Zânele sunt semidivinități feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai

multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii

morale: bune și rele. Zânele bune sunt preponderente numeric și categorial, sunt
fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit și
având totdeauna soluțiile esențiale pentru dificultățile ori impasurile inevitabile
de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos).

Cuprins
1 Natură
2 Etimologie
3 Zâne în mitologia generală
4 Note
5 Legături externe
6 Vezi și
Natură
Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Zonal, numărul lor e variabil:
fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate. Cazurile de hierogamie sunt rare, dar
posibile: unele zâne îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar și lasă o
chemare, iar însoțirea devine cu putință după ce el săvârșește mai multe încercări
supraomenești (sau inițiatice); cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui
Făt-Frumos, care fură veșmintele unei zâne aflate la scăldat. Totuși zânele bune au
limite în bunăvoință și uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un tabu
declarat (de exemplu, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de zâne),
pedeapsa curentă fiind orbirea.

Zânele rele sunt uneori bătrâne, urâte, uscățive, alteori tinere, ispititoare, dar
sadice față de oamenii îndrăzneți. Acestea sunt adesea confundate cu Ielele, însă
prin contaminare, căci sunt divinități structural și atributiv diferite.[1]

Etimologie
Categoria zânelor bune este luată în seamă de Dimitrie Cantemir: Zâna, cuvânt pe
care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuși rareori ei
[românii/moldovenii] o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc
pluralul Zânele și spun că sunt niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor
asupra altora.[2] Remarca lui D. Cantemir a fost reluată argumentat de Mircea
Eliade: zâna provine cultual și etimologic din Diana romană (venerată amplu cel
puțin după cucerirea Daciei).[3] B. P. Hașdeu, însă, le considera de origine
germanică.

Duridanov a comparat Zané, Zano, m., Zana, f. cu antroponimele trace Zanus, Zania,
Αυλου−ζανης, Αυλου−ζανις, illire Zanatis, albaneze Zana și cu numele de fluviu
Zana, considerând că acestea provin din rădăcina indo-europeană *ĝen - ‘a naște’.
Tot Duridanov a comparat românescul zână cu antroponimul albanez Zina, f., și
numele de fluviu Zina și cu formele trace de antroponime: Ζινα, Ζεινης, Zines etc,
considerându-le posibile coradicale cu Zane, Zano.[4][5] Alte argumente privind
raportul între aceste forme și românescul zână, Sân-ziene au fost aduse de Sorin
Paliga.[6] La albanezi, zánë reprezintă o zână a pădurii, ceea ce semantic o a
propie de latinescu Diana. De notat este că, deși Mircea Eliade consideră că
zănatic provine din latinescul dianatici (posedați de Diana) -în ciuda asemănării
cu ilirul zanatis pe care Eliade nu îl ia în calcul-, acesta totodată consideră că,
fără îndoială, sub numele roman al Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță
aborigenă.[7]

Zâne în mitologia generală

În alte mitologii populare, zânele diferă în funcție de specificul etnografic local
însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc. fée, germ Fee,
engl. fairy) aparține îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este
la francezi Mélusine, o zână mutantă. Mitologia chineză are mai multe tipuri de
zâne, unele fără o personalitate distinctă altfel decât prin frumusețe: Mi Fei,
altele însă distinct individualizate: Makù, o magiciană longevivă, Lei Zu, zâna
mătăsurilor. Victor Kernbach considera că prezența zânelor indică un rafinament
mitologic.[8]