Liviu Rebreanu este nu doar cel mai important realist al

nostru, ci şi un autor mai complex şi mai divers decât pare. A

excelat exclusiv în proză, dar o
parte din nuvelele sale şi mai ales o serie întreagă de romane
ni-l arată drept un
maestru al anticalofiliei, al viziunii realiste şi obiective, al
tipologiilor
reprezentative în mod special pentru mediul rural.
Dimensiunea formală a
operelor lui e doar în aparenţă rudimentară, ea denotând de
fapt o poetică
specifică, limpede, denotând conştiinţă critică şi estetică (deşi
nu estetizantă).
Deşi opera lui cuprinde şi piese de teatru, eseuri şi articole pe
teme literare, cronici dramatice, un jurnal consistent şi
traduceri, exegeţii au căzut repede de acord că Liviu Rebreanu
e reprezentativ pentru proza sa, respectiv pentru realismul
prozei sale.

Concepţia lui Rebreanu asupra scrisului

Contrar părerii conform căreia Rebreanu e un creator fără
orizont intelectual, un
scriitor „ingenuu”, un truditor fără conştiinţă critică, volumul
Amalgam
(conferinţe, articole, note), din 1943, precum şi alte
mărturisiri, dar şi interviuri şi pagini de jurnal conturează
imaginea unui autor foarte atent la procesul de
creaţie. Rebreanu a revenit constant, cu diverse declaraţii,
asupra modului în care şi-a compus operele. Poetica sa are la
bază o perspectivă realistă, lucru uşor de constatat din lectura
operei şi uşor de verificat în declaraţiile sale:
„Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă – ci
pulsaţia vieţii.”, mărturiseşte Rebreanu. Fraza are dublă
bătaie: vizează atât angajamentul anticalofil, pe considerentul
că frumosul e o „născocire”, o convenţie şi, prin urmare, nu
are consistenţă; dar vizează, pe de altă parte, şi obsesia
redării vieţii.
După cum se vede, opţiunea plasează pe primul loc
capacitatea de a aduce în
pagină cel mai dificil lucru. Departe de a reprezenta o ţintă
umilă, uşoară, plierea pe „realitate” şi pe „existenţă” este, în
fond, un act de mare îndrăzneală şi dificultate. Drept dovadă
că scriitorul înţelege acest lucru, stă continuarea:
„Îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se pare deloc o jucărie
agreabilă şi nici mai
cu seamă o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta – zic «arta» şi
mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creaţie de
oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină,
devine cea mai minunată taină.
Rebreanu pledează pentru un discurs transparent care să-l
ducă imediat în preajma „vieţii adevărate”. Obiectivul
scriitorului ardelean este, după cum se
deduce şi din comparaţia creaţiei artistice cu aceea divină,
obţinerea unui
analogon al lumii reale, ceea ce implică superioritatea în
raport cu literatura
calofilă. Drept dovadă, iată o altă mărturisire răspicată: „De
dragul unei fraze
strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu aş
sacrifica niciodată o
intenţie. Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-
adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile
stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se facmai totdeauna în
detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă. De altfel, cred că e
mult mai uşor a scrie „frumos”, decât a exprima exact...”
Înfrumuseţarea discursului ficţional înseamnă, pentru
Rebreanu, deturnarea mesajului şi falsificarea rezultatului.
În centrul poeticii rebreniene se află, iată, mesajul, iar nu
dimensiunea formală. Dar, aşa cum precizează şi eseistul
Lucian Raicu, „scriitorul nu este un
realist în sensul îngust, el urmăreşte pătrunderea în «absolut»,
socotind că aceasta e «năzuinţa supremă».
Pentru Rebreanu criteriul suprem este puterea de a da viaţă,
el nu funcţionează
decât ca modalitate de-a ajunge la esenţa realităţii.
În centrul poeticii rebreniene se află, iată, mesajul, iar nu
dimensiunea formală.
Realismul în varianta lui Rebreanu înseamnă nu reflectare
fidelă, mecanică, a
realităţii, ci reformulare, chiar dacă în termeni izomorfi
realităţii. Scopul
romanului este de a crea „o altă lume, nouă, cu legile ei, cu
întâmplările ei”.
Liviu Rebreanu crede în necesitatea componentei morale,
vorbind despre o „nostalgie a eticului”ca despre un element
organic, al literaturii.

Proza scurtă a lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu a debutat în 1908, la revista sibiană
«Luceafărul», cu nuvela Codrea, pe care a republicat-o în 1914
sub titlul Dezertorul si in 1919 cu titlul
Glasul inimii.Acest tip de parcurs nu este unul neobişnuit
pentru autorul ardelean, care îşi face un obicei din a-şi
republica povestirile şi nuvelele, frecvent cu titlul modificat.
Succesul romanelor a umbrit cu totul, cel puţin pentru public,
dacă nu şi
pentru mulţi critici, povestirile şi nuvelele.
Multe dintre prozele scurte se regăsesc „topite” în materia
„tolstoiană” a
romanelor. Dar relaţia povestirilor şi nuvelelor cu romanele
poate fi privită şi
invers: cele din urmă le redimensionează pe cele dintâi,
întregul romanesc scoate în evidenţă, măcar într-o anumită
măsură, fragmentariumul reprezentat de prozele scurte.
Obsesiile, stilul şi chiar multe dintre situaţiile epice din
romane se află deja, in
nuce, în textele de mai mici dimensiuni. Nu e vorba neapărat
de capodopere.
Datorită romanelor a crescut, implicit, şi prestigiul nuvelelor.
Dar că rămân doar
nişte „preparative” fără mare valoare, rămâne de demonstrat.
Căci măcar o parte
din prozele scurte, vine cu propriile atuuri şi cu propria
valoare, chiar dacă nu se mai poate face o distincţie netă între
ceea ce e ţine de valoarea textelor însele şi ceea ce e
răsfrângerea valorii romanelor asupra prozelor scurte. În
general, însă, verdictul precizează valoarea estetică scăzută a
povestirilor şi nuvelelor în comparaţie cu romanele, deşi li se
recunoaşte valoarea de anticipaţie a celor din urmă. Eugen
Lovinescu e, în esenţă, de părere ca: „Adevărata situaţie
literară a d-lui Rebreanu începe după război, o dată cu Ion.
O prejudecată în receptarea prozelor scurte ale lui Rebreanu e
aceea a
exclusivităţii tematicii rurale ori, dacă nu, aceea a
superiorităţii acestei tematici
asupra celorlalte, în special asupra tematicii urbane. Clasele
tematice sunt evident mai bogate, incluzând, cum spune Al.
Piru, viaţa satului, viaţa oraşului şi războiul. Cele trei toposuri
fundamentale ar fi, deci, satul, oraşul şi războiul.

Romanele lui Liviu Rebreanu

Din punct de vedere valoric, romanele sunt, de regulă,
introduse în două mari
clase: cea dintâi, net superioară, reprezentată de Ion,
Răscoala, Pădurea spânzuraţilor; cea de-a doua, net inferioară,
incluzând Jar, Amândoi, Gorila.
Rămân, de obicei, într-o zonă „gri”, intermediară, Adam şi Eva,
Crăişorul Horia,Ciuleandra. Dacă în ce priveşte distribuirea
romanelor în primele două categorii nu există decât foarte rar
vreo perspectivă diferită, în schimb părerile asupra operelor
din „no man’s land” fluctuează major de la caz la caz.
Romanele lui Rebreanu sunt inegale ca valoare, diverse
tematic şi îndrăzneţe ca miză. Trecând de la formula realist-
obiectivă la aceea psihologică, de la romanul filozofic la acela
social-ţărănesc şi la romanul citadin şi politic
pentru a ajunge în cele din urmă la cel poliţist, Rebreanu face
dovada
profesionismului şi a anvergurii sale scriitoriceşti. Ca să nu
mai adăugăm că această disponibilitate narativă poate denota
şi profesionalismul autorului, căci Rebreanu, cum bine ştim, a
scris nu pentru critică în primul rând, ci pentru cititori – el
fiind, alături de Sadoveanu, de Cezar Petrescu şi de alţi câţiva
interbelici unul dintre scriitorii care şi-au câştigat existenţa
din scris, respectiv din creaţia ficţională.
Romanele lui Rebreanu sunt inegale ca valoare, diverse
tematic şi îndrăzneţe ca miză.
Trecând de la formula realist-obiectivă la aceea psihologică,de
la romanul filozofic la acela social-ţărănesc şi la romanul
citadin şi politic pentru a ajunge în cele din urmă la cel
poliţist, Rebreanu face dovada profesionismului şi a anvergurii
sale scriitoriceşti.
Ion e considerat un mare roman nu doar datorită complexităţii
şi solidităţii sale
realiste, ci şi pentru că dă imaginea unui personaj extrem de
pregnant, de viu.
Piru observă că, deşi titlul este Ion, cartea nu se reduce la
portretizarea eroului central: „lucrurile se petrec întocmai ca
în Anna Karenina de Tolstoi, unde, în ciuda titlului, jumătate
din carte se raportă la Levin.” În ciuda divergenţelor asupra
condiţiei sale, Ion rămâne evident un personaj memorabil.
Călinescu îl numeşte pe Rebreanu „poet epic al omului teluric”
şi dezvoltă ideea, că Ion este o epopee, dat fiind că „şi
structura celorlalţi eroi este epopeică, adică întemeiată pe
momente din eternul calendar uman. (...) Tot romanul (...)
cântă naşterea, nunta, moartea.”
Răscoala - Aceeaşi impresie o degajă ca si Ion, si continuă
radiografierea
mediului rural, dar de data aceasta din teritoriul vechiului
regat.
E un roman polifonic, epopeic, o construcţie care dovedeşte
încă o dată capacitatea lui Rebreanu de a clădi arhitecturi
romaneşti impresionante şi
substanţiale. Daca Piru asocia romanul Ion, Annei Karenina,
Răscoala este comparată, ca şi cuprindere a vieţii social-
politice, cu Război şi pace.
Pădurea spânzuraţilor este o dramă a identităţii. Plasată pe
coordonatele
destrămării Imperiului austro-ungar, drama lui Apostol Bologa
implică atât o un
demers psihologic, cât şi unul etico-politic.
Ciuleandra reprezintă o puternică dramă psihologică, marcată
de elemente
ereditare, expusă într-o manieră care a determinat critica
postbelică să-l considere cea mai modernă scriere a lui
Rebreanu. Lovinescu reduce Ciuleandra la dimensiunea
senzaţionalistă a unui „caz demorbiditate psihologic” lipsit de
analiză.
Adam şi Eva -un roman cu totul spectaculos şi surprinzător pentru
Rebreanu. Constituie şi o mitologie a geniului epic şi constructiv,
o abreviere a întregii arte a lui Liviu Rebreanu – cum va fi şi
jocul Ciuleandra – ceea ceexplică şi de ce scriitorul o socotea
între toate cărţile sale «cea mai dragă», cea mai apropiată
sufletului său.” Adam şi Eva poate fi considerată, măcar din
anumite puncte de vedere, cheia de lectură a întregii opere a
lui Rebreanu, în sensul că în acest roman îi întâlnim,
concentrat şi explicit, formula arhitectonică, obsesiile şi
motivele.
Gorila, fără a fi o capodoperă, completează viziunea lui
Rebreanu cu privire la
epocile pe care le-a trăit şi expune tarele societăţii şi mai ales
ale politicii
bucureştene, respectiv româneşti ale interbelicului. Reproşul
fundamental adus
romanului: absenţa celei mai comentate însuşiri a prozei
rebreniene:
obiectivitatea. De aici ar decurge, pentru cei mai mulţi,
inexistenţa valorii
estetice a romanului.

Care ar fi cele mai importante aspecte de discutat la capitolul

sintezei cu privire
la Rebreanu? În primul rând, chestiunea naturalismului.
Naturalismul unora din
nuvelele lui Rebreanu a fost subliniat încă de la început
(Mihail Dragomirescu îl numea verism). E adevărat că o
anume predilecţie pentru scenele brutale cu bătăi şi omoruri
sau pentru eroi din lumea declasaţilor şi a delincvenţilor există
la Rebreanu, fără a constitui, cu toate acestea, o notă
predominantă a nuvelelor sale, în cea mai mare parte puternic
ancorate în viaţa socială. Proporţia între realism şi naturalism
din nuvele, cărora scriitorul le-a consacrat o treime din
activitatea sa, mai mult de un deceniu, se va păstra şi în
romane, opera sa capitală, din perioada maturităţii.
În al doilea rând, chestiunea construcţiei romaneşti:
arhitectură riguroasă,
caracter circular, repetitiv. Romanele, dar şi multe proze
scurte, denotă existenţa
unui nerv dramatic şi a unei arhitecturi de tensiuni atent
controlate şi cu efecte
estetice remarcabile.
În al treilea rând, stilul – anticalofil, „cenuşiu” etc. Conform
concepţiei
sale realiste, Rebreanu nu e interesat sub raport stilistic decât
de exactitatea
exprimării, de corespondenţa dintre conţinut şi expresie şi,
desigur, de adecvarea stilului la provenienţa şi vorbirea
obişnuită a personajelor.
În al patrulea rând, caracterul obsesional al literaturii lui
Rebreanu.
Dincolo de inerentele diferenţe datorate schimbării formulei
sau a temei, rămâne de necontestat faptul că operele sale
configurează în subsidiar o galerie de personaje care au o
trăsătură comună: obsesia.
Romane ca Adam şi Eva sau Ciuleandra rămân documente ale
marelui interes arătat de Rebreanu factorului pasional, adesea
cu un rol decisiv în determinarea destinelor omeneşti.
Prin urmare, imaginea prezentă a lui Rebreanu înseamnă
reevaluarea unor
prejudecăţi, ceea presupune că:
a) Rebreanu e un autor mai divers decât pare;
b) Rebreanu e autorul al unei proze poetice şi simbolice;
c) Se poate vorbi de un „efect” RebreanuI, căci autorul în
discuţie a determinat, prin înălţimea valorică şi provocările
operei sale, nu numai schimbarea atitudinii faţă de
sămănătorism şi poporanism, dar şi reevaluarea şi nuanţarea
conceptului de realism.
Cele mai importante aspecte ale prozei lui Rebreanu ar fi:
chestiunea realismului
chestiunea naturalismului
chestiunea arhitecturii romaneşti
chestiunea stilului (anticalofil)
chestiunea caracterului obsesional

To Do
-Recapitulaţi principalele trăsături ale poeticii lui Liviu
Rebreanu şi
exemplificaţi fiecare dintre ele cu câte un citat reprezentativ.
-Realizaţi o descriere a principalelor tipuri de proze scurte
rebreniene şi
analizaţi raporturile lor tematice şi axiologice cu romanele
aceluiaşi autor.
-Realizaţi câte o fişă pentru fiecare din romanele analizate în
curs,
consemnând cele mai semnificative aspecte tematice şi
formale.
-Realizaţi un tabel sinoptic al principalelor trăsături ale operei
lui Rebreanu,
menţionând la fiecare aspect şi câte un exemplu.