Marcus Valerius Martialis – viața și opera

Pentru început doresc să definesc epigrama. Epigrama este o specie a poeziei lirice, de
proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter
omenesc, ale unei situații și se termină printr-o poantă ironică la adresa unui personaj, a
unui fapt etc. Acestea au fost folosite, original, drept simple inscripții care puteau fi găsite
pe statui, monumente, temple sau arcuri de triumf. De-a lungul timpului scopul
epigramelor s-a schimbat, însă modul în care acestea sunt alcătuite a rămas același.
Marcus Valerius Martialis a fost unul dintre cei mai mari epigramiști și „tatăl” epigramei
moderne. Acesta s-a născut în orășelul Bilbilis (cunoscut astăzi sub numele de Calatayud)
în Spania de Nord, pe malurile râului Salo (azi Xalon), afluent al Ebrului. Orașul era
cunoscut pentru producerea fierului și a aurului. Poetul s-a născut la data de 1 Martie, însă
anul exact al nașterii nu este cunoscut, se crede însă că este între anii 38 și 41 d.Hr.
Marțial a fost un cetățean roman, însă care se trăgea din celți și iberici. Părinții săi purtau
numele de Fronto și Flaccilla, lucru cunoscut din una dintre epigramele sale. În ciuda
faptului că aceștia nu dețineau o avere foarte mare, i-au asigurat fiului lor o educație care
în viitor avea să îi ofere posibilitatea de a trăi în Roma. Această educație consta în școala
tradițională a gramaticului și cea a retorului.
În anul 64 Martialis pleacă în Roma, unde este ajutat, protejat de familia Seneca. Acesta
se bucură și de legăturile create datorită acestei familii, ajungând să aibă anumite relații cu
Quintilian, poetul Lucan și Calpurnius Piso. Un an mai târziu însă, epigramistul este forțat
să se bazeze pe propriile resurse, protecția garantată până în acel moment de către Seneca
nemaifiind posibilă. Această schimbare este datorată faptului că în 65 este descoperit
complotul lui Piso și Seneca împotriva lui Nero, lucru care a dus la moartea celor doi
protectori.
În viața poetului urmează o perioadă despre care nu se cunosc foarte multe lucruri, mai
exact până în anul 80, posibil chiar 84-85 d.Hr. Se cunoaște însă faptul că în această
perioadă Quintilian îl sfătuiește să urmeze Dreptul, dar Marțial refuză, spunând că dorește
să își trăiască viața din plin cât mai poate. În 80 publică „Liber Spectaculorum”, un mic
volum care cuprinde epigrame dedicate deschiderii Colosseumului de către Titus. În 84 și
85 sunt publicate cărțile XIII și XIV, anume „Xenia” și „Apophoreta” (,"Daruri primite de
la prieteni" și "Mici daruri pentru prieteni"), acestea constând în cea mai mare parte din
descrierea cadourilor dăruite invitațiilor la banchete, a darurilor în general.
Marcus Valerius Martialis a stat la Roma 35 de ani, timp în care aproape toate cărțile sale
(în total 14 cărți de epigrame) au fost publicate, cu excepția cărților III și XII. Cartea III
fiind publicată din Gallia Cisalpina, iar a XII-a din țara natală.
Acesta a dobândit cu greu o situație materială stabilă. La început, după ce a ieșit de sub
protecția oferită de Seneca, acesta a locuit la etajul al 3-lea al unei casei, situație care în
acea perioadă însemna sărăcie deoarece la etaj nu exista nici apă, nici căldură. Mai târziu

1
însă, în jurul anului 94, devine proprietarul unei case pe Quirinal și al unei proprietăți la
Nomentum. Este posibil ca acestea să îi fi fost oferite de către văduva Seneca, însă acest
lucru nu este întru totul sigur.
În timpul șederii sale la Roma, Marțial a dus o viață destul de ordinară. Dependent de
patronii bogați, fiind nevoit să își îndeplinească îndatoririle la ore nepotrivite sau în
condiții de vreme nefavorabilă. Relația dintre client și patron putea fi una favorabilă pentru
ambele părți implicate, dar în cazul epigramistului acest lucru nu s-a întâmplat. Adesea i se
oferea mult prea puțină atenție (în special din partea lui Domițian, unul dintre patroni),
oferind-uise, uneori, doar un coșuleț cu puțină mâncare. Desigur, aceste servicii pe care
Martialis le oferea au fost răsplătite prin moduri diferite. Acesta a obținut din partea lui
Titus, cu aprobarea lui Domițian, „jus trium liberorum” și, de asemenea, „tribunatus
semestris”. Un lucru interesant în legătura cu aceste onorarii este faptul că în mod obișnuit
se cerea îndeplinirea anumitor condiții, condiții pe care Marțial, din câte se știe, nu le
îndeplinea. Primul dintre acestea era un drept oferit taților care aveau trei copii în Roma,
oferind anumite beneficii care din punct de vedere financiar și politic erau avantajoase. Iar
cel de-al doilea era un titlu militar, oferindu-i privilegiile unui „eques” (cavaler). Așa cum
am spus, poetul nu era nici căsătorit, cu atât mai puțin tată și pentru calificarea de eques
acestuia îi lipsea situația materială necesară și nu numai.
În ciuda modului în care viața sa a decurs, Marcus Valerius Martialis a avut parte de
prietenii plăcute, bune, sincere. Din cercul prietenilor lui făcea parte Quintilian, poeții
Silius, Valerius Flaccus, Pliniu cel Tânăr și Juvenal.
În anul 100 d.Hr. Martialis decide să se întoarcă acasă, în Bilbilis. Decizia aceasta a fost
influențată de faptul că în 96 Domițian cade victimă unui complot, astfel situația poetului
devine dificilă. Însă există și posibilitatea ca dorul de casă să îl fi influențat într-o măsură
la fel de mare.
În ajutor epigramistului îi sare Pliniu cel Tânăr, ajutând-ul din prietenie, ca un semn de
recunoștință pentru versurile de laudă scrise despre el, acesta îi asigură mijloacele de
călătorie. Trei ani mai târziu cartea XII este trimisă din Spania. Acolo, o moșie roditoare îi
este oferită lui Martialis de către Marcella, o admiratoare.
Timpul petrecut în patrie i-a adus împlinire doar la început, urmând ca după o vreme să
înceapă să ducă lipsa Romei. Diferențele dintre cele două locuri erau resimțite din ce în ce
mai mult, iar singura sa alinare era Marcella, despre care scrie: „Tu îmi faci mai ușor de
suportat dorul de orașul stăpân, tu singura ești pentru mine Roma” (XII, 21). Ultima sa
carte de epigrame este scrisă cu greu în ultimii săi ani de viață. Marțial devine conștient de
faptul că unul dintre factorii majori ai inspirației sale erau oamenii rafinați și diverși ai
Romei, „colorați” în mii de culori și personalități.
Patria sa nu mai este demult „acasă”.
Marțial nu a fost căsătorit și nici nu a avut copii, sau cel puțin nu există nici un fel de
dovadă în privința acestui lucru. În unele dintre epigramele sale acesta vorbește de parcă ar
fi avut o nevastă, în altele pomenește și despre o fiică, dar este cel mai probabil ca în acele
versuri să nu se fi referit la sine. Se știe faptul că în astfel de opere autorul nu se referă tot

2
timpul la el însuși. Modul de viață al epigramistului nu sugerează, sub nici o formă, faptul
că era tată sau soț, ci chiar din contră. Se poate observa cu ușurință lipsa de griji, spiritul
liber de celibatar.
Acesta a murit în jurul anului 104 d.Hr. Într-una din scrisorile sale Pliniu cel Tânăr
vorbește cu regret despre moartea epigramistului, spunând: „Aud că Valerius Martialis este
mort, și regret. Era un om de geniu, de o inteligență subtilă, și care în scrierile sale a arătat
cea mai mare cantitate de spirit și iuțeală, și cu nimic mai puțin de dreptate... Dar este
posibil să se spună că scrierile lui nu vor dura. Poate nu o vor face, însă el a scris ca și cum
ar face-o.”
Spusele lui Pliniu despre Marțial se asemuiesc cu ceea ce însăși poetul a afirmat despre
el: „Cruț persoana, denunț viciul.”. O mare parte din opera sa este săracă, chiar stupidă, așa
cum ar fi de așteptat de la un autor cu un astfel de randament. Și într-adevăr și Martialis
spune că, pentru a crea o carte, bunul trebuie amestecat cu răul și cu indiferentul: „cartea
egală,” spune el, „este cea rea.” Însă epigramistul este fără pereche. Punctul, scopul, fie că
e dependent de un joc de cuvinte, de o frază ambiguă, de un înțeles nou dat unui cuvânt,
sau de o antiteză, este adus la suprafață cu claritate, tăios. Cuvintele se așează într-un mod
asemănător unui puzzle, cititorul simte că nici un alt cuvânt nu putea fi folosit în locul
celorlalte. El nu este niciodată nenatural, pompos, tot ceea ce spune, o face cu sinceritate.
Subiectul scrierilor sale a fost viața. Nu vreo mitologie prea des întâlnită sau o tragedie
nerealistă. A avut astfel la dispoziție o diversitate de detalii, de oameni și de ocupații. De la
prezicători la filfizoni. Lucrători, avocați, profesori, bărbieri, arhitecți, datornici, doctori,
otrăvitori, jongleri și acrobați, sclavul care a devenit cavaler și cavalerul fără calificație,
particularități personale, defectele și viciile unei vieți la modă. Descrie o togă sau o cupă,
un tablou sau o statuie, banchetul unui bețiv bogat, cursurile unei mese sau produsul unei
ferme, unei sere, unui arc de triumf, un leu în amfiteatru, o casă la țară, sau la oraș, a baie
privată, o sclavă frumoasă, zgomotul, îndatoririle și distracțiile orașului, topografia sa,
petrecerile, teatrele, jocurile publice, băile și Saturnalia.
Printre toate detaliile pozitive și înălțătoare se regăsesc două lucruri care au întunecat
faima lui Martialis, anume indecența epigramelor sale și lingușirea adusă la adresa lui
Domițian. Însă indecența operelor sale nu este atât de mare pe cât se crede, dacă ar fi să
ținem într-adevăr cont de acest aspect. Cât despre adulația lui Domițian, ar trebui să ne
amintim că Marțial a fost un simplu epigramist, străduindu-se să supraviețuiască, neavând
la dispoziție o multitudine de opțiuni. Ori se adapta obiceiurilor acelei perioade, ori murea
de foame. Dar din cauza acestor lucruri Marțial nu ar trebui privit drept un om imoral, căci,
așa cum afirmă și el „Pagina mea e lascivă, viața mea e bună.”. În plus, adulația adusă lui
Domițian ar suna, pentru urechile „moderne”, drept batjocură.
Așteptările poetului au fost împlinite. Scrierile sale au „supraviețuit”. Fiind apreciate și
transmise pretutindeni.
În cele din urmă, Marcus Valerius Martialis a fost un om cinstit, care și-a dorit să ducă o
viață frumoasă și împlinită, cu bune și cu rele. A văzut atât liniște și siguranță, financiară și
sentimentală, cât și chin și nedreptate. S-a bucurat de prieteni și i-a cinstit. S-a dedicat

3
servirii și lingușirii celor mai puternici, mai bogați, însă cu un scop nobil, acela de a trăi. A
oferit tuturor oamenilor posibilitatea de a privi în sufletul unei alte perioade, unor alți
oameni din alte vremuri, dar care în realitate nu sunt cu nimic mai diferiți decât noi. Prin
epigramele sale, Marțial nu a nedreptățit pe nimeni - „am pus în cărțile mele destulă
măsură pentru a nu jigni pe aceia care știu să se judece singuri. Versurile mele vesele nu
trec niciodată dincolo de buna-cuviință datorată și celor mai de jos oameni.” - ci chiar din
contră, le-a dăruit înțelegere, empatie și dragoste omenească.

Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marțial
2. https://www.britannica.com/biography/Martial-Roman-poet
3. https://biography.yourdictionary.com/marcus-valerius-martialis
4. „Martial Epigrams”, with an english translation by Walter C. A. Ker, M.A.
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Epigramă