Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 d.Hr.

,[1] Naissus, Imperiul
Roman[1] – d. 22 mai 337 d.Hr., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub numele Constantin
cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat
Roman între 306 și 337. Din 324, el a condus ca împărat unic.
Numele sale de referință sunt: Imperator, Caesar, Flauius ,Valerius, Aurelius,Constantinus,
Pius ,Felix ,Inuictus, Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus,
Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus
Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.
Împăratul Constantin I a dus o politică militară, religioasă și economică profund reformatoare,
care i-a permis să reunească sub unica sa autoritate un Imperiu Roman slăbit și divizat. S-a
debarasat de împărații Maxentius în 312 (Bătălia de la Podul Milvius) și Licinius în 324 (bătălia de
la Adrianopole). Domnia sa a văzut stabilirea libertății religioase individuale, care a pus capăt
persecuțiilor creștinilor (Edictul de la Milano, 313).
A pus provizoriu capăt disensiunilor dintre Bisericile Răsăritene convocând Primul conciliu de la
Niceea (325), și și-a afirmat autoritatea în domeniul religios. A instaurat o monedă stabilă
(Solidus, în 312), a dezvoltat administrația centrală, a apărat frontierele Imperiului contra
atacurilor francilor, alamanilor, sarmaților, goților și sassanizilor. A fondat, în 330, o nouă capitală
cu numele său, Constantinopol (actualul Istanbul).
Reformele sale au favorizat din plin avântul Creștinismului, spre care s-a întors treptat, devenind
unul dintre sfinți pentru Biserica Ortodoxă și Greco-Catolică. Este considerat în ortodoxie ca
având statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος,

Tinerețea și venirea la putere[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Constantin cel Mare, la York, oraș unde a fost proclamat împărat, în iulie 306.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul
generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.[5],
Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru
al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a
ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis)
al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost
promovat la rangul de Caesar.
În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea
apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306),
Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius,
personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al
Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar
pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28
octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se
retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința
de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar
Maxentius este declarat uzurpator.
În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi
pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă
de la Podul Milvius de lângă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate
provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.[6]

Convertirea lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Viziunea Sfintei Cruci

Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile
sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar
Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc
devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La
scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului
Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica
creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui
Dumnezeu.
În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex
Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se
atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -,
funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.
În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este
promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu
de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor
controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile
confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie
de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.
Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la
Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate
mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să
împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin
și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice
precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:
„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest
sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El
proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub
condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor
pentru prosperitatea împăratului și a  statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă
ne gândim că mai înainte de anul  311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată,
poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală
necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că
romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum,
adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul
asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu
realitatea.[7]”
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Conflictul cu Licinius[modificare | modificare sursă]

Împăratul Constantin I prezentând Fecioarei Maria un model al Constantinopolului; detaliu al unui mozaic
de la intrarea de sud-vest a vechii bazilici Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Constantinopol,
azi Istanbul, Turcia.

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un
prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care
s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-
europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica
(astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani,
fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320,
Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin
se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324,
Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26
septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

Guvernarea lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Piese din statuia uriașă a lui Constantin cel Mare, la Musei Capitolini, din Roma (în italiană: Colosso di
Costantino).
Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică
nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept alesul pe pământ al divinității
unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii
viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit
toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117,
grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi
monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată
pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.
Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie
(comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus,
un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru
imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care
fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Teritoriul reocupat în Dacia este apărat de
valul (limes) cunoscut astăzi sub denumirea de Brazda lui Novac, care pornea de la
gura Topolniței și trecea pe sub dealuri pe lângă Drobeta, Drăgășani, pe la Castrul roman de la
Pietroasele, aproape de Buzău, continua apoi cu sudul Moldovei până la Nistru (valul de pământ
numit uneori și valul lui Athanaric)[8] Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul
de Dacicus Maximus.
Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii
creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele
creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[9] Toți episcopii prezenți s-
au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[10] dat fiind că în
acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.
[10][11]
 Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a
ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile
lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept
corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea
unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[12]
Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea —
pe Arius, diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais —
si de asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui
Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele
din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat
fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin arianist.
Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea
pacificarea situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai
întâi i-a permis lui Eusebiu de Nicomedia, care era protejatul sorei împăratului și lui Theognis să
se întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus
alți prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au
adus acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de Alexandria, principalul
oponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe Atanasie deoarece îl considera
obstacol în calea reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin,
l-a readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul călătoriei către
Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.[13] Eusebiu și
Theognis s-au bucurat în continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a
fost catehumen cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul său de
moarte, el a fost botezat de Eusebiu de Nicomedia.[14][15]

Constantinopol - noua capitală, noua

Romă[modificare | modificare sursă]
Împăratul Constantin cel Mare și mama sa Elena, împreună cu relicva Sfintei și Adevăratei Cruci în
Ierusalim; frescă pictată în Biserica Sf. Maria din Vlaherna, Berat, Albania, în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului.

În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în
afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului,
reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua
Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.
Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate
în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative.
Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind
numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de
Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial.
Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a
doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).
La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului
Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel
an anunțau lumii evenimentul.

Viața de familie[modificare | modificare sursă]

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui
Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu
Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.
Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și,
înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama
sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se
căsătorește cu Licinius.
Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în
aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.
În anul 326, Constantin l-a ucis[16] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept)
de adulter cu Fausta[17][18][19]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân,
fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia,
în Istria. În același an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui
Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie[16]. Atât
Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile
și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în
acea epocă.

Ultimii ani ai lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Botezul lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului

pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a
adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost
convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.
La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat
de către episcopul arianist Eusebiu de Nicomedia[20], iar după botez a purtat numai veșminte albe
precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.
În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia.
Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul
imperial.
Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus,
împărțind imperiul.

Constantin în arta romană[modificare | modificare sursă]

Follis emis sub Constantin cel Mare, la monetăria din Constantinopol, în anul 337: avers: CONSTANTI-NVS
MAX AVG, cap laureat spre dreapta; revers: SPES PVBLICA, labarum imperial, cu trei medalioane,
surmontat de Monograma lui Isus Hristos, înfipt în șarpe. În exergă: CONS.[21] (2,97 grame)

Monedă de 1 1/2 Solidus, emisă sub Constantin cel Mare; 6,83 g de aur; avers: Cap, spre dreapta, poartă
drept diademă trei benzi de perle, ochii ridicați la cer; revers: circular, inscripția GLORIA CONSTANTINI
AVG; în centru, spre dreapta, în picioare, Constantin ține transversal o lance, în mâna dreaptă și un trofeu
peste umărul stâng, iar doi captivi la picioarele lui; jos, în exergă, inscripția SMTS[22], marcă
a monetăriei din Salonic, anul 327

Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său.
Privirea lui este acum îndreptată în sus și în depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la
divinitate, ci la misiunea și inspirația sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroana
de lauri și adoptă diadema.
La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaș cap de marmură al lui
Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscută asemănare cu
Constantin o reprezintă uriașul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe
colina Capitoliu din Roma. Are o înălțime de 2,55 m și cântărește între 8 și 9 tone. Un portret
remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Național din Belgrad. Este un cap de bronz
în mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naștere al împăratului. A fost datat în
circa 330. De menționat alte două statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care
împăratul apare în veșminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite
de monede omagiale.

Sanctificarea lui Constantin cel Mare[modificare | modificare sursă]

Multiplu de solidus, de 39,79 g de aur, emis sub Constantin cel Mare, la monetăria Ticinum (azi Pavia),
în 313; avers: INVICTVSCONSTANTINVSMA + AVG, busturi spre stânga Constantin I, armură, scut în mâna
stângă, spadă în mâna dreaptă, cap laureat și Sol Invictus, în dreapta sa

Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc,
moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la
botez.
Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea[23] Bisericii
creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-
Catolică[24], la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi
orientale (necalcedoniene). Biserica Romano-Catolică o sărbătorește pe Sfânta Elena la 18
august.[25]
Constantin cel Mare este considerat în Biserica Ortodoxă ca fiind „egal
al Apostolilor”, isapostolos (Ισαπόστολος Κωνσταντίνος), iar Biserica Ortodoxă Română îl
numește „Sfânt Împărat, întocmai cu Apostolii”.

Contestări contemporane[modificare | modificare sursă]

Rodney Stark[26], sociolog al religiei, are însă o complet altă evaluare a impactului lui Constantin
asupra creștinismului:
„Într-adevăr, lenea și corupția, împreună cu luptele pentru putere și conformismul impus au devenit
trăsăturile principale ale mișcării creștine din secolul al IV-lea, aproape imediat după ce ea a devenit
biserica de stat oficială (Johnson 1976). Astfel, spre exemplu, episcopii creștini nu mai erau liderii unei
secte stigmatizate, dar care creștea rapid, ci au fost «rapid asimilați drept funcționari cvasi-lumești
printre mandarinii care administrau imperiul» (Fletcher, 1997, 22). Bisericile din casele oamenilor au
fost înlocuite de splendide clădiri publice, întreținute prin dărnicia imperială. Contrar a ceea ce se
crede îndeobște, convertirea lui Constantin nu a produs triumful creștinismului. Mai degrabă, ea a fost
primul și cel mai important pas care i-a încetinit evoluția, i-a supt vlaga și i-a alterat viziunea morală.
Cele mai multe rele asociate cu creștinismul european începând cu mijlocul secolului al IV-lea pot fi
identificate ca izvorând din oficializarea creștinismului.[27]”
—Rodney Stark, Secularization, R.I.P.
Arcul lui Constantin și Colosseumul din Roma.

Contemporani[modificare | modificare sursă]
 Sfântul Marcel I, (papă din 308 până în 309)
 Sfântul Papa Eusebiu, (papă din 309 până în 310)
 Sfânt Miltiade, (papă din 311 până în 314)
 Sfântul Silvestru I, (papă din 314 până în 335)
 Sfântul Marcu, (papă din ianuarie până în octombrie 336)
 Sfântul Antonie cel Mare, (251 - 356)
 Sfântul Pahomie Tabenisiotul, (prin 287 - 347)
 Sfântul Atanasie din Alexandria, (prin 295 - prin 373)
 Sfântul Alexandru al Alexandriei, patriarh al Alexandriei, din 313până în 326
 Arius (v.256 - 336)
 Donat, episcop schismatic din Cartagina (prin 270 - prin 335), fondator al donatismului
 Eusebiu din Nicomedia, episcop arian (? - 341)
 Eusebiu din Cezareea, (prin 265 - prin 340)
 Dioclețian, împărat roman din 284 până în 305
 Maximian, împărat roman din 286 până în 305
 Constantius Chlorus, tatăl său, împărat roman din 305 până în 306
 Galerius, împărat roman din 305 până în 311
 Severus, împărat roman din 306 până în 307
 Maxențiu, împărat roman din 306 până în 312
 Maximinus Daia, împărat roman din 309 până în 313
 Licinius, împărat roman din 308 până în 324
 Shapur al II-lea sau Châhpuhr al II-lea, rege sassanid al Persiei(310 - 379)

Numismatică[modificare | modificare sursă]
 La împlinirea a 1.700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și cu ocazia
sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a
României a pus în circulație, în atenția numismaților, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de
calitate proof, având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de
exemplare. Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar
greutatea ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.[28]Fiecare monedă, ambalată într-
o capsulă de metacrilat transparent, este însoțită de un certificat de autenticitate și de o
prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a emisiunii numismatice.[28]

În film[modificare | modificare sursă]
 Împăratul Constantin este unul din personajele principale ale filmului italian In hoc signo
vinces, realizat în 1913 de Nino Oxilia.
 Constantin cel Mare este un film italian de Lionello de Felice, ieșit pe ecrane în 1960.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Cezaropapism
 Creștinism
 Ammianus Marcellinus

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c d Q24445898[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
2. ^ Q25401004[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
3. ^ Q24402710[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
4. ^ Q45188027[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
5. ^ Au existat controverse privind data exactă a nașterii, dar majoritatea istoricilor moderni o
consideră a fi 27 februarie 272 d.Hr.: Lenski, Noel, ed., The Cambridge Companion to the Age of
Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 59. ISBN 0-521-52157-2
6. ^ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin
Company, 2001. ISBN 0-395-65237-5
7. ^ Paul Lemerle, Istoria Bizanțului. Ediție îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7.
8. ^ Costin Croitoru, Sudul Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman. Contribuții la cunoașterea
valurilor de pământ. Acta terrae septencastrensis, Editura Economica, Sibiu 2002, p.111.
9. ^ Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7.
10. ^ a b Ehrman, Bart D. (2003).  Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never
Knew. Oxford University Press, USA. p.  250. ISBN 0-19-514183-0.
11. ^ Ehrman, Bart D. (3 martie 2009).  Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the
Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins. p. 259.  ISBN  978-0-06-186328-8.
12. ^ Ehrman, Bart D. (2003).  Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never
Knew. Oxford University Press, USA. pp.  253–255.  ISBN  0-19-514183-0.
13. ^ Edward Gibbons "The Decline and Fall of the Roman Empire", Chapter 21, (1776–88), Jonathan
Kirsch, "God Against the Gods: The History of the War Between Monotheism and Polytheism",
2004, și Charles Freeman, The Closing of the Western Mind: The Rise of Faith and the Fall of
Reason, 2002.
14. ^ Gonzalez, Justo (1984). The Story of Christianity Vol.1. Harper Collins. p. 176.  ISBN  978-0-06-
063315-8.
15. ^ Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, "Reign of Constantine" (CC), 82.
16. ^ a b Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele
noastre, p. 20.
17. ^ O versiune a întâmplărilor spune că Fausta s-ar fi îndrăgostit nebunește de Crispus, iar ea fiind
respinsă de acesta, l-ar fi acuzat că ar fi atentat la pudoarea sa. Există și ideea că, prin manevra
de îndepărtare a lui Crispus, ca prim moștenitor al tronului imperial, Fausta ar fi vrut să le asigure
copiilor săi moștenirea tronului.
18. ^ Pe de altă parte, istoricul franc Grigore de Tours a avansat ipoteza veridică a unui complot al lui
Crispus împotriva lui Constantin, ceea ce ar fi provocat executarea sa.
19. ^ Edward Gibbon nu se pronunță, însă evocă posibilitatea unui complot al lui Crispus contra lui
Constantin I, fie o gelozie a împăratului în fața creșterii popularității fiului său mai mare.
20. ^ Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, "Reign of Constantine" (CC), 82.
21. ^ CONS este una din mărcile atelierului monetar de la Constantinopol.
22. ^ Sigla SMTS se citește astfel: S[acra] M[oneta] T[he]S[salonicae], adică „sacra monedă de
la Thessalonica (Salonic)”. Prin cuvântul „sacră” trebuie să înțelegem că era interzisă ciuntirea ei.
 23. ^ Împăratul Constantin cel Mare s-a ocupat de organizarea Primului conciliu de la Niceea(325)
24. ^ Vezi Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), pe luna mai 2011.
25. ^ 18 august, Sfânta Elena, pe www.SfintiCatolici.ro
26. ^ Rodney Stark (născut în 1934) este un sociolog american al religiilor. S-a născut în
Jamestown, Dakota de Nord, într-o familie luterană.
27. ^ Stark, Rodney (august 2000). Swatos, William H.; Olson, Daniel V. A., ed.  The Secularization
Debate (chapter by Rodney Stark).  Rowman & Littlefield.  ISBN  9780520222021. Accesat în  2
iunie 2012. Indeed, corruption and sloth, as well as power struggles and enforced conformity,
became prominent features of the Christian movement in the fourth century, almost immediately
upon its having become the official state church (Johnson 1976). Thus, for example, Christian
bishops no longer were leaders of a stigmatized, if rapidly growing, sect, but were "rapidly
assimilated as quasi civil servants into the mandarinate which administered the empire" (Fletcher,
1997, 22). House churches were replaced by resplendent public buildings, sustained by imperial
largess. Contrary to received wisdom, the conversion of Constantine did not cause the triumph of
Christianity. Rather, it was the first and most significant step in slowing its progress, draining its
vigor, and distorting its moral vision. Most of the evils associated with European Christianity since
the middle of the fourth century can be traced to establishment.
28. ^ a b Banca Națională a României:  Emisiune monetară dedicată „Anului Omagial al Sfinților
Împărați Constantin și Elena.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele
noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
 E. BABELON, Un nouveau médaillon en or de Constantin le Grand, in Melanges Boissier:
recueil de memoires concernant la litterature et les antiquites romaines dedie a G. Boissier,
Parijs, 1903, pp. 49-55.
 T.D. BARNES, Constantine and Eusebius, Cambridge - Londen, 1981. ISBN 0-674-16531-
4
 T.D. BARNES, Christians and pagans in the reign of Constantius, in A. DIHLE (ed.), L'église
et l'empire au IVe siècle, Genève, 1989, pp. 301–343.
 T.D. BARNES, Statistics and the conversion of the Roman aristocracy, in JRS 85 (1995),
pp. 135–147.
 M. Beumer, 'Constantijn is heidens, want hij is Romeins. Causaal redeneren in HAVO 4',
in: Kleio, jaargang 51, nr. 1 (februari 2010) 15-17.
 B. BLECKMANN, Konstantin der Große, Reinbek, 1996. ISBN 3-499-50556-8
 H. BRANDT, Konstantin der Große. Der erste christliche Kaiser, München, 2006. ISBN 3-
406-54058-9
 P. BROWN, The Rise of Western Christendom: Triumph and Diversity, AD 200-1000,
Oxford, 20032. ISBN 0-631-22138-7
 P. BRUUN, Studies in Constantinian numismatics: papers from 1954 to 1988, Rome, 1991.
ISBN 6418616153791
 C. CROITORU, "Sudul Moldovei in cadrul sistemului defensiv roman. Contributii la
cunosterea valurilor de pamant." Acta terrae septencastrensis, Editura Economica, Sibiu
2002.
 E. DEPALMA DIGESER, The Making of A Christian Empire: Lactantius and Rome, Londen,
2000. ISBN 0-8014-3594-3
 M. DIMAIO JR., art. Anastasia (Daughter of Constantius I Chlorus), in DIR (1996).
 J.W. DRIJVERS EN P.W. VAN DER HORST (EDS.), Keizer Constantijn. Zijn levensbeschrijving
door Eusebius van Caesarea. Uit het Grieks vertaald, ingeleid en toegelicht door Jan Willem
Drijvers en Pieter Willem van der Horst. Hilversum 2012.
 R. GERBERDING - J.H. MORAN CRUZ, Medieval Worlds: An Introduction to European
History 300-1492, New York, 2004. ISBN 0-395-56087-X
 K.M. GIRARDET, Die Konstantinische Wende, Darmstadt, 2006. ISBN 3-534-19116-1
 T. GRÜNEWALD, Constantinus Maximus Augustus: Herrschaftspropaganda in der
Zeitgenössischen Überlieferung, Stuttgart, 1990. ISBN 3-515-05568-1
 N. HANNESTAD, Roman Art and Imperial Policy, Århus, 1988. ISBN 87-7288-043-0
 Z. HAZARD POTTER, Influence of Christianity on the Roman Law, in the American Church
Review 30 (1878), pp. 321–343.
 C.G. HERBERMANN - G. GRUPP, art. Constantine the Great, in New Catholic
Encyclopedia IV (1908).
 E. HERRMANN-OTTO, Konstantin der Große, Darmstadt, 2007. ISBN 3-89678-601-6
 A.H.M. JONES, The Later Roman Empire, 284-602: A Social Economic and Administrative
Survey, II, Baltimore, 1964. ISBN 0-8018-3285-3
 N. LENSKI (ed.), The Cambridge companion to the Age of Constantine, Cambridge,
2006. ISBN 0-521-52157-2
 S.N.C. LIEU - D. MONTSERRAT (edd.), From Constantine to Julian: Pagan and Byzantine
views: a source history, Londen, 1996. ISBN 0-415-09336-8
 R. MACMULLEN, Constantine, New York, 1969. ISBN 0-7099-4685-6
 U. MATTEJIET, art. Konstantin I. (d. Gr.), röm Ks., in Lexikon des Mittelalters 5 (1991), klm.
1372.
 J.F. MATTHEWS - D. MACGILLIVRAY NICOL, art. Constantine, in Encyclopedia Britannica.
Online edition (2007).
 J. MIGL, Die Ordnung der Ämter. Prätorianerpräfektur und Vikariat in der
Regionalverwaltung des Römischen Reiches von Konstantin bis zur Valentinianischen
Dynastie, Frankfurt am Main, 1994. ISBN 3-631-47881-X
 C.M. ODAHL, Constantine and the Christian Empire, Londen - New York, 2004. ISBN 0-
415-17485-6
 J.J. O'DONNELL, The demise of paganism, in Traditio 35 (1979), pp. 45-88.
 H. POHLSANDER, The Emperor Constantine, Londen - New York, 1996. ISBN 0-415-
13178-2
 M. RAUB VIVIAN, Eusebius and Constantine’s Letter to Shapur: Its Place in the Vita
Constantini, in Studia Patristica 29 (1997), pp. 164–169.
 J. RICHARDS, The Popes and the Papacy in the Early Middle Ages 476-752, Londen,
1979. ISBN 0-7100-0098-7
 O. SCHMITT, Constantin der Große (275–337), Stuttgart - e.a., 2007. ISBN 978-3-17-
018307-0
 J. SPIELVOGEL, Die Gotenpolitik Kaiser Konstantins I. zwischen altrömischer Tradition und
christlicher Orientierung, in T. HANTOS - G.A. LEHMANN (edd.), Althistorisches Kolloquium aus
Anlaß des 70. Geburtstags von Jochen Bleicken, Stuttgart, 1998, pp. 225–238. ISBN 3-515-
07176-8
 C. VERMEULE, The Imperial Shield as a Mirror of Roman Art on Medallions and Coins,
in C. CARSON - C.M. KRAAY (edd.), Scripta Nummaria Romana: Essays Presented to
Humphrey Sutherland, Londen, 1978, pp. 177–185, pln. 19-21 .
 J. VOGT, Constantin der Große und sein Jahrhundert, München, 19602. ISBN 3-8082-
0046-4