Camil Petrescu îşi proiecta opera împărţind-o strict în câteva

etape: până la 25 de ani avea de gând să scrie versuri, „pentru

că este vremea iluziilor şi a versurilor.”; până la 35 îşi impunea
să scrie teatru: „Voi scrie între 25– 35 de ani teatru, pentru că
teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie
nervoasă”; următorii cinci ai îi dedica prozei („voi scrie între
35 – 40 de ani romane pentru că romanele cer o mai bogată
experienţă a vieţii şi o anume
maturitate expresivă.”), iar restul vieţii, filozofiei: „Şi abia la
40 de ani mă voi
întoarce la filozofie.”
Programul a fost respectat doar în linii mari, dat fiind că
delimitarea dintre etapa lirică, romanescă sau dramaturgică n-
a fost atât de riguroasă.
Inconsecvenţa în raport cu planurile declarate de către Camil
Petrescu, precum şi eterogenitatea operei sale (a scris poezie,
proză, teatru, filosofie, dar şi eseuri,
articole şi cronici dramatice etc.) au un revers în coerenţa
problematicii abordate, care are în centru condiţia
intelectualului. Activitatea sa, de-a dreptul proteică, îşi
păstrează coerenţa ideatică, atât în ficţiune cât şi în
publicistică sau filosofie. Cu o excepţie semnificativă, generată
de schimbările politice de după al doilea război mondial, şi
concretizată în deturnarea opticii relativiste şi subiective din
proza interbelică în favoarea blamatei convenţii obiective şi
omnisciente din romanul-fluviu intitulat Un om între oameni şi
dedicat lui Bălcescu.
Teatrul lui Camil Petrescu este reprezentat cu precădere de
câteva drame de idei. Particularităţile acestora ar fi: aspectul
romanesc al indicaţiilor scenice, prezenţa eroilor excepţionali,
inflexiunile poetice ale dialogului.
Zona sa de excelenţă este, însă, proza.

Concepţia lui Camil Petrescu asupra scrisului

În interviuri, în eseuri, precum şi în notele de subsol ale celor
două romane
interbelice se găsesc principalele repere ale poeticii
aparţinând lui Camil
Petrescu. Concepţia scriitorului are la bază nu doar elemente
estetice, ci şi o
opţiune filosofică, dată fiind şi formaţia autorului (Facultatea
de litere şi
filosofie). Cel mai important şi mai cuprinzător text în care
Camil Petrescu şi-a
prezentat programul estetic este Noua structură şi opera lui
Marcel Proust, care,ca majoritatea expunerilor de principiu
ale autorului, a fost scris după publicarea celor două romane
fundamentale ale sale.
Camil Petrescu e adeptul ideii „că numai cunoaşterea intuitivă,
nemijlocită ne dă aspectul originar, mobilitatea vie, inefabilul
devenirii...calitatea şi intensitatea.” Marcel Proust e dat ca exemplu
paradigmatic de autor .
Urmând, cu alte argumente, ideile lui Ortega Y. Gasset şi ale
lui E. Lovinescu,
scriitorul dă ca necesară condiţia corespondenţei literaturii cu
psihologia şi
filosofia. Alături de intuiţionismul lui bergsonian, autorul
român pune fenomenologia lui Husserl, pe temeiul că şi
aceasta acordă un rol primordial intuiţiei. Autenticitatea,
concept-cheie al poziţiei lui Camil Petrescu, nu poate fi
obţinută,în materie de proză, printr-o formulă tradiţională,
care înseamnă calofilie, ubicuitate şi omniscienţă, prezenţa
caracterelor, ci doar prin asumarea condiţiei de subiectivitate
a eului cunoscător. Idealul autenticităţii mai implică, pentru
Camil Petrescu şi inserţia documentului frust în opera literară,
tocmai pentru a accentua efectul de experienţă trăită
nemijlocit.

Romanele lui Camil Petrescu

Patul lui Procust îi aduce autorului consacrarea şi succesul de
public. Ratarea
proustianismului e valabilă şi în acest roman, doar că aici
afinităţile nu se mai
îndreaptă spre Stendhal, ci spre Andre Gide. S-ar putea spune
că aici ratarea
proustianismului e şi mai strălucită. Formula „dosarului de
existenţe”, de factură gidiană, implică o şi mai accentuată
îndepărtare de Proust.
Construcţia relativ complicată şi eteroclită a romanului
reflectă, deci,
complicaţiile sufleteşti şi acelea interpersonale – şi contribuie
la creşterea
tensiunilor. Căci, aşa cum s-a observat, tehnica alternării
vocilor care se
comentează reciproc e de natură dramatică.
Patul lui Procust este unul dintre primele romane în care se
problematizează
însuşi actul scrierii. Discursul romanesc, ficţional, devine pe
alocuri meta-
discurs.
Structura epică deschisă, poetica fracturii exprimată prin
colajul de discursuri,
efectul de enigmă existenţială rezultat din incongruenţele
perspectivelor ş. a.
dovedesc noutatea şi modernitatea acestei proze. Pompiliu
Constantinescu: acesta consideră de pildă că „În Patul lui
Procust d. Camil Petrescu manfiestă o viziune atât de
puternică a feminităţii, în personagiul Emiliei şi al d-nei T.,
încât, fără nici o amabilitate, afirmăm că aceste două figuri vor
rămâne ca două creaţii de primă importanţă ale epicei
contemporane.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război -constituie,

impreuna cu Patul lui Procust un moment de referinţă în
modernizarea romanului românesc. Camil Petrescu, spirit
inovator, poate fi considerat drept un model în
proza noastră, în sensul că, dincolo de proustianismul său
teoretic, a generat, fără îndoială, o mişcare de emulaţie, chiar
dacă nu la modul declarat. Una dintre
tendinţele prozei noastre contemporane îşi are originea în
proza de idei şi în
pasiunea pentru inovaţiile tehnice.
Toată literatura lui C. P. e o dramă a imposibilităţii de a
comunica.