TRANSFUZIA

I. Definiţie:
Transfuzia reprezintă o metodă terapeutică care constă în introducerea de sânge
sau de derivate de sânge în sistemul circulator al bolnavului.
II. Istoric:
În luna iunie 1667, Jean Baptiste Denis şi un chirurg, Emmerez, au transfuzat
sânge provenind de la o oaie la un băiat de 15 ani, starea acestuia îmbunătăţindu-se
ulterior. Datorită unor decese apărute în urma acestor transfuzii heterologe, s-a interzis
această practică pentru o lungă perioadă de timp.
În anul 1900, Landsteiner şi colaboratorii lui au introdus conceptul de grupă
sangvină şi au identificat grupele majore A,B şi O. În anul 1939 a fost descoperit şi
factorul RH de către Wiener.
Doar la începutul secolului XX s-a descoperit mecanismul imunologic care stă la
baza accidentelor transfuzionale, apărute în urma unei reacţii antigen-anticorp.
III. Probele de compatibilitate sangvină:
Ca şi o introducere la acest subcapitol, trebuie reţinut că antigenii (aglutinogene)
sunt situaţi la nivelul eritrocitelor, iar anticorpii (aglutinine) se află în plasmă. Fiecare
persoană are un anumit sistem de aglutinogene, fapt care practic împarte oamenii în cele
patru grupe sangvine. După cum am văzut, există patru grupe sangvine:
- grupa O (I), care nu are aglutinogene la nivelul eritrocitelor.
- grupa A (II), care are aglutinogen A,
- grupa B (III), care are aglutinogen B şi
- grupa AB (IV), care are ambele aglutinogene, A şi B.
Repartiţia aglutininelor din plasmă se face după regula “repartiţiei reciproc
inverse” Landsteiner, adică în ser nu poate coexista aglutinina de acelaşi fel cu
aglutinogenul de la nivelul eritrocitelor.
Descoperirea factorului RH în 1939 a demonstrat că aproximativ 84% din
populaţie este RH +, restul de 16% neposedând factorul RH (de asemenea situat la
nivelul eritrocitelor). În mod normal, nu există aglutinină anti RH, dar aceasta se poate
forma odată cu transfuzia de sânge RH+ la o persoană RH-, sau dacă o mamă este RH-,
iar fătul RH+ se produce o izoimunizare cu reacţii antigen-anticorp ce duc la apariţia
icterului nou-născutului sau eritroblastoză.
Cea mai folosită probă de compatibilitate sangvină este cea care utilizează ser
hemotest cunoscut (la care cunoaştem aglutininele) şi sânge de cercetat. Pe o placă cu trei
godeuri se plasează serurile hemotest cunoscute: primul conţinând cele două aglutinine α
şi β, al doilea conţinând doar aglutinina β, iar în al-III-lea godeu, serul cu aglutinina α.
Peste ele se aplică o picătură din sângele de cercetat. Dacă sângele conţine aglutinogenul
de acelaşi tip cu aglutinina conţinută în serul hemotest cuoscut, va apărea o reacţie de
hemoliză. Sângele care nu hemolizează conţine aglutinogenul opus aglutininei din ser,
astfel se determină grupa sangvină. Excepţie face grupa O, care nu conţine aglutinogene,
şi la care nu apare hemoliza; şi grupa AB ,care conţine amândouă aglutinogenele, astfel
hemoliza apărând în toate cele trei godeuri.

Fig.11-7 Schema determinării grupelor sangvine cu seruri hemotest cunoscute

şi sânge de cercetat.
IV. Sânge şi preparate din sânge:
1. Sânge integral- are indicaţii din ce în ce mai restrânse datorate pe de o parte
riscului crescut de transmitere a unor boli infecţioase (hepatită virală B sau C, infecţie
HIV), iar pe de altă parte, datorită faptului că depistându-se corect defectul hematologic,
acesta va putea fi suplinit exact cu derivatul sangvin preparat.
2. Masă eritrocitară- se obţine prin centrifugarea sângelui integral, extracţia
plasmei şi înlocuirea cu substanţă de resuspendare şi nutritivă pentru eritrocite, care
prelungeşte timpul de stocare.
 3. Masă leucocitară- se obţine cu ajutorul unui aparat programat de centrifugare
şi absorbţia stratului dintre plasmă şi eritrocite.
4. Concentrat trombocitar- este indicat în transfuziile masive şi stări de
trombocitopenie severă. Dezavantaje: viaţă scurtă, posibilitatea de transmitere unor viruşi
(hepatitic, citomegalic, HIV).
5. Plasmă proaspătă congelată- are indicaţii în controlul imediat al hemoragiilor
prin deficit de vitamina K, precum şi în deficitul de factori ai coagulării. Este însă vector
de patologie virală.
6. Albumina- se prepară din plasmă sau din sângele conţinut în placenta umană.
Riscul viral este practic nul, prepararea acesteia necesitând temperaturi de peste 60 oC,
mai multe ore.

V. Accidentele şi incidentele transfuziei sangvine:

1. Accidentele hemolitice acute- apar prin incompatibilitate de RH mai frecvent

decât datorită incompatibilităţii de grup sangvin. Se produc prin distrugerea eritrocitelor
donatorului de către anticorpii primitorului.
2. Purpura posttransfuzională- caracterizată prin trombocitopenie severă,
apărută prin dezvoltarea anticorpilor antiplachetari.
3. Frisonul- datorate prezenţei allo-anticorpilor antileucocitari.
4. Hepatita virală- reprezintă cea mai frecventă complicaţie posttransfuzională,
sub formă de hepatită virală B sau C.
5. Infecţia cu virus citomegalic- poate duce la apariţia unor hepatite grave,
pneumonii interstiţiale.
6. Infecţia cu virusul HIV.
7. Sifilisul- temperatura de 4oC omoară spirocheta. Susceptibilitatea se mai
păstrează doar la concentatul trombocitar, care se păstrează la temperatura camerei.
8. Malaria- de luat în considerare în ţările endemice, sau la donatorii care au
vizitat sau au trăit în aceste zone.
9. Hipotermia- datorată sângelui neîncălzit.
 10. Complicaţii pulmonare- apărute datorită prezenţei agregatelor leucocitare
sau trombocitare din sângele conservat.
11. Imunodepresia posttransfuzională- cauza nu este pe deplin elucidată. S-a
observat o toleranţă a grefelor mai mare după transfuzii. Deasemenea, transfuziile masive
favorizează proliferarea tumorală şi infecţioasă.
Transfuzia autologă:
Constă din recoltarea unei unităţi de sânge pe săptămână, cu 4-5 săptămâni înainte
de operaţie. În timpul intervenţiei chirurgicale se restituie sângele recoltat anterior sub
formă de sânge integral sau masă eritrocitară plus plasmă proaspătă congelată.