Ultimul fulg

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele tuturor copiilor ei mici,
mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.

De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că, dacă o să apuce să facă
un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acum prin văzduh, în cele mai strălucitoare
straie de sărbătoare, nu avea să revină acasă…

Mama zăpadă îi zicea mereu:

- Trebuie să te avânţi şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…
- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subţirel, pe care
nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...

Dacă văzu că nu reuşeşte deloc să-l trimită în lume, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...
- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se
întâlnea cu Zăpada.

- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea.

M-am gândit că poate mi-l iei dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.

Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.

Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.

- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.

Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi zise:

- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.

Deşi zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în
menirea lor era de o mie de ori mai mare.
Aşa că zise:

- Du-te fiul meu.

Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!

- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.

Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…

1
 Povestitorul

A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce înseamnă bucuria, fiindcă nu
se întâlnise niciodată cu ea.

Într-o zi, văzându-l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia îşi trăgea sufletul la
capătul unei zile amare, iese un peşte mic şi îi zice:

- Omule, ce-ar fi dacă mi-ai spune tu o poveste? Ţi-aş da în schimb o comoară care te-ar face
bogat şi pe care nu ţi-ar fura-o nimeni...

Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să-şi vadă de ale lui...

Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o poveste ar putea
chiar să schimbe o viaţă…

Cum auzi de asta, şi gândindu-se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit dacă vrea o poveste
care să-i schimbe viaţa, îşi dădu drumul la gură...

Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste şi nădejde în
Dumnezeu... Că doar asta era povestea pe care o ştia cel mai bine şi din care spera, in sinea
lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva foloase…

- Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi vocea micuţei făpturi
ce luă calea undelor, retrăgându-se în adâncuri.

A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor colorate, omul spuse o
nouă poveste, parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub oglinda apei în
care soarele îşi număra ultimele raze...

Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să-l aştepte pe cel ce părea să-i soarbă
cuvintele.
Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să se roage; întâi să-şi facă bine treaba, apoi
să fie mulţumiţi si oamenii pentru care se ostenea.

- Suflete, îi spuse într-o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de acum trebuie să plec
pe firul râului, mai departe...
Dar tu îţi vei primi răsplata pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.

- Ce răsplată?
Poate vrei să zici că am reuşit să-ţi schimb viaţa? zise omul, plin de speranţă.

- Nu numai că ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o şi pe a ta! zise peştişorul şi se făcu

nevăzut, lăsându-l pe cel ce devenise povestitorul satului să împărtăşeacă aceasta întâmplare
oamenilor adunaţi în jurul său.
Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu aceea de a nu mai
trudi pe nimic.

2
 Zâna Primăverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă. Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era. Numai că
această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.

Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei. Copiii râdeau şi se bucurau să-
i ducă acasă. Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit. Aşa că bănuţii
se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.

Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar. Când mai
rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi. Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai
departe, aruncând banul în buzunar.

O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără
ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.

Mai rămăsese… doar un buchet..

Şi fetiţa cu ochii albaştri îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică,
învelită într-o singură frunză. Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o elevă bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.

Vedeţi, aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se transformă într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie... nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

3
 Prichindelul

A fost odată o ploaie rece.

Stropii ei înţepau pe oricine trecea pe stradă.
Chiar şi pe copiii care se întorceau cuminţi de la şcoală.
Iar vântul o ajuta mereu, de parcă erau cei mai buni prieteni când venea vorba de răutăţi.

Într-o zi, nemaiputând suporta înţepăturile, mulţi copii cu obrajii roşii-roşii s-au întâlnit în
curtea şcolii.
Erau printre ei şi copii de grădiniţă, foarte curajoşi, dacă s-au gândit să vină acolo şi să-i
asculte pe fraţii mai mari.
În timpul acesta, ploaia sufla de sus, din nori, cu micile ei cornete ascuţite, iar vântul o
încuraja, cu un şuierat.

- Ce ne facem, puştilor? a întrebat un băiat mai mare.

- Cred că e bine să nu mai ieşim o vreme!

- Nu putem sta în casă! Nu trebuie să arătăm că ne ascundem!

- Atunci să luptăm!

Şi aşa a rămas până a doua zi.

Dar, cum mergeau ei adunaţi, tremurând de frig şi de ciudă că nu o pot învinge, unui
prichindel i-a venit ideea să se oprească puţin şi să asculte ploaia.
O idee foarte bună, fiindcă, după ce şi-a spus tot necazul, aceasta s-a transformat, mulţumită,
în cea mai frumoasă, mai caldă şi mai blândă ninsoare.

4
 Spiriduşul

A fost odată un scriitor de poveşti.

Şi lui i se întâmpla aşa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduş, sărea pe hârtie,
citea tot şi zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde ştii?
Dar spiriduşul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.

Nu era poveste pe care spiriduşul să n-o citească şi să nu-şi dea cu părerea.

Poveştile care îi plăceau lui şi i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Şterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ştergea şi trecea la altă poveste.
Şi se gândea cum să facă să-i placă nemulţumitului.

Într-o zi, i-a venit şi ideea.

Ca să nu poată să mai zică spiriduşul ceva de rău, l-a chemat înainte să se apuce de scris:
- Spiriduşule, vino!
Nimic..
- Spiriduşule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul îl rugă şi mai fierbinte:
- Spiriduşule, vino, te rog frumos, ... am nevoie de ajutorul tău!
Hop, mititelul pe hârtie, printre literele care încă nu se vedeau.

După ce vorbeau un minut, povestitorul se înviora şi era plin de idei.

Care mai de care mai strălucite.
Iar poveştile curgeau una după alta.
Şi toate îi plăceau aşa de mult năzdrăvanului, încât îi chema şi pe spiriduşii celorlalţi scriitori,
ca să se bucure împreună.

5
 O zi întunecată

A fost o dată o ploaie care s-a întâlnit pe stradă cu un copil.

Văzându-l cât de vesel şi de nepăsător trece pe lângă ea, ploaia a zis:

- Astăzi o să fac să fii foarte trist.

- Nu poţi! a răspuns copilul, sigur pe el, dar mai ales pe bucuria lui.

- Ba da, pot. Şi o să stai numai în casă, cu draperiile trase, ca să nu îmi mai râzi în nas…

- Şi cum o să reuşeşti asta?

- O să fac să fie totul atât de cenuşiu pentru tine, încât aproape o să te îmbolnăveşti de tristeţe.

- Să crezi tu, ploaio! Pe mine lumea mă ştie că sunt senin şi îmi plac toate culorile…

- Da? Îţi plac toate culorile? Poate în blocul de desen, zise ploaia… şi-şi chemă cu un şuierat
norii cei negri, care o slujeau fără să cârtească.

Băiatul era mut de uimire…

- Ce frumos! Cum ai făcut? Vreau şi eu…

Ploaia se simţi măgulită şi parcă i se mai înmuie niţel inima.

- Să-ţi explic?

- Cum, nu?

Şi începu ea atunci să-şi povestească pe îndelete, pic cu pic, sub umbrela pe care vântul o
ţinea dreaptă, toate secretele... Şi chiar şi peripeţiile…

Şi unde era de râs, râdeau amândoi…

Iar unde era de plâns, copilul putea să verse liniştit câte o lacrimă, fiindcă oricum nu prea se
mai observa…

6
 Nemulţumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.

Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea
tuturor.
Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap.
Dar lui nu-i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.

Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima
ploaie.
- Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitară !
- Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari.
Atunci, greieruşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să-
şi continue lucrul.

- Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.

- De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
- Munceşti prea mult!
- Cânţi prea frumos!
- Eşti prea ordonat!
- Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.

Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou
de muncă şi de cântat.

În cortul lui veni o familie de broaşte, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte...

7
 Scăunelul şchiop

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.

Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l spună nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul scăunelulul ei
drag.
Nu putea fiindcă nu avea gură.
Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care ţinea în
braţe un ursuleţ fără ochi.

-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic,
din cauză că visau.
- Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
- Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
- Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
- Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
- Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

- Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam,
erau adevărate?
- Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au luat cu ei peste
tot.
- Dar unul ţi-a scos ochii.
- Din greşeală.
- Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că
ursuleţul tace supărat, scăunelul începu o poveste.

O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu să râdă.

8
 Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur.

Era bine ascuţit, dar, dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie.
Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:

- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:

- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.

Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema
să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi
cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte
un contur de toată frumuseţea acolo unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau la plimbare pe
hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se
trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un
bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.

9
 Alegerea

Au fost odată două ţări.

Una era Ţara oamenilor frumoşi şi alta era Ţara oamenilor urâţi.
Şi niciun om nu putea să plece din ţara lui.
Cine se aşeza în picioare pe linia care le despărţea avea călcâiele într-o ţară şi vârfurile
degetelor în cealaltă.
Dar nu prea se aşeza nimeni pe linia aceea, în afară de nişte vrăbiuţe, care păreau înşirate pe
aţă.

Într-o zi, vrăbiuţele se strânseră să discute o problemă foarte importantă: dacă o să facă pui,
unde o să-şi înalţe cuiburile, acolo sau acolo?
Aşa că s-au sfătuit o zi întreagă, până când înţeleptul vrăbiuţelor a zis:
- Să-i privim atent pe oamenii frumoşi şi pe oamenii urâţi şi o să ştim.
Dar, pentru asta, trebuie să nu mai întoarceţi capul în toate părţile şi mai ales să vă ţineţi
pliscul. Se poate?
- Se poate, răspunseră vrăbiuţele, care trebuiau să-şi facă şi ele o căsuţă undeva.

După ce au văzut cum stă treaba în amândouă ţările, s-au dus cât au putut de repede la
înţeleptul ce deja îşi făcuse cuibul în Ţara Oamenilor Frumoşi.

- De unde ai ştiut că aici este cel mai bine? întrebară toate în cor.

- V-am privit pe voi, răspunse înţeleptul.

Când eraţi cu ochii spre ţara aceasta, mi-aţi ascultat sfatul, n-aţi mai sucit capul în toate părţile
şi aţi căutat cuminţi la tot ce făceau aceşti oameni frumoşi. Apoi, fără să vă daţi seama, aţi
cântat cu ei, mai ceva ca nişte privighetori.

Întorcând, însă, ochii către ţara cealaltă, aţi dat uitării ceea ce v-am rugat, v-aţi foit întruna, aţi
ţipat fără motiv şi mai că nu v-aţi smuls penele de pe voi.

Vrăbiuţele se întristară, fiindcă înţeleptul avea dreptate.

Dar, cum se zice, “tot răul spre bine" : acum alegerea lor era mai uşor de făcut.

10
 Prinţul frunzelor

A fost odată un copac tânăr şi foarte foarte nepriceput. Dintre toţi copacii, numai el se usca
primăvara şi toamna înmugurea, ca iarna să dea câte o floare şi, cu puţin noroc şi un fruct.
Aşa era el, un copăcel cam rebel, căruia, nu se ştie de ce, ursitoarele îi preziseseră la naştere o
soartă fericită.

Într-o zi, pe când îşi admira singura frunzuliţă rămasă pe un ram, auzi glasul vântului:

- Ştii unde greşeşti tu, pomişorule?

- Eu nu greşesc nicăieri, răspunse pomişorul, plin de îngâmfarea vârstei sale crude.

- Asta voiam să-ţi spun şi eu, că tu nu greşeşti nicăieri, zâmbi vântul şi îi luă comoara de care
era atât de mândru.

Supărat din cale afară, copăcelul se puse pe plâns, la lumina unei stele miloase din cer:

- Hai, nu te mai văita… Ai pierdut o frunză între atâta altele de care nu te-ai îngrijit
niciodată…

- Şi ce puteam să fac? Vântul îmi doreşte răul mereu.

- Nu e adevărat, el doar îţi pune iubirea la încercare. Dacă ai fi hrănit-o cu seva ta, ea nu s-ar
fi lăsat smulsă atât de uşor… Altădată să fii mai atent…

- Mulţumesc, steluţo, zise atunci copăcelul, fericit până la rădăcină.

A doua zi, o nouă frunză, de toată frumuseţea, răsări pe creanga pe care steluţa îşi descâlci
câteva fire de lumină din părul întunecat.
Şi încă una, pe altă creangă… Dar pe care copăcelul o ignoră, ca şi cum n-ar fi fost a lui.

- Ştii unde greşeşti, tu, pomişorule? veni din nou vântul să-i încerce iubirea.

- Eu nu greşesc nicăieri, de data asta toată seva mea i-am dat-o ei şi nu mi-o poţi lua, pentru
că mă iubeşte…

- N-aş zice că cealaltă nu te iubeşte şi ea… râse vântul şi-i smulse frunza rănita, pe care
copăcelul abia atunci o văzu cât era de galbenă, de tristă şi de frumoasă…

Şi iar se puse pe plâns, doar, doar va veni steluţa să îl aline…

- Vezi, cum eşti? grăi cea căreia i-ar fi plăcut să se poată prinde cândva în coroana acestui
copăcel, oricât de neghiob.
Dacă ai două frunze tu hrăneşti cu iubirea ta numai una?

- Lasă, că mâine o să hrănesc două… promise copăcelul, neştiind că urmează a se împlini

clipa în care mugurii inimii sale, după cum au prezis ursitoarele, se vor deschide cu toţii
deodată…

11
- Bine, zâmbi steluţa, împletindu-şi la oglinda apei, razele de lumină într-un coc mic,
strălucitor…

A doua zi, emoţionat din rădăcini până în vârf de onoarea primirii, chiar din mâinile Mamei
Naturi, a celei mai verzi coroane, copacul îşi luă în serios rolul de prinţ…
În împărăţia sa nici cea mai mică şi mai neînsemnată frunză nu avu a se plânge…

Dimpotrivă, atunci când veni vântul să ia ce credea că i se cuvine, niciuna nu se lăsă

desprinsă… Iar asta până la ivirea toamnei, când copacul, mărturisindu-şi iubirea pentru
fiecare, le dădea drumul să zboare în lume, iar el rămânea singur cu steluţa, căreia uneori îi
plăcea să vină îmbrăcată în fulg de nea.

12
 Floarea Bucuriei

A fost odată, şi încă mai poate fi, o floare neasemuit de frumoasă.

Numele ei era “Floarea Bucuriei” şi se găsea pretutindeni…
Oamenii, pe vremea aceea, ştiau că nu există un loc mai bun decât propriul lor suflet pentru a
o creşte… Iar cine încerca s-o smulgă din rădăcini rămânea cu sufletul aşa de gol şi de trist,
încât imediat se apuca să ceară de la unul sau de la altul o sămânţă, cât de mică.

Într-o zi, în sufletul unei fetiţe care îşi uda floarea cu câteva lacrimi atât de limpezi, că vedeai
prin ele până departe, se strecură viermişorul unui gând tare nefericit: “Da’ de ce să mă mai
îngrijesc eu de planta asta, că oricum creşte singură şi se deschide doar când vrea ea…” Aşa
că încetă să o mai bage în seamă…
Nu-i mai spunea nici poveştile care ştia că îi plăceau la nebunie, nu o mai lăsa să se bucure de
razele soarelui şi nici de minunile naturii, în mijlocul cărora Floarea Bucuriei se simţea ca la
ea acasă…

Ba, în ultima vreme, nu o mai ducea nici la şcoală, unde abia apucase să se împrietenească,
mai timidă, cu primele litere din abecedar…
Cât visa floarea aceasta să se poată prinde în hora lor, să dea mâna cu fiecare, să zburde pe
pajiştea cuvintelor…
De multe ori se gândea la cifrele care se adunau, ori se scădeau singure, şi tare ar fi vrut să
împartă cu ele puţina emoţie care o mai ţinea în viaţă…
Noroc cu acurelele ce-o înviorau şi îi dăruiau un gram de speranţă…
“Nu voi muri” îşi spunea Floarea Bucuriei, atunci când fetiţa noastră se apuca de pictat…
“Ce bine că nu voi muri! Şi totuşi, ce păcat că nu voi ajunge să fiu niciodată floarea pe care ar
merita-o această micuţă făptură…“

Când o auzea, viermişorul se enerva cumplit…

Era tare gelos pe cea care se hrănea cu atât de puţin şi care, din când în când îşi aduna toate
forţele pentru a da în sufletul fetiţei adevărate recitaluri de muzică şi de poezie…
- O să te distrug, spunea cu glas tot mai puternic… Nu vei mai fi decât o sărmană floare
ofilită… Iar eu mă voi hrăni cu poftă din nefericirea ta…
Numai că tot vorbind astfel, fetiţa începu să-l audă.
Şi nu-i plăceau deloc ameninţările lui.

De dragul florii sale, ce trebuia să se întremeze, începu să se îngrijească de grădina

sufletului…
Iar floarea, bineînţeles, de dragul ei, îi dăruia bucuria pe care nu o putea lua de niciunde din
altă parte…
Nu mai puteau trăi una fără cealaltă…
În plus, ajunseseră să descopere împreună atâtea şi atâtea bucurii ascunse în faptele bune şi în
toate îndatoririle de fiecare zi, încât, într-o zi, când ajunse să se simtă foarte sigură pe ea şi pe
minunea din sufletul său, fetiţa îi zise viermişorului din gând, nedorind să-l întristeze şi mai
tare:

- Of, eşti un viermişor tare lunguieţ şi nătăfleţ!

13
 Ţesătorul

A fost odată un păianjen care se puse pe ţesut o pânză dintr-un fir ca de borangic - subţire,
subţire, cât să să te minunezi de aşa fineţe de lucrătură…
Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza ţesătorului - ce se osteni îndeajuns ca să poată
acum să-şi privească opera şi pe cei ce se minunau de ea…

În sinea sa, păianjenul ştia foarte bine că orice lucru perfect este sortit destrămării, fiindcă
ţesătorii ca el trebuiau să se depăşească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toţi, din asta trăia: din straiele fine la care râvneau toate
muştele cu rochii ca din pânză de sac, ici colo cu străluciri de prost gust…

Şi cum muştele nu se lasă prea mult aşteptate, când vine vorba de a proba asemenea veşmânt
străveziu, iată că sosi şi prima dintre ele, aflată în căutarea unei rochii de seară, pentru cel
dintâi ospăţ la care i se păru că a fost invitată:

- Bună ziua, domnule Păianjen.

V-aţi întrecut în măiestrie de data asta! zise ea, deşi nu-şi aducea aminte să-i mai fi intrat prin
atelier.

- Bună ziua, doamnă.

Recunosc, mi-a ieşit mai bine decât mă aşteptam…

- Aş putea proba? întrebă musca, în speranţa că o să fugă imediat, cu rochia pe trup.

- Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenţii rele…
Bucuros că cineva îi apreciază arta…

Dacă i-ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză-capcană…

Dar nu îi era foame; nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a ţese pentru
încântarea celor din jur.
Şi chiar şi musca asta hoaţă, care îşi tăinuia gândul, se număra printre făpturile ce-i răsplăteau,
fiecare în felul ei, efortul de a crea pânze tot mai delicate…

- Da, cred că o s-o cumpăr! se hotărî musca să-l înşele.

Însă, până să-i spună păianjenul că i-o dăruieşte, fiindcă el este atât de dornic să creeze o alta,
aceasta o şi sfâşie, în graba de a-şi lua, bine îmbrăcată, zborul…

14
 Creionul fermecat

A fost odată un băieţel care avea şi el un prieten bun, un creion.

Dar nu era un creion obişnuit, ci unul fermecat, din acela care nu se se toceşte niciodată…
Ba chiar ştie să scrie singur tot felul de poveşti pentru cine îl leagă cu aţă şi îl ţine atârnat la
gât, ca să nu-l piardă te miri pe unde...

Aşa făcu şi băieţelul nostru, descoperind câte stau în puterea micului său prieten cu trup de
lemn şi cu inimă de grafit:

- Am nevoie de tine, îi spuse copilul într-o zi, scoţându-l de la gât şi aşezându-l pe masă.

- Ce e, ce s-a întâmplat? sări creionul, cuprins de panică, pe o coală de hârtie.

- Uită-te la mine şi o să vezi cât sunt de supărat răspunse băiatul, care nu găsise nicio soluţie
pentru tristeţea ce-l măcina de o zi, două, trei, patru…

- Se rezolvă, îţi scrie creionul o poveste şi o să uiţi de tot…

Şi îi scrise.

Apoi îi mai scrise una, fiindcă băieţelul fu într-o zi mult prea fericit…

Altă dată, când se lovi în genunchi, neputându-şi pansa rănile cu altceva decât cu un basm…

Şi tot aşa, la bine şi la greu, la urât şi la frumos, până într-o zi, când îi spuse:

- Prietene, te-am învăţat tot ce am ştiut…

Nu există literă pe care să nu o stăpâneşti, cuvânt pe care să nu-l înţelegi, taină pe care să nu o
cunoşti… De acum va trebui să părăsesc…
Şi se duse de-a rostogolul, undeva pe sub pat, prefăcându-se dispărut pentru totdeauna…

Atunci, băieţelul se trezi nevoit să născocească prima sa poveste; numai şi numai ca să-şi
aline dorul de creionul său fermecat

15
 Pasărea – Dor

A fost odată o pasăre al cărei nume nu îl cunoştea nimeni…

Poate că cel dintâi om, Adam, uitase să îi dea şi ei unul, cum le dăduse celorlalte păsări ce îi
trecură prin faţa ochilor, în zborul lor fericit pe deasupra Grădinii Raiului…
Dar de ce şi unde să fi stat ea ascunsă, asta nimeni nu poate să ştie…

După nişte mii de ani de când şi-a instalat omul, în cârcoteli şi vaiete, cortul pe pământ, se
arătă şi pasărea cerului, cea necunoscută.
La început într-o plutire uşoară, apoi în scurte popasuri pe crengile celor mai bătrâni şi mai
singuratici copaci…

Cine apuca de o vedea se mira foarte de aşa înfăţişare de pasăre.

Şi parcă s-ar fi cuvenit să aibă şi un cântec pe măsura frumuseţii penelor ei…
Dar păsărea era mută… Doar cântecele păsărilor vestite pentru dulceaţa graiului o mai
bucurau în singurătatea şederii ei, preţ de câteva clipe, cât să-şi refacă puterile şi să-şi
continue zborul…

Într-o zi fu zărită mângâind cu o aripă frunzele din vârful unui stejar…

Vânătorul, care se mândrea că împuşcase la viaţa lui câte un exemplar din fiecare specie rară,
de data aceasta lăsă puşca jos…
Şi, gură-cască, se aşeză colo sub stejar, cu ochii la zburătoarea ce coborî un ram, şi încă unul,
până i se lăsă pe umăr…

- Hei, pasăre misterioasă, zise omul cu tremur de uimire în glas, ce-ai găsit tu la un păcătos de
vânător ca mine?

Dar pasărea nu scoase nici măcar un ciripit…

Doar privirea ei parcă spunea ceva…
Dar cine s-o înţeleagă?

- Să ştii că ţi-aş da un nume, nimeri el, dar tare mi-e teamă să nu supăr vreo rudă de-a
dumitale… râse vânătorul de propria-i neştiinţă…

Pasărea dădu o dată din aripi de parcă ar fi încuviinţat fericită…

- Ei, atunci ajută-mă, dacă vrei să te alint! zise omul, cuprins de un sentiment nou pentru
făptura ce i se lăsă pe genunchi, căutând spre el cu doi sori umezi în loc de ochi…

Dintr-un fâlfâit de aripi fu din nou pe deasupra lui, rotindu-se cu bucurie…

Ca să coboare iarăşi, într-o adiere plina de gingăşie şi de blândeţe… în aşteptarea, parcă, a
unui nume...

- Ştiu eu ce să zic, numai Dumnezeu te-ar putea boteza pe tine, că eu nu mă pricep să te

cuprind într-un biet cuvânt…
Dar, minune!
În momentul acela pasărea se desprinse de pământ, atingând cerul...
Care se umpluse de stele…
Una mai frumoasă ca alta, cu aripi din raze de lumină, bătând pe loc, în timp ce pasărea din
sufletul lui zbura, zbura către casă…

16
 O lume frumoasă

Au fost odată nişte oameni foarte foarte harnici..

Ei umblau toată ziua de colo colo, să facă lumea şi mai frumoasă.
Mai măturau o străduţă, mai plantau un pomişor, mai îngrijeau de o floare care se aplecase
prea tare şi nu putea să se mai ridice şi tot aşa...
Pe unde treceau aceşti oameni totul strălucea, aşa de harnici erau.

Numai că într-o zi s-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit de tristeţe.

Toţi ceilalţi veneau lânga patul lui şi îl priveau.
Apoi dădeau puţin din cap şi începeau: unul îi aşeza cearceaful care atârna pe marginea
patului, altul deschidea fereastra şi avea grijă ca perdeluţa să nu stea strâmb, unul scutura faţa
de masă de firimituri, apoi o aşeza, bine întinsă la loc, altul îi spăla cana şi punea în ea apă
proaspătă.
Ce mai, erau nişte oameni harnici, aşa cum fusese şi prietenul lor până să se îmbolnăvească.
De aceea nici nu prea ştiau cum să-l ajute.

Într-o zi, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă, unul dintre oameni harnici îşi luă copilul cu
el şi se duseră la omul bolnav.
Acolo, tatăl copilulului îşi începu treaba: scutură o pătură, aerisi camera, şterse fereastra care
nu mai fusese ştearsă de o zi întreagă, puse câteva flori într-o vază, aşeză CD-urile cu muzică
la locul lor, până când nu mai ştiu ce să facă şi se întoarse cu faţa către omul bolnav de
tristeţe, care acum râdea cu gura până la urechi.
Fiul său tocmai îi spunea o poveste.

Omului din pat îi plăcu aşa de tare, încât îl rugă să i-o mai spună odată.
Era o poveste pe care oamenii mari şi foarte obosiţi de hărnicie o citeau seara la culcare
copiilor lor.
Şi în care se spunea că degeaba munceşti toată ziua să faci lumea frumoasă, dacă tu nu ai cu
cine să râzi şi să te bucuri împreună de frumuseţea ei.

17
 Pasărea cenuşie

A fost odată un copil care visa să ajungă pe o stea şi să-şi facă acolo o căsuţă de turtă dulce.
Visa visul acesta în fiecare zi. Şi el i se părea tot mai frumos.
Ca să nu fie singur când visează, şi-a plantat în grădină o tufă de liliac.
De ea se îngrijea toată ziua şi tot cu ea stătea noaptea de vorbă, la lumina razelor Lunii.

Ce era ciudat e că Luna îl înţelegea foarte bine pe copil.

Aşa de bine, că, atunci când tufa de liliac rămânea fără florile mov şi parfumate, venea ea şi
mângâia micile încheieturi amorţite ale tulpinii, prin care se vedea cum viaţa se scurge către o
nouă-nflorire.
La fel, copilul creştea şi el, odată cu visul la căsuţa de turtă dulce pe care avea s-o
construiască pe o stea, nu oriunde, ci chiar în mijlocul universului.

Numai că anii trecură, copilul deveni un om mare, cu multe probleme, iar liliacului
încheieturile îi deveniră noduroase şi mugurii întârziau să i se mai deschidă.
Planul lor parcă nu mai era nici el atât de minunat şi de uşor de îndeplinit cum li se părea
odinioară. Deşi turtă dulce aveau destulă.

Însă, într-o zi, când omul şi tufa uscată de liliac stăteau de vorbă, ca în vremurile lor bune şi
pline de speranţă, se treziră că o pasăre mică şi cenuşie se lasă între ei, pe o crenguţă, care nici
nu se îndoi.
- Cine sunteţi voi? întrebă pasărea.
- Suntem un om şi o tufă de liliac, e chiar aşa de greu să-ţi dai seama?
- Dar tu de ce semeni cu un copil care visează?
Şi tu de ce parcă ai flori, deşi nu ai? întrebă pasărea, care, cu ochii ei mici şi rotunzi, părea să
vadă altceva decât vedeau ceilalţi.

Omul şi tufa de liliac tăcură din gură, tremurând de frig şi de emoţie: cineva îi suprinsese
visând - şi toată lumea ştie că, atunci când eşti surprins visând, de către cineva care îţi mai şi
înţelege visul, acesta se îndeplineşte imediat.

În următoarea zi, omul şi tufa de liliac se treziră fericiţi.

De la pasărea cenuşie, căreia cu bucurie, şi deja sătui, i-au dăruit toată turta dulce, aflaseră că
noua lor planetă, pe care nici nu ştiau cum au ajuns atât de repede, are un nume foarte frumos:
Terra.
Şi că multe stele ar fi vrut să poată ocupa locul ei unic, din mijlocul universului.
Dar Luna, care ocroteşte cele mai frumoase si mai cuminţi vise ale oamenilor, niciodată nu le-
a lăsat.

18
 Piticul

A fost odată, într-o poveste, un pitic.

El însuşi era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, când aceştia îl căutau şi îi
ziceau, trăgându-l de hăinuţele peticite:

- Piticule, hai sa ne mai istoriseşti ceva, că ne înnebunim după poveştile tale.

Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o comoară în
pământul de sub picioare, piticul lăsa atunci treaba şi se punea pe zis câte şi mai câte - toate
trăite de el de când îi fu dat să nimerească în această poveste…

- Dragii piticului, îşi începea el mereu basmele fermecate… şi nu se lăsa până nu termina tot
cu “dragii piticului”… fiindcă tare îi mai avea la inimă pe copii.
Iar aceştia ziceau mereu că îl iubesc şi îl aplaudau şi îi mângâiau barba plină de câlţi.

Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o poveste.
Sau în care să nu îşi aducă aminte că, “uite, păţania asta veselă nu le-am zis-o încă”…
promiţându-şi că a doua zi, negreşit, o vor afla.

Numai că într-o “a doua zi”, tocmai când avea pe limbă o poveste nemaiauzită şi plină de haz,
nici un copil nu îi mai bătu la uşă.
Aşa se făcu în ziua aceea: să rămână pustie căsuţa lui, şi vreascurile să se stingă în sobă, şi
piticul să se întrebe: a greşit cu ceva?

Oare le-a spus prea multe poveşti şi i-a plictisit?

Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?

Şi nu l-au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă şi să bată din palme?

O, câte gânduri nu şi-a făcut bietul, trezindu-se singur...

Cele mai multe dintre ele deveniră, însă, nişte poveşti atât de frumoase şi de triste, încât,
ascultându-le, unii copii au învăţat ce înseamnă să plângă…
Iar piticul s-a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puţin şi din adâncul inimii
lor…

19
 Solzişorul de aur

A fost odată o frunză care a căzut în apă.

Când mai repede, când mai încet, apa o ducea la vale, spre un loc încă necunoscut.
De pe margine, oamenii o vedeau cum se lasă purtată, fără să zică nimic.
Unii îi spuneau:
- Biata de tine, dacă ai fi fost un fruct, ai fi avut o soartă mai bună.
Alţii îşi exprimau şi ei regretul:
- Dacă ai fost floare, ce frumos te-ai fi oglindit în această apă.
- Păcat de tine, adăugau ultimii, păcat de tine că nu eşti o piatră – sigur te-ai fi oprit undeva,
lângă o stâncă, şi ai fi scăpat de acest râu care te tot duce la vale.
Dar frunza nu le răspundea, deşi ochii ei verzi erau plini de lacrimi.

Când râul mai avea puţin şi urma să se verse într-un lac, pe sub frunză trecu un peştişor cu toţi
solzii de aur.
- Uite, spuse el, dacă vrei, te pot ajuta să scapi de ceea ce te aşteaptă…
- Dar eu nu vreau să scap de ceea ce mă aşteaptă, răspunse frunza, făcându-şi puţin curaj.
Peştişorul zâmbi şi îi dărui un solzişor, cu care, dacă avea să se răzgândească, putea să se
trezească din nou în copacul în care trăise trei anotimpuri frumoase.
Numai că frunza era hotărâtă să nu-l irosească.

Ea era mulţumită să ştie că nu este nici fruct, nici floare, nici piatră, ci doar o frunză.
Şi se socotea foarte norocoasă că sfârşitul o va găsi plutind, cu solzişorul la piept...

20
 Spune, omule

Un om mergea pe drumul său.

Şi mergea abătut, cu gândul că aşa i-a dat lui Domnul, să meargă întruna şi odihnă inimii să
nu afle nicăieri…

Într-o zi, pe când îl apăsau gândurile, de parcă, deşi fericit, ducea cu sine o povară grea, aude
un glas al nimănui:

- Spune, omule, M-ai văzut tu pe Mine, vreodată în viaţa ta?

- Păi, cum, Doamne, tocmai Tu, Care le ştii pe toate, mă întrebi asta?

- Te întreb, omule.

- Atunci află, Doamne, că Te-am văzut.

Eram mic şi mama îmi spunea poveşti despre Tine, şi eu ştiam că sunt adevărate, pentru că ea
nu mă minţea niciodată.

- Da, omule şi copilule, Eu eram. Şi nu ai fost curios să ştii cum arăt?

- Ba, da.
Multă vreme după aceea, m-am rugat în faţa icoanelor Tale, şi ale Măicuţei Tale, şi ale
sfinţilor care îţi semănau, cu toţii, atât de bine…

- M-ai văzut şi în icoane…

Şi unde zici că ţi-am mai apărut?

- Apoi mi-ai apărut, Doamne, în seninul Cerului.

Pe când ascultam glasul păsărilor. Şi frunzele foşnind în răsuflarea vântului.
Şi stelele care, noapte de noapte, ardeau de dragoste pe bolta Ta infinită…
În acestea şi în multe altele, care mi-au grăit, în minunate feluri, doar despre Tine…

- Bună vedere ai! zise Domnul, adăugând:

Şi te-ai oprit la păsări, la frunze, la vânt, la stele?

- Nu, Doamne, cum aş fi putut?

Nu Te-ai făcut Tu Om?
Nu Te-ai întrupat Tu, ca să Te vedem şi să Te cunoaştem cu adevărat?

Dumnezeu păstră o clipă de tăcere…

- Cu bucurie ţi-am descoperit Chipul în fiecare dintre prietenii, ba chiar şi în cei ce se dădeau
drept duşmanii mei…
Şi am zărit Frumuseţea Ta, ca o taină - ca o cunună a desăvârşirii, la care fiecare suflet ar
putea ajungă, dacă ar voi…

- Şi te-ai oprit aici, unde ai crezut că Mă vezi cel mai bine?

Nu cumva ţi-am scăpat în altă parte?

21
- Poate mi-ai scăpat, Doamne, atunci când am început să iubesc din tot sufletul fiinţele pe care
mi le-ai scos anume în cale.
Atât de mult le-am iubit, încât uneori uitam să Te mai privesc…
Totuşi, nu ai plecat niciodată din inima mea…

- Şi nici nu voi pleca, omule…

Dar, spune, ajunge aceasta oare ca să Mă vezi cu adevărat?

- Nu ajunge, Doamne.
De aceea sunt tot timpul pe drum…

22