Friedrich Wilhelm Nietzsche

„Într-o zi numele meu va fi asociat cu amintirea a ceva extraordinar. O criză

fără egal pe Pământ.” acestea au fost cuvintele lui Nietzsche, cel mai important
filosof al sec al XIX-lea, „dinamita” care a distrus și a schimbat, în același timp,
generațiile ce i-au urmat și gândirea filosofică. Piatra de temelie a unei viziuni
care, în acea perioadă, a îndrăznit să refuze mila, creștinismul, și să se îndrepte
către idea superomului, către autorealizare.

Viața lui Nietzsche a fost atât normală, cât și diferită, specială, tragică. Născut
în Rocken, la 15 octombrie 1844, într-o familie protestantă, începutul vieții lui
Nietzsche, am putea spune, a fost unul lipsit de suferință. Însă lucrurile se
schimbă în momentul în care tatăl sau, pastorul satului în care locuia, este
diagnosticat cu o boală cerebrală terminală. Pe parcursul următorilor 2 ani, el
este nevoit să fie „martor” la suferința și chinurile prin care tatăl sau trece și în
această perioadă încep să apară primele dubii în legătură cu creștinismul. La
vârsta de 5 ani, Nietzsche își pierde tatăl, iar 1 an mai târziu fratele, urmând să
se mute împreună cu mama și sora sa într-un sat învecinat.
Aici Nietzsche studiază la o școală care oferea și educație religioasă, fiind un
elev bun, sârguincios. Însă acum el era schimbat, devenise mult mai serios decât
copii de vârsta sa, simțindu-se cel mai bine în propria sa companie, de unul
singur.
Schimbarea bruscă ce are loc în momentul în care Nietzsche, intrat la
universitatea de teologie, refuză într-o zi să meargă la slujbă împreună cu
familia sa, este primul lucru pe care acesta îl face împotriva religiei până atunci
acceptate.
Își schimbă mai apoi studiile, alegând filologia. Într-o scrisoare trimisă lui
Elisabeth, sora lui, Nietzsche îi explică alegerea pe care a făcut-o spunând că
„orice credință îndeplinește ceea ce persoana care o crede speră să găsească în
ea, nu oferă nici un suport pentru stabilirea unui adevăr obiectiv”, susținând de
asemenea că „dacă vrei să obții liniște și fericire, ai credință. Dacă vrei să fi un
discipol al adevărului, atunci caută.”. În aceasta perioadă Nietzsche începe să
susțină cu vehemență „Dumnezeu e mort. Noi l-am omorât pe Dumnezeu.”.

Căutând apoi ceva care să îi atragă din nou atenția, Nietzsche ajunge să se
gândească din ce în ce mai mult la suferința umană, atât de enigmatică și de
neînțeles, și găsește consolarea pe care o căuta pentru a explica un univers fără
Dumnezeu în filosofia lui Schopenhauer. Schopenhauer fiind un pesimist, care
considera că experiența umană nu este foarte plăcută majoritatea timpului, însă
acesta oferea oarecum și o soluție la aceasta suferință, anume arta.
De aici Nietzsche a început să prezinte un interes deosebit pentru muzica lui
Wagner, ba chiar muzica acestuia a stat la baza cărții „Nașterea tragediei”,
Friedrich Nietzsche considerând că muzica lui Wagner este reprezentată de
tragediile grecești, anume de zeul Dionis. Nietzsche și Wagner devin prieteni
apropiați până când, la unul dintre spectacolele lui Wagner, Nietzsche observă
pentru prima dată naționalismul desăvârșit al acestuia iar corpul său are, ca să
zicem așa, reacții adverse. Fiind cuprins de greață, de o stare de rău, Nietzsche
pleacă după primul act. De acum prietenia dintre cei doi fiind grav afectată.

Însă după această perioadă Nietzsche începe să se simtă rău, foarte rău, având,
cel mai probabil dizenterie, difterie și sifilis. El descriind simptomele clar, însă
nu menționează, nici măcar o dată, despre boala/bolile de care suferă.

Își găsește la un moment dat un loc în care reușește, după o vreme destul de
îndelungată, să se simtă bine. Acum el începe să se preocupe de condiția sa
psihică și fizică și realizează că are nevoie de o proprie filosofie. Stând la o
pensiune în apropierea Alpilor, Nietzsche găsește în munți ceea ce căuta, anume
ceva ce nu este afectat de oameni, de cultura acestora.

Nietzsche este însă nevoit să „migreze” odată cu vremea, pentru a-și menține
starea de sănătate, iar într-o vizită în Italia o întâlnește pe Lou Salome, prin
intermediul prietenului său Paul Ree. Se îndrăgostește de aceasta și ajunge, la
un moment dat, să o ceară în căsătorie, aceasta refuzând deoarece nu dorea să se
căsătorească vreodată, cu el sau cu altcineva. Urmează să fie chiar abandonat de
cei doi.
Întorcându-se înapoi la pensiunea de la munți, Nietzsche se afla într-o stare
plină de deznădejde, de neputință. Susținând: „dacă nu voi reuși să transform
acest noroi în aur, voi fi pierdut”. Însă reușește să depășească starea aceasta, ba
chiar reușește să creeze o nouă operă „Așa grăit-a Zarathustra”

În următorii ani însă, are loc prima sa „criză”. Umblând pe străzile din Italia,
Nietzsche vede un cal care a căzut jos, și fuge la acesta, îmbrățișându-l, el, cel
care este împotriva milei. După aceasta, începe să își semneze scrisorile cu
„Dionis” sau „cel crucificat”, crezându-se un zeu. Urmează apoi să fie internat
la un azil, de unde mai apoi este luat la casa mamei sale, fiind îngrijit de sora sa.
Ajunge paralizat, fiind nimic mai mult decât o legumă. Sora lui primește
vizitatori care vin să îl vadă pe marele filosof și aceasta folosește, de asemenea,
una dintre ultimele sale scrieri, pe care o modifică, ajungând ca prin aceasta
Nietzsche să fie considerat tatăl spiritual al nazismului.

Într-un final, Nietzsche a fost primul gânditor care a realizat că moartea lui
Dumnezeu ar da naștere la ceva cu totul nou în întreaga istorie, la idea libertății
absolute. De asemenea filosofia sa nu te îndeamnă să gândești ca și el, ci te
îndeamnă să gândești pentru tine. Și poate, cine știe, adevărurile pe care acesta
le-a descoperit la finalul vieții sale au fost atât de mărețe, încât el, o ființă
umană, nu le-a putut face față.