Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. Până în prezent, Convenţia a fost adoptată de 194 de ţări,
membre ale Naţiunilor Unite (cu excepţia SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenţia
îi recunoaşte conţinutul, se obligă să îl respecte şi să îl aplice în mod corespunzător.
Ideea elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului îi aparţine luiEnglatyne
Jebb, care a fondat prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de consecinţele
Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor şi a
foametei în toate ţările Europei), E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii
copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o organizaţie internaţională
puternică în măsură să intervină şi în zonele mai puţin cunoscute, unde protecţia copilului nu era
aplicată, iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele dezvoltate în acea vreme urmăreau în
special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale copiilor.

“Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă.
Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” Eglantyne Jebb

Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, EJ a conceput şi a reuşit adoptarea de către Liga Naţiunilor
(astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul document internaţional în
care „drepturile copilului” sunt menţionate şi promovate în mod unitar iar protectia copilului se impune de
la sine.

Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la
redactarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.

Importanta conventiei

Conform prevederilor Convenţiei, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele
mai bune condiţii de dezvoltare, să respecte drepturile copilului şi normele de protecţie a copilului.
Drepturile copilului conţinute în Convenţie trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. Astfel,
fiecare copil are dreptul la viaţă, la educaţie şi la o dezvoltare armonioasă. 

Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenţie:

>>> Dreptul la viaţă;
>>> Dreptul la un nume şi o naţionalitate;
>>> Dreptul la educaţie;
>>> Dreptul de a-şi exprima liber ideile;
>>> Dreptul la îngrijire medicală;
>>> Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei formă de violenţă, abuz sau neglijenţă;
>>> Dreptul la joacă şi timp liber.

Interesul superior al copilului reprezintă unul din principiile fundamentale ale Convenţiei, cât şi al Legii
272/2004 privind protecţia copilului şi activitatea de a promova drepturile copilului. 

România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, în
anul imediat următor adoptării sale în cadrul Naţiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie
1990. După semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei copiilor, asigurarea
faptului că normele de protecţie a copilului şi drepturile copilului sunt respectate,  asigurarea celor mai
bune condiţii pentru ca ei să crească sănătoşi, să aibă o educaţie de bună calitate şi să participe activ la
viaţa comunităţii.