Compatibilitate sanguina. Reguli de transfuzie.

Accidente
transfuzionale

Grupele de sange
Grupele sangvine principale sunt: A, B, 0 și AB. Pentru ca donarea de sânge să fie eficientă
pentru pacient, acesta trebuie să prezinte compatibilitate între grupa sangvină a donatorului și
cea a primitorului. Grupa sangvină este determinată de genele moștenite de la părinți.

Sângele este alcătuit din celule sangvine roșii, celule sangvine albe și plachete sanguine
integrate într-un lichid numit plasmă. Grupa sangvină este identificată de anticorpii și
antigenele din sânge. Anticorpii  sunt proteine din plasmă, sunt parte a mecanismului natural
de apărare al organismului. Aceștia recunosc substanțe străine, ca germeni, și alertează
sistemul imunitar care îi distruge. Antigenele sunt molecule proteice găsite pe suprafața
celulelor sangvine roșii.

Plasma, în biologie, este o noțiune care desemnează fracțiunea lichidă a sângelui și limfei. În
plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite și trombocite). Este formată
din apă, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) și diverse substanțe organice
(protide, lipide, glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru
elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active (hormoni,
anticorpi, etc.).

Globulele rosii din sangele nostru au diferite caracteristici la fiecare dintre noi. Din punct de
vedere imunologic exista deosebiri in compozitia sangelui - globulele rosii se deosebesc prin
prezenta sau absenta pe suprafata lor a unor substante chimice speciale - antigene
(aglutinogene), iar in ser se remarca absenta anticorpilor (aglutinine) corespondenti
antigenelor prezente pe eritrocite si prezenta anticorpilor corespondenti antigenelor absente.
Pe baza acestor deosebiri au fost stabilite grupele sanguine umane. Cele mai cunoscute grupe
sanguine sunt cele ale sistemului OAB si ale sistemul RH.

Sistemul OAB cuprinde 4 grupe de sange : grup O (grup zero) sau I, grup A sau II, grup B sau
III si grup AB sau IV. Vom intalni denumirile OI, AII, BIII, ABIV.

Aglutinogenele sistemului AB0

1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin
adăugarea unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun
pentru A și B. Este important de menționat faptul că substratul mucopolizaharidic are
structură comună cu cea a unui antigen specific pneumococului. De fapt gena H codifică o
glicoziltransferază, neapărat necesară pentru a sinteza atât A cât și B.

2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei

glicoziltransferaze, care va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-
galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care atașează la
substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.

4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de codominanță,
fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale, adică
grupa sanguină AB.

Aglutininele sistemului AB0

Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din clasele

IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt numite și
hemaglutinine sau izohemaglutinine.

Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de aproximativ 6 luni.
Cresc apoi în ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la titrul ce se va menține pe tot
parcursul vieții adulte. Scad la bătrânețe, dar nu dispar.

Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată contact cu antigenele de
grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.

Genetica sistemului AB0

Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului AB0: IA (sau A), IB (sau B) și
i. Relațiile funcționale dintre ele sunt următoarele:

 IA și IB sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul rezultat este
intermediar, deoarece ambele gene funcționează în paralel.
 IA și IB sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături de IA sau
IB va apărea caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB

Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică sinteza niciunei
glicoziltransferaze. Genotipul ii corespunde grupei 0 și se caracterizează prin prezența pe
hematii a antigenului H, nemodificat. Locusul alelelor menționate este situat pe cromozomul
9, brațul lung, banda 3, subbanda 4 (9q34).

Sistemul Rh

Un individ este considerat Rh pozitiv daca eritrocitele sale exprima antigenul D,

iar termenul Rh negativ se refera la absenta antigenului D. Absenta antigenului
D este intalnita al 15-17% din indivizii populatiei albe si este mai putin
frecventa in alte populatii. La populatia alba absenta antigenului D se datoreaza
deletiei genei RHD, in timp ce la populatia asiatica si neagra se asociaza mai
degraba cu inactivarea genei decat cu deletia sa.

Unele eritrocite care exprima antigenul D necesita incubare prelungita cu

reactivul anti-D pentru aparitia aglutinarii. Aceste eritrocite sunt considerate
antigen D pozitive si sunt descrise ca D slab, anterior denumite Du (in mai putin
de 1% din cazuri).

Se considera ca fenotipul D slab apare prin unul din urmatoarele trei mecanisme:
a) mostenirea unei gene RHD care codifica o proteina D cu expesie antigenica
slabita: este mai comuna la populatia neagra si se asociaza cu haplotipul Dce, iar
la populatia alba se asociaza cu haplotipul DCe sau DcE.
b) interactiunea genei D cu alte gene: indivizii cu gena D in pozitie trans fata de
gena C (ex.: Dce/Ce) prezinta o expresie slabita a genei D.

Indivizii cu fenotip D slab prin unul din aceste doua mecanisme nu formeaza
aloanticorpi dupa expunerea la eritrocite D pozitive.

c) mostenirea unei gene care codifica un complex antigenic D caruia ii lipsesc

unii epitopi, numit si D partial; acesti indivizi pot produce anti-D daca sunt
transfuzati cu eritrocite D pozitive. Dintre acestia DVI prezinta numarul cel mai
mic de epitopi si aceste persoane prezinta cel mai mare risc de imunizare, dar
semnificativ mai mic decat persoanele D negative.

Recomandari pentru determinarea factorului Rh

• inaintea unei transfuzii;

• inaintea unei proceduri invazive sau chirurgicale potential asociate cu
complicatii hemoragice care ar putea necesita transfuzii;
• monitorizarea imunohematologica antepartum si postnatala a mamei si
copilului;
• la donatorii de sange.
In testarea de rutina a grupului sanguin nu se indica determinarea altor antigene
Rh in afara factorului Rh D. Determinarea fenotipului Rh complet este indicata
la donatorii de sange, trebuie luata in considerare in cazul transfuziilor la fetite si
femei premenopauza, la pacienti transfuzati cronic si la primitorii cu anticorpi
antieritrocitari iregulari.

Reguli de transfuzie

Este foarte importanta cunoasterea grupului sanguin pe care il ai. In cazul transfuziilor de
sange nu se poate, intotdeuna, lua sange de la o persoana si dona unei alte persoane, fara
probleme, din cauza reactiilor "de respingere" - incompatibilitate - care apar intre anumite
grupe sanguine. Grupele sanguine trebuie sa se potriveasca.

Un exemplu : pe eritrocitele unei persoane cu grup AII se afla antigene A iar in sangele
persoanelor cu grup BIII se afla anticorpi anti-A. Daca se efectueaza o transfuzie cu sange de
la persoana cu grupa B la o persoana cu grup A, anticorpii anti-A vor "ataca" antigenele A
provocand aglutinarea (coagularea) globulelor rosii ceea ce duce la aparitia unor probleme
grave.
Un alt exemplu : pe eritrocitele unei persoane cu grup "RH pozitiv" exista antigene D. Daca
se efectueaza o transfuzie cu sange de la o persoana cu grup "RH pozitiv" la o persoana cu
grup "RH negativ", in sangele acesteia vor apare anticorpi anti-RH care, cu ocazia celei de a
doua transfuzii de sange de grup "RH-pozitiv", vor ataca globulele rosii din sangele donat,
distrugandu-le - procesul de hemoliza. Aceasta este "incompatibilitate de RH".

Incompatibilitatea de RH are mare importanta in cazul sarcinii. Daca mama are RH-negativ,
iar fatul RH-pozitiv (caracteristica transmisa de la tatal cu RH pozitiv), la prima sarcina in
sangele mamei se vor produce anticorpi anti-RH. In cazul celei de a doua sarcini, in cazul in
care fatul are RH-pozitiv, anticorpii anti-RH produsi anterior, vor distruge (hemoliza)
globulele rosii din sangele fatului ceea ce va duce la boala hemolitica.
Din acest punct de vedere, este extrem de important ca la fetele care primesc transfuzii de
sange sa se stabileasca factorul-RH, iar daca acesta este negativ sa primeasca numai sange cu
factor RH-negativ. Daca vor primi sange cu factor RH-pozitiv, in sangele lor vor apare
anticorpi anti-RH ceea ce va avea influenta negativa, in viitor, atat din punct de vedere al
transfuziilor cat si al unei sarcini in cazul unui fat cu RH-pozitiv.

Din punct de vedere imunologic, grupul OI poate dona sange oricarui alt grup (se spune ca
sunt "donatori universali"), grupul ABIV poate primi sange de la oricare alt grup (se spune ca
sunt "primitori universali"), grupul de sange AII poate dona sange numai grupului AII si
ABIV, grupul de sange BIII poate dona sange numai grupului BIII si ABIV. Practic, regulile
transfuzionale indica transfuzia de sange strict izogrup.
Grupul de sange RH-negativ poate dona sange ambelor grupe RH, grupul de sange RH-
pozitiv poate dona sange numai grupului de sange RH-pozitiv.
Accidente transfuzionale

ACCIDENTE IMUNOLOGICE: -sunt reactii imunologice impotriva eritrocitelor,

trombocitelor, leucocitelor sau a alor antigene plasmatice.

1.     Incompatibilitatea de grup in sistemul O, A, B- este unul dintre accidentele cele mai
grave postransfuzionale manifestandu-se sub forma socului hemolitic.

Simptomatologie: frison, stare generala alterata, tahicardie, dispnee, paloare, cianoza,

vajaituri in urechi, dureri lombare si uneori retrosternale, eritem facial. Datorita
distrugerii in masa hematiilor apare hematuria urmata de reducerea secretiei urinare
pana la anurie.

Interventii: deoarece aparitia hemolizei acute se manifesta imediat dupa inceputul

transfuziei, prima masura care se adopta este intreruperea transfuziei si anuntarea
medicului.

-        perfuzarea bolnavului in ritm sustinut cu NaCl pentru mentinerea diurezei orare;

-        incalzirea bolnavului prin invelirea cu paturi;

-        administrarea de lichide caldute;

-        recoltarea urinei in caz de hematurie;

-        oxigenoterapie;

-        la indicatia medicului se administreaza diuretice pentru fortarea diurezei,

alcalinizarea urinei prin administrarea bicarbonatului de sodiu, corticoterapie,
heparinoterapie.

Aceste mijloace terapeutice trebuie instituite cat mai rapid, iar rezultatul este mai
favorabil cu cat cantitatea de sange incompatibil perfuzata este mai mica..

2.     Reactia hemolitica postransfuzionala tardiva: -apare dupa 6-7 zile de la administrarea
transfuziei pa pacientii imunizati in antecedente prin transfuzie sau sarcina. In serul
acestor pacienti cu imunizari anterioare titrul anticorpilor este foarte redus si nu poate fi
depistat prin teste obisnuite. Cand se adimistreaza o noua transfuzie titrul anticorpilor
creste rapid cu o constituire a tabloului de hemoliza in decurs de o saptamana.

3.     Transfuzarea unui sange alterat

-        sangele alterat produce fenomene asemanatoare socului hemolit . Bolnavul

prezinta: frison, cefalee, stare generala alterata, icter tegumentar.

Interventii: - se intrerupe imediat transfuzia si se anunta medicul.

Evolutia acestor ictere postransfuzionale este de obicei benigna.

4.     O alta reactie imunologica apare printr-un mecanism de hipersensibilitate imediata
datorita unor anticorpi aflati in plasma pacientilor transfuzati care nu au acest tip de
imunoglobulina si au fost sensibilizati in prealabil. Acesti bolnavi prezinta: urticarie,
eritem, edeme periorbitale, hipotensiune, bronhospasm.

Inerventii: administrare de antihistaminice, cortizon, adrenalina.

ACCIDENTE NON-IMUNE

1. Transfuzia de sange infectat: este un accident foarte rar; sangele infectat cu germeni
virulenti provoaca febra si frisoane foarte puternice care apar de obicei la 1-2h dupa
terminarea transfuziei. In astfel de cazuri se anunta medicul si pana la interventia lui se
combate frisonul prin incalzirea bolnavului cu paturi si administrarea de lichide
caldute.

-prezenta substantelor piretogene in sange provoaca frison usor, cefalee, febra.

In general nu sunt urmari asupra organismului si se rezolva fara tratament.

-sangele infectat cu virusul HIV, HBs, HCv, nu provoaca reactii imediate; vor aparea
manifestari tardive dupa trecerea perioadei de incubatie.

-embolia pulmonara cu cheaguri se datoreaza microcheagurilor din sangele vechi, timp

indelungat conservat. Bolnavul se cianozeaza brusc, devine agitat, prezinta dureri
toracice, tuse chinuitoare insotita de hemoptizie si febra.

Interventii: oxigenoterapie, respiratie artificiala sau chiar IOT.

2. Supraincarcare volemica: administrarea intr-un ritm accelerat a unei mari cantitati de

sange poate provoca dilatatia acuta a inimii. Bolnavul prezinta: trahicardie, dispnee,
cianoza, tuse seaca, jugulare turgescente, dureri toracice, hipotensiune.

Interventii: intreruperea imediata a transfuziei poate fi suficienta pentru restabilirea

situatiei daca se aplica de la aparitia primelor simptome. Se anunta medicul si se
pregateste medicatie cardiotonica si opiacee.

3. Transfuzarea sangelui neincalzit: sangele trebuie sa fie administrat la o temperatura

cat mai apropiata de temeratura corpului. Sangele neincalzit poate produce hipotermie
generalizata, hemoliza intravasculara cu blocaj renal, acidoza metabolica sau chiar
stop cardiac(prin scaderea debitului cardiac).

4. Inoxicatia cu citrat: sangele recoltat de la donator este amestecat cu o solutie de

conservare(CPD-adenina). Uneori prin administrarea rapida a unei cantitati mari de
sange bolnavul poate avea spasme musculare si se poate observa prelungirea
intervalului QT pe EKG. De aceea in cazul in care se administreaza o cantitate de
sange mai mare de 2l la fiecare 20min se administreaza 1g de Ca gluconic la fiecare
litru de sange transfuzat.