CAPITOLUL 3.

ESENŢA DREPTULUI
§1. Conceptul dreptului
Cuvîntul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere înseamnă drept —
orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul drept este
folosit în mai multe sensuri şi anume;
a) dreptul - o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de activitate socială,
domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul - un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în caz de necesitate, de
către stat;
c) dreptul - posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o alta persoană;
d) dreptul - ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa juridică a societăţii, luată
în complexitatea ei;
e) dreptul - sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter, incluzînd
în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu
caracter juridic;
f) dreptul - arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul "drept" mai este folosit şi în calitate de adjectiv,
pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om „drept, acţiune dreaptă, pedeapsă
dreaptă etc.).
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept obiectiv (pozitiv)
şi drept subiectiv. între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în faptul că
drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul
obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice
ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar definiţia precisă a
noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. "Şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii
dreptului", spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu încape nici o îndoială că aceste cuvinte şi-au
păstrat actualitatea pînă în prezent.
Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale gînditorilor din
diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii expuse pe parcursul mai multor ani,
putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc următoarele elemente:
- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a indiferenţa dreptul de alte
fenomene sociale;
- enumerarea elementelor dreptului;
- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;

21
 - regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de către stat;
- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale, obligatorii;
- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina comportarea membrilor
societăţii.
Din cele expuse, reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită
generală şi obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie
organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang de legi,
voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă socială.
O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de anumite probleme.
Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul "voinţei guvernaţilor" nu
trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa membrilor societăţii, adică a populaţiei.
Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să nu-şi lase amprentele
asupra conţinutului dreptului, în acelaşi timp, însă, ar fi o greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca
un element al suprastructurii sociale, element care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii.
Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi influenţează direct
asupra realităţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare1.
În acest context se evidenţiază necesitatea analizei încă a unor definiţii:
Profesorul Dan Ciobanu remarcă că, dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate,
care au fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima instanţă,
prin forţa de constrîngere a statului.
Doctrinarul Anita Nachitz spune că, dreptul este „... un complex de reguli de conduită, avînd
menirea sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să
reglementeze, într-un anumit scop conduita-previzibilă a oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei
(căci altfel regula n-ar avea sens)".
Juristul H.Berman evidenţiază că, Dreptul este unul din cele mai profunde concerne ale
civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele
principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii, împotriva amestecului arbitrar în
interesele individuale.
Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice,
generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce
reglementează cele mai importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a
căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă

1
B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier,
1997
22
a statului.

§2. Funcţiile dreptului

Termenul funcţie vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin "muncă", "deprindere",
"îndeplinire". La acest termen în ultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a
caracteriza vreun fenomen social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv
activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţiei
fenomenului. Problema funcţiilor dreptului este o problemă relativ nouă cercetată în doctrina juridică,
deoarece ani în şir problemei în cauză nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că
dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi statului.
O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil
legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ceri caracteristic statului în mod automat poate fi
atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături.
Din aceste considerente în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie este utilizat în
cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop se află o serie de
funcţii. In literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic,
la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului),
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului2.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi multilateral al
dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin faptul că dreptul,
prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul
autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii îşi găsesc
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 80
23
expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea legală etc.;
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al colectivităţii, el asigură buna
funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important instrument de realizare a
conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care societatea şi le propune. Reglementînd cu
ajutorul normelor juridice cele mai importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc
expresie scopurile pe care societatea şi le propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se
confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de
conduita tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare
a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură
acest compartiment prescris se realizează în practică. E foarte important ca normativitatea juridică să
fie completată cu normativitatea socială.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre
viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine
schimbările ce au loc în societate. Generalizînd normele juridice în vigoare putem face concluzii
pentru a aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul
relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem
culege o informaţie amplă despre societatea respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric necesar
activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin
intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi
culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte
normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în
cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de
a educa şi reeduca persoanele.

24
 CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor. Pentru a studia
evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării dreptului privat,
inclusiv şi a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul privat în drept civil şi
drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat Codul civil francez). S-a creat o situaţie
cînd raporturile juridice patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi
diferite. În asemenea situaţie se spune apariţia aşa numitului "dualismul dreptului privat" 3 .
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre persoanele private (fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care reglementează raporturile
juridice dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, ce apar ca rezultat al activităţii
comerciale (de antreprenoriat, economice).
Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a dreptului comercial,
iar istoria dreptului comercial ne interesează mai mult decît istoria dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1. perioada veche;
2. perioada evului mediu;
3. perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a omenirii în societate s-
au produs anumite schimbări, care au condus la cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul
pozitiv al acestor diviziuni l-au constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor
surplusuri de producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau
colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfăcînd, astfel, mai multe
necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi utilizată pînă
în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au fost stabilite
încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de

3
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 1997
25
"Codul lui Hammurapi" (Hammurapi - rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749
î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea
reglementări detaliate a contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse
indică că în legătură cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n.
grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în urma
extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării Negre, necesitatea
schimbului comercial între acestea. Aceste reguli priveau operaţiunile financiare, asigurarea,
comerţul maritim etc.
In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale. Distincţia
între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează distincţia dintre dreptul civil şi dreptul
comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s-a format ca
urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a
vieţii comerciale, fără precedent. Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile
activităţii comerciale din dreptul roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi
(actio institoria şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea
armatorului etc.
2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în perioada evului
mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas). Universitas erau organizaţii colective
formate de comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o
corporaţie. Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii emiteau
norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la soluţionarea litigiilor apărute
între membrii corporaţiei. De astfel, aceste norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate
la rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile
consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor ( jus mercatorum).
Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute. Sînt
cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna
(1509) etc. Normele statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi.
Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte state, fiind
acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale obiceiurilor negustoreşti,
îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de monumente sînt culegerea "Consulat de la
Mer" utilizată de comercianţi în Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles
d'Oleran" utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi.
In nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O culegere
întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la
26
provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi
a dreptului canonic.
3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de dezvoltare a dreptului
comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea perioadă a
lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV ( Louis XIV),
care a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind
comerţul terestru , iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim . Prin
aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau
supuşi toţi cei care se ocupau cu comerţul.
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez din 1807, pus
în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial au fost incluse şi unele instituţii juridice
din Codul civil francez (adoptat în anul 1804). Cu adoptarea Codului comercial a şi fost
recunoscută dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un
şir de state: România, Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă începînd cu
anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian, completat cu noile
realizări din doctrina germană, belgiană, franceză.
În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a funcţionat pînă în
1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod comercial. Codul comercial
german, spre deosebire de cel francez, are la bază sistemul subiectiv de determinare a
obiectului dreptului comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comercial constituie
un drept profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de
activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice ale relaţiilor
economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale Imperiului Rus. După 1
decembrie 1918 Codul comercial român din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin
Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim comunist, a
funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la 27 august 1991 în
Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative, care au menirea să reinstaureze
relaţiile economiei de piaţă.
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului
Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei, reflectă nivelul
dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă natură a societăţii, transformările
27
ce se produc în viaţa economică şi socială duc la transformări respective ale sistemului de
drept.
După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a dreptului civil,
tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul afacerilor şi dreptul
comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt
sinonime absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al afacerilor" este o simplă adaptare a
terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor termeni mai atrăgători. În
conformitate cu alte păreri dreptul afacerilor este tratat ca o ramură independentă şi integră
de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decît
dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie), de
drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (pro tecţia consumatorilor), întrucît problemele
care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de abordare şi anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează activitatea
întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt compartimentate în
sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între prinzător, creînd
condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu succes a unei afaceri, de a apăra
atît drepturile particulare ale întreprinzătorilor, precum şi interesele publice ale statului şi a
societăţii în întregime.
Deci, folosirea terminologiei diferită este determinată de condiţiile de dez voltare şi
tradiţiile istorice al unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se evidenţiază
multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor post-sovietice.
În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica Moldova, putem evidenţia două
perioade 4 :
1. de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil adoptat la 6 iunie 2002 .
Potrivit Codului civil al RSSM din 1964, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate mijloace de
producţie, iar averea personală nu putea fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca de exemplu
cităm art.102 alin.4 din codul menţionat care stipula: ”…bunurile proprietate personală a
cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea de venituri neprovenite din muncă” ,
adică venitul obţinu8t din utilizarea eficientă a bunurilor personale (ex. chiria, arenda etc.) se
4
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, p.11
28
califica de autorităţi ca venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată
infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur de legea penală.
La 22 ianuarie 1991 prin Legea nr.459, Organul legislativ al RSSM a restabilit
proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să deţină în proprietate ”…loturi de pămînt…,
mijloace de producţie pentru înfăptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile
obţinute, precum şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie” . Această reabilitare
a proprietăţii private, a dus la descătuşarea iniţiativei private. Astfel, legiuitorul, prelungind
logic liberalizarea economiei, a adoptat la 3 ianuarie 1992 Legea nr. 845 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, prin care a legalizat activitatea de întreprinzător şi a permis
constituirea de persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Prezenta lege a servit ca un
fundament pentru trecerea de la economia planificată la economie de piaţă şi ca bază
dreptului afacerilor, deoarece a dat definiţie de activităţi de întreprinzător, a stabilit
subiectele cu drept de a desfăşura o astfel de activitate (întreprinzătorii), a reglementat modul
de constituire, reorganizare şi lichidare a acestor subiecte.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în esenţă un mic cod
comercial, a apărut în sistemul de drept al statului ca o lege de sine stătătoare, avînd în
conţinutul său dispoziţii generale dezvoltate mai apoi şi în alte acte legislative, şi anume în
legile cu privire: la societăţile pe acţiuni, la cooperaţie, la investiţiile străine, la
întreprinderea de stat, la faliment, la patenta de întreprinzător etc. Toate aceste norme
juridice privite în ansamblu, formau o nouă ramură de drept în Republica Moldova sub
denumirea de dreptul afacerilor.
2. din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al RM – prezent. Din start, membrii
comisiei de elaborare a Codului civil al RM şi-au pus problema reglementării distinctive,
într-o lege separată, a relaţiilor dintre persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător
sau în prevederi încorporate Codul civil. Majoritatea membrilor comisiei s-au pronunţat
pentru o reglementare unitară, argumentînd că elaborarea unui Cod comercial separat de
Codul civil ţine de trecut. Parlamentul a susţinut ideile comisiei de lucru, păstrînd structura
propusă.
Codul civil al RM, reglementează relaţiile aferente activităţii de întreprinzător, precum
şi statutul juridic al persoanelor care îşi propune să desfăşoare activitatea de întreprinzător.
Faptul aceste rezidă din prevederile art.2 alin.4 Cod civil, potrivit căruia legislaţia civilă
reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice … cele care practică, precum şi
cele care nu practică activitatea de întreprinzător. Această relatare, însă, nu privează
evoluţia dreptului afacerilor într-o ramură distinctă de drept, deoarece în activitatea de
întreprinzător există o mulţime de probleme şi nuanţe specifice care solicită reglementarea
29
juridică deosebită, de aceea normele referitoare la această activitate sînt incluse nu numai în
codul civil, dar şi în alte legi speciale, complementare, ceea ce şi s-a întîmplat după
adoptarea Codului civil al RM (au fost adoptate: Legea cu privire la societăţile cu răspundere
limitată nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi
a întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din 19.10.2007 etc.).
După cum am observat, în baza celor relatate, că trecerea Republicii Moldova, de la o
economie centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfă şurarea
activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juri dică a raporturilor sociale
din cadrul acestei activităţi adecvată noilor condiţii. Reformele sociale şi economice iniţiate
şi promovate pe parcursul ultimilor ani, în aceste state, dau rezultate, atît pozitive cît şi
negative, diferite.
De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea agenţilor
economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului afacerilor, reflectînd specificul
dreptului naţional al ţărilor post-sovietice, într-o anumită măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde ansamblul de
norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale,
modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi
ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de
intervenţie a organelor administraţiei publice.
Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate, dreptul afacerilor este
privit ca drept interdisciplinar.
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor
Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul reglementării
juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul reglementării juridice reprezintă un grup
de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate,
raporturi reglementate de normele juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice reglementate de
normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport dintre doi oameni care
tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale sau materiale .
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc sau mai
multor persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod drepturile şi
obligaţiile. Dicţionarul limbii române tratează noţiunea de "afacere" ca "o îndeletnicire, o
activitate comercială, industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat
(1); o acţiune din care rezultă un profit (2) o tranzacţie economică, avînd o finalitate

30
financiară extrem de bine definită - profitul (3)" 5 .
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care are spirit
inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc, responsabilitate - om
de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător, este orice activitate
economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contrac tului (acordului) de muncă,
desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea
venitului, sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit.
Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în procesul activităţii
economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul
dreptului afacerilor. în majoritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în
cadrul activităţii economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale dreptului
civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate (raporturi pe
orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate
economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de activitate umană ce
se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare
eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie, activităţi
comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de
consultanţă, de intermediere etc. Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii
distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată de către
persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept privat şi de drept public. Pentru ca
persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător ele trebuie să aibă
calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică trebuie să se organizeze, în
conformitate cu legislaţia, într-un anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa în baza
patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate comercială, o
cooperativă etc.
In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot activa ca
întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comer ciale etc., ca instituţii bancare,
fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile
pe care trebuie să le întreprindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea organizării şi
5
Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.
31
dobîndirii calităţii de agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi sînt
prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de întreprinzător
(raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme juridice ce se conţin în acte
normative interne - acte de constituire (contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia
de constituire, statut), regulamente de acti vitate, hotărîri ale organelor de conducere
competente, contracte individuale de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în legătură cu
desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de complicat şi sînt determinate
de complexitatea aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social,
creditarea, licenţierea, angajarea personalului, marketingul şi promovarea produselor pe
piaţă, impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul nor melor juridice care
reglementează aceste relaţii este destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de înrîurire a
dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale, consfinţite prin lege. De regulă, fiecare
ramură le drept presupune existenţa unor metode specifice de reglementare a
comportamentului subiecţilor de drept. La determinarea metodei de reglementare juridică a
relaţiilor sociale se cere a lua în considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic, repartizarea drepturilor şi
obligaţiilor titre subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea mai multor
procedee de înrîurire asupra comportamentului participanţilor, specifice activităţii de
întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a drepturilor şi
obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de către întreprinzător, în alte cazuri - actul
emis în limitele competenţei de autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei), în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile
reies direct din conţinutul legii (obligativitatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive (nici nu obligă, nici
nu interzic o acţiune), pot avea caracter de recomandare, pot avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii de egalitate
(raporturi pe orizontală) între întreprinzători, între prinzător şi furnizori sau consumatori ori
32
pe poziţie de subordonare (raporturi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia prevede diferite
metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea obligaţiunilor antreprenorii,
persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate, după
caz, penal, administrativ, material, disciplinar. Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt
aplicabile mai multe metode (regimuri juridice) de reglementare juridică: metoda
dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda
acordului liber); metoda recomandărilor etc.

§4. Principiile dreptului afacerilor

Cuvîntul "principiu" provine din latinescul "principium" şi înseamnă început, obîrşie, element
fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim
pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context principiile au o semnificaţie practică şi normativă, indicînd ce trebuie să
facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. în acest sens principiile practico-
normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît şi o
modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare 6.
Principiile de drept sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice7.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se degajă, ca urmare a
raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principal, din Constituţie... şi care se găsesc şi
va trebui să se găsească în întregul... sistem de drept8...
Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. în acelaşi timp însă anumite principii
pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc reflectare în
întreaga legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie
sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care sînt caracteristice
6
Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, pag. 186
7
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 67
8
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 114
33
şi ramurii dreptului afacerilor:
a) principii generale;
b) principii interramurale;
c) principii ramurale.
Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele constituind în acelaşi timp
trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi constituţionale, deoarece sînt reglementate, de
regulă, în Constituţie.
Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi dreptului afacerilor, pot
fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii , în conformitate cu care întreprinzător poate fi orice
cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid; persoanele juridice străine sînt
asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova; persoanele
juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de
întreprinzător, în raporturile juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe poziţie de egalitate
etc.;
- principiul responsabilităţii , în conformitate cu care întreprinzător individual sau fondator
al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică care are capacitatea deplină de
exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi persoana juridică care este
înregistrată în conformitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate
răspunde pentru obligaţiile asumate.
Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi juridice faţă de
valorile şi normele sociale, determinînd un anumit comportament al acestora faţă de alţi
agenţi economici, faţă de consumatori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns
legată de libertate. Persoana este liberă să aleagă - să respecte norma socială ce-i
reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme persoana poartă
răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii . Traducerea acestui principiu în viaţă constituie fundamentul
existenţei statului de drept. Prin legalitate se înţelege res pectarea strictă a normelor de drept
atît de către cei care le adoptă, precum şi de cei care le pun în executare, cît şi de toţi
membrii societăţii. Prin urmare activitatea de întreprinzător trebuie exercitată în strictă
conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor
normelor juridice de către agenţii economici, de către autorităţile admi nistraţiei publice
centrale şi locale împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor
economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept. Principiile
34
interramurale, caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri.
Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contractante pot încheia în
mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor.
Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele
unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie
reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia
cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie
asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege, precum şi
contracte care conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).
Acest principiu este o premisă necesară a economiei de piaţă şi a dezvoltării concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor juridice şi
protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Repu blica Moldova legislaţia nu poate
să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru unele sau altele forme de proprietate a
subiectelor antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în
proprietatea statală, municipală sau personală, deoarece "statul ocroteşte proprietatea publică
şi privată şi garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar",
dar numai în concordanţă cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de dezvoltare
a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor. Nimeni nu are dreptul să retragă în mod
forţat bunurile proprietarului, decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară
proprietarului să-şi asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi
menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic;
consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa privată a
persoanelor fizice etc.
Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind înscrise în coduri şi
în alte legi.
Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător , principiu ce şi-a găsit exprimarea în
prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure liber tatea comerţului şi activităţii de
întreprinzător" 9 . Principiul dat este dezvoltat în Codul civil, precum şi în alte acte legislative.
El înseamnă dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă a
activităţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu
9
Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
35
folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drep turilor patrimoniale de la alte
persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul
obţinut de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului . În orişice stat
activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele
unei asemenea reglementări, care sînt determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării
sociale şi economice, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul
asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea
activităţii agenţilor economici în condiţiile de exer citare a liberei iniţiative, determinînd în
acest mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul care
poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici etc.
în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici în unele
domenii (viticultură, construcţii, industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.)
sau în anumite zone, alocă subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în
vederea obţinerii şi asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor şi
intereselor publice a statului şi societăţii.
În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti
impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a proteja
interesele consumatorilor, etc. - principiul concurenţei loiale. Respectarea principiului dat
este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de
întreprinzător.
Privit la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu suspendat, ele nu
există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din ramurile de drept. Fiecare ramură de drept,
luînd drept bază principiile generale, îşi formulează principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil
- principiul reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal - principiul legalităţii incriminării, în
dreptul procesual - principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul familial - principiul ocrotirii
mamei şi a copilului etc.
Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamentale, diriguitoare determinate
de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem de drept, reprezentînd o modalitate de
coordonare a normelor de drept al afacerilor.

36