BILET 14:

1. Faringele
2. Scoarta emisferului cerebral
3. Muschii globului ocuar (3, 4, 5)

1. Faringele

Este un organ muscular unde se încrucişează calea respiratorie (de la fosele nazale la laringe) şi calea digestivă (de
la gură la esofag); de aici numele de răspântie faringiană. Faringele prezintă acea porţiune a tubului digestiv, care
joacă rolul unui segment de legătură dintre cavitatea nazală şi bucală cu esofagul pe de o parte şi cu laringele – pe
de altă parte. Spaţiul din interiorul faringelui constituie cavitatea faringelui, cavitas pharyngis. Faringele este situat
în spatele cavităţilor nazală şi bucală şi a laringelui, înaintea porţiunii bazilare a occipitalului şi primelor şase
vertebre cervicale. Faringele se fixează cu partea lărgită (bolta) de baza craniului, iar partea inferioară, îngustă, la
nivelul vertebrei VI cervicale, trece în esofag. Faringele se împarte în trei secţii - partea nazală a faringelui, sau
nazofaringele, partea bucală, sau orofaringele şi partea laringiană a faringelui, sau laringofaringele.
Nazofaringele (pars nasalis pharyngis) sau epifaringele se întinde între baza craniului, care participă la
formarea peretelui său superior - bolta faringelui (fornix pharyngis) şi vălul palatin. Comunică inferior cu pars
oralis pharyngis, iar anterior cu fosele nazale, prin intermediul celor două choane; de cavitatea bucală îl desparte
palatul moale, care în timpul respiraţiei se lipeşte strâns de rădăcina limbii, iar în timpul înghiţirii, dimpotrivă,
separă nazofaringele de celelalte porţiuni ale faringelui. Pe pereţii laterali se află câte un orificiu infundibuloform –
orificiul faringian al tubei (ostium pharyngeum tubae auditivae), prin care comunică cu cavitatea urechii mijlocii,
constituind o cale prin care infecţiile faringelui se pot propaga la urechea medie. La graniţa dintre peretele superior
şi cel posterior al faringelui pe linia medie se află o aglomerare de ţesut limfoid, tonsila pharyngea. Hipertrofia
acestei amigdale dă naştere vegetaţiilor adenoide. Mucoasa din jurul orificiului tubar, prezintă o masă limfoidă,
care constituie amigdala tubară a lui Gerlach (tonsila tubaria). Astfel la intrarea în faringe se află un inel compus
din formaţiuni limfoide: tonsilele palatine, faringiană, tubare şi linguală (inelul limfo-epitelial a lui Waldeyer).
Anterior tonsilei faringiene se pot găsi uneori aglomerări celulare epiteliale, rămăşiţe ale ductului hipofizar
primitiv din care s-a dezvoltat adenohipofiza (punga lui Rathke); ele reprezintă hipofiza faringiană.
La nivelul bolţii faringiene, corpul sfenoidului şi procesul bazilar sunt acoperite de un periost gros, în care pot
să apară fibroame naso-faringiene.
- Orofaringele sau mezofaringele (pars oralis pharyngis) este limitat în sus de vălul palatin şi inferior de un
plan ce trece prin corpul osului hioid. La acest nivel faringele comunică anterior larg cu cavitatea bucală prin
istmul buco-faringian (isthmus faucium). Orofaringele după funcţie este mixt, deoarece în această regiune are loc
întretăierea căilor digestive şi respiratoare. Această încrucişare reprezintă rezultatul dezvoltării organelor
respiratoare din peretele intestinului primitiv.
Între stâlpii anteriori şi posteriori peretele lateral este ocupat de fosa amigdaliană, în care se găseşte tonsila
palatină. Tonsila palatină (amigdala palatină) este formată de grămezi de foliculi limfatici, plasaţi pe peretele
faringian în loja tonsilară. Faţa medială este plană sau convexă, acoperită de mucoasa faringiană netedă, prezentând
orificii (18-20) corespunzătoare criptelor amigdaliene.
Din cauza strânsei relaţii între amigdala (tonsila) faringiană, pe de o parte şi choane şi orificiile tubelor auditive
pe de alta, inflamaţia acestei amigdale (adenoidită), poate duce la obstrucţia tubelor auditive şi la infectarea urechii
medii. O amigdală faringiană hipertrofiată poate împedica trecerea aerului din fosele nazale prin choane spre
nasofaringe, făcând necesară respiraţia orală. În cazurile cronice, apare la bolnav o expresie facială caracteristică,
denumită facies adenoid. Gura deschisă şi limba ieşită în afară conferă bolnavului o expresie specifică.
Tuba auditivă a lui Eustachio, care leagă nazofaringele cu cavitatea timpanică (urechea medie), egalează
presiunea aerului extern cu presiunea din cavitatea timpanului. Ea constituie totodată o cale de extindere a
infecţiilor nazale şi orale la urechea medie şi, în cazurile netratate, la antrul mastoidian şi celulele mastoide.
Infecţia de la amigdală se poate extinde la amigdala tubară (amigdalită tubară), provocând tumefacţia şi
închiderea tubului auditiv. Infecţia care se extinde la cavitatea timpanică provoacă otită medie (infecţia urechii
medii), ce poate duce la pierderea temporară sau permanentă a auzului.
În calitate de anomalii de dezvoltare ale orofaringelui pot exista sinusurile şi fistulele congenitale. Ele provin în
general din neobliterarea celei de a doua pungi faringiene şi/sau a şanţului branhial.
Sinusurile branhiale externe se deschid deseori spre exterior de-a lungul marginii anterioare a muşchiului
sternocleidomastoidian, de obicei la nivelul treimii inferioare a gâtului.
 Sinusuri branhiale interne care să se deschidă în orofaringe sunt foarte rare: de obicei ele sunt urmarea
neobliterării normale a celei de-a doua pungi faringiene. Ele se deschid în şanţul intraamigdalian şi trec în jos prin
gât pe o distanţă variabilă între arterele carotide externă şi internă.
O fistulă branhială, care se deschide în fosa intraamigdaliană şi pe partea laterală a gâtului, rezultă de obicei din
persistenţa rămăşiţelor celei de-a doua pungi faringiene şi ale celui de al doilea şanţ branhial. Fistula urcă de la
deschiderea sa cervicală prin ţesutul subcutanat, muşchiul pielos şi fascia profundă, pentru a intra în teaca
carotidiană.
- Laringo-faringele sau hipofaringele (pars laryngea pharyngis) prezintă etajul inferior al faringelui situat
înapoia laringelui până la intrarea în esofag. Atunci când nu are loc deglutiţia, pereţii anterior şi posterior al acestui
etaj contactează şi se depărtează numai în momentul trecerii bolului alimentar, deacea la laringoscopie acest etaj
devine explorabil numai la tracţiunea anterioară a laringelui. Anterior se găsesc epiglota, baza limbii, tonsila
linguală şi plicele glosoepiglotice cu valeculele, iar posterior, intrarea în laringe (aditus laryngis), elementele
anatomice aferente (incizura interaritenoidiană, cartilagele aritenoide, plicile ariepiglotice) şi recesurile piriforme
de o parte şi alta a laringelui, în peretele cărora mucoasa prezintă o plică dată de nervul laringeu superior (plica lui
Hyrtl), unica plică ridicată de un nerv în organismul uman. Peretele posterior corespunde corpurilor vertebrelor C 3-
C6.
Structura pereţilor faringelui. Faringele este căptuşit de o mucoasă (tunica mucosa) de tip epitelial
pavimentos, cu excepţia rinofaringelui, în care epiteliul este de tip prismatic ciliat (respirator), putând însă prezenta
insule cu epiteliu pavimentos. Are în structură atât glandele faringiene (glandulae pharyngeae), de tip mixt,
superficial, în zona rinofaringiană, de tip mucos, în zona oro- şi laringofaringeului, cât şi foliculi limfatici.
Sub mucoasă se găseşte un ţesut conjunctiv (tela submucosa pharyngis), care devine dens, rezistent, înfăţişând o
lamă fibroasă compactă, denumită aponevroza faringiană. Această lamă este mai puternic dezvoltată în partea
superioară a faringelui, la nivelul inserţiei sale craniene pe exobază, constituind un mijloc de susţinere a organului
şi luând numele de fascia pharyngobasilaris; reprezintă, la acest nivel, peretele faringian în exclusivitate, neavând
muşchii în constituţia sa.
Musculatura. Tunica musculară (tunica muscularis pharyngis) se împarte în două grupe: muşchi constrictori şi
muşchi ridicători.
A. Muşchii constrictori. Sunt 3 muşchi turtiţi (superior, mijlociu, inferior), plaţi, arcuiţi medial, uniţi posterior
cu cei de pe partea opusă printr-un rafeu, rafeul faringian median (raphe pharyngis), suprapuşi invers decât ţiglele
de pe acoperiş: constrictorul inferior acoperă parţial constrictorul mijlociu, care, la rândul său, acoperă parţial,
constrictorul superior.
Acţiune: Muşchii constrictori, prin contracţia lor, asigură progresiunea bolului alimentar.
B. Muşchii ridicători (longitudinali) (stilofaringian, palatofaringian, salpingofaringian) ai faringelui pornesc de
pe exobază, de unde coboară şi se încrucişează adesea cu fasciculele constrictorilor, prinzându-se pe cartilajele
laringelui şi pe aponevroza faringiană.
Acţiune. Muşchii ridicători au rolul de a ridica faringele în momentul deglutiţiei, uşurând progresiunea bolului
alimentar, realizată de constrictori.
Musculatura faringelui este îmbrăcată extern de un ţesut conjunctiv (“adventicea faringelui"), care se interpune
între faringe şi organele învecinate, uşurând mişcările lui.
Sintopia faringelui. Posterior, faringele vine în raport cu primele 6 vertebre cervicale, acoperite de muşchii
prevertebrali şi fascia prevertebrală, între care se află spaţiul retrofaringian (spatium retropharyngeum), ce
cuprinde ţesut conjunctiv lax şi doi noduli limfatici ce primesc limfă de la hipofiză, tonsila faringiană, tuba auditivă
şi fosele nazale. Inflamaţia lor produce adenoflegmonul retrofaringian.
Spaţiul retrofaringian asigură mobilitatea faringelui în raportul cu corpurile vertebrale, asigură faringelui
mobilitate în timpul actului de înghiţire.
Prin intermediul peretelui posterior al faringelui se pot explora vertebrele cervicale, se pot puncţiona abcesele
reci şi se pot inciza adenoflegmoanele retrofaringiene.
Segmentul cefalic al faringelui intră în raport lateral cu glanda parotidă. Segmentul cervical este în raport cu
regiunea sternocleidomastoidiană: el poate fi împărţit, printr-un plan care trece prin marginea superioară a
cartilajului tiroid, în două etaje: unul inferior şi unul superior.
În etajul superior, peretele lateral este în raport cu originea celor 2 artere carotide, internă şi externă, cu arterele
tiroidiană superioară, faringiană ascendentă, linguală, cu vena jugulară internă şi inferior, cu trunchiul venos
tirolinguofacial. Medial şi superior de confluenţa acestor două vene trece nervul hipoglos. El incrucişează artera
carotidă primitivă (comună) la 5-20 mm deasupra bifurcaţiei, mai frecvent deasupra originii arterei linguale. Pe
feţele laterale ale faringelui coboară nervii vagi cu nervii cardiaci superiori.
În etajul inferior, peretele lateral este în raport cu artera carotidă primitivă, vena jugulară internă, nervul vag, cu
partea posterioară a lobilor glandei tiroide şi cu pediculii săi vasculari, cu ansa hipoglosului, care însoţeşte vena
jugulară internă.
Pe feţele laterale, ţesutul conjunctiv alcătuieşte spaţiul parafaringian, spatium parapharyngeum ce conţine
muşchii stilieni care, împreună cu fascia lor, alcătuesc un sept frontal-aripioarele faringiene (descrise de Thoma
Ionescu), ce împart acest spaţiu în două zone: pre- şi retrostiliană.
Vascularizaţia şi inervaţia . Arterele. Vascularizaţia faringelui este dată mai ales de artera faringiană ascendentă (din a. carotis
externa), artera palatină ascendentă (din a. facialis), artera palatină descendentă (din a. maxilaris) artera tiroidiană superioară, artera
sfenopalatină, precum şi de artera tiroidiană inferioară, ramură a trunchiului tireocervical al arterei subclaviculare.
Venele alcătuiesc, în submucoasă şi în adventice, un plex venos care se dirijează spre vena jugulară înternă şi, mai puţin, în plexul
venos pterigoidian.
Limfaticele. Drenajul limfatic de la partea nazală a faringelui se realizează în limfonodulii retrofaringieni, iar de la partea bucală şi
partea laringiană a faringelui în limfonodulul jugular, ce intră în grupa limfonodulilor jugulari interni.
Inervaţia se realizează pentru musculatura faringelui, de un plex nervos (plexus pharyngeus), aflat la nivelul zonei laterale a
constrictorului mijlociu şi alcătuit din ramuri ale nervilor glosofaringian şi vag.
Există, în acest plex şi filete vegetative din ganglionul simpatic cervical superior, ganglionul cervicotoracic, ganglionul pterigopalatin,
nucleul dorsal al nervului vag, pentru mucoasă, vase sangvine, glande, provenind tot de la acest nivel, la care se adaugă filete din nervul
trigemen.

2. Scoarta emisferului cerebral

Scoarţa cerebrală (cortex, pallium) s-a dezvoltat filogenetic printr-un proces dublu: de telencefalizare şi de
corticalizare.
Telencefalizarea constă în mutarea, în creierul terminal, a zonelor senzitive şi motorii din centrii subcoritcali,
care rămân subordonaţi scoarţei.
Corticalizarea reprezintă diferenţierea zonelor de coabitaţie psihică.
Configuraţia externă
Scoarţa cerebrală este formată din ridicături numite giruri (gyri cerebri) şi din şanţuri neregulate (sulci cerebri),
care le despart. La unele mamifere, encefalul este neted, lisencefal (iepure), pe când la altele şi, în mod deosebit, la
om, în urma creşterii inegale a unor teritorii din scoarţă, precum şi a disproporţionalităţii dintre dezvoltarea
funcţionalităţi creierului în raport cu capacitatea cutiei craniene, apare fenomenul de cutare, numit girencefalie sau
circumvoluţionare, spre deosebire de encefalul neted. Girencefalia are ca efect mărirea suprafeţei corticale şi a
cantităţii de substanţă corticală cenuşie.
Girurile şi şanţurile variază individual, dar anumite şanţuri şi circumvoluţiuni sunt constante, ele având un rol
important în delimitarea lobilor cerebrali şi în localizarea câmpurilor corticale. Drept rezultat, aşa după cum s-a
arătat, se formează patru lobi: lobus frontalis, lobus parietalis, lobus temporalis şi lobus occipitalis, delimitaţi de
şanţuri constante.
Fisura cerebrală laterală (Sylvius) (sulcus cerebri lateralis, Sylvii) (fig. 249) este cea mai adâncă. Ea desparte
lobul frontal de lobul temporal. Acest şanţ începe latero-inferior şi merge oblic înapoi şi în sus, până deasupra
mijlocului insulei. Din această scizură (sulcus cerebri lateralis) se desprind următoarele şanţuri:
- ramura anterioară, care se îndreaptă spre înainte în lobul frontal;
- ramura ascendentă are direcţia în sus înspre girul frontal superior;
- ramura posterioară, care e şanţul principal, se îndreaptă în sus şi înapoi, terminându-se în lobul parietal, girusul
supramarginal.
Şanţul central al lui Rolando (sulcus centralis) începe la unirea treimii anterioare cu treimea mijlocie a fisurii
longitudinale, având direcţia în jos şi înainte, înspre mijlocul şanţului cerebral lateral, fără a intra însă în legătură
cu aceasta. Sulcus centralis formează limita posterioară a lobului frontal.
Şanţul parieto-occipital (sulcus parietooccipitalis), cu lungime de 1-5 cm, pleacă din locul de unire a treimii
mijlocii cu treimea posterioară a marginii superioare a emisferelor, fiind situat aproximativ la 5 cm înaintea lobului
occipital. Are un scurt traiect vizibil pe faţa laterală a emisferei, după care se dispune pe facies medialis cerebri,
mergând înainte şi în jos până ce se uneşte cu sulcus calcarinus. El separă lobul parietal de cel occipital.
Şanţul occipital transvers (sulcus occipitalis transversus) merge paralel cu porţiunea occipitală a marginii
superioare a scoarţei şi e situat medial, cu sulcus intraparietalis, fără a ajunge însă lateral până la marginea liberă
a emisferelor. El mărgineşte imprecis lobii occipital, parietal şi temporal.
Faţa bazală a creierului (fig. 250)
 Pe această faţă se pot recunoaşte şanţuri şi următoarele giruri.
1. Şanţurile orbitale (sulci orbitales) sunt şanţuri scurte, neregulate, care delimitează giruri orbitare (gyri
orbitales) şi ei, mici şi variabili ca formă şi număr.
2. Şanţul olfactiv (sulcus olfactorius) este paralel cu fisura longitudinală cerebrală, fiind acoperit de tractul şi
bulbul olfactor care sunt găzduiţi în el.
Girul drept (gyrus rectus) este delimitat de fisura longitudinală cerebrală şi de şanţul olfactor.
3. Şanţul hipocampal (sulcus hippocampi) este un şanţ adânc, situat pe limita medială a lobului temporal. El
continuă şanţul corpului calos şi condiţionează apariţia unui relief pe suprafaţa internă a cornului inferior al
ventricului lateral, numită piciorul hipocampului (pes hippocampi).
4. Şanţul colateral (sulcus collateralis) porneşte de la polul occipital, fiind situat între şanţul hipocampului şi
şanţul temporal inferior, către marginea anterioară a lobului temporal, fără a atinge polul occipital sau marginea
anterioară a lobului temporal. Adâncimea lui determină pe suprafaţa internă a cornului inferior al ventriculului
lateral apariţia lui trigonum collaterale şi a eminenţei colaterale (eminentia collateralis).
- Girul parahipocampal (gyrus parahippocampalis) reprezintă porţiunea terminală a girului fornicat, fiind
delimitat de şanţul hipocampal şi de porţiunea anterioară a şanţului colateral. Extremitatea lui liberă este rotunjită
şi se numeşte uncus gyri hippocampalis.
- Girul occipital temporal medial (gyrus occipitotemporalis medialis seu gyrus lingualis) este situat între şanţul
calcarin şi şanţul colateral. El se continuă înainte cu girul parahipocampal.
- Girul occipito-temporal lateral (gyrus occipitotemporalis lateralis seu fusiformis) este situat între şanţul
colateral şi şanţul temporal inferior.
- Lama cenuşie (indisium griseum), dispusă pe corpul calos, cu părţile sale (teniae tectae), stria longitudinalis
medialis et laterales, sunt formaţiuni rudimentare (circumvoluţia intralimbică) formate din fibre albe (tractus
Lancisi) amestecate cu substanţa cenuşie, făcând parte din formaţiunile olfactive. Ele pleacă de pe gyrul
paraterminal şi area subcaloasă sub formă de şanţuri subţiri.
Insula (insula s. lobus insularis)
Este o parte a scoarţei cerebrale situată în adâncul scizurii lui Sylvius, ascunsă în decursul evoluţiei embrionare
de prelungirile lobilor învecinaţi, numite operculi: operculum frontale, frontoparietale, temporale. Ea derivă din
podeaua fosei lui Sylvius, fiind cunoscută sub denumirea de insula Reil.
Insula are, în medie, 5 giruri scurte, cu direcţia verticală şi la marginea ei inferioară un gir lung (gyrus longus
insulae). Girurile sunt delimitate prin şanţuri ale insulei (sulcus insulae) corespunzătoare.
Structura microscopică a scoarţei
- Scoarţa cerebrală (cortex cerebri) este stratul cenuşiu care acoperă întreaga suprafaţă a creierului mare.
- Suprafaţa: 1800-2200 cm2.
- Grosimea maximă, în girul precentral = 4,5 mm
- Grosimea minimă, în lobul frontal şi occipital = 1,5 mm
- 14-18 miliarde celule nervoase
~ 47 câmpuri corticale, mai mult sau mai puţin deosebite
- Are 6 straturi: 1) molecular, 2) granular extern, 3) piramidal extern, 4) granular intern, 5) stratul piramidal
intern, 6) stratul multiform.
- La nivelul şanţului calcarin apar, între straturile 4 şi 5 încă 3 straturi: cu celule piramidale mici, mijlocii şi cu
celule polimorfe.
- În funcţie de dispoziţia straturilor apar trei tipuri de structuri corticale:
- allocortexul cu 3 straturi, granular extern, granular intern, piramidal intern şi oriens; constituie a XII-a parte din
scoarţă.
- paleocortexul, la care straturile se întrepătrund; împreună cu precedentul alcătuieşte arhipalium, cea mai veche
zonă a scoarţei.
- izocortexul, structura mai recentă, intrând în alcătuirea neopaliumului, împărţită în heterotipic (ce poate fi
granular sau agranular) şi homotipic, cu toate cele 6 straturi proporţional dispuse.
 3. Muschii globului ocuar (3, 4, 5)

Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt reprezentaţi de patru muşchi drepţi (extern, intern, superior şi
inferior), de doi muşchi oblici (superior şi inferior) şi de muşchiul ridicător al pleoapei superioare.

1. Muşchiul ridicător al pleoapei superioare are originea pe faţa inferioară a aripii mici a osului sfenoid,
anterior de canalul optic. Corpul muscular este învelit de o fascie conjunctivă care în partea posterioară
fuzionează cu cea a muşchiului drept superior. Inserţia se face printr-o aponevroză triunghiulară care trece
în pleoapa superioară şi se ataşează pe faţa anterioară a tarsului. O parte din aceste fibre străbat muşchiul
orbicular al ochiului şi se inseră în tegumentul pleoapei superioare. Extremitatea laterală a aponevrozei
scindează glanda lacrimală în două părţi (partea lacrimală şi partea palpebrală) şi se inseră pe tuberculul de
pe marginea orbitară a osului zigomatic. Extremitatea medială a aponevrozei trece în raport cu muşchiul
oblic superior şi participă la formarea ligamentului palpebral medial. Pe muşchiul ridicător al pleoapei
superioare se află nervul frontal, care la jumătatea distanţei dintre apexul orbitar şi additusul orbitar se
ramifică în nervii supraorbitar şi supratrohlear. Inferior de muşchiul ridicător al pleoapei superioare se află
muşchiul drept superior.
2. Muşchii drepţi ai globului ocular sunt muşchii drepţi superior, medial, inferior şi lateral şi au originea pe
un tendon circular-inelul tendinos comun (Zinn) care se ataşează de periostul de pe marginea inferioară,
medială şi superioară a canalului optic şi pe tuberculul de pe marginea orbitară a aripii mari a sfenoidului.
Inelul tendinos comun fuzionează medial cu teaca durală a nervului optic. El se suprapune peste canalul
optic şi peste partea medială a fisurii orbitare superioare. Jumătatea superioară a tendonului formează
tendonul Lockwood care se inseră pe porţiunea prealară a feţei laterale a corpului osului sfenoid şi pe spina
muşchiului drept lateral de pe aripa mare a sfenoidului. Pe acest semicerc tendinos au originea fibrele
muşchiul drept superior şi jumătăţile superioare ale muşchilor drepţi lateral şi medial. Jumătatea inferioară
a inelului tendinos comun se ataşează de tuberculul infraoptic de pe rădăcina posterioară a aripii mici a
sfenoidului. Aici au originea muşchiul drept inferior şi jumătăţile inferioare ale muşchilor drepţi medial şi
lateral. Inelul tendinos comun conţine nervul optic, artera oftalmică, rădăcinile nervului oculomotor, nervul
nazo-ciliar şi nervul abducens. Cei patru muşchi se inseră pe scleră de-a lungul unei spirale (spirala lui
Tillaux) care corespunde următoarelor distanţe în raport cu limbul sclerocornean: 5.5 mm pentru muşchiul
drept medial, 6.5 mm pentru muşchiul drept inferior, 6.9 mm pentru muşchiul drept lateral şi 7.7 mm pentru
muşchiul drept superior. Lăţimea tendoanelor de inserţie este următoarea: muşchiul drept medial 11.3 mm,
muşchiul drept inferior 10.5 mm, muşchiul drept lateral 10.1 mm şi muşchiul drept superior 11.5 mm.
Nervul oculomotor (III) inervează muşchii drepţi superior, medial şi inferior. Muşchiul drept lateral este
inervat de nervul abducens (VI) şi muşchiul oblic superior de nervul trohlear (IV). Vascularizaţia muşchilor
extrinseci ai globului ocular este asigurată de ramuri musculare laterală şi medială ale arterei oftalmice.
Ramura musculară laterală şi artera supraorbitară participă la vascularizaţia muşchilor drept lateral, drept
 superior, oblic superior şi ridicător al pleoapei superioare. Ramura musculară medială şi artera infraorbitală
vascularizează muşchii drept inferior şi oblic inferior.
a. muşchiul drept medial are un corp muscular cu lungimea de cca 4 cm care perforează capsula
Tenon la 12 mm posterior de limbul sclero-cornean. Apoi are un traiect spre anterior în contact
direct cu sclera (arcul de contact) pe o lungime de 6.5 mm, după care se inseră la 5.5 mm de limbul
sclero-cornean.
b. muşchiul drept inferior are o parte musculară de 4.2 cm, perforează capsula Tenon la 15 mm de
limb şi un arc de contact de 8.5 mm; se inseră la 6.5 mm de limbul sclero-cornean.
c. muşchiul drept lateral are un corp muscular de 4 cm. Străbate capsula Tenon la 15.9 mm de limb,
are un arc de contact de 7 mm şi se inseră la 6.9 mm posterior de limbul sclero-cornean. Este inervat
de nervul abducens (IV).
d. muşchiul drept superior are un corp muscular de 4.2 cm. Străbate capsula Tenon la 15 mm de
limb, are un arc de contact de 6.3 mm şi se inseră la 7.7 mm posterior de limbul sclero-cornean.
3. Muşchii oblici ai globului ocular
a. muşchiul oblic superior are origine pe partea prealară a feţei laterale a corpului sfenoidului,
supero-medial de canalul optic şi pe inelul tendinos comun Zinn. Corpul său muscular are cca 4 cm
şi un traiect spre anterior. După ce ajunge la trohleea muşchiului (formaţiune fibroasă ataşată de
foveea trohleară situată la nivelul osului frontal) îşi schimbă direcţia spre posterior cu cca 55 o şi se
inseră la nivelul sclerei în cadranul supero-postero-temporal. Partea reflectată are cca 2 cm şi
perforează capsula Tenon la 3 mm medial de muşchiul drept superior. Tendonul de inserţie se
lăţeşte la cca 12 mm, extremitatea sa posterioară fiind situată la 5 mm de nervul optic. Inserţia sa din
cadranul supero-postero-temporal se află între muşchii drept superior şi lateral.
b. muşchiul oblic inferior are originea într-o depresiune de pe faţa orbitară a corpului osului maxilar,
lateral de orificiul superior al canalului nazo-lacrimal. Muşchiul are o direcţie posterioară făcând un
unghi de 51o cu peretele medial al orbitei. El perforează capsula Tenon în raport cu muşchiul drept
inferior. Trece superior de acesta şi se inseră în cadranul supero-infero-temporal în vecinătatea
regiunii maculare, profund de muşchiul drept lateral.
4. Acţiunea muşchilor extrinseci ai globului ocular. În poziţia primară axa optică formează un unghi de 230
cu axa orbitară. Acţiunea primară a unui muşchi se manifestă când ochiul este în poziţie primară.
a. muşchiul drept superior produce elevaţie în poziţia primară, dar şi adducţie şi incicloducţie. Dacă
globul ocular este în uşoară abducţie de 23 0 atunci muşchiul produce doar elevaţie. În poziţia în
adducţie a globului ocular de 670 muşchiul drept superior determină doar incicloducţia.
b. muşchiul drept inferior produce depresia (acţiunea primară), adducţia şi excicloducţia globului
ocular (acţiuni subsidiare). Pentru acţiunile susbidiare se poate face o analogie cu muşchiul drept
superior.
c. muşchiul oblic superior face un unghi de 510 cu axa optică şi are ca acţiune primară intorsiunea şi ca
acţiuni subsidiare abducţia şi depresia globului. Dacă ochiul este în adducţie la 510 atunci muşchiul
este doar depresor, iar dacă globul este în abducţie la 390 muşchiul produce doar intorsiune.
d. muşchiul oblic inferior are ca acţiune primară excicloducţie şi ca acţiuni subsidiare elevaţia şi
abducţia globului ocular.