AURUL

Frumoasa lui culoare – rară în rândul

metalelor – şi minunata lui strălucire sunt, foarte probabil, primele însuşiri care i-au atras
pe oameni spre aur, încă din preistorie. Şi, folosindu-l, i-au descoperit cu vremea şi alte
calităţi, graţie cărora l-au preţuit şi mai mult, timp de milenii. Până în ziua de azi, aurul
continuă să fie extrem de apreciat, în artă şi ştiinţă deopotrivă, datorită remarcabilelor
sale proprietăţi.

La început, a fost pesemne preţuit pentru că putea fi prelucrat uşor: pornind de la

bucăţile de aur nativ (găsite ca atare), se putea ajunge destul de repede la podoabe: aurul
poate fi prelucrat cu uşurinţă, chiar la rece, chiar cu ajutorul unor unelte primitive.
Această proprietate, numită maleabilitate, a făcut posibilă obţinerea celor mai frumoase
bijuterii, dar şi a celor mai somptuoase decoruri aurite.

Aurul este chiar cel mai maleabil şi ductil dintre metale. Datorită acestei
extraordinare maleabilităţi (capacitatea de a suporta forţe de compresie mari, ceea ce se
manifestă prin posibilitatea de a fi întins în foi, fără a se rupe), aurul poate fi bătut în
foiţe de o fineţe incredibilă: dintr-un singur gram se poate obţine o folie subţire,
translucidă, cu suprafaţa de 1 metru pătrat!

Ductilitatea se traduce prin posibilitatea de a fi tras în fire – cu cât firele ce pot fi

obţinute sunt mai subţiri, cu atât metalul este mai ductil. Delicatele podoabe din sârmă
de aur, uneori adevărate dantele din fir de aur, pot fi lucrate tocmai datorită ductilităţii
metalului.

Aurul este unul dintre cele mai dense metale – sau dintre cele mai grele, cum se
spune în limbajul familiar; este mai greu decât plumbul, care are o densitate de 11.340
kg/m3, în vreme ce aurul are 19.300 kg/m3. (Cel mai greu metal, cel cu densitatea cea
mai mare, este osmiul – 22.610 kg/m3).

Ce alte însuşiri interesante mai are aurul? De pildă, este un bun conducător de
electricitate şi de căldură; în acelaşi timp, reflectă puternic radiaţia infraroşie. Datorită
 acestor proprietăţi, îşi găseşte multe întrebuinţări în industrie, în fel de fel de domenii,
de la fabricarea aparaturii electronice până la confecţionarea unor componente ale
costumelor spaţiale. Utilizarea aurului în domeniul tehnologiei – sunt multe utilizări şi,
cu siguranţă, surprinzătoare pentru cei care s-au obişnuit să vadă în aur, în primul rând,
materia primă pentru fabricarea de monede şi a bijuteriilor.

Aurul formează cu uşurinţă aliaje cu alte metale, o proprietate de care omul a

profitat de mult: aliaje de aur se cunosc de milenii.

De pildă, un aliaj numit electrum era utilizat în Egipt încă din mileniul al III-lea
î.e.n., în Epoca Bronzului.

Electrum, constituit în cea mai mare parte din aur şi argint (în proporţii variabile),
cu urme de cupru, platină şi alte metale, există şi în mod natural (dovadă a uşurinţei cu
care aurul formează aliaje) şi a fost, ulterior, fabricat şi artificial, fiind folosit pentru a
meşteri din el vase şi monede.

Astăzi, această natură „prietenoasă” a aurului, care îl face să se alieze cu uşurinţă

cu diferite metale, este din plin utilizată în bijuterie. Aurul pur, aşa-numitul aur de 24 de
carate, este moale şi, prin urmare, prea puţin rezistent la deformare. De aceea, în
practică, pentru confecţionarea bijuteriilor se folosesc de fapt aliaje ale aurului cu
diverse alte metale, ceea ce permite atât îmbunătăţirea calităţilor mecanice şi a
durabilităţii, cât şi obţinerea unor nuanţe diferite de galbenul obişnuit al aurului.

Tipuri de aur

• Aurul alb – alierea cu nichel sau paladiu

• Aurul roșu sau roz – alierea cu cupru și dă culoarea în funcție de cantitatea folosită
• Aurul galben închis sau galben roșiatic – adăugarea de cantități mici de zinc
• Aurul verzui – adăugarea de cadmiu în cantități mici (dar e rar folosită deoarece
cadmiul e un metal toxic).
• Aur violet – obţinut prin combinarea aurului cu aluminiul în anumite condiţii
• Aur albastru – rezultat prin combinarea aurului cu indiu sau galiu.
• Aur negru – astfel numit de către firmele de bijuterii care îl folosesc; culoarea nu e
obţinută prin alierea aurului cu alt metal, ci prin tratamente de suprafaţă ale pieselor
din aur, diferite procedee electrochimice care au ca rezultat formarea unui strat de
metal strălucitor, dar de culoare întunecată, pe suprafaţa respectivei bijuterii.

Tehnic vorbind, aceste combinaţii nu sunt aliaje adevărate, ci aşa-numiţi compuşi

intermetalici, cu o structură internă diferită de a aliajelor, ceea ce le face mai puţin
maleabile, mai casante, dar dure.

O calitate deosebită a aurului, care l-a făcut foarte preţuit, este marea să rezistenţă
la factorii de mediu, capacitatea de a-şi păstra tăria şi strălucirea chiar în contact cu
substanţe care distrug sau deteriorează alte metale. Aerul, apa şi numeroşi compuşi
corozivi nu au niciun efect asupra aurului. Iar acest lucru e posibil datorită reactivităţii
sale chimice foarte scăzute. Deşi nu este inert (complet non-reactiv), există foarte puţine
substanţe care îl pot oxida sau care îl dizolvă.

Una dintre aceste substanţe, cunoscute din Evul Mediu, este apa regală (Aqua
regia), un amestec, extrem de coroziv, de acid azotic şi acid clorhidric. (În denumirea
de „apă regală”, recunoaştem tiparele gândirii alchimiştilor medievali: era nevoie de o
apă regală pentru a veni de hac „regelui metalelor” – aurul). Interesant e faptul că
niciunul dintre cei doi acizi nu poate dizolva, de unul singur, aurul; doar combinaţia
dintre ei o poate face, deoarece, în amestec, fiecare acid îndeplineşte un anumit rol şi
tocmai această „conlucrare” face posibilă dizolvarea metalului. (Acidul azotic poate, în
schimb, de unul singur, să dizolve argintul şi metalele comune, o proprietate utilizată
pentru a distinge aurul de alte metale, prin aşa-numitul test cu acid.)

O altă substanţă în care aurul se dizolvă este mercurul, rezultatul fiind un aliaj
numit amalgam de aur. Această proprietate a stat, veacuri la rând, la baza unei metode
de extragere a aurului din minereuri – metoda amalgamării.

Şi, în fine, aurul mai poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri – iarăşi un
fenomen ce stă la baza unei metode de extracţie, metoda cianurării, folosită azi pe scară
largă în industria extractivă a aurului.