus întreprinzătorul.
Urmărindu-și interesul său – scrie Adam Smith despre agentul economic
– el deseori promovează interesul societății mai efectiv decȃt atunci cȃnd
intenționează să-l promoveze el e condus de o mȃnă invizibilă ca să promoveze
un scop ce nu face parte din intenția lui.
Pentru Smith a constituit o problemă importantă și stabilirea avantajelor
și dezavantajelor schimburilor dintre metropole și colonii, știindu-se faptul că
Anglia timpului său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile
colonizate au de cȃștigat de la națiunile civilizate deoarece, coloniștii aduc cu ei
pricepere în agricultură și în alte îndeletniciri. Ei aduc obișnuința unei
discipline, o concepție de guvernare organizată cu un sistem de legi pe care să
se sprijine guvernarea si principiile unei bune administrări a justi, o concepție
de guvernare organizată cu un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea si
principiile unei bune administrări a justiției, iar societatea progresează mai rapid
spre avuție și putere.
Cea mai mare perfecționare a forțelor productive ale muncii și în mare
parte priceperea, îndemȃnarea și chipzuința cu care se conduce sau se execută
munca de pretutindeni par a fi efectele diviziunii muncii.

4
Efectele diviziunii muncii in activitatea generală a societății vor fi mult
mai ușor de înțeles, dacă vom cerceta modul in care această diviziune se
manifestă în anumite manufacturi. Se presupune, în genere, că diviziunea
muncii este dusă cel mai departe în cȃteva manufacturi cu totul neînsemnate,
poate nu din cauză că ar fi dusă mai departe în acestea decȃt în altele de mai
mare importanță, dar în manufacturile neînsemnate, destinate să satisfacă
măruntele nevoi ale unui mic număr de oameni, numarul total al lucrătorilor
întrebuințați trebuie neapărat să fie și el mic, iar lucrătorii întrebuințați în fiecare
secțiune a activității pot fi stranși adesea în același atelier și așezați laolaltă sub
imediata privire a supraveghetorului. Deopotrivă, în manufacturile mari,
destinate să satisfacă nevoile mai importante ale marii mase a poporului, fiecare
ramură de activitate întrebuințează un număr atȃt de muncitori încȃt e imposibil
ca să fie cu toții reuniți într-un același atelier.
Capitolul II. – Principii.
Despre principiul care dă loc la diviziunea muncii.
Această diviziune a muncii, din care derivă așa de multe avantaje, nu
este la originea ei efectul vreunei înțelepciuni omenești care să prevadă și să
urmărească belșugul general, pe care ea îl realizează. Ea este consecința
necesară, deși foarte lentă și treptată, a unei anumite înclinări a naturii omului,
care nu are în vedere o astfel de largă utilitate, anume, înclinarea de a face troc,
de a trafica, de a schimba un lucru pentru altul.
Dacă această inclinare este unul din principiile ce derivă din natura
omenească, asupra căruia nu se pot da explicații, sau dacă, ceea ce pare mult
mai probabil, ea este consecința inevitabilă a facultăților rațiunii și graiului, nu
intră în cadrul subiectului de față. Ea este comuna tuturor oamenilor și nu se
găsește la alte specii de animale, care se pare că nu cunosc nici schimbul și nici
vreun alt fel de contacte. Doi ogari, alergand după același iepure, dau cate odată
impresia că acționează într-o oarecare colaborare. Fiecare dintre ei gonește
iepurele indreptadu-l către tovarășul său, ori încearcă să-i taie drumul, cand

5
celălalt ogar îl gonește către dȃnsul. Acest fapt totuși, nu este efectul vreunei
înțelegeri, ci a unei coincidențe întȃmplătoare a pasiunilor pentru același obiect,
la un moment dat. nimeni nu a văzut niciodată un cȃine făcȃnd cu altul un
schimb de oase echitabil și deliberat. Nimeni nu a văzut vreun animal care prin
gesturi și sunete nearticulate să semnaleze altuia că: acest lucru e al meu, acela e
al tău, sunt dispus săl dau pe acesta pentru acela. Cand un animal dorește să
obțină ceva, fie de la un alt animal, fie de la un om, nu are mijloace de
convingere decȃt pe acela de a cȃștiga favoarea celor cărora le cere ceva. Un
cățeluș își mȃngȃie mama, iar un prepelicar se străduiește, prin mii de gesturi, să
atragă atenția stăpȃnului așezat la masă, ca să fie și el hrănit.
Despre principiul sistemului comercial sau mercantilist.
Că bogăția constă în bani, sau în aur și argint, este o noțiune populară,
care se naște în mod firesc din dubla funcțiune a banilor: ca instrument de
schimb și ca măsură de valoare. Ca urmare a faptului că este instrument de
schimb, putem obține, cand avem bani, tot ceea ce ne trebuie mai ușor decȃt cu
orice altă marfă. Ni se pare totdeauna că cel mai greu lucru este dea a obține
bani. Odată ce îi obținem nu mai avem nici o dificultate pentru a face apoi
cumpărături. Ca urmare a faptului că ei sunt măsură de valoare, stabilim
valoarea tuturor celorlalte mărfuri cu cantitatea de bani, cu care se pot ele
schimba. Spunem că un om bogat prețuiește foarte mulți bani, iar unul sărac
prețuiește foarte puțin.
Restricțiile la import erau de două feluri:
În primul rȃnd, restricțiile importului din orice țară a mărfurilor de
consum intern care se puteau produce în țară.
În al doilea rȃnd, restricțiile importului de mărfuri, aproape de tot felul,
din țările cu care balanța comercială era presupusă dezavantajoasă.
Aceste restricții constau uneori în taxe mari. Alte ori în prohibiri totale.

6
Exportul era încurajat uneori prin restituiri de taxe vamale, alte ori prin
prime, uneori prin tratate de comerț, avantajoase cu țările străine, alte ori prin
înființări de colonii în țări îndepărtate.
Restituiri vamale se făceau în două cazuri: cȃnd mărfurile indigene erau
supuse la taxe sau accize, aceste taxe sau accize erau restituite, în total sau în
parte, cu ocazia exportului, iar cȃnd mărfuri străine impozabile erau importate
pentru a fi apoi reexportate, adeseori aceste taxe, în total sau în parte, erau
restituite cu ocazia reexportului.

Bibliografie:
„Avuția națiunilor” – Adam Smith - Vol. I
„Avuția națiunilor” – Adam Smith - Vol. II