Încearcă să nu mori

Capitolul 1

-ea-

Ocup o masă de trei persoane într-una din cele mai aglomerate cafenele din
Barcelona. Nu ştiu de ce am ales tocmai masa asta. Poate pentru că e lângă fereastră şi am vrut să
profit de lumina clară a dimineţii. Sau poate pentru că nu îmi pasă că ceilalţi nu au unde să se
aşeze. Se au unii pe alţii. Eu sunt singură, măcar să mă bucur de o masă fără colţuri şi de o
lumină bună, nu? Torn zahăr cât pentru doi în cafeaua mea cu lapte şi amestec mai mult decât ar
fi necesar pentru a-l dizolva. Lovesc ritmat ceaşca şi uit de ce sunt aici sau ce urmează să fac
după ce voi termina cafeaua asta dulce. Nu îmi place muzica de aici, e comercială, e mereu
aceeaşi, deşi poate că nu e aceeaşi. Aş prefera nişte muzică instrumentală. Nu de pian. Muzica de
pian mă deprimă şi mai tare. Muzica de vioară mă poate anima… Uneori. Nu îmi place nici
vacarmul din spatele geamului. Oamenii ăia şi-au început deja ziua. Eu nu vreau, nu încă, eu
trebuie să vin aici mai întâi, eu trebuie să beau cafea mai întâi. Mai am câteva zeci de minute la
dispoziţie să sorb cafea din cana asta violet şi cât mai multe cuvinte din cartea mea de King.
Apoi o să îmi încep şi eu ziua asta anostă de marţi, la fel ca toţi cei care trec grăbiţi prin faţa mea
şi nici nu mă observă aici, înăuntru.

Nu îndrăzneşte nimeni să se aşeze lângă mine. Nu mă întreabă nimeni dacă am un scaun

liber. Probabil se gândesc că aştept pe cineva. Dar nu. De cele mai multe ori, aleg de bună voie
singurătatea şi liniştea care vine la pachet. Şi o carte bună care să mă salveze de propriile
gânduri. Dar nu şi astăzi… Îmi beau singură cafeaua doar pentru că prietena mea, Luisa, nu are
de gând să îşi scoată nasul din casă. E în depresie din nou, dar nu e ceva ce o ciocolată bună si
câteva zeci de episoade din Friends nu pot vindeca. O să fie bine până la sfârşitul săptămânii. Pe
scaunul din faţa mea ar mai putea sta Carla, dar îşi vizitează rudele din România. Aşa că uite-mă
aici, în Buenas Migas, înainte de cursuri, având în faţă doar o cafea prea caldă pentru a putea să o
apropii măcar de buze şi o carte mult prea grea să o car zilnic în rucsac, dar mult prea captivantă

1
pentru a-i rezerva doar cele câteva ceasuri petrecute acasă. Am ajuns la jumătate, deşi am
început-o ieri. Stai aşa… Ieri mi-am cumpărat-o oare? Verific fugitiv bonul pe care îl folosesc şi
ca semn de carte – nu pentru că nu am auzit de semne de carte, ci pentru că nu mi-a făcut nimeni,
niciodată, un asemenea cadou, iar eu nu îmi amintesc niciodată să îmi cumpăr unul. Da, ieri am
cumpărat-o şi am început-o din metrou. Are 447 de pagini, dar citesc repede. Dacă restul
oamenilor sunt înzestraţi cu tot felul de talente care mai de care mai utile, al meu trebuie să fie
ăsta – citesc extrem de repede. Poate tocmai din cauza asta port ochelari la 19 ani. Nu m-am
întrebdat niciodată de ce. Oricum nu e ca și cum i-aș purta în public. Acest lucru o să ducă la
mărirea treptată, dar sigură, a dioptriilor mele. Asta e una dintre puţinele certitudini din viaţa
mea, dar nu am de gând să citesc mai puţin şi nici să port ochelarii aceia mai mult decât e
necesar. Am încercat şi lentilele de contact la insistenţele mamei, dar tot la insistenţele ei am şi
renunţat la ele. A ajuns la concluzia că sunt periculoase. Probabil că sunt, dar pericolul ne
înconjoară oricum, nu? Adică lumea nu mai e un loc sigur. Şi nu de ieri, de azi, dar eu sunt una
dintre persoanele alea care au ales să ignore pericolul. Şi asta nu pentru că aş fi vreo inconştientă,
precum majoritatea ar putea crede despre mine.

Ce îmi doresc eu e să trăiesc cu adevărat. Fără limite autoimpuse din dorinţa de fi mereu
în siguranţă, fără gardă de corp şi fără să aleg oraşul în care voi locui în funcţie de rata
criminalităţii din ultimii ani. De obicei nu mă urc într-un avion întrebându-mă care sunt şansele
să fie doborât sau deturnat de cei doi indivizi dubioşi care şi-au făcut check-in-ul chiar înaintea
mea. Bine, poate mă mai întreb uneori cum ar fi şi îmi imaginez fiecare detaliu sângeros al
întâmplării, dar şi dacă m-aş frământa constant şi m-aş teme pentru viaţa mea, asta nu mi-ar
schimba viitorul, nu? Temerile nu au puterea asta. Temerile te încătuşează şi te transformă treptat
în prizonierul propriei temniţe. Şi eu refuz să renunţ la frâiele propriei mele vieţi. Oh, şi nici nu
aplaud când roţile avionului ating în siguranţă pista de aterizare. Înţeleg motivele pentru care unii
oameni fac asta, dar nu am de gând să mă alătur cauzei lor.

De câteva săptămâni sunt studentă la zi, la Universitatea din Barcelona, în ciuda

pericolelor la care mă expun numai existând pe străzile astea. Am presupus că dacă voi evita
gara Sants pe timp de noapte şi strada Sant Pau din apropierea cartierului Gothic, nu aveam să
dispar în mod misterios. Nici eu şi nici portofelul meu. În orice caz, m-am înscris la Facultatea
de Belle Arts, împotriva voinţei părinţilor mei, iar la fără frecvenţă, împotriva voinţei mele,

2
studiez Ospitalitate şi Gestiune Hotelieră. Cam până aici cu frâiele propriei vieţi, ha? Am un
program destul de încărcat şi cititul îmi ocupă tot timpul liber. Nu sunt urâtă deşi activităţile
mele ar putea sugera contrariul. Părul lung până la jumătatea spatelui, castaniu, ondulat la
vârfuri, ochii verzi şi dinţii mei albi, spălaţi obsesiv de câte 50 de ori pe fiecare parte, sau, dacă
am destul timp, chiar și de câte 70 de ori, sunt dovezi clare ale acestui fapt. Mereu m-am întrebat
dacă mai sunt şi alţii ca mine, care numără de câte ori îşi periază dinţii, dar nu m-am încumetat
încă să întreb pe cineva. Nu petrec mult timp în bucătărie. De fapt, intru acolo doar când îmi fac
un ceai sau când desfac câte o rodie și, destul de previzibil, cam toţi banii mei de buzunar se duc
pe mâncare comandată şi dulciuri. Şi cărţi. Multe cărţi. Ar trebui să mă gândesc serios să îmi
cumpăr un Kindle. Spatele meu mi-ar mulţumi. Deşi, cum aş mai fi o studentă autentică fără cele
4-5 kilograme care umplu, până la refuz, bietul meu rucsac cu bufniţe multicolore? Ce ar mai fi
de spus despre mine? Amân mereu să iau decizii, mai ales atunci când e vorba de nişte decizii
importante, cu un impact asupra viitorului meu, dar amân şi alegeri mai puţin importante, cum ar
fi achiziţionarea unui amărât de Kindle. Poate pentru că ştiu că, odată cumpărat, nu voi mai putea
să scap de el. Sau poate că modelul clasic de studentă în anul I mi se potriveşte mai bine. Mereu
am fost de părere că eu cu o carte în mână sunt mai interesantă decât eu, fără o carte în mână.

E bună cafeaua asta cu lapte şi mult zahăr. La fel de bună ca în restul dimineţilor mele. O
beau repede, pe stomacul gol. Nu sunt un exemplu bun de urmat, deşi părinţilor mei le place să
creadă contrariul. Gustavo şi Almudena Barrera deţin două dintre cele mai populare hoteluri din
Cambrils, iar naşterea mea a declanşat o reacţie destul de ciudată, fără leac şi care doar s-a
agravat în timp – e imperios necesar ca eu să fiu cea mai bună în orice fac. Dacă nu sunt cea mai
bună, ei nu se pot mândri cu mine, iar dacă nu se pot mândri cu mine, la ce mai sunt bună? Am
absolvit liceul şefă de promoţie şi doar după negocieri asidue am reuşit cumva să înclin balanţa
în favoarea mea şi să îmi aleg singură facultatea pe care să o urmez. Prima facultate. La a doua
m-am înscris doar pentru că trebuie să am şi un back-up plan. Ai mei nu cred că am talent, iar
hotelurile lor vor fi tot acolo, aşteptându-mă să le conduc. Pentru ei e doar o chestiune de timp
până când mă voi declara învinsă şi voi ocupa un loc la masa lor. Nu sunt un copil
nerecunoscător şi în spatele tuturor aparenţelor pe care încearcă să le păstreze, ştiu că mă iubesc
şi că îmi vor binele. Doar că ideea lor de bine nu coincide cu binele meu. Eu nu vreau zeci de
diplome atârnate pe un perete şi o viaţă petrecută în spatele biroului. Mereu am ştiut că vreau mai
mult, că vreau să dau alt sens vieţii mele, că vreau să îmi las amprenta undeva. Vreau ca pozele

3
făcute de mine să atârne înrămate în casele oamenilor şi să îi facă să zâmbească din când în când.
Şi mai vreau o hartă a lumii pe care să pot să haşurez, în culori diferite, toate ţările în care am
călătorit. Asta, şi să fiu fericită. Mai mult decât un moment fugitiv în mijlocul unei zile încărcate,
mai mult decât o clipă printre multe altele în care îmi frâng degetele stresată sau memorez istoria
artei medievale. Mai mult decât am fost până acum.

Nu ştiu exact de câte capitole stau aici, de una singură, la masa asta de trei persoane, dar
înainte să rezist tentației de a începe altul mi-am aruncat ochii la ceas și nu mi-a plăcut deloc
unde ajunseseră acele. În graba mea de a îndesa încă o carte în rucsacul deja plin şi apoi de a
scoate portofelul dintr-unul din buzunarele laterale, am vărsat jumătatea de cafea rămasă în
ceaşca aia mov. Uitasem cu desăvârşire de ea şi acum se scurgea pe masă. Pe toată masa. Şi, în
scurt timp şi pe jos. Nu aveam cu ce să şterg dezastrul provocat, iar niciunul dintre angajaţii
localului nu părea să mă observe. Eram deja în întârziere şi nu puteam să mai zăbovesc prea
mult. Mă gândeam chiar să îmi sacrific eşarfa, pentru că vorba aia, timpurile disperate, cer
măsuri disperate, dar nu a fost nevoie. Mi-a întins el câteva şerveţele.

Capitolul 2

-el-

Cer un expresso scurt și spre surprinderea mea, am primit exact ceea ce am comandat.
Asta nu se întâmplă prea des în Spania. Ca să reuşesc să beau experimentele eşuate, ale unor
oameni care pare că ating pentru prima oară mâna un expresor de cafea, deși ăsta e job-ul pentru
care sunt plătiți în fiecare zi, am început să folosesc zahăr în exces. Eu, până și eu, deși mereu
am preferat cafeaua tare şi amară. Las bacşiş în borcanul acela transparent, pe care cineva a
desenat, în mod ironic, un smiley face. Cele câteva monede şi bancnote nu depăşesc zâmbetul
borcanului. Se pare că doar o categorie, destul de restrânsă de oameni, mai practică acest obicei.
Aş putea să beau acest expreso aici şi acum. Să îl dau pe gât rapid şi să ies, dar primul curs
începe abia peste o oră. Dreptul mediului. Cel mai inutil dintre cursurile din anul III, dar probabil

4
că astea vor fi cele mai ușor obținute credite vreodată. Știam că vara aia din primul an în care am
făcut voluntariat îmi va fi de folos la un moment dat. Momentul ăla e acum și scrisoarea de
recomandare o să mă scape de un examen. Deci mai rămân doar 11. Super. Ceașca îmi arde
degetele. Oricum, deşi aş vrea să mă aşez, nu am unde. Cei doi ocupând o masă de 4 nu par să
accepte intruşi. Aş fi putut să alerg la masa de doi din colţ, recent eliberată, dar nu mi-am dat
seama că e o competiţie şi s-a ocupat. Ar mai fi masa aceea de 3 de lângă fereastră unde un scaun
încă e liber. Celelalte două sunt ocupate de o fată care citeşte The Shinning şi de rucsacul ei cu
bufniţe multicolore. Asta pare cea mai bună variantă, dar înainte să apuc eu să ajung la masă,
repetând în minte întrebarea pe care aveam de gând să i-o adresez, s-a dezlănţuit haosul.
Cafeaua, sau ce mai rămăsese din cafeaua ei, se întindea rapid pe masă şi pe jos. La bar nu părea
nimeni interesat să îşi facă treaba aşa că am înfăşcat câteva şerveţele şi i le-am întins. În timp ce
ştergea grăbită masa, fără să îmi mulţumească şi fără să se uite măcar la mine, nu am putut să nu
mă întreb, de ce naiba ai ocupa o masă de 3 persoane de unul singur?

Era evident că stătea acolo de ceva vreme. De unde știu asta? Pentru că era absorbită de
carte şi nu a realizat cât era ceasul şi cafeaua pe care se chinuie acum să o şteargă de peste tot e
rece. E 8 și 20 ceea ce înseamnă că a întârziat deja la primul curs, deci a venit aici în jur de ora 7
să aibă suficient timp să bea şi să citească. La metrou e liber până la 7 şi 30 de minute, la fel de
pustie trebuia să fi fost şi cafeneaua atunci când a ales masa asta. Deşi scaunele înalte, pentru o
singură persoană, trebuie să fi fost goale. La fel şi fotoliile de lângă bar. De ce tocmai masa asta
de 3? Cred că a murmurat un mulţumesc, tot fără să se uite la mine, şi a lăsat banii pe tejghea.
Probabil nu a aşteptat restul pentru că se grăbea şi nu pentru că ar fi vrut să lase bacşiş în
borcanul transparent cu un smiley face desenat cu markerul.

Îmi amintea de colegele mele de la Facultatea de Drept. De fapt, cred ca întreg Starbucks-
ul din apropiere îşi umple casa de dimineaţă doar cu banii lor. Chiar mă întreb cum de nu merge
şi ea tot acolo. În rochia aia scumpă, balerinii din piele şi cu brăţara din aur alb, s-ar potrivi mai
bine alături. Aş fi vrut să mai stea. Să o stânjenesc întrebând dacă scaunul acela e liber. Să fie
nevoită să mi-l cedeze, să o oblig să îşi bea cafeaua, stând la aceeaşi masă, cu un arab. Să nu o
mai bag în seamă după aceea. Să o las să se întrebe de ce nu îi observ sânii micuţi, dar fermi, de
ce nu mă hipnotizează ochii ei verzi şi chipul frumos, de ce nu mă atrage trupul ei subţire şi mai
ales de ce nu iniţiez un dialog. Orice student patetic ar fi întrebat-o ce citeşte şi ea… Probabil că

5
i-ar fi arătat coperta şi s-ar fi cufundat din nou în lectură. I-ar fi aruncat, poate, o privire pe
ascuns pe deasupra cărţii şi l-ar fi catalogat rapid ca fiind sub nivelul ei. Nu i-ar mai fi acordat
atenţie şi bietul fâstâcit s-ar fi cufundat într-o tăcere stânjenitoare.

De ce nu am venit mai repede? Scenariul care prindea contur în imaginaţia mea era mult
mai bun decât realitatea. În fine, nu e ca şi cum mă aflu aici să agăţ astfel de fete. Nu sunt naiv,
ştiu că un arab nu o să trăiască o poveste de dragoste în Barcelona. Doar dacă nu cumva acel arab
are un cont în bancă mai gras decât cele deţinute de tati. Şi nu e cazul meu. Eu am venit aici doar
cu hainele de pe mine și alte 2-3 schimburi. Am lăsat acasă un război care continuă şi azi şi am
luat cu mine doar un rucsac ponosit, un portofel cu 1000 de euro şi o mulţime de amintiri
dureroase. Am împărţit acelaşi apartament cu oameni pe care nu îi cunoşteam, am lucrat în baruri
socializând cu necunoscuţi ca să le învăț limba și 4 ani mai târziu, uite-mă în cafeneaua asta,
singur, imaginându-mi scenarii absurde, având ca protagonistă o fetiţă răsfăţată care ocupă de
una singură, o masă pentru trei, la o oră de vârf, în centrul studențesc al Barcelonei. Nu de asta
sunt eu aici. De fapt sunt aici doar pentru că am fugit de acasă. Şi am rămas pentru că am primit
o bursă destul de convingătoare. Cum de am primit o bursă la Facultatea de Drept? În nici un caz
ieşind la întâlniri sau dormind noaptea.

Am ocupat masa lăsată acum liberă de către ea, din lipsa unei alternative, şi nu am fost
singur pentru mult timp. Bilal s-a trântit în faţa mea şi îşi pornise laptopul înainte să apuc să îl
salut.

-Am lucrat toată noaptea la proiectul ăsta. Şi eram mândru de mine când m-am pus să
dorm. Şi dacă nu îl citeam la prima oră a dimineţii încă aş mai fi fost mândru. Nu are coerenţă. E
un rahat. Am exact 30 de minute să îl refac. Să nu mă întrerupi, să nu te aud, să respiri doar dacă
e necesar. Pa!

Dacă nu ar fi lăsat totul pe ultima sută de metri, cum face de obicei, poate că proiectul ăla
ar avea coerenţă. Poate că ar avea chiar şi un format fizic. Ştiu ce urmează: să mă pună să
inventez o scuză credibilă şi să îl scap de încă o absenţă nemotivată, să dea fuga la xerox, să îl
printeze, să îl citească iar, să găsească alte greşeli, să îşi cântărească opţiunile şi să îl predea
oricum. Dacă ar cere o amânare asta ar însemna repetarea acestui scenariu. Pas cu pas. Exact la
fel. E un cerc vicios din care nu va ieşi până nu absolvim facultatea asta.

6
 -Futu-i! Acum e un căcat scris pompos. Mă învoieşti tu 15 minute de la curs? Fug să îl
printez. Merci!

Nu şi-a achitat frappe-ul. Asta e treaba mea se pare, deşi nu suntem rude. Nici măcar
prieteni nu cred că suntem. Doar împărţim aceeaşi cameră la cămin. Nu m-am decis încă dacă îl
plac sau nu. E ok, presupun. Conducerea nu ar fi supus niciodată un catalan unui astfel de
tratament inuman. Aşa că arabii împart camerele cu alţi arabi. Sau cu negrii. Dar niciodată cu
localnici.

E destul de cald deşi e mijloc de octombrie. Geaca mea neagră de piele trebuie suflecată.
O rulez până aproape de coate, în timp ce grăbesc pasul spre facultate. Oare ea spre ce facultate
fugea mai devreme?

Capitolul 3

-ea-

Numerotez ultima pagină a cursului de azi. 23. Doar azi. Sunt 14 săptămâni în total, în
acest prim semestru de chin. 322 de pagini de curs. Plus seminarul, încă pe atât. Cum voi
memora toate astea? Cum de nu îmi cedează mâna de la atâta scris? Cum poate vorbi atât femeia
asta? Credeam că voi învăţa să desenez aici, că voi ieşi în aer liber să fac poze. Că mă voi folosi
de creativitatea mea. E a doua săptămână şi nimeni nu pare interesat de ideile mele. Sau de mine
în general. Mai credeam şi că mă pricep la sinteze. Dă-mi o carte şi îţi voi da rezumatul complet
şi revizuit până a doua zi. Dar tot ce spune femeia asta e important. Sau, mă rog, aşa pretinde ea.
Nu aş nota fiecare cuvinţel, dar sala ei plină de restanţieri din toamnă, mă motivează să o fac. Îmi
masez încet mâna dreaptă şi eliberez singurul scaun ocupat, de pe primul rând al amfiteatrului.
Nu stau aici să mă afirm aşa cum cred colegii mei, stau aici pentru că nu aş vedea ce scrie pe
tablă dacă m-aş aşeza mai în spate. Plus că ştiam de la început în ce mă bag. Sunt o ţintă uşoară
pentru profesori şi întrebările lor. Dar e ori asta, ori să vin cu un binoclu la ore.

7
 Urmează o fereastră de 2 ore în program şi îmi cântăresc opţiunile. Aş putea să mă întorc
la cafenea, dar mă simt ruşinată de ce s-a întâmplat mai devreme. De mică am fost învăţată să mă
descurc singură. În orice împrejurare, singură. Ajutorul din partea celorlalţi e semn de slăbiciune
sau, cel puţin, asta mi-au băgat ai mei în cap. Când tipul acela mi-a întins şerveţelele nu ştiam
cum să şterg mai repede masa aia şi să ies din raza lui vizuală. Pentru totdeauna. M-a intimidat
mai mult decât ar fi trebuit şi nu înţeleg de ce. Oare m-a auzit mulţumindu-i? Probabil că nu şi
acum crede că sunt o nesuferită. Nu îmi place când oamenii cred asta despre mine. Nu sunt doar
o altă nesuferită putred de bogată. Sunt de treabă. Uneori. Oare mai e acolo? Nu, sigur a plecat
până acum. Să merg să văd? Dar paşii mei au decis deja şi mă duc către sala de lectură.

Am de ales între conspecte, un proiect la Istoria Artei şi The Shinning. Nu fac cele mai
bune alegeri aşa că mai devorez câteva capitole şi sunt mândră de progresul meu. Am trecut bine
de jumătatea cărţii şi probabil o să o termin până la sfârşitul zilei. Apoi pot să îmi văd de viaţa
mea. Sau pot să încep o altă carte de King, doar mai sunt atâtea de citit. Sunt întreruptă de
telefonul meu care vibrează de sub mormanul de cărţi şi realizez că îi deranjez pe ceilalţi. În
încercarea mea de a-l găsi şi de a opri zgomotul care părea deja că are un ecou în liniştea aceea
mormântala, fac şi mai multă gălăgie. Când reuşesc să îmi scot telefonul, într-un sincron aproape
perfect, persoana de la celălalt capăt închide, înainte să apuc eu să răspund. De pe hol, o sun
înapoi pe Luisa.

-Babe, nu mai avem cioco. Îmi iei tu? Se alintă ea în telefon de parcă abia a împlinit 3 ani
şi a reuşit să pronunţe câteva cuvinte corect

-Dacă rezişti fără cioco până diseară la 8 când ajung eu acasă, sigur că o să cumpăr. Ştii
doar că am o slabiciune pentru dulce.

-Chiar trebuie să stai la toate cursurile? Hai acasă. Mâncăm toată îngheţata din congelator
şi îmi căutăm un nou iubit pe net.

-Oricât de tentant sună, va trebui să zic pas. Oh, şi, Luisa? Fă şi tu un duş, te rog!

-Aşa rău e? a întrebat ea răzănd forțat.

-Nu cred că vrei un răspuns sincer. Haide, îţi dau voie să îmi foloseşti chiar şi spuma de
baie. Orice te ajută să ieşi din starea asta. Ne vedem diseară!

8
 Voiam să îmi reiau activitatea de mai devreme, dar am fost ademenită de Pablo şi nişte
covrigi proaspeţi. Acesta avea să fie prânzul meu şi trebuia să îmi ţină de foame pe tot parcursul
următoarelor 2 cursuri şi 2 seminarii care însumau 8 ore minunate. Absolut minunat!

-Am tot sperat că cineva o să schimbe orarul ăsta. E inuman să pui cursuri de la 8 la 8, iar
a doua zi un singur curs, şi ăla tot de la 8 dimineaţa. Şi nu orice curs, ci unul destul de important,
cât să se asigure că nu putem lipsi.

Pablo vorbea cu gura plină și se chinuia să rupă încă o bucată din covrigul meu. Asta
pățesc dacă nu mânânc la fel de repede.

-Dacă nu aveam acel curs de la 8, Pablo, am fi dormit jumătate din ziua de mâine. Şi am
fi irosit cealaltă jumătate întrebându-ne ce an e şi dacă încă suntem pe planeta Pământ.

Am mai luat o gură sănătoasă din covrigul acela cu susan şi jumătate din seminţe au căzut
pe jos. Oare dacă aş unge covrigul cu miere înainte să îl mănânc, seminţele astea ar mai cădea?
De ce nu s-a gândit nimeni la asta? O căutare rapidă pe Google din pat, înainte să adorm, avea să
îmi confirme că multă lume se gândise deja la asta și că exista și o rețetă.

-Sandra ce vrei să spui de fapt? Că profesorii se gândeau la noi şi la gestionarea cât mai
eficientă a timpului nostru când au făcut programul ăsta?

-Neah. Cel mai probabil tu ai dreptate şi ei ne urăsc.

Pe Pablo l-am cunoscut în prima zi de facultate. Ne ridicam legitimaţiile de la secretariat,

iar numele noastre de familie sunt identice. Barrera. E un tip retras, tocilar până în vârful
urechilor şi cel mai important, nu s-ar da niciodată la mine. E singurul criteriu de care ţin cont
atunci când îmi aleg amici de sex opus. În încercarea mea de a le demonstra părinţilor că sunt
destul de talentată, în timp ce trec parţiale şi examene la două facultăţi, nu aş mai avea timp şi de
o relaţie. De prima mea relaţie. Oricum sunt sigură că o să fie ceva important, când o să fie.
Poate că nu o să ţină pe viaţă, dar eu o să o ţin minte. Nu vreau să trebuiască să îmi notez iubiţii
într-un carneţel cum face Luisa. Şi nici să spun mereu un alt nume când vorbesc despre iubitul
meu, aşa cum face Carla. Vreau ca eu şi el să fim cuplul acela despre care toţi vorbesc având
convingerea că în curând vor primi o invitaţie la nuntă. La urma urmei, mama s-a căsătorit cu
primul ei iubit şi încă îi poartă numele. Nu pot să fiu nici eu mai prejos. Sau pot?

9
 Dar alegerea primului meu iubit e una din alegerile alea multe, pe care le tot amân. Pentru
că e atât de important şi pentru că ei mint. Le mint pe prietenele mele, la fel cum le mint şi pe
cele pe lângă care trec eu pe holurile facultăţii. Le mint pe cele cărora le scriu cuvinte de iubire,
în timp ce mai au alte câteva conversaţii începute cu altele. Şi le mint şi pe cele care scriu cărţi
triste în timp ce ascultă piese triste. Nu vreau să fiu şi eu una dintre cele minţite de către ei. Eu îl
vreau pe el şi el se cam lasă aşteptat.

Capitolul 4

-el-

Dead inside răsună dintr-o singură cască în timp ce eu aştept plictisit metroul. Mi-am
stricat şi perechea asta de căşti. Când ascult pentru prima dată muzică în nişte căşti noi, ştiu,
înăuntrul meu că zilele lor sunt deja numărate. Pentru că mereu îmi stric căştile şi ajung în
situaţia asta frustrantă de a merge către casă, ascultând muzică într-o singură ureche, blestemând
momentul în care am cumpărat o singură pereche şi nu mi-am îndesat vreo trei în rucsac. Să
ascult discuţiile celor din jur sau şi mai rău, să mă cufund în propriile mele gânduri, nu sunt
variante de luat în calcul aşa că mă mulţumesc cu o singură cască funcţională, în timp ce învârt
firul celeilalte, sperând la o minune. O, minunat, merge! Pentru câteva secunde.

Metroul e destul de aglomerat la ora asta şi mă îndrept spre ultimul vagon. Într-o oarecare
măsură pentru că sper să fie mai liber, dar şi pentru că ieşirea cea mai apropiată de căminul meu
e în direcţia aceea. În penultimul vagon sunt distras şi ochii îmi cad pe ea. Acelaşi păr lung,
castaniu, aceeaşi rochie, acelaşi chip. A avut o zi lungă, la fel ca mine. Oare dacă m-ar vedea şi
ea, m-ar recunoaşte? Să o întreb dacă nu îmi dă o pereche de căşti ca răsplată pentru că i-am
salvat preţioasa eşarfă, mai devreme în cafenea? E cufundată în aceeaşi carte. Pare îngrijorată.
Aş vrea să îi spun că se va termina într-o notă pozitivă. Oarecum. Dacă nu îţi pasă că Danny
rămâne orfan de tată şi că Jack Torrance se afla încă undeva în interior, deşi posedat de hotelul
Overlook, atunci când e ars de viu. Împreună cu toate fantomele blocate în interior. Dar atunci aş

10
distruge tot suspansul, tot scopul cărţii s-ar duce pe apa sâmbetei şi sunt destul de sigur că ea nu
mi-ar mulţumi pentru asta.

Renunţ momentan la planul meu de a călători în ultimul vagon şi rămân aici. Nu am unde
să mă aşez, dar aleg un loc de unde să o pot vedea. Probabil ca nici ea nu a găsit un loc liber, însă
ei i-o fi cedat locul vreun individ atras de decolteul discret sau vreun adolescent cu acnee fascinat
de picioarele ei. Eu nu i-aş fi cedat locul pentru că arată bine, de fapt aş fi preferat să o ţin în
picioare ca să pot să o văd mai bine. Sau nu, i l-aş fi cedat totuşi, însă doar pentru că rucsacul ăla
pare mult prea greu şi pentru că îşi aduce cartea atât de aproape de ochi când citeşte. Nişte
ochelari ar ajuta-o. Ascultă şi ea muzică. Şi mă întreb ce ar putea fi? Maroon5? Nu, nu prea cred.
Poate Hurts. La un moment dat ridică privirea, să verifice unde a ajuns butonaşul şi câte staţii
mai are de citit. Se uită în jur şi mă întreb dacă o să mă vadă. Se uită la cei doi bătrâni care au o
plasă plină ochi de cumpărături, aşezată la picioare, se uită la fata aceea cu păr creţ, negru,
îmbrăcată într-un sacou alb şi la bărbatul înalt, îmbrăcat într-un costum gri, pe care ea îl ţine de
mână. Zăboveşte cu privirea asupra lor. Ori îi e dor de un el al ei, în costum, ori nu are un el al ei,
dar şi-l doreşte. Dintr-un oarecare motiv îmi doresc ca varianta b să fie cea corectă. Mă întreb
cum ar fi ca ochii ei să mă găsească şi pe mine. Sper că nu m-am aşezat prea departe, iar
hipermetropia ei să răzbată până aici. Şi o face. Mă vede. Se uită fix la mine. Îi întâlnesc privirea
pentru câteva secunde, dar se eschivează. Se uită la ceas, apoi la telefon. Încearcă să pară
ocupată. M-a recunoscut.

Capitolul 5

-ea-

Mai am o staţie, dar cobor la prima. Nu puteam să rămân în acelaşi vagon cu el, ţintuită
de ochii aceia negrii, amintindu-mi tăcuţi cât de neîndemânatică am putut să fiu în dimineaţa
asta. Cât de nesuferită trebuie să mă considere. Cât de oportună a fost staţi asta. M-a salvat. Voi
merge pe jos restul drumului şi mă voi gândi la viitorul meu. La viaţa pe care o voi de după
aceşti 3 ani încărcaţi cu examene. Nu cred că ai mei mă vor lăsa vreodată să devin fotograf sau să
mă angajez foto reporter la o revistă. Ei cred că e doar o fază, că o să îmi treacă la fel ca oricare
alt capriciu. De asta m-au obligat să studiez şi gestiune hotelieră, ca să mă poate trage de aţă

11
înapoi, până în birourile lor. Să îmi pună numele pe o uşă, să îmi pună poza pe web, să mă
îngroape în hârtii şi statistici. Să mă încătuşeze în viaţa pe care ei şi-o doresc pentru mine. Dar ce
viaţă îmi doresc eu pentru mine? Nu asta ar trebui oare să conteze? Câtuşi de puţin? Nu voiam să
mă întorc în Cambrils. Ştiusem asta încă de când am aplicat la facultate în Barcelona. Iubesc
micul orăşel turistic, dar marea aia şi valurile sunt prietenoase doar câteva luni pe an. Când devin
furioase şi vindicative aş vrea să am libertatea să ascult o altă mare. Să mă încălzească alt soare,
nu cel palid şi ascuns în spatele unor nori anoşti.

E o zonă destul de dubioasă. Şi cu fiecare pas încep să regret tot mai tare că am coborât
aici. Privirea lui nu m-ar fi putut ucide. Nu literalmente, dar nu pot să spun acelaşi lucru despre
oamenii de pe aici. Aş putea să mă întorc la staţia de metrou şi să îl iau pe următorul, iar în timp
ce cântăresc decizia observ că în faţa mea am un grup de 5 dubioşi cu glugi pe cap, râzând
gălăgios şi drogându-se, iar pe partea opusă a drumului se află destul de mulţi negrii. Nu că aş fi
rasistă, dar acei mulţi negrii nu sunt tocmai persoanele care m-ar face să mă simt chiar în
siguranţă în acest moment. Aşa că mă îndrept spre gura de metrou şi sper, în acelaşi timp, ca
niciunul dintre grupuri să nu mă fi observat. Cobor treptele şi aud cum fermoarul de la rucsac mi
se deschide. M-am întors rapid, cam într-o fracţiune de secundă, dar tipul din spatele meu se
prefăcea deja că plouă. Îmi doresc să fi avut mai mult curaj, dar la momentul respectiv am decis
să o las baltă. Oricum portofelul se află în siguranţă, îngropat adânc sub cărţi, iar telefonul e în
buzunarul gecii. Individul nu pare tocmai genul interesat de literatură, aşa că preţioasele mele
atârnă neatinse în rucsăcel. Îmi continui drumul şi mă opresc pe margine, aproape lipită de
peretele rece. Am nevoie de cartelă ca să intru, dar nu îmi pot aminti unde am pus-o, nu, mai
bine spus, unde am îndesat-o ultima dată. Adică în urmă cu aproximativ 20 de minute. Ei bine,
dacă Alzheimerul ar avea semne precoce, ele cam aşa trebuie să arate.

După mai multe încercări eşuate de a îmi băga mâinile printre cărţi şi a căuta, fără a găsi
ceva, decid că e cazul să trec la treburi mai serioase. Mă las pup şi încep să scot câteva din cărţi.
Ceea ce a urmat s-a întâmplat atât de repede, încât nu aş putea să povestesc cuiva fără să par
complet nebună. Sau drogată. Am auzit ţipete. Multe voci, disperate, de toate vârstele şi un haos
căruia nu îi ştiam sursa. O avalanşă de oameni se împingeau spre ieşire şi treceau în goană pe
lângă mine. Nu înţelegeam ce se întâmplă, de ce fugeau sau mai bine zis, de cine fugeau, dar
dacă am învăţat ceva din romanele poliţiste citite încă din copilărie, e că atunci când oamenii fug

12
disperaţi, tu nu rămâi în urmă să afli de ce. Dar câteva din cărţile mele zăceau întinse pe jos şi mă
întrebam dacă nu cumva aş avea timp să le bag înapoi în rucsac.

-Nu ai timp pentru asta acum!

Cele câteva cărţi mai subţiri pe care apucasem să le iau în mână zăceau din nou pe jos
pentru că el mă trăsese brusc de mână şi mă forţase să îl urmez spre ieşirea cea mai apropiată. O
idee nu atât de inspirată ţinând cont de faptul că o grămadă de oameni se îmbulzeau deja acolo şi
calea de acces era blocată.

-Prea mulţi oameni. Nu avem timp. Vino, mergem spre altă ieşire!

Nu a fost uşor să ne întoarcem, dar el se împingea prin mulţimea şi ne făcea loc. Se

folosea de coate, de umeri, de tot ce îi venea la îndemână. Exact ca un om care se luptă pentru
viaţa lui. Şi a mea. Am auzit nişte voci întrebându-se dacă am înnebunit. Poate că înnebunisem.
Să îl urmez aşa ca vită la tăiere. Un om pe care nu îl cunoşteam şi în mâinile căruia îmi lăsasem
şansele de supravieţuire. Plus că eu tot nu ştiam ce se întâmplă în spatele nostru, pe peron, dar
un lucru îmi era clar – nu aveam timp de întrebări. Ţipetele erau tot mai aproape de noi. Şi
printre ele răzbeau şi vaiete de durere. Ţipetele şi vaietele alea deveniseră sfâşietoare când ne-am
apropiat de scări, dar am trecut pe lângă ele şi am mers spre ieşirea opusă. Erau mult mai puţini
oameni aici şi astea ne permitea să alergam din ce în ce mai repede. Rămăsesem fără suflu, dar el
dădea ritmul şi nu avea de gând să încetinească nici măcar pentru o secundă. Ţipetele ajunseseră
acum la acelaşi nivel cu noi. Păreau că ne urmează, că nu vor să ne lase să ne continuăm drumul
atât de tăcuţi. Am întors capul pentru o secundă. A fost suficient căci am înţeles panica şi
disperarea. Şi am mai înţeles şi că moartea tocmai a trecut pe lângă mine. Ţinând un cuţit în
mână. Şi m-a ratat cu doar câteva secunde.

Capitolul 6

13
 -el-

Am coborât şi eu pentru că ea coborâse aici. Şi ce ai de gând să faci acum, geniule? Vrei

să o urmăreşti? Să te alegi cu un ordin de restricţie şi o noapte petrecută la închisoare? Irosisem
deja avantajul pe care îl aveam şi nu aş mai fi prins-o din urmă chiar dacă mă decideam că vreau
totuşi să dorm într-o celulă, în loc de patul meu cu arcuri de la cămin. Fusese o decizie iraţională
şi acum aveam să aştept următorul metrou. Nu se întâmplase nimic. Doar coborâsem în staţia
greşită. Probabil că li se întâmplă altor oameni tot timpul. Mă simţeam dezamăgit, dar măcar nu
făcusem ceva ce aş fi regretat cu siguranţă, ceva ce nu m-ar fi lăsat să dorm nopţi întregi. Acum
puteam să stau treaz imaginându-mi variante posibile ale acestei seri. Dacă aş fi întrebat-o între-
adevăr cum i se pare cartea, dacă a mai citit vreo altă carte de King, dacă a văzut ecranizările,
dacă nu are chef să meargă pe jos în timp ce vorbim despre cărţi. M-ar fi refuzat şi mi-ar fi
confirmat părerea despre ea – că e o fetiţă bogată şi atât. Iar dacă totuşi ar fi acceptat, tot mi-ar fi
confirmat părerea, dar probabil peste vreo 10 minute în timp ce eu i-aş fi spus că îmi e foame şi
că o să îmi iau o shaorma, iar ea s-ar fi strâmbat cu scârbă. Sau peste alte 10 minute când aş fi
întrebat-o unde locuieşte, iar ea ar fi aflat despre mine că locuiesc într-una din camerele infecte
ale unui cămin ce colcăie cu gândaci şi şobolani la subsol. Aşa că mai bine economisesc acele
zeci de minute care m-ar fi adus înapoi pe acest peron, tot dezamăgit şi întrebându-mă de ce
trebuie să fac aceeaşi greşeală şi de câte ori am nevoie să o repet până să mă învăţ minte. Fetele
ca ea nu sunt pentru mine.

Îmi număram monezile ca să îmi cumpăr o sticlă de apă, care cel mai probabil ar fi fost o
sticlă de Cola atunci când trebuia să decid ce buton să apăs, când am auzit primele ţipete. Pe
partea opusă a peronului cineva căzuse pe şinele de tren şi nu părea că ar putea să se ridice de
unul singur. Alte ţipete, alţi câţiva oameni căzuţi, unii pe şine, alţii pe peronul de aşteptare.
Ceilalţi începuseră deja să fugă speriaţi. Fugeau de patru indivizi înarmaţi cu câte un cuţit.
Înjunghiau pe oricine întâlneau în calea lor. Doi dintre ei se îndreptau deja spre scări ca să atace
şi oamenii de pe această parte, pe care mă aflam şi eu şi pe care se transmisese aceeaşi panică.
Am verificat să văd dacă nu am putea fi salvaţi de un metrou care ar ajunge aici în câteva
secunde, dar următorul sosea în staţie în 4 minute. Se asiguraseră că nu avea să scape nimeni
îngrămădindu-se într-un metrou, chiar înainte să fie găuriţi. În stânga mea era un zid, iar singura

14
ieşirea care îmi venea acum în minte era cea spre care fugeau toţi ceilalţi oameni. Aş fi vrut să
pot să fac ceva, dar era evident şi pentru mine că doar autorităţile îi puteau opri. Un om cu
mâinile goale s-ar fi îndreptat spre o moarte sigură.

Mă apropiam de ieşire când mi-au căzut, încă o dată, ochii pe ea. Nu ar fi trebuit să o văd,
nu ţinând cont de agitaţia din jur sau de holul obscur pe care ne aflam amândoi, dar am văzut-o şi
aşa. În haos, în timp ce încercam să îmi salvez propria viaţă. Stătea aproape de perete, încercând
să îşi adune cărţile de pe jos. Habar nu avea ce se întâmplase jos, ce încă se întâmplă jos şi ce se
va întâmpla şi aici în scurt timp. Am ştiut că nu pot să o las acolo şi am tras-o după mine. Voiam
să ne duc pe amândoi într-un loc sigur şi asta cât mai repede. Ieşirea era blocată, probabil de
oameni care se îmbulziseră şi căzuseră pe jos. Nici nu era nevoie de cei 4 bărbaţi să vină aici.
Spaima îi făcea să se omoare singuri, călcându-se în picioare. Şi atunci mi-am dat seama că nicio
staţie de metrou, oricât de mică ar fi, nu are o singură ieşire. Toate au două, pe ambele părţi ale
străzii şi am tras-o înapoi. Trebuia să ne întoarcem. Nu ştiam dacă aveam suficient timp şi nici
dacă aveam să ajungem acolo înainte ca teroriştii să urce scările. Puteam să fugim chiar acum
spre ei, dar şi dacă rămâneam acolo, aşteptând să se decongestioneze ieşirea, şansele să ne
alegem cu un cuţit în spate erau la fel de mari.

Capitolul 7

-ea şi el-

-Nu mai pot să fug! Nu… mai… pot… să…fug!

Tremuram şi obosisem şi nu înţelegeam unde am mai putea să mergem acum. Niciunde

nu am fi în siguranţă. Puteam măcar să încetinim pasul.

-Ne oprim dacă aşa doreşti.

Vocea lui era calmă, liniştitoare chiar.

-Nu. Nu în stradă.

15
 La o aruncătură de băţ era cafeneaua deschisă până în zori. Veneam aici când pica
internetul de la cămin şi aveam de predat o lucrare importantă a doua zi. Am descoperit-o
căutând un astfel de loc acum câteva luni când într-una din seri, internetul picase iar, iar eu mai
aveam doar câteva ore până la deadline. Are 2 etaje şi e plină de cărţi. Pare locul în care ea s-ar
simţi în siguranţă. A ales să ne aşezăm sus, aşa cum am presupus că va face, iar eu am comandat
două cappuccino şi 2 pliculeţe de zahăr pentru ea. Îi tremurau mâinile extrem de tare şi abia a
reuşit să soarbă prima gură. Trebuia să îi ocup mintea cu altceva.

-Internetul e extrem de bun aici. Cafeaua mai puţin. Dar măcar e linişte.

Ochii lui negri mă fixau într-un fel anume în care nu mă mai fixase nimeni înainte de el.
De parcă încerca să îşi întipărească în memorie fiecare detaliu al chipului meu. Fiecare linie fină
din jurul ochilor, fiecare pistrui şi grimasă. De parcă încerca să îmi facă o poză şi să o ia cu el,
fără să mi-o arate şi mie.

-Şi e plin de cărţi, am reuşit să îngaim eu, după o linişte stânjenitoare. Nu aş fi putut să
aleg un loc mai bun.

Cafeaua era destul de bună dacă m-ar fi întrebat pe mine. Dar eu nu mă pricep la cafea.
Eu beau cafe con leche oriunde aş merge. O îndulcesc suficient şi de cele mai multe ori e
acceptabilă, iar dacă nu e, ţin ceaşca în faţa mea ca o scuză ca să pot ocupa o masă şi să citesc.
Nici măcar nu trebuie să o beau. Ideea de cafea e cea care mă fascinează, e cana aceea caldă pe
care vreau să o ţin în mâini în zilele friguroase, e mirosul de boabe proaspăt măcinate cel pe care
îl caut. Dar cafeaua asta era chiar bună.

-Vin aici când trebuie să termin proiecte la timp. Internetul e slab la cămin. Atunci când
merge.

Lansasem aproape fără voie acest test. Voiam să îi studiez reacţia. Dacă voiam nişte
răspunsuri sincere trebuie să profit de momentele astea în care e vulnerabilă şi speriată. Şi
frumoasă. De ce e aşa frumoasă?

-Mi-aş dori un astfel de pretext să ies din casă. Biroul ăla nu cred că mă mai suportă prea
mult.

16
 Mi-a fugit automat gândul la biroul acela din lemn vopsit în al şi la scaunul confortabil
încărcat cu prea multe perne. După ore bune totul, chiar şi cel mai confortabil scaun din lume,
devine insuportabil.

-Ce studiezi? am continuat eu repede, de teama unei alte pauze. Şi aşa conversaţia dintre
noi se desfăşura destul de greoi. Nu era de mirare totuşi. Ţipetele alea nu mă părăsiseră încă şi
tremurul mâinilor nu se astâmpărase deloc.

- Drept. Anul 2.

-Impresionant. Zvonurile spun că e cea mai grea facultate. După cele de medicină,
desigur.

-Te ţine destul de ocupat, ce e drept. Tu? Ce studiezi?

A sorbit o gură din cappuccino şi a rămas cu cana în mână.

-Anul 1 la Arte. Nu la fel de impresionant, am răspuns eu ferindu-mi privirea.

Aş fi putut paria că e studentă la Litere. Şi aş fi pierdut.

-E cel puţin interesant din perspectiva cuiva care învaţă legi şi citează cazuri din memorie
zi de zi.

A mai sorbit o gură din cana aia cu pisici şi a aşezat-o pe masa rotundă.

-Când o spui aşa sună mai interesant. Noi…adică eu…te ştiu de undeva, zise ea fâstâcită.

Da şi eu te ştiu de undeva. Şi dintr-un oarecare motiv nu mi-ai mai ieşit din minte de când
te-am văzut pentru prima oară în cafeneaua aia de lângă Universitate. Să mă bucur că îţi par
cunoscut sau să îţi dau deja o bilă neagră pentru că nu îţi aminteşti cu exactitate, aşa cum îmi
amintesc eu fiecare gest, fiecare privire, fiecare pată de cafea?

-Buenas Migas. Ţi-am preluat masa cu miros de cafea cu lapte.

-Ah, da. Îmi pare rău că… am fugit aşa. Întârziasem la cursuri. Mulţumesc pentru…Ştii
tu. Încă am eşarfa asta la gât mulţumită ţie.

17
 Voiam doar să îmi cer scuze, unele pe care să le şi audă de data asta. Bineînţeles că ştiam
de unde îl ştiu. Sub aceeaşi ochi negri m-am fâstâcit în cafenea, de aceeaşi ochi negri am fugit în
seara asta din metrou. E ciudat cât poate fi de reconfortant să beau o cafea sub aceeaşi ochi
acum, câteva zeci de minute mai târziu. De parcă nu am fost la un pas de moarte, sau în cel mai
bun caz, de o spitalizare lungă şi o convalescenţă şi mai anevoioasă. De parcă autorităţile nu ar
număra cadavrele chiar acum, de parcă victimele nu s-ar lupta între viaţă şi moarte în cine ştie
câte spitale din Barcelona. Dar toate astea păreau că nu au nimic de-a face cu noi. Erau departe,
erau străine de cei doi studenţi care beau prima lor cafea împreună.

-Aveam nevoie de o masă în cele din urmă.

S-a întristat în mod evident şi mă întrebam dacă e din cauza mea. Era prea târziu să îmi
schimb versiunea şi m-am blamat mintal pentru tăcerea care se aşternuse peste noi. Voiam să îi
vorbesc doar ca să îi mai aud vocea, să îi simt accentul străin când pronunţă anumite cuvinte,
doar ca să am un pretext să mă uit în ochii lui negri. Să îşi mişte capul şi să îi cadă şuviţa aceea
neagră pe frunte. Să îşi mişte buzele şi să dezvelească dinţii ăia imperfecţi, dar atât de albi. Mă
fascina totul legat de el. Felul în care mi-a întins şerveţelele acelea cu aroganţă, modul în care mă
privea în metrou, agilitatea cu care a reuşit să ne scoată pe amândoi în viaţă de la metrou, locul
acesta ales de el special pentru mine. Nu m-a mai fascinat nimeni înainte. Poate doar Don
Montes de la cursul de fotografie alb-negru, dar orice conversaţie dintre noi doi se petrecea doar
în imaginaţia mea. Conversaţia asta e reală.

-Apropo, eu sunt Sandra.

-Said .

În sfârşit chipul acela avea un nume. E interesant că până acum nu m-am întrebat ce
nume poartă, de parcă ştiam că o să mi-l spună într-o zi, fără presupuneri, fără trei încercări, fără
să îi întreb cunoscuţii. Pur şi simplu. La o cafea. Ca acum. Dacă nu ştia încă ce sunt, deşi părul şi
ochii negrii, tenul măsliniu şi accentul strigă din toţi rărunchii de unde vin, acum a aflat cu
siguranţă.

-Lasă-mă să ghicesc de unde eşti… Maroc?

-Nu. Gheaţă.

18
 -Azerbaijan?

-Nici.

-Pakistan?

-Nu.

-Îmi spui?

-Nu.

-De ce?

-Păstrez misterul.

-Bine, domnule misterios. Unde mergeai?

-Spre cămin. Tu spre casă?

-Da.

-Vrei să îţi reiei drumul?

-Nu ştiu. Nu. Nu o să pot să dorm. O să stau faţă în faţă cu realitatea. Nu sunt pregătită
pentru asta. Îmi e foame.

-Ce ai vrea să mănânci?

-Ceva rapid şi bun. Alegi tu localul. Se pare că asta e zona ta.

Practic mi-a întins al doilea test sub nas. Bineînţeles că o voi duce să mâncăm shaorma şi
bineînţeles că asta ori va duce la finalul acestei întâlniri, dacă pot să îi spun aşa, ori mă va face să
o plac şi mai mult. Străzile erau pustii. Nu era greu de ghicit motivul. Probabil că toţi au aflat de
tragedia de mai devreme. Unii s-au dus în spitale să afle în ce stare se află cei dragi, alţii îi plâng
deja la morgă pe cei decedaţi, iar cei norocoşi, cei care nu avut nimic de-a face cu atacul se
ascund în case, sună prieteni, le spun că nu le vine să creadă. Noi facem parte din altă categorie.
Avem de-a face cu atacul, am fost acolo, dar îl ignorăm cu desăvârşire. Localul ales de mine se
afla la două străzi distanţă, deschis non stop, deţinut de alt arab.

19
 -Shaorma. Două, vă rog!

-Fără ceapă. A mea! Si de fapt şi a lui. Tot fără ceapă. Şi ştii ce aş mai vrea? Cola! Şi o
Cola, vă rog!

-Două Cola.

Îmi place mâncarea fast food. Mc Donalds, Burger King, Taco Bell. O intersecţie care să
le găzduiască pe toate 3 e visul meu. Un studio în apropiere e tot ce îmi doresc. Aş fi în rai. Cred
că dacă ar fi vorba de altcineva, aş ascunde acest aspect despre mine. Cel puţin la prima întâlnire,
dar nu şi cu el. Nu simţeam nevoia să mă mai ascund, să mă prefac, să port masca pe care mi-au
creat-o părinţii mei. Puteam să mănânc shaorma şi să beau Cola, iar el nu m-ar fi apreciat mai
puţin. Şi a fost bună. Cea mai bună shaorma pe care am mâncat-o vreodată. Iar dacă nu aş fi fost
atât de absorbită de el poate că aş fi reţinut unde m-a dus. Sau măcar numele localului. Dar ceva
îmi spunea că asta nu va fi ultima oară când vin aici. Când venim aici.

-Unde mergem acum, domnule misterios?

-Ştiu două leagăne în apropiere care ne aşteaptă.

Uram nopţile. Mereu le-am urât. Noaptea mă copleşeau toate dacă-urile vieţii mele, toate
temerile despre viitor. Voiam să treacă repede, să se facă dimineaţă, să fiu iar ocupat, să îmi văd
de viaţa mea. Noaptea asta e prima pe care nu o urăsc, deşi ar trebui. Noaptea asta nu vreau să
devină dimineaţă, nu vreau să îmi văd iar de viaţa mea. Dimineaţa de după noaptea asta va fi
diferită şi nici viaţa mea nu va mai fi aceeaşi.

-Aveam nevoie de asta. M-am simţit iar ca un copil. Mulţumesc, Amir!

-Până a venit polişistul ăla să ne dea afară.

-Ştiu copii obezi care cântăresc mai mult decât noi doi. Leagănul acela era în siguranţă.

-Ştii că tot va trebui să vorbim despre ce s-a întâmplat…La un moment dat.

-Nu. Hai să ne aşezăm pe banca aia. Hai să vorbim acum, înainte să treacă noaptea. După
ce se face dimineaţă vreau să uit de ce s-a întâmplat acolo.

20
 Şi-a scos telefonul şi căuta ştiri despre cele petrecute. La gât purta un inel pe un lănţisor
de argint. Sau de aur alb. Nu am putut niciodată să fac diferenţa între cele două, o geacă de piele
neagră, blugi albastru închis şi ghete de un maro închis.

-12 morţi şi 64 de răniţi.

-Crezi că am fi putut să facem ceva?

-Să îi oprim? M-am gândit şi eu la asta la faţa locului. Nu aveam nicio şansă. Nu fără
arme.

-Să îi ajutăm pe răniţi?

-Să rămânem acolo ar fi însemnat să riscăm să devenim la rândul nostru răniţi sau mai
rău. Plus că nu cred că ai vreun curs de prim ajutor. Sau mă înşel?

-Nu, nu am.

-Nici eu. Am stabilit asta, da?

-Da, dar… nu te simţi vinovat că…nu ştiu…

-Noi suntem bine şi ei nu? Noi suntem vii şi ei nu? Nu prea. Dar mă bucur.

-Să dam declaraţii? Să ajutăm la prinderea atacatorilor?

-I-ai văzut? Le-ai văzut feţele?

-Nu, dar…Nu. Ai dreptate.

A urmat o tăcere apăsătoare. Ştiam că ultimele cuvinte despre atac au fost spuse. Era
foarte practic şi asta m-a ajutat. A clasat fiecare idee, fiecare vină şi le-a aşezat în nişte sertare
din care nu aveam să le mai scot. O vreme.

-Mulţumesc pentru că…mi-ai salavat mai mult decât eşarfa de data asta.

-Mă bucur că am fost acolo să te salvez.

21
 -Amir…Ne-am cunoscut în cafenea. Eu am plecat, tu ai rămas, dar m-am întors când
primul curs s-a terminat. Am vorbit şi ne-am întâlnit la finalul zilei.

-Restul e adevărat. Şi asta ar fi putut fi adevărat.

-Ştiu.

Mai adevărat decât crezi. Chiar am vrut să mă întorc. I-am dat numărul, mi-a dat
numărul, ne-am adăugat reciproc pe facebook şi ne-am introdus unul în viaţa celuilalt
iremediabil.

-Marina, am să îţi aduc volumul meu din The Shinning. L-ai lăsat pe jos din cauza mea
totuşi.

-Datorită ţie, mai bine spus, şi da, te rog. Trebuie să îl termin.

În lift realizând că mai am doar câteva minute până la un interogatoriu de câteva ore
condus de Luisa, mi-am permis să zâmbesc. Chipul lui ştergea din mintea mea toate aspectele
negative ale acestei seri. Eram plecată de acasă de 18 ore, dar nu mă simţeam obosită. Eram o
altă persoană când închisesem uşa în urma mea. Îmi plăcea mai mult persoana care o deschidea
acum.

-Femeie-vacă! De ce nu mi-ai răspuns la telefoane? Carla te-a sunat şi ea. Pablo. Părinţii
tăi. Apoi toţi m-au sunat pe mine. Şi toţi urlau la mine. Nu ştiam ce să fac să te găsesc. Toate
spitalele mi-au blocat probabil deja numărul.

-Bună şi ţie, Luisa! Uhm… telefon. Nu ştiu unde e. Ah, uite, e închis. Probabil am rămas
fără baterie.

-Superb! Divin! Ia, spune! Uite ai stat până la ora asta? Ai fost acolo?

22
 -Nu, nu am fost, dar pentru povestea asta avem nevoie de nişte îngheţată. Şi trebuie să
stai jos.

-Nu îmi spune…Proful acela matur şi sexy. Ţi-a răspuns la avansuri în sfârşit?

-În primul rând care avansuri? Cele imaginare sau scenariile pe care le facem împreună
când nu ne aude nimeni? Şi în al doilea rând…am cunoscut pe cineva.

-CEEEEE? Tu pe cineva? Tu placi pe cineva? Trebuie să îl cunosc pe tipul ăsta. Ce are el

în plus faşă de toţi ceilalţi cu care am încercat eu să îţi fac lipeala de-a lungul timpului?

-E…altfel. Nu a folosit clişee să mă agaţe, de fapt, nici nu cred că a încercat să mă agaţe.

A fost natural şi spontan şi pot să mănânc shaorma cu el fără să îmi fie teamă că o să afle toţi
prietenii lui. Şi are un volum propriu The Shinning şi…

-Bla bla, lasă asta. Cum arată?

-E…mai înalt decât mine, nu cu mult adică nu cred că o să port tocuri în preajma lui, dar
eu nu port tocuri aşa că asta nu e o problemă. De fapt, voi da vina pe el dacă…o să meargă…Ştii
tu chestia asta dintre noi. Şi e brunet, cu păr ondulat, aşa mai lunguţ pe mijloc, mai scurt în părţi,
are dinţi simpatic de strâmbi şi foarte albi, şi ten măsliniu şi ochi negrii. E…aşa cum îl căutam eu
fără să ştiu că asta e ceea ce îmi place, dar când l-am văzut, am ştiut. Înţelegi?

-Cred că da. Vreo poză? Fără supărare, dar nu te prea pricepi la descrieri.

-Stai să îi găsesc facebook-ul. Uite!

Poza de profil era făcută pe plajă. Nu Barceloneta, ci una pustie. Purta o pereche de
pantaloni gri de trening, lărguţi şi un maiou negru care îi dezvelea muşchii şi braţele închise la
culoare. Barba îi încadra perfect chipul şi doar faptul că aveam o poză cu el în faţa mea, mi-a
accelerat pulsul.

- Tuuuuuuuuuu. De ce nu ai început cu asta? E arab! Îţi place un arab. Fuck…Nu pot să

cred! Lasă îngheţata, cred că avem nevoie de câte o bere pentru restul poveştii.

-Bere să fie. Apropo, în 4 ore am un curs. Să mă bagi la duş pe la 6.

23
 -Ok, ok. Nu ar trebui să vorbeşti şi cu ai tăi?

-E ora două dimineaţa. O să le spun că am stat la sala de lectură până târziu, fără baterie.
Dar pe Pablo şi pe Carla am să îi anunţ. Un mesaj cred că e suficient.

-Dă-mi telefonul să îl stalkuiesc. Nu e aşa făcut. Dar ţie nu îţi plac cei cu muşchi. Mai
bine, mai mulţi pentru mine. Nu pot să te văd cu el. Să vă faceţi un selfie să vadă ochiul meu
critic imaginea de ansamblu. Scuipă tot!

-Eram în Buenas Migas azi dimineaţă, citeam şi nu mi-am dat seama cât era de târziu.

-Tipic ţie.

-Când am văzut totuşi…m-am grăbit şi am vărsat cafea pe masă. El mi-a întins nişte
şerveţele şi pentru că mi-a plăcut de el şi îmi era ruşine, eu am tulit-o de acolo.

-Din nou, tipic ţie. Trebuia să mă suni, ţi-aş fi spus să rămâi acolo şi să flirtezi cu el.

-Revenind, după primul curs mi-am dat seama că nu mi-am cerut scuze, adică mi-am
cerut, dar vorbisem încet, cum vorbesc eu de obicei şi am mers înapoi. Care erau şansele să îl
mai găsesc, dar era acolo şi am vorbit şi ne-am văzut după cursuri. M-a dus la o cafenea chiar în
apropierea…gurii de metrou unde s-a produs atacul, dar noi habar nu aveam. Am vorbit despre
tot şi ni s-a făcut foame.

-Şi te-a dus să mâncaţi shaorma. Te-a nimerit. Ce romantic. Besito?

-Nu, abia ne-am cunoscut, Luisa.

-Da, dar trebuie să testezi chimia repede. Altfel, investeşti timp degeaba.

-Chimia dintre noi e destul de bună, dar oricât de mult mi-ar plăcea să îţi încerc metoda,
nu vreau să grăbesc lucrurile. Nu vreau să stric nimic. Hai, gata! Fug la duş. Trebuie să ajung la
curs.

-Eşti nebună. Mă duc să dorm!

-Nu ai cursuri cumva?

24
 -Nu sunt sigură, dar nu am dormit deloc. Şi dacă am, nu contează.

-O să îţi pici anul!

-Da, da. Whatever.

Luisa era studentă la Litere. Engleză-Japoneză, dar mai era şi extrem de leneşă.
Facultatea departe, al naibii de grea, e mai uşor să zacă în casă şi să se uite la seriale toată ziua. E
foarte inteligentă, dar fără să înveţe, nu va trece examenele. Sper totuşi ca prima sesiune şi
câteva examene picate o vor trezi la realitate şi se va aduce pe linia de plutire semestrul viitor.
Am lăsat apa caldă, aproape fiartă să mă încălzească şi m-am gândit la el. Trebuia să îl văd astăzi
şi mâine şi în fiecare zi din restul vieţii mele. Mă simţeam ca o adolescentă care acum îşi trăieşte
prima iubire. Probabil că aşa se simt toate adolescentele din lume. Toate adolescentele şi eu,
pentru că eu nu avusesem parte de prima iubire. Iar actorii precum Mario Cimarro sau profesori
universitari care nu mă bagă în seamă nu cred că intră în calcul. Acum că stau mai bine să mă
gândesc, chiar seamănă puţin cu Mario Cimarro.

Se lumina de ziuă. Nu avem perdele aici, dar cui îi pasă. Studenţii de la Drept oricum nu
prea au timp să doarmă. Toată lumina îmi bătea în ochi şi probabil arătam ridicol. Cărţi întinse în
tot patul, cearcăne adânci, un proiect neterminat şi un rânjet stupid pe faţă. Trebuia doar să
termin cumva proiectul acesta, să îl predau şi să o văd din nou. Cumva toată seara ştiusem că
aveam ceva important de făcut, în definitiv mă blamasem că urma să ajung cu cinci minute mai
târziu la cămin, dintr-un motiv anume. Acesta era motivul, dar nu îmi pasă. O să îl termin. Mereu
le termin. Şi apoi o să o văd pe ea.

-Cât e ceasul?

Ehab se trezise probabil din cauza mea. Îndesam cărţi în rucsac şi nu eram chiar cea mai
subtilă persoană.

-Scuze, te-am trezit?

-Eşti ca un elefan într-un magazin de porţelanuri.

25
 -Sorry! Ştii că atunci când încerc să fac linişte, fac cea mai mare gălăgie.

-Ştiu, de aia îţi tot repet: Nu mai încerca să faci linişte! Nu ţi-a ieşit în trecut şi nu o să îţi
iasă nici acum. Cât e ceasul totuşi?

-E 6 dimineaţa.

-Unde mergi? Şi stai, la cât ai venit? Ai avut în sfârşit o întâlnire?

-Undeva după 2 şi nu. Am tot lucrat la proiectul ăsta şi acum mă duc să îl termin. Culcă-
te la loc!

Nu ştiu de ce am ales să îl mint. Aveam impresia că dacă o să vorbesc cu el despre ea, o

să îmi dau seama că nu a fost real, că nu o să ţină. Ehab e aici de mai mulţi ani. Are la activ
multe, foarte multe relaţii eşuate. Toate cu europence şi nu mai are încredere în femei. Are
impresia că toate ies cu noi pentru un fel de studiu de caz. E ciudat, dar poate că unele dintre ele
vor o oarecare diversitate. Spaniolii sunt toţi cam la fel. Destul de perverşi dacă e să îmi dau cu
părerea. Oriunde văd cupluri ale căror jumătate masculină e un spaniol, sunt cupluri în ipostaze
obscene. Poate vin de unde vin şi poate că sunt de modă veche, dar eu nu mi-aş pipăi iubita pe
fund, în văzul tuturor în timp ce îi controlez omuleţul din cerul gurii. Nu e stilul meu.

-Nu vreau să mai stai acolo! Nicio zi în plus! Transferă-te la ID şi haide acasă! Nu am
pus geană pe geană toată noaptea! Nu pot să trăiesc în teroare în permanenţă, întrebându-mă dacă
nu cumva zaci înjunghiată pe undeva. Îţi spun pentru ultima dată! Haide acasă!

Îndepărtasem telefonul de la ureche şi îmi amestecam absentă în cafea. Mama vorbise

încontinuu, ca un disc stricat, despre cum trebuie, dar trebuie neapărat să mă întorc acasă. Iar asta
nu intra în discuţie. În primul rând pentru că aşteptasem cu nerăbdare să rup cordonul ombilical
şi în al doilea rând pentru că el, Amir, era aici. Şi tot aici aveam şi eu să fiu. Chiar dacă asta
însemna să îi nemulţumesc pe ai mei şi să încalc câteva reguli. Aveam de gând să fac asta.

-Mamă, te rog să te calmezi. O să merg doar cu taxiul dacă asta te face să fii mai liniştită.
Ţi-am spus deja că eram în sala de lectură. Nici nu am ştiut ce s-a întâmplat până nu am ajuns
acasă.

26
 Chiar în timp ce rosteam ultimele cuvinte mi-au trecut prin minte imaginile cu acei tipi,
acea secundă în care întorsesem capul şi îi văzusem fugind spre mulţimea din care tocmai
ieşisem noi.

-Nu pot să te ştiu acolo, în pericol.

-Mamă, oriunde aş fi în pericol. Nu poţi să mă ţii doar în casă. Plus că e în joc viitorul
meu.

Ştiam că dacă voi aduce asta în discuţie mama va renunţa la argumentele ei. Viitorul meu
e mai important decât siguranţa mea. Faptul că fata ei e studentă la două facultăţi în Barcelona e
mai important decât că sta în casă, în siguranţă şi studiază la ID. Pur şi simplu nu e acelaşi lucru.
Şi am avut dreptate. A renunţat la a mă mai convinge şi m-a întrebat când aveam de gând să
merg să îi văd. O oră cu autobuzul, 40 de minute cu trenul.

-Mai am de predat proiecte…O să vin când o să pot.

De fapt, nu aveam de gând să merg prea curând. Nu dacă alternativa era să îl văd pe el.
Am închis şi mi-am savurat cafeaua în linişte. Nu mă puteam întoarce acasă, dar înţelegeam de
ce mama era atât de îngrijorată. Numărul victimelor crescuse de la 12 la 28 în doar câteva ore,
toate programele de ştiri şi nu numai, difuzau doar această ştire, toată ţara era în doliu, iar atacul
terorist fusese revendicat de o nouă grupare teroristă. Mă îngrozea ideea că astfel de oameni sunt
liberi, sunt numeroşi, pot să atace oricând, să omoare pentru cauza lor şi să scape nepedepsiţi.
Poliţia nu avea nicio pistă, dar cu siguranţă în câteva zile câteva capete aveau să cadă. Vinovate
sau nu. Pentru că oamenii caută ţapi ispăşitori, cineva care să plătească pentru durerea lor. Nu
vina e cea importantă, ci nevoia de şti că cineva e închis, e judecat pentru moartea celor dragi.
Abia pe urmă le va trece furia şi îşi vor jeli morţii.

Ce e ciudat e că eu nu m-am întrebat, ca Pablo sau Carla, dacă prietenii mei au păţit
ceva. Deşi mi se pare stupid cred cumva că lor nu li se putea întâmpla. Cum credeam şi că mie
nu mi se putea întâmpla, dar s-a întâmplat. Şi cine ştie ce aş fi păţit dacă nu era el acolo.

-Arăţi destul de bine pentru cineva care nu a prea dormit.

27
 -Neaţa, Pablo! Da…Bine că avem un singur curs azi. Şi scuze…rămăsesem fără baterie.
Abia la 2 când am ajuns acasă, am aflat de la Luisa că m-aţi căutat şi tu şi Carla.

-Bine că suntem cu toţii bine. Dar îl ştii pe Mario, nu? Cu 2 ani mai mare?

-Da.

-Era acolo, cu prietena lui Ana. Au reuşit să iasă, dar au fost călcaţi în picioare. Au oase
rupte. E oribil. Mergem să le ducem nişte fructe la spital. Vrei să vii?

-Da, sigur. O să trec puţin.

-Ai ceva de făcut astăzi?

-Aş vrea să dorm…

Nu aveam chef să îi povestesc despre Amir. Voiam să îl ţin doar pentru mine. Să fie
secretul meu, ascunzătoarea mea, să fie my safe house. Nu putea fi toate astea dacă vorbeam cu
toată lumea despre el.

Am scris cu toată viteza de care erau capabile degetele mele şi am citat la final sursele,
din memorie. Mă bazam pe faptul că proful nu va avea timp să le coroboreze, iar ţinând cont de
numărul mare de proiecte şi de timpul scurt pe care îl avea la dispoziţie să le noteze, eram
acoperit. Oricum acurateţea surselor era undeva aproape de 80 la sută. Good enough pentru un
proiect făcut în 5 ore. Aproximam un 8, poate chiar un 9,20 dacă proful înţelegea sarcasmul meu
discret. Asta era chestia cu proiectele mele. Ori îţi plăceau, ori nu. Calea de mijloc era puţin
probabilă. De asta aveam fie note de 5, fie note de 9 sau de 10. Cel mai rar număr din carnetul
meu de student era 8-ul. Şi nu am înţeles niciodată profesorii care îmi dădeau această notă.
Probabil că nici nu îmi citeau proiectele. Se ghidau după celelalte note, doar că voiau să fie mai
aspri.

De ore bune voiam să îi trimit un mesaj, dar nu ştiam ce să îi scriu. Ştiam că are un singur
curs, de la 8 la 10, pentru că îmi spusese ieri. Eu trebuia doar să termin şi să predau acest proiect
până la ora 14, apoi eram liber. Acum era 11 30 şi nicio veste de la ea. Trebuia să îi scriu ceva, să

28
o readuc în prezentul meu. Ieri era trecut şi aveam nevoie să ştiu că nu a fost o nebunie de
moment pentru ea, că nu a ieşit cu mine doar pentru că îmi era recunoscătoare, că nu m-a minţit
în tot acel timp.

“Încă 2 ore jumătate să termin un proiect. Pariu că îl termin şi dacă vii să mă distragi?
Cartea e la mine. Sunt la sala de lectură.”

Şi aştept. Şi nimic. Nimic. Tot nimic. Bag telefonul. Mi se pare că îl aud, îl scot, tot
nimic. Îl bag iar în buzunar. Îl aud. Doar un mail. Nimic important. Trec minute bune şi ea nu se
obosea să îmi răspundă.

“Sunt pe drum. Vizitam nişte prieteni la spital. Au fost răniţi ieri. Concentrează-te cât mai
poţi.”

Şi aşa s-au risipit toate temerile mele, toate dacă-urile şi odată cu ele s-au dus pe apa
sâmbetei şi toate ideile mele. Nu, nu , nu. Mai am de scris concluziile şi încheierea. Trebuie să
termin până vine ea sau nu mai am nicio şansă. După ce vine îl voi reciti doar ca să adaug
punctuaţia şi să reformulez unde e nevoie. Pariul era ca şi câştigat.

Am văzut-o de când a coborât din taxi. Părul lăsat liber pe spate, o rochie verde cu buline
negre, mai sus de genunchi, o pereche de cizme negre şi o geacă de piele neagră îi încadrau
perfect trupul şi îi puneau în evidenţă formele. Acelaşi rucsac cu bufniţe ticsit cu cărţi îi atârna pe
spate şi din nou, nu îşi găsea portofelul. După ce a reuşit să achite a intrat grăbită în clădire, dar
întârzia să intre în sala de lectură. Se oprise să cumpere 2 doze de Cola. Se pare că a devenit our
thing.

-Deci…pe ce pariem că nu poţi termina la timp proiectul?

-Îl termin la timp...alegi tu unde mergem astăzi, ce facem astăzi. Nu îl termin, aleg din
nou eu. Şi uite-ţi cartea.

-O să o termin repede. Citesc foarte repede. De fapt, o să o termin până la 14.

-Şi dacă nu?

-Mă laşi să îţi fur un sărut. Fără să mă pocneşti.

29
 -Buzele astea rămân neatinse!

-Hai, la treabă!

Se înroşise până în vârful urechilor. Se ascundea în spatele cărţii, dar nu se putea ascunde
de mine. M-am concentrat cât am putut eu de bine şi cumva am terminat înainte de 14. Restul
timpului l-am folosit ca să o distrag pe ea. Scăpam pixuri pe jos, striveam doza de suc goală în
mâini, am scos laptopul din priză chiar de lângă ea şi am atins-o puţin pe umăr. Nu joc prea
corect atunci când vreau neapărat să câştig.

Nu am citit niciodată atât de multe cuvinte fără să reţin măcar unul. Citeam fără să
urmăresc şirul ideilor. Nu ştiam ce face Danny sau dacă Wendy mai trăieşte. Nu voiam să termin
şi nu aş fi terminat oricum. Nici el nu voia să termin cartea asta pe care cândva a ţinut-o şi el
între mâini, a devorat-o şi a aflat ce se întâmplă la final. A trişat, dar nu îmi păsa. Mă ruşinasem,
dar de data asta nu aveam de gând să fug. Voiam să rămân până la capăt.

-Time is up, miss! Am câştigat! Iar cartea aia vine cu tine acasă. După ce îmi primesc
sărutul, desigur.

-Haide. Ca un plasture. Rapid şi gata!

Se apropia de mine şi nu mă aşteptam să facă asta. Credeam că va păstra sărutul pentru

finalul serii. Îmi tremurau mâinile şi încercam să ascund asta. Sigur a văzut. Am închis ochii. Nu,
nu pentru că nu voiam să îl văd apropiindu-se, ci pentru că nu prea ştiam să sărut, încercările
eşuate din spatele şcolii sau pupicii daţi pe sub masă vecinului meu din Cambrils nu prea mă
ajutau în momentul acesta. Plus că e akward să săruţi pe cineva cu ochii deschişi. I-am mai simţit
respiraţia câteva secunde pe piele, după care nimic.

-Haide, mergem? Ai de plănuit o întâlnire. Eu o să aştept momentul potrivit să te sărut.

M-am blocat. Ca o adolescentă neîndemânatică încercam să îmi adun lucrurile, sub ochii
lui negrii, aproape de buzele lui nici prea mari, nici prea mici, de o formă unică şi încadrate
perfect de o barbă îngrijită. Habar nu aveam unde să îl duc, dar voiam un loc în care să nu mai fi
fost. Securitatea de la metrou fusese dublată şi am considerat cea mai rapidă metodă de a ajunge
oriunde aş fi ales eu să mergem. Habar nu aveam încă. Intrasem la metrou şi nu îmi era teamă.

30
Poate pentru că abia se întâmplase ceva rău acolo şi nu se putea întâmpla din nou atât de repede
sau poate pentru că el era acolo şi m-ar fi salvat. Sau măcar ar fi încercat să mă salveze şi asta era
de ajuns pentru mine.

Avusesem dreptate. Securitatea era exagerată la metrou. Pe mine m-au lăsat să trec destul
de uşor, dar pe Amir l-au reţinut pentru un control mai amănunţit. În văzul tuturor. Îi puteam citi
iritarea pe chip şi voiam să fie ceva ce să fi putut face pentru ca el să nu treacă prin asta. Originea
lui nu îl face responsabil pentru atacul de ieri, dar ei nu ştiu asta. Eu ştiu. Aş fi vrut să le spun,
dar nu aş fi rezolvat nimic. Aşa că am aşteptat cuminte. Au găsit un briceag în rucsacul lui. De
fapt era un desfăcător universal cu o parte ascuţită pentru vinuri. Şi i l-au luat. Şi s-au purtat urât
cu el şi eu nu am făcut nimic. Am stat acolo şi am aşteptat.

-Trebuia să îl las la cămin. Pur şi simplu am uitat că e acolo. Îl purtam peste tot cu mine.
Ştii…înainte să primesc bursa asta mai lucram prin baruri.

-Amir…nu trebuie să te justifici. E absolut normal să ai un desfăcător. Îmi pare rău că ţi

l-au luat.

-Da şi mie. Îl aveam de mult. Nici nu mai ştiu de unde. Dar cred că a fost al tatei. Eu nu
mi l-am cumpărat deci trebuie să fie de la el.

-Stai puţin.

Mă uitam pe harta liniilor de metrou. Voiam să pară că ştiu exact unde mergem, dar caut
traseul cel mai scurt. Eu de fapt căutam unde naiba să mergem. Un loc interesant, un loc unde el
să nu aibă alte amintiri şi voiam să îl impresionez. Şi atunci am văzut staţia Horta. Şi mi-am
amintit de parcul labirintului. Am fost acolo să facem nişte poze şi îmi plăcuse la nebunie. Am
reuşit să ies după multe încercări eşuate şi strigăte către cei care reuşiseră deja să iasă. Dar acum
ştiam drumul sau cel puţin credeam că îl ştiu. Şi l-am dus acolo. Încă erau puţini oameni la
metrou, iar când am ieşit de la metrou erau şi mai puţini.

-Luăm o cafea de aici? Îmi amintesc că e destul de bunicică. Plătesc eu, e întâlnirea
stabilită de mine.

-Cere mai bine cappuccino.

31
 -Să îmi explici într-o zi de ce tot ceri cappuccino în loc de cafe con leche.

-Nu îmi dezvălui secretele oricui. Va trebui să îmi câştigi încrederea.

-Voi încerca din răsputeri, domnule misterios. Ocupă şi tu o masă.

-Am o idee mai bună.

Îl căutam cu cele două cafele în mână, dar nu era la niciuna din mese. Chiar începeam să
mă întreb dacă nu cumva mi-a tras clapa şi a plecat, dar îmi făcea semne de pe o bancă mai
retrasă. Oare vrea să mă sărute acolo?

-E plin de ciudaţi la mesele alea. Nu cred că vrei să te aşezi lângă asiaticele alea care
hrănesc toţi porumbeii parcului şi s-au decis să îi aducă între mese şi între oamenii care mănâncă.

-Sau lângă bonele alea care supraveghează 5 copii gălăgioşi.

-Sau lângă bătrânii ăia catalani care se uitau deja urât la mine.

-Amir…

-E ok. Nu mă deranjează că mă privesc aşa. Ai mei au mai trecut prin asta şi în 2001.

-Nu e ok. Nu eşti de vină pentru ce s-a întâmplat ieri. Nu meritai ce ţi s-a întâmplat la
metrou şi nu meriţi nici privirile alea.

-Hai să nu îi lăsăm să ne strice întâlnirea. Ia să văd ce cafea ai luat tu aici.

-Cappuccino cum ai dat comandă.

-Ar fi fost bună dacă nu era arsă.

-E arsă? A doua întâlnire şi eu în loc să te impresionez îţi dau cafea arsă.

-Nu faci o treabă prea bună până acum…sper să îţi revii pe parcurs.

-Aşa zici? Pentru că nu te-ai grăbit să mă săruţi şi pentru că mi se pare că ai câştigat prea
uşor sărutul ăsta…Hai să îl mai punem o dată la bătaie. Acesta e parcul labirintului. Dacă
reuşeşti să ieşi înaintea mea din labirint mă poţi săruta. Dacă ies eu prima…nu mă mai săruţi.

32
 -Hai să îl facem şi mai interesant. Dacă ies eu primul te sărut de două ori.

-Fie. Nu ai nicio şansă oricum.

Am intrat în labirint şi am ales căi diferite. Eu credeam că îmi amintesc exact. Dreapta,
stânga, stânga, dreapta, iar stânga şi la capătul culoarului dreapta şi eşti afară, dar ceva nu a mers
bine. Ori nu mi-am amintit bine, ori nu am mers bine sau ceva de genul asta, dar ideea e ca nu
ajunsesem unde trebuie. Şi, da, era clar. Mă pierdusem. M-am tot învârtit pe acolo şi nu
ajungeam niciunde. Doar în locuri în care mai fusesem sau credeam că mai fusesem. Eram
singură şi era destul de dubios. Auzeam nişte crengi cum se îndoaie şi se rup şi am aşteptat să
văd ce se întâmplă. Putea fi un căţel blocat şi pierdut la fel ca şi mine, dar nu, era doar Amir care
încerca să se strecoare printre zidurile de tufăriş doar ca să câştige pariul.

-Ha! Aşa deci! Te-am prins trişând!

-Nu, m-ai prins doar încercând să câştig un pariu. Nu ai zis niciodată că nu am voie să
trec prin tufe.

-Nu credeam că e nevoie să îţi spun!

-Nu îmi place să pierd. Dar se pare că am pierdut amândoi. Negociem armistiţiul şi îl
semnăm mai încolo. Acum hai să încercăm să ieşim totuşi de aici.

Ne învârteam deja de ceva vreme şi nu părea că ne apropiem măcar de ieşire. Începeam

să înţeleg de ce trecuse printre tufe, dar nici asta nu ne-ar fi ajutat prea tare. Ne-ar fi dus doar pe
un alt culoar din tufe şi buruieni. Deşi toamnă, îşi păstrau culoarea verde şi bogăţia, suficient de
dese încât să nu îţi permită să vezi ceva printre crengi. O vreme am crezut că eram doar noi în
labirint pentru că nu găseam ţipenie de om, doar nişte sculpturi mitologice şi cumva, mereu
ajungeam în centru unde era o grădină şi o cascadă. A fost romantic prima oară, poate şi a doua
oară, dar apoi devenise ridicol.

-Ştii…acesta e cel mai vechi parc din Barcelona, iar labirintul ăsta a fost creat de un
italian în 1792. Nu îmi amintesc numele lui…

-Îţi aminteşti anul, dar nu îţi aminteşti numele…Interesant.

33
 -Da, nu mă pricep la nume. În liceu, la istorie, am fost un mister neelucidat de profa mea.
Reţineam ani întregi de domnie şi zone geografice, locuri ale bătăliilor, dar nu reţineam numele.
Trebuia să leg personalitatea istorică de o întâmplare amuzantă ca să mi-l pot aminti.

-Hmmm…Ia să testăm. 1485-1547.

-Dă-mi o secundăăăăă…mmm…aaaa…Hernan Cortes.

-De ce îl ţii minte?

-O să sune ciudat.

-Spune-mi.

-O să sune greţos.

-Îmi asum riscul. Spune-mi!

-A murit de dizenterie…

-Ce nedreaptă poţi să fii! Omul a trăit 62 de ani şi a realizat atâtea, iar tu l-ai reţinut doar
pentru că a murit având diaree.

-Asta şi faptul că a cucerit Mexicul.

-Detalii, detalii.

-Revenind… Labirintul nu era atât de mare şi nici nu avea iniţial grădina aceea centrală
în care tot ajungem noi, a fost adăugată ulterior.

-De cineva care nu a mai reuşit să iasă de aici şi se plictisea teribil?

-Nu, de un arhitect francez.

-Al cărui nume nu ţi-l aminteşti.

-Exact.

34
 Aş vrea să pot să spun că am fost un erou şi am găsit ieşirea, că am salvat-o încă o dată,
dar ceea ce ne-a ajutat să ieşim a fost un individ care la rândul lui căuta ieşirea. Ne-am ţinut după
el şi am ieşit cam în două minute. Mulţumim dude.

-Înainte să plecăm de aici, Said…Trebuie să facem un selfie pentru prietena mea…

-Avem nevoie de aprobarea ei ca să ieşim împreună?

-Nu neapărat, dar m-aş bucura să te placă măcar un sfert din cât te plac eu.

Nu am realizat ce cuvinte scoteam pe gură, doar atunci când era prea târziu, doar atunci
când zâmbetul lui ştrengăresc se întindea de la o ureche la alta.

-Atunci ar fi bine să facem mai multe.

Părăseam parcul şi deja se întuneca. Mă întrebam unde o să mergem acum şi dacă mai
avea ceva în minte pentru finalul zilei. Speram că da pentru că nu îmi primisemsărutul, dar nici
nu voiam să întreb. Într-o oarecare măsură nu voiam să o agasez, dar pe de altă parte nu credeam
că întrebările mele ar deranja-o în vreun fel. În orice caz, am ales să tac.

-Îmi e foame. Vrei să mâncăm ceva?

-Da, aş putea mânca.

Am revizuit în minte locurile în care aş putea să îl duc, dar pentru că voiam să îi arăt şi
partea mea sofisticată, nu cea care mănâncă shaorma după miezul nopţii, am mers la Paul. Am
mâncat sendviciuri, eclere şi am băut cappuccino. Am ascultat muzică franţuzească şi ne-am
făcut poze reciproc pentru a avea pe fundal tablourile din spatele fiecăruia. Eu voiam o poză cu
el în telefon, dar am crezut că e mai inteligent să fiu subtilă, iar el, probabil mânat de acelaşi
motiv, a vrut să pară că e interesat de pictura unei femei grase purtând o rochie pe crinolină.

-Îmi pare rău pentru a doua cafea arsă pe ziua de azi.

-Nu e vina ta. O să îţi fac eu o cafea într-o zi. După ce o să guşti o cafea făcută de mine, o
să fie imposibil to go back. O să deteşti toate celelalte cafele.

35
 -De ce m-ai condamna la o viaţă în care toate cafelele băute să mi se pară insipide?

-Pentru că acea cafea care le va face să pară insipide o să merite fiecare cent.

-Vrei să ne mai plimbăm puţin?

-Da.

-Şi am o idee.

Am scos telefonul şi căştile şi am ascultat amândoi acelaşi playlist în timp ce mergeam

foarte aproape unul de celălalt. Asta mi-a dat scuza perfectă să îl prind de braţ şi ne-am
sincronizat perfect paşii. Fiecare piesă ascultată putea să devină piesa noastră, dar cea norocoasă
a fost Like a stone de la Audioslave. Nu pentru că aşa ar fi decis vreunul din nou, ci pentru că
ajunsesem sub un felinar, iar el m-a luat la dans. De fapt e puţin impropriu spus dans căci doar ne
bălăngăneam de pe un picior pe altul. Şi chiar şi aşa momentul acela, noi doi şi piesa asta pe
fundal mereu va fi în top trei momente romantice trăite de mine.

-Apropo de armistiţiul acela…

-Da?

Am numărat până la trei şi am făcut chestia de care mă temeam. Era acum sau niciodată
şi am sărutat-o. Pentru momentul acesta exersasem pe portocale sub supravegherea fratelui meu
mai mare, pentru sărutul acesta am tot repetat cu fiecare femeie sărutată până acum. După ce s-a
oprit piesa ne-am cam oprit şi noi şi liniştea devenise stânjenitoare. Playlistul se terminase total
inoportun şi cred că după cel mai bun moment al vieţii mele de până acum, am trăit cea mai
lungă şi apăsătoare linişte, cea mai cumplită stare de stânjeneală.

-Un bănuţ pentru gândurile tale?

L-am sărutat. Încă o dată. Mai fusesem sărutată înainte, dar nu simţisem ceea ce tocmai
am simţit. Fluturi zburând haotic prin stomac, piele de găină, genunchi înmuiaţi, tot tacâmul.
Toate săruturile mele de până acum fuseseră greşite. Fuseseră doar o apăsare de buze pe buze, un
gust de gumă de mestecat, dacă eram norocoasă, în timp ce eu mă întrebam ce ar trebui să fac,

36
dacă fac bine ceea ce fac şi mai ales când are să se termine. Sărutul acesta fusese real, resimţit în
tot corpul şi mai voiam unul şi încă unul.

-Te conduc până acasă.

-Doar dacă stai suficient de aproape încât să nu pierzi jumătate de noapte pe drumul
înapoi.

-Începe să îmi placă să pierd nopţile.

-Am o idee mai bună. Am doar idei geniale în noaptea asta. Ce ar fi să mergem fiecare
către casă…

-Dar…

-Vorbind la telefon. Ne ţinem de urât reciproc, iar dacă mă atacă cineva, o să poţi să
trimiţi ajutoare.

Ajunsesem deja la cămin, dar am stat afară ca să nu îi închid prea repede. Am dat ture în
jurul căminului şi pe aleile din apropiere ca să pară cât mai veridic faptul că încă mai mergeam
spre casă. Am vorbit despre muzică şi despre cum ne mai trebuie o plimbare nocturnă ca să
ascultăm şi playlistul meu, despre filme văzute de amândoi şi filme care trebuie neapărat văzute
fie de unul, fie de celălalt, de cărţile care au determinat-o pe ea să citească din ce în ce mai mult
şi că nu a fost mereu o cititoare atât de înrăită. Aş fi putut paria pe Vrăjitorul din Oz, dar a
început cu Tarzan şi Cărţile Junglei. Mi-a povestit puţin de copilăria ei în care îşi recopia toate
notiţele pentru că scria urât atunci când se grăbea. Nu cred că a fost un copil prea fericit. Eu nu
vreau să îi vorbesc despre viaţa mea din Iran. Nu vreau să mă compătimească şi nici să ştie că nu
plănuiesc să mă mai întorc acasă.

-Tipule, încă nu ai terminat proiectul ăla?

-Ţi-a fost dor de mine?

-Am comandat pizza. E în cuptor partea ta.

37
 -O să o mănânc mai târziu. Mă aşteaptă o noapte destul de lungă. Şi vreau să dorm măcar
5 ore.

-Ooo, ce planuri măreţe. E ceva ce nu îmi spui.

-Ce te face să crezi asta?

-E ceva schimbat la tine. O să descopăr despre ce e vorba. Şi o să fii pedepsit!

-Tati, mă bag la duş. Îmi dai voie?

-Sigur, sigur, fiule, dar să opreşti apa până te săpuneşti.

Aveam nevoie să dorm, dar nici la câteva ore după ce încheiasem apelul acela telefonic,
lung de o oră şi 42 de minute, nu reuşeam să adorm. Încercasem să termin The Shinning fără
succes, numărasem oi, ascultasem vrăbiuţe şi alte înregistrări relaxante. În cele din urmă îmi
făcusem un ceai şi nu m-am mai ridicat din pat. Între rememorarea fiecărui moment al întâlnirii
noastre am reuşit să adorm. M-a trezit telefonul câteva ore mai târziu. Era mama. Voia să ştie
dacă nu pot să merg weekendul ăsta acasă. Voia să cureţe mansarda şi avea nevoie să mă uit prin
cutiile mele. I-am zis să facă ce vrea cu ele. Tot ce aveam nevoie se afla în Barcelona. În afară de
nişte albume cu poze şi încercările mele eşuate de a ţine un jurnal – toate puse în siguranţă într-o
cutie, sub patul meu de aici – nu prea îmi venea nimic în minte de valoare, fie ea sentimentală
sau materială. Jucăriile putea să le ducă la un orfelinat, la fel şi hainele. Nu mai urcasem în pod
de vreo 3 ani de zile. Şi atunci fusese cu scopul precis de a îmi căuta rolele. Căutat, găsit, plecat.
Zonele întunecate, pline de praf şi pânze de păianjen nu sunt chiar locuri în care să petrec prea
mult timp. Dacă stau să mă gândesc mai bine…mamei nu îi păsa de podul acela. De ce ar vrea să
îl aranjeze tocmai acum? Probabil e doar o altă încercare de a mă aduce acasă. În curând se face
o lună de când am plecat de acasă, iar fiecare week-end fusese încărcat, iar eu nu reuşeam
niciodată să îmi fac timp să îi vizitez, la naiba. Eram curioasă ce alte motive avea să găsească pe
viitor. Dar orice ar fi, mie îmi era clar că până la ziua lui Miguel nu aveam de gând să trec pe
acolo. Şi mai erau 3 săptămâni până atunci.

“După cursuri merg să vizitez nişte prieteni la spital. Ce ar fi să vii cu mine?”

38
 Mă gândisem mult dacă să îl iau şi pe el sau nu, dar nu plănuisem nicio secundă să îl
ascund din cauza originii sale. Venise timpul să îi arăt şi lui treaba asta. Poate părea puţin cam
repede după spusele unora, Luisa de exemplu, dar omul acesta îmi salvase viaţa şi în plus,
fusesem deja la două întâlniri şi ne şi sărutasem de două ori.

-Te vezi cu Said astăzi?

-Tu ce crezi?

-Da, normal că te vezi. Apropo e un party pe centru. Poate treceţi pe acolo. O să merg cu
Carla. Aterizează pe la 3 şi îi e dor după ce a stat doar cu familia atâta timp.

-Trimite-mi adresa şi o să văd dacă ne facem timp.

“Ne vedem acolo.”

Ana îşi revenise aproape complet, dar Mario nu era pregătit să iasă din spital încă aşa că
rămăsese şi ea ca să nu îl lase singur. Mereu mi-am dorit o relaţie ca a lor. Sunt naturali şi sunt
frumoşi. De cele mai multe ori sunt fericiţi, iar dacă nu sunt, e doar pentru că viaţa e nedreaptă şi
nu pentru că nu s-ar iubi. Am vrut să fim în aceeaşi încăpere cu ei ca să îmi dau seama dacă noi
avem vreo şansă. Dacă vom putea fi vreodată un astfel de cuplu, dar nu există nimic la fel. Nici
măcar gemenii nu sunt identici, cum nici măcar partea dreaptă a corpului unei fiinţe umane nu e
la fel cu cea stângă. Amândoi păreau să îl considere cel puţin simpatic pe Said şi nu a durat mult
până ce şi-au găsit câteva cunoştinţe comune. Le-am spus clar că nu vreau să mai vin şi a treia
oară să îi vizitez tot la spital, că nu îmi plac spitalele, că mă fac să mă simt bolnavă şi slăbită şi să
facă bine să se externeze odată. Mi-au promis că aşa o sa fie şi ne-au mulţumit pentru vizită.
Cred că au menţionat şi ceva despre o şedinţă foto la care s-au gândit ad-hoc atunci când ne-au
văzut împreună. Cică i-am inspirat şi trebuie să pună în poze povestea noastră care abia începe.

…..

39
 Intram în club după ce Said fusese din nou atent percheziţionat la intrare. Acum îi
înţelegeam reticenţa de a merge la o petrecere, dar nu mă putuse refuza. Se pare că asta era ziua
în care cunoştea pe toată lumea. Ne-am luat câte o bere şi am început să îmi caut prietenele. Erau
la o masă de lângă geam, cu câţiva din foştii noştri colegi de liceu, acum studenţi şi ei în
Barcelona şi nişte oameni pe care nu îi mai văzusem în viaţa mea. Se pare că masa fusese
scumpă şi o împărţeau cu nişte necunoscuţi.

-Aha, deci tu eşti motivul pentru care Sandra se spală mai des pe cap!

-Merci, Carla! Şi eu ţi-am dus dorul! Said ea e Carla, din România, iar ea e Luisa din
Cambrils.

-Mi-au plăcut selfieurile voastre. Nu m-au convins, dar mi-au plăcut. Nu prea sunteţi
fotogenici. Arătaţi mai bine live. În orice caz, sunt cu ochii pe tine! Mereu mi-am dorit să îi spun
asta iubitului Sandrei. Nu mi-a dat ocazia până acum.

-Iubitului cui? Nu suntem împreună.

-E doar o chestiune de timp. Hai să fim serioşi. Ştiu cum funcţionează treburile astea. Am
oficializat mai mult relaţii decât examene ai tu de dat anul acesta. Şi eşti înscrisă la două
facultăţi.

-Mulţumesc pentru votul de încredere. Cred. Era de bine ce ai zis?

-Da e de bine. Dacă ea e fericită e de bine. Dar eu tot sunt cu ochii pe tine!

Ne-am retras puţin şi am dansat. Nu eram sigură dacă poate, adică dacă are voie să
danseze în cluburi, dar nu pare genul religios. Nu cred că ar căra un covoraş pentru rugăciune în
rucsacul lui, dar şi dacă ar face asta, cred că aş înţelege. La un moment dat, pentru că ne era prea
cald, am ieşit afară.

-Ce crezi, am trecut testul?

-Da. Cred că am primit aprobarea ei odată cu oficializarea relaţiei.

-Despre ce relaţie e vorba? Noi suntem doar nişte oameni normali care ies la întâlniri
împreună.

40
 -Şi se sărută în parcuri după ce dansează pe melodii romantice.

-Şi sunt prezentaţi prietenelor spre aprobare.

-Şi ies în club împreună.

-Şi se plac…foarte…foarte…foarte mult.

Ne-am sărutat şi după ce aşteptasem momentul acesta toată ziua mi-am dat seama că a
meritat. A meritat să mă duc până în colţul opus al oraşului să îi cunosc prietenii internaţi în
spital, a meritat să îmi transpire palmele atunci când ei m-au văzut pentru prima oară şi au
realizat că prietena lor se vede cu un arab. Dar cred că dacă ei, cei care au ajuns în spital din
cauza altor arabi, au fost drăguţi cu mine şi m-au acceptat, am totuşi o şansă. Nu ies în cluburi.
Adică am avut perioada mea de rebeliune când ieşeam în fiecare week-end şi cunoşteam multe
fete, dar mi-a trecut repede. Am venit pentru ea şi am fost umilit la intrare tot pentru ea. Dar pare
că se simte bine şi prietenele ei mă acceptă. Momentan. Cât timp o fac fericită se pare că am
acordul lor. Şi planul meu nu avea să se abată de la a o face fericită.

Ne-am întors în club şi era ciudat pentru că muzica se oprise. Nu părea pauza dintre două
piese şi nimic nu întrerupea liniştea aceea mormântală. Ne-am întors la masă, iar de îndată ce ne-
am aşezat să ne terminăm berile, necunoscuţii aceia ne aruncau priviri tăioase. Nu înţelegeam ce
se întâmplă şi nimeni nu îndrăznea să ne explice. Ridicam întrebător din umeri către Luisa, dar
ea doar a clătinat din cap cum că nu e momentul potrivit. Puteam să tai tensiunea cu un cuţit de
bucătărie proaspăt ascuţit. La un moment dat unul din necunoscuţi s-a repezit la Said şi l-a pocnit
în faţă. El a ripostat şi s-au încăierat. Prietenii necunoscutului i-au sărit în apărare, iar Said era
depăşit numeric. Chiar şi aşa, continua să împartă pumni în stânga şi în dreapta. Ţin minte doar
că zbieram la ei să înceteze şi îi împingeam. Nu mă asculta nimeni şi nimeni nu părea dispus să
intervină. Luisa devenise şi ea violentă şi l-a pocnit pe unul din gaşca opusă. Cu siguranţă nu se
aştepta ca pumnul unei fete să îl doară atât de tare. Ştiam că pumnul meu nu va avea un efect la
fel de puternic aşa că am luat sticla mea de bere de pe masă şi l-am lovit în cap pe unul din ei. A
căzut ca secerat la pământ şi am profitat de diversiunea provocată de prietenul lor doborât ca să îl
scot pe Said de acolo. Am fugit câteva străzi mai jos şi am oprit primul taxi care ne-a ieşit în

41
cale. El era tăcut şi îi sângera faţa. Am dat adresa mea şi niciunul din noi nu a vorbit pe drum.
Cred că am răsuflat uşurată doar când am închis uşa în urma mea.

L-am dus în sufragerie şi l-am aşezat pe canapea. Avea o julitură la ochiul stâng şi buza
de sus spartă. În afară de asta nu păţise nimic. La un moment dat aveam să îl întreb unde şi de ce
ştia să se bată în halul ăsta. Momentan eram prea ocupată să îi opresc sângerarea şi să îi
dezinfectez cele două răni.

-Ai idee de ce te-au atacat?

-Nu. Nu i-am mai văzut în viaţa mea.

-Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să mergem acolo. Un film ar fi fost mult mai potrivit.

-Nu regret nimic.

Telefonul îmi suna încontinuu aşa că ne-am gândit că ar fi bine să răspund. Era Luisa.
Mi-a explicat totul cu lux de amănunte, incluzând detalii care nu mă interesau deloc, dar aşa e ea
şi ştiam că nu am cum să o opresc. Ideea de bază e că pe parcursul micii noastre escapade în aer
liber muzica se oprise şi ei difuzaseră o ştire. În Grecia, pe unul din ferryboat-uri avusese loc o
explozie în noaptea asta. O explozie provocată. De aceeaşi grupare teroristă. Nu se ştia încă
bilanţul, dar numărul morţilor avea să fie mult mai mare decât cel de la metrou. De asta îl
atacaseră pe Said. Toată lumea era şocată, speriată. Exista deja un precedent şi toată lumea ştia
că avea să se întâmple din nou, iar capetele alea seci au simţit nevoia să dea cu pumnul. Sistemul
lor limitat de apărare atât a putut să facă, iar sistemul lor şi mai limitat de gândire nu a putut să
priceapă că teroriştii aceia camicaze nu avea nicio legătură cu Said, studentul arab de la drept,
om nevinovat, la fel de nevinovat ca ei sau ca mine.

M-am întors pe canapea şi m-am cuibărit la el în braţe. Nu ştiam ce aş mai putea să îi

spun. Pornise televizorul şi ştia deja tot ce ştiam şi eu. Cuvintele nu ar fi ajutat prea mult, dar
voiam să simtă că sunt acolo, că sunt furioasă şi că nu îl acuz de nimic. Chiar dacă lumea
întreagă avea să îl acuze, eu ştiam adevărul. Şi el ştia asta. Nu ştiu cât timp a trecut, dar mă
întrebam ce se petrece în mintea lui. Voiam să ştiu la ce se gândeşte şi dacă era ceva ce îi făcea
rău şi probabil că aşa era, voiam să îi opresc şirul gândurilor. Să îl bag pe el alături de mine într-o
bilă magică şi să nu ne mai poată atinge nimic.

42
 -Cred că ar trebui să plec. E târziu!

-Nu pleca, te rog! Nu vreau să pleci! Hai să mergem la mine în cameră…Dormi aici.
Vrei?

-Sandra…

-Nu accept un nu. Sper că îşi e clar!

A studiat fiecare colţ…de la orga mea la care mă invitase să îi cânt ceva, dar i-am
mărturisit că nu o mai atinsesem de 7 ani şi oricum tot ce ştiam să cânt erau nişte piese uşurele de
grădiniţă. A zis că era prea de tot să fi ştiut să cânt şi la pian, dar i-am promis că măcar un colind
uşurel până la Crăciun tot am să învăţ să îi cânt, asta doar dacă mă acompania cu vocea. A zis că
să iasă teribil şi nu în sensul bun, dar tot nu reuşeam să îi alung tristeţea aia din ochi. Aveam un
puzzle început pe masă şi a mărturisit că şi lui îi plac, iar eu am făcut repede pe domniţa
neajutorată care are nevoie de o mână de ajutor, dar mâine, pe lumină. Eu tot nu renunţasem la
ideea mea de a-l băga într-o bilă magică, transparentă, unde să nu îl mai poată atinge nimic, dar
cum asta nu se putea, am făcut câte un ceai. Şi i-am adăugat unul din somniferele mele pe care le
luam după testări şi multe nopţi nedormite, când ştiam că dacă nu dorm măcar 10 ore legate o să
ajung în spital, doborâtă de epuizare. Ştiam că nu ar fi putut să doarmă de bună voie şi voiam să
doarmă. Iar eu am fost aia care a stat trează. Cred că am adormit spre dimineaţă, după ce le-am
auzit pe Carla şi pe Luisa întorcându-se acasă. Nu aveam de gând să ies de acolo, nu voiam să îl
las singur nici măcar 2 minute cât să mă asigur că ele sunt bine. Puteam să presupun că venise
poliţia şi că au fost nevoite să meargă la secţie pentru declaraţii, dar nu voiam să ascult toate
astea acum. Două atacuri într-o săptămână. Îmi era teamă. Nu aveam de gând să recunosc asta,
dar chiar îmi era. Nu neapărat pentru mine, ci pentru cei pe care îi iubesc, pentru cei pe care îi
cunosc, pe care nu îi cunosc, pentru toţi oamenii nevinovaţi care au fost prinşi la mijloc, pentru
cei ce urmau să fie pedepsiţi dintr-un motiv pe care nu reuşeam să îl înţeleg. Nu ştiam ce urma să
se întâmple şi nici cum vor afecta toate astea lumea în care trăim. Cert era că de mâine dimineaţă
nimic nu avea să mai fie la fel.

43
 Era dimineaţă. De fapt dimineaţa aproape trecuse căci era 11 şi nu îmi prea aminteam
cum am adormit. Cineva pusese mai mult decât zahăr în ceaiul meu. Cineva care dormea dusă
lângă mine şi pe care nu aş fi putut să mă supăr. Îmi aminteam ce făcuse pentru mine noaptea
trecută. Cum l-a pocnit pe tipul acela şi cum m-a luat de acolo de îndată ce s-a ivit ocazia. Cum
mi-a îngrijit rănile fizice şi le-a conştientizat pe cele sufleteşti. Presupun că de asta mi-a strecurat
un somnifer în ceai. Să dorm şi să uit. Dar nu pot să uit şi ceva îmi garanta că nimeni nu mă va
ajuta să uit. Aş fi vrut să plec. Aşa fără nicio explicaţie, fără să îi mai răspund la telefoane şi la
mesajele insistente de după ce va realiza absenţa mea. Aş fi vrut să o protejez în felul acesta.
Dacă voiam ca ea să fie în siguranţă cel mai înţelept ar fi fost să plec acum. Ca un bandaj pe care
îl scoţi repede. Dar uitându-mă la ea, cufundată într-un somn liniştit, pe atât de liniştit pe cât se
putea ţinând cont de circumstanţe, ceva îmi spunea că acest fapt se datora prezenţei mele. Poate
dacă nu eram eu aici şi-ar fi făcut griji, şi-ar fi pus mii de întrebări şi ar fi căzut târziu într-un
somn agitat şi ar fi avut coşmaruri. Dar ştiam că ei nu se vor opri. Nici ei şi nici ei. Atacurile vor
continua şi din cauza asta, viaţa mea nu va mai fi la fel. Eu nu aveam altă variantă, trebuia să mă
împac cu ideea, dar ea nu era obligată să suporte din dreapta mea toate lucrurile ce aveau să vină.

Şi totuşi…Nu am mai fost aşa fericit niciodată. Nu am mai râs de nu ştiu când. Dacă mai
rămân prin preajmă câteva zile? Cât rău ar putea provoca 2-3 zile în plus? Cu întrebarea asta încă
răsunându-mi în minte am mers în bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Mic dejun sau prânz?
Am deschis frigiderul, dar opţiunile erau limitate. Abia am găsit câte ceva să încropesc o omletă.

O să mai rămân doar câteva zile. Până îmi dau seama ce anume ar trebui să fac acum.
Speram să pot rămâne, să îmi termin studiile. Dar mai aveam încă doi ani şi scenariul acesta
devenea deja SF. Fratele meu mai mare mă avertizase. De unde ştia el toate astea? Pentru că
Pamir era implicat în mişcarea radicală care plănuise atacurile. Îmi dăduse de ales, ori mă
alăturam lor, ori plecam din ţară. Când am ales să plec nu s-a împotrivit şi nici nu s-a arătat
contrariat. Ştia că eu nu sunt un om religios. Puteam să mă nasc evreu sau creştin sau catolic.
Pentru mine tot prezentul ar fi primat. Viaţa trăită acum, zi de zi, în societate, înconjurat de
oameni diferiţi din toate punctele de vedere. Cred că după moarte nu e nimic altceva decât
întuneric. Aşa că pentru mine toată lupta asta e inutilă. Un război are loc pentru ceva ce nu e
palpabil, ceva ce nu afectează viaţa pe Pământ. Am încercat să le explic…Lui Pamir, părinţilor,
dar nu au vrut să asculte. Le era teamă că altcineva m-ar putea auzi. Aş fi fost obligat să mă

44
supun sau aş fi fost omorât. Nu ştiu cum m-aş putea numi. Poate ateu căci nu cred în nici un
Dumnezeu. Cred în oameni, în inteligenţă, în evoluţie, în azi şi în viaţa de pe Pământ. Mi se pare
prea riscant să duc o viaţă limitată, urmând reguli stricte doar ca să îmi asigur un loc lângă un
Allah despre care nu ştiu sigur că există. Dacă mă întrebi pe mine, e un personaj dintr-o carte, la
fel cum sunt şi vampirii şi extratereştrii sau vârcolacii. Cred că viaţa asta ne e dată să fie trăită şi
speram ca măcar până mor eu, să pot trăi în pace. Dar se pare că alţii, mai credincioşi de fel, au
ales prezentul ca să îşi impună supremaţia religiei şi să pedepsească păcătoşii. E ironic. Un om
religios nu ucide, un Dumnezeu bun nu şi-ar incita niciodată creaţiile la crime împotriva
semenilor. Orice altă justificare e nulă în ochii mei. Nu pot susţine aşa ceva. De asta mă aflu
acum aici şi nu acolo, plănuind zeci de atacuri împreună cu fratele meu.

-Neaţa, chef! Ce mâncăm?

-Neaţa! Omletă cu salam vechi, ardei congelat şi un colţ de caşcaval.

-Ai reuşit să găseşti atâtea în frigider? Sunt impresionată. Vrei cafea?

-Am vrut să fac, dar nu aveţi cafea.

-Ba da, avem. Uite.

Se ridica pe vârfuri, încercând să ajungă la un raft mai înalt. Avea pe ea o pereche de

pantaloni scurţi, cu elefanţi şi curcubee şi o bluză cu mânecă lungă, mai lărguţă care se ridica şi îi
dezvelea gropiţele de pe spate.

-Tanaaa cafea.

-Alea sunt plicuri de 3 în 1. Nu e cafea.

-E cafea. E bună. Eu îmi fac şi o să bei şi tu.

Am deschis radioul pe un post de muzică local. Nu îmi plăcea liniştea aia apăsătoare. Mă
bucuram că Luisa şi Carla plecaseră de acasă înainte să ne trezim noi. Nu ştiam ce se mai
întâmplase aseară şi nu plănuiam să aflu asta de faţă cu Said. S-ar fi învinovăţit. Nu voiam nici să
plece, dar era doar o chestiune de timp. Avea nevoie să fie singur. Şi eu trebuia să o sun pe
mama, asta dacă nu voiam să mă dea în urmărire generală. Oricum voiam să mai amân puţin

45
realitatea. Ne era bine, aici, în bila asta unde nu ne atingea nimeni. Am mâncat şi a băut toată
cafeaua mea 3 în 1 care nu era cafea. Toate astea erau momente de care voiam să mă agăţ atunci
când mi-aş fi făcut griji că noi doi nu putem duce o viaţă normală, ca orice cuplu de 20 de ani.
Puteam fi normali, eram normali, lumea de afară era greşită.

-Ar cam trebui să plec.

Şi chiar atunci a început buletinul de ştiri. Despre tragedia de aseară, din Grecia. Oameni
din 7 ţări diferite muriseră. Se întorceau din vacanţă, din Zachintos, dar nu au mai ajuns la mal.
Toţi oamenii aflaţi pe feribot muriseră. Fusese un feryboat cu pod înclinabil, pe care se aflau 32
de autoturisme şi 3 autobuze. 232 de oameni muriseră. Explozia fusese devastatoare şi nimeni nu
a avut nicio şansă. Adulţi, copii, familii, oameni care fuseseră în vacanţă şi se întorceau acasă la
cei dragi au murit pentru că aşa au decis alţii pentru ei. Că trebuie să moară pentru că nu s-au
născut musulmani. Nu li s-a dat nicio şansă să se apere, să fugă, să mintă ca să trăiască. I-au
omorât şi gata.

-Îţi chem un taxi.

Nu am gândit înainte să spun asta, dar el a aprobat. Era palid, dar probabil că la fel eram
şi eu. Nu ne aşteptasem la acest bilanţ. Speram să fi explodat doar într-o parte, dar fuseseră bine
pregătiţi, iar explozibilul fusese aşezat strategic. Nu au vrut supravieţuitori şi planul le-a ieşit de
minune. După ce a plecat, am rămas acolo, spălând vase şi întrebându-mă ce e de făcut, sperând
că autorităţile să îşi facă treaba. Să îi găsească pe lideri, să asculte conversaţii, să îi închidă, să
salveze lumea.

Am sunat-o pe mama şi era speriată. Mi-a cerut iar şi iar să merg acasă. I-am zis ca e
riscant oriunde, nu doar aici. Că aici făcuseră deja ce aveau de făcut, că nu vor mai ataca încă o
dată Barcelona, că autorităţile îşi fac treaba, au dublat securitatea peste tot, toată lumea e în
alertă, e imposibil. Mi-a spus că nu pot să fiu sigură şi avea dreptate. Nu eram sigură, dar nu
voiam să fug. Să trăiesc închisă în casă. Ce urma? Să ne construim buncăre? Să nu mai ieşim de
acolo? Să le cedăm întreaga lume şi noi să trăim sub pământ ca nişte cârtiţe? Sunt prea tânără ca
să renunţ la viaţa mea. Mai ales acum când începe să îmi placă.

46
 -Fie ca tine şi de data asta, dar un atac dacă mai are loc şi ascultă-mă cu atenţie că
vorbesc foarte serios, un atac dacă mai are loc oriunde în lume, vii acasă!

Ştiam la fel de bine ca şi ea că un nou atac avea să se întâmple. Poate nu azi, poate nu
mâine, dar urmau şi altele. Speram doar ca autorităţile să îşi facă treaba şi îi oprească.

-Nenorociţii! Aşa ne trebuie pentru că i-am lăsat să intre în Europa. Azil politic? I-am
primit cu braţele deschise ca să ne omoare? Să ne extermine? Bolnavi psihic. Asta sunt.

Taximetristul vorbea încontinuu. Nu am luat nimic personal, nici nu cred că s-a uitat prea
bine la mine. Cred că a oferit acelaşi discurs fiecărei persoane care i se urcase în maşină. Poate
dacă m-ar fi observat ar fi schimbat persoana a 3 a şi mi-ar fi vorbit cu tu, bolnav psihic, tu şi ai
tăi, voi sunteţi de vină pentru tot. Poate m-ar fi dat jos din maşină, poate că m-ar fi luat la bătaie
sau ar fi blocat uşile şi m-ar fi dus pe un câmp. Poate are un pistol ascuns în torpedou, pentru
cazuri extreme şi l-ar fi descărcat în mine pentru că sunt arab. Ar fi făcut cu mine ceea ce au
făcut ai mei cu ai lui. Nu cred că i-ar fi păsat că sunt nevinovat, că am fugit de acasă doar pentru
că nu am vrut să fiu ca ei. Puteam să îl condamn? Şi oamenii lui, acum morţi, erau nevinovaţi.
Nu îmi plăcea împărţirea asta în ei şi noi. Eram arab, dar nu eram cu ei. Nu voi fi niciodată, nici
dacă viaţa mea ar depinde de asta. I-am plătit precaut, din spatele scaunului şoferului, iar după ce
am coborât nu m-am mai întors spre maşină. Mă simţeam ca un infractor. La cămin am fost
controlat, paznicilor le era frică să nu redecorez clădirea folosindu-mă de flăcări şi de fum.

-Unde ai fost? Mi-a fost frică să nu te fi linşat cineva pe stradă. Eu era să o păţesc când
am ieşit să îmi cumpăr ţigări. Paznicul m-a controlat vreo 15 minute înainte să mă lase înăuntru
şi nişte tâmpiţi de la etajul 1 s-au luat de mine.

-Nici mie nu mi-a mers prea bine.

-Ce ai de gând să faci acum?

-Să îmi termin proiectele.

-O să mergi la cursuri luni?

47
 -Bineînţeles că o să merg, iar dacă cineva are ceva împotrivă, să încerce să mă dea afară.

-Aşa mă gândeam şi eu, dar cred că mai aştept puţin, să se mai liniştească apele.

-Nu suntem şobolani, Ehab. Nu trebuie să ne ascundem.

-Nu e sigur acolo afară pentru oamenii ca noi.

-Nu e sigur pentru nimeni.

-Ce s-a întâmplat aseară? Aţi mers la secţie pentru declaraţii?

-Nu. Au venit nişte poliţişti, dar cum bătaia încetase, iar Said nu era acolo să facă o
plângere…S-a dizolvat de la sine. Am mai rămas doar pentru că Luisa are un nou prieten.
Barmanul de acolo i-a lăudat modul în care dă cu pumnul şi de acolo îţi poţi imagina şi tu ce a
urmat… Eu nu am vrut să plătesc singură taxiul până aici. Şi nici nu am vrut să o las pe mâinile
vreunui dubios.

-Nu am nevoie de supraveghere, dar merci, Carla.

-Să îţi amintesc de motociclistul acela care îşi povestea despre bătăile lui cu săbii laser?

-Omul credea despre el că e un legiuitor. Era o figura de stil.

-Omul era dus cu pluta şi nu cred că ştia semnificaţia unei figuri de stil.

-Whatever, nu s-a întâmplat nimic.

-Pentru că am venit noi să te căutăm.

-Pentru că sunt o bad ass şi l-aş fi cotonogit.

-Omul era un legiuitor cu săbii laser, nu aveai nicio şansă.

Era reconfortant să aud astfel de discuţii. Măcar în micul nostru apartament nu se

schimbase nimic.

-Sandra…Cum e Said?

48
 -E bine, presupun. A plecat la cămin într-un taxi.

-La cămin? Nu crezi că ar fi mai bine să vină să stea la noi o perioadă?

-De ce spui asta?

-Îţi aminteşti ce s-a întâmplat aseară. Sunt sigură că specimene ca cele din colţul opus al
mesei mişună pe toate holurile căminului.

-Shit. Nu m-am gândit la asta.

-Dar…sunteţi sigure că nu vă deranjează?

-O să ţin un ochi pe el dacă întârzie prea mult la baie. Şi nu va avea voie să primească
nici un fel de colet, dar în rest, sigur. Va fi în regulă.

-Foarte amuzant! Îl sun acum, dar nu cred că o să accepte.

-Fă-l să accepte. Uite, femeie, nu te-am mai văzut niciodată aşa. Eşti cu capul în nori, sari
ca arsă de câte ori telefonul tău scoate sunete şi cumva, în mijlocul nebuniei ăsteia, eşti fericită.
Nu vrem ca motivul fericirii tale să fie ars pe rug de nişte studenţi retardaţi ca vrăjitoarele pe
perioada Inchiziţiei.

Trrrrr. Trrrr. Trrrr.

-Da, am ajuns cu bine. Şi nu, taximetristul nu m-a închis în portbagaj şi nici nu m-a dat
pe mâna rezistenţei.

-Ciudat. Eu credeam că te-a dus pe un câmp şi te-a împuşcat chiar el.

-Mi-a trecut şi asta pe cap în timp ce transpiram pe bancheta din spate.

-Mi-a venit o idee. Ce spui tu să îţi strângi nişte lucruri şi să stai la mine câteva zile? În
cămin sunt mulţi…oameni, hai să le spunem, răzbunători şi nervoşi şi tensiunea creşte şi tot
creşte. Nu vreau să fii prins la mijloc.

-E…foarte drăguţ, dar nu am de gând să mă ascund.

-Nu te ascunzi. Petreci timp cu potenţiala ta iubită în timp ce eşti precaut.

49
 -Înţelegi de ce te refuz, nu?

-La fel de bine cum înţelegi şi tu că trebuia să încerc.

-Sunt bine. O să fiu bine. Am de terminat nişte proiecte. Ne auzim în câteva ore?

-Sună-mă tu când termini şi Said? Încearcă să nu mori!

Dar nu ne-am auzit în câteva ore. Nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că nu am putut. Am

mers să cumpăr ceva de mâncare. Singur, pentru că Ehab nu plănuia să iasă din camera de cămin
prea curând. În afară de nişte comentarii răutăcioase şi nişte oamenii care m-ar fi omorât cu
privirea dacă asta era posibil, cumpărăturile au mers destul de bine. Însă când m-am întors la
cămin 2 maşini de poliţie erau parcate în faţa clădirii. Ceea ce m-a făcut să devin precaut.
Bărbatul de la pază nu era acolo, iar eu am urcat pe scara de serviciu. Pur şi simplu nu am crezut
că ar fi prudent să iau liftul. Pe hol era o linişte îngrozitoare, nu mă simţeam ca într-un cămin, ci
ca într-o clădire abandonată. Uşa de la camera noastră era deschisă aşa că nu m-am apropiat, am
rămas după colţ şi am aşteptat. În scurt timp poliţiştii au ieşit cu Ehab. Era încătuşat. Vederea lui,
scos de acolo în cătuşe, m-a şocat. Asta aveau de gând să facă acum? Să ne aresteze pe toţi? Sau
ar fi fost posibil ca el să fie implicat? Să aibă legături cu gruparea teroristă? Puţin probabil. Nu
avea prieteni şi nu îşi prea scotea botul din laptopul acela al lui. Am stat acolo până ce am
considerat că a trecut pericolul, dar nu mai puteam să intru în cameră. Puseseră semne deasupra
uşii ca să îşi dea seama dacă m-am întors. Am ieşit tot pe scara de incendiu, cu gluga pe cap şi
am coborât la subsol. Am aşteptat între cutii până la căderea nopţii. Puteam să văd pe geamul de
la demisol maşina poliţiei. Aşteptând în întuneric să apar eu. Mi-am închis telefonul. Cu
siguranţă m-ar fi depistat dacă îl foloseam. Am cercetat zona din faţa celeilalte ieşiri, dar nu am
văzut nicio mişcare. Ei mizau pe faptul că eu nu ştiu ce s-a întâmplat, că eu nu am habar că l-au
înhăţat pe Ehab mai devreme şi că plănuiau să facă acelaşi lucru şi cu mine. Mă comportam ca
un om vinovat şi ştiam asta, dar ştiam condiţia emigrantului în altă ţară şi mai ales în astfel de
circumstanţe, nu voiam să fiu omul de sacrificiu. Trebuia să aflu ce voiau de la mine mai întâi, să
ştiu cu ce am de-a face.

50
 Am folosit acea ieşire şi am mers doar pe străduţe lăturalnice. Mi-a luat aproape 3 ore să
ajung la ea, dar nu ştiam unde altundeva aş fi putut merge.

Am auzit uşa. Nu dormeam deşi era trecut de miezul nopţii. Eram îngrijorată. Telefonul
lui Said era închis şi îmi făceam griji. Cele mai sumbre scenarii îmi treceau prin minte şi nu
puteam să scap nicicum de ele. Dacă nu eram atât de furioasă pe mine că nu am insistat mai
mult, că l-am lăsat să plece, dar în acelaşi timp şi pe el pentru că nu m-a ascultat, cred că aş fi
plâns de câteva ori de disperare. Mă simţeam neputincioasă şi uram senzaţia asta. La uşă era el.
cu o glugă pe cap, obosit şi plouat. Am închis repede uşa, i-am sărit în braţe şi m-am liniştit.
Camera mea avea baie proprie şi i-am pregătit cada, căci avea nevoie să se încălzească. Am
potrivit apa, am băgat săruri, speram că asta îl va ajuta să se relaxeze şi am pus multă spumă. I-
am lăsat un prosop mare şi voiam să plec.

-Dacă tot ai făcut atâta spumă…Nu vrei să stai cu mine?

-Ba da.

-Întoarce-te cu spatele până mă dezbrac. Şi nu trage cu ochiul.

Nu era nevoie să tragă cu ochiul. Putea foarte simplu să mă vadă în oglindă, aşa cum o
vedeam şi eu pe ea, dar ţinea ochii închişi. Am intrat în apa caldă şi doar sub spuma aceea m-am
simţit în siguranţă.

-Îmi spui ce s-a întâmplat?

A coborât capacul de la toaletă şi s-a aşezat destul de aproape de mine.

-L-au arestat pe colegul meu de cameră. Şi mă voiau şi pe mine. Au lăsat o maşină de

poliţie să mă aştepte.

-De unde ştii toate astea?

-Am văzut maşinile când m-am întors şi am urcat pe scara de serviciu. I-am văzut când l-
au arestat şi au pus semne la uşă ca să afle dacă m-am întors. M-am ascuns la demisol şi am
văzut pe geam că una din maşini rămăsese acolo.

51
 -Impresionant! Ai idee de ce l-au săltat pe colegul tău?

-Nu, nici cea mai vagă idee, dar până nu aflu, nu am de gând să pun piciorul într-o secţie
de poliţie.

-Hmm…

-Deja îmi trec prin minte zeci de scenarii care ar putea merge prost şi nici ideea de a-mi
lua un avocat nu îmi surâde.

-De ce?

-Nu am încredere în avocaţi.

-Vrei să devii unul…

-Exact, ca să nu am nevoie vreodată de unul.

-Înţeleg. Atunci cred că va trebui să aflăm de ce l-au arestat.

-Şi cum vom face asta?

-S-ar putea să cunosc eu pe cineva care ar putea să ne ajute. Colegul meu de la facultate,
Pablo…E un fel de hacker. Aşa se întreţine şi are timp şi să studieze la zi.

-Ai încredere în el?

-Da.

-Nu o să mă denunţe?

-Nu.

-Eşti sigură?

-Ai încredere în mine?

-Da. Atunci lasă-mă să îl sun.

-Bine, dar ai grijă ce anume îi spui, să nu…

52
 -Da, da.ştiu. Pablo? Scuze că te sun aşa târziu, dar nu reuşesc să termin macheta aia
afurisită. Crezi că ai putea să vii să mă ajuţi?

Pablo nu e prost. Nu aveam nicio machetă de făcut, dar a intrat în jocul meu. S-a mâţâit şi
s-a plâns că îl sun la o asemenea oră, dar s-a conformat în cele din urmă.

-E pe drum.

Nu prea aveam ce haine să îi dau, dar în cele din urmă am găsit o pereche de pantaloni
scurţi mai largi şi un tricou supradimensionat. L-am lăsat pe Said în camera mea şi am decis să
am discuţia cu Pablo între patru ochi. Nu mai vorbisem cu el de la ultimul atac şi nu ştiam exact
ce crede sau din ce tabără face parte.

-Îmi spui şi mie ce se întâmplă? E vreun hoţ în casă?

-Nu. Pablo…ce părere ai despre arabi?

-În general sau zilele astea?

-Astăzi, acum.

-Nu cea mai bună, de ce?

-E un tip de care îmi place. L-am cunoscut de curând şi are nevoie de ajutor. Adică
trebuie să aflăm mici detalii despre ce se întâmplă cu colegul lui de camera chiar acum pentru că
a fost dus la secţie pentru interogatoriu.

-Sandra…în ce te-ai băgat?

-Mă ajuţi sau nu?

-Chiar acum? Nu îmi dai timp să îmi cântăresc opţiunile?

-Chiar acum.

-E la tine în cameră, nu-i aşa?

-Cine?

53
 -Prietenul tău arab.

-Ce persicace eşti. De asta suntem noi doi prieteni!

-Am reuşit, am intrat. Hai să îl căutăm pe prietenul tău şi… există un ordin de arestare pe
numele lui. E suspect. Ei cred că are legături cu gruparea teroristă. Şi…pe numele tău…nu e
nimic. Cred că vor doar să te interogheze în legătură cu el.

-Eşti sigur?

-Dap, foarte sigur. Nu e nimic.

-În regulă, păi Said…cred că ar trebui să mergi mâine la cămin. Dacă o să te prezinţi
direct la secţie va fi puţin suspect.

-Da. Cred că ai dreptate.

-Pablo…poliţia nu va afla că ai intrat în fişierele lor din casa mea?

-Sandra, te rog! Sunt un maestru. Atât cât vor putea afla, dacă vor afla că am cotrobăit pe
acolo, va fi că un hacker chinez a făcut asta.

-Oh, super!

-Ok. Păi cred că am să plec acum. Spre surprinderea voastră, unii oamenii mai şi dorm ca
să funcţioneze normal.

-Pablo, încântat de cunoştinţă şi mulţumesc pentru tot.

-N-ai pentru ce, frate. Prietenii Sandrei sunt şi prietenii mei şi în plus. E o lume crudă
acolo, afară, pentru tine.

După ce a plecat Pablo, iar Sandra s-a repezit în bucătărie să ne pregătească nişte pizza
congelată şi să împrumute nişte beri din frigiderul special al Luisei, eu am început să îmi
cântăresc opţiunile. Şi deşi nu exista nici un mandat pe numele meu asta nu mă liniştea câtuşi de

54
puţin. Poate că nu aflaseră încă pentru că numele de familie al fratelui meu e diferit de al meu.
Când a plecat de acasă şi părinţii mei au aflat ce reputaţie are… Au schimbat numele tuturor, al
lor şi al meu ca să nu facă nimeni legătura între noi şi el. L-au renegat. Eu îl mai vedeam, o dată
sau de două ori pe săptămână, depinde de câte ori reuşeam să mă strecor din casă. Stabilisem să
ne vedem marţea şi joia, la ora 10 seara, pe acoperişul şcolii noastre. Eu mă asiguram că el e încă
în viaţă şi el afla ce am mai făcut noi. Uneori îmi dădea bani. Totul mersese bine până când
nenorociţii ăia au început să vrea mai mult decât recruţi benevoli. Voiau să pună stăpânire pe
regiuni, să oblige oameni să li se alăture. Recurgeau la orice, de la ameninţări la forţă brută. Iar
dacă nu doreau nicicum să li se alăture, îi omorau sau îi forţau să li se supună şi să le plătească o
sumă de bani lunar pentru protecţie. Pamir mi-a spus că asta urma să se întâmple, mi-a dat de
ales înainte să fiu obligat să aleg. De asta am putut să fug înainte să se ajungă într-o situaţie
critică. Ai mei plătesc şi sunt în siguranţă, dar eu am fugit. Mereu m-am temut că trecutul mă va
ajunge din urmă, că cineva o să facă legătura între mine şi Pamir, că mă vor obliga să îl găsesc,
să îl trădez, să îi ajut să îl aresteze. Nu sunt de acord cu ce face, dar nu l-aş trăda niciodată. E
sânge din sângele meu. E persoana care îmi dădea mâncare din farfuria lui când nu aveam destul,
e cel care mă proteja de bătăuşii şcolii, e cel care mi-a dat şansa să plec din infernul acela, să îmi
trăiesc viaţa aşa cum îmi doresc şi nu cum mă forţează oamenii lui. Aşa că nu îl voi trăda. O să
fug toată viaţa de autorităţi dacă asta îl va ţine pe el în siguranţă. Nu puteam să risc să merg la
poliţie. Atunci ce alternative îmi rămâneau? Unde să merg. Ce să fac? Sandra făcuse deja destule
şi nu aveam de gând să o implic şi mai mult în mizeria asta.

-Cina e servită!

-Prima pizza e perfectă, dar pe a doua am ars-o puţin. Aşa că sper să ne ajungă prima.

-Nu sunt pretenţios. Pizza carbonizată e perfectă!

Le-am mâncat pe amândouă şi savuram berea Efes de parcă eram un cuplu căsătoriţi de
ani de zile, într-una din serile lor plictisitoare, în care nu au chef de nimic.

-Ceva îmi spune că nu ai de gând să mergi la poliţie. Am dreptate?

-Nu m-am gândit încă la asta.

55
 -Ba da, te –ai gândit încă de când Pablo te-a întrebat dacă ai de gând să mergi mâine. Şi
răspunsul e nu.

-Sandra…

-Ce? Să nu mă bag? M-am băgat deja.

-Nu, nu am de gând să merg la poliţie, dar nu mă pune să îşi explic. Sunt multe lucruri pe
care nu le ştii.

-Cum ar fi ţara din care vii? Dacă mai ai fraţi? Cine sunt părinţii tăi? Când şi cum ai ajuns
în ţara mea? Dacă eu, necunoscând toate detaliile astea despre tine, am încredere în tine şi dorm
lângă tine, fără să mă tem că poate complotezi să mă arunci în aer, cred că vei trece fără
probleme de un interogatoriu unde poliţia cunoaşte deja toate aceste lucruri despre tine, nu?

-Nu. Pentru că poliţia nu cunoaşte toate aceste lucruri despre mine. Nimeni nu ştie nimic.
Sau poate că ştiu deja. Nu am de gând să aflu.

-Ce anume? Ce ar putea să ştie atât de grav despre tine încât să îţi fie teamă?

-Te-am rugat să nu îmi pui întrebări.

-Dar trebuie să ştiu. Îmi risc pielea pentru tine.

-Nu te-a rugat nimeni să o faci.

-Atunci faptul că ai venit la uşa mea ce a însemnat?

-O greşeală, se pare.

Înainte să apuc să mai zic ceva, a ieşit furtunos pe uşă. A trântit tot şi a ieşit noaptea, la
ora aia şi pe furtună în stradă. Nu puteam să îl las să plece aşa, nu avea unde să meargă şi mai
ales, eu nu voiam să plece. Nu ştiu ce a fost cu cearta asta. Poate rezultatul tensiunilor adunate în
ultimele zile. Am tras un cardigan peste hainele de casă şi am fugit după el.

-Said! Said, nu îndrăzni să pleci aşa! Nu îndrăzni să mă laşi singură!

-Oricum o să trebuiască să plec într-o zi. Mai bine să plec acum.

56
 -Nu va trebui să pleci.

-Ştii bine că da.

-Atunci păstreaz-o ca ultimă soluţie. Şi foloseşte-o doar când au eşuate toate celelalte
planuri. Acesta o să fie planul Z.

-Nu vreau să îţi fac rău.

-Nu îmi fă atunci. Nu pleca.

-Nu vreau să îţi complic viaţa.

-Îmi place când e complicat. Mă simt vie. Mă simt…indispensabilă.

-Indispensabilă?

-Da…Pentru tine, pentru că eu sunt prima ta variantă. Pe mine mă suni prima oară. Mie
îmi trimiţi primul şi ultimul mesaj în fiecare zi, la mine ai venit când ai avut nevoie de ajutor…
Pentru toţi ceilalţi oameni din viaţa mea sunt…dispensabilă. Mă sună doar dacă au nevoie de
ajutor şi când nu pot să se folosească de mine uită cu desăvârşire că exist.

-Sandra…

-Said, eşti sigur că acesta e cel mai potrivit moment să vorbim despre toate astea? Hai
înapoi în casă.

-Sandra. Îmi e frică.

L-am luat de mâini…

-Ştiu şi mie îmi e, dar o să îmi fie mult mai frică fără tine. Tu îmi dai un motiv să nu
renunţ. Când sunt lângă tine ştiu că va fi bine.

Şi-a dat ochii peste cap.

-Nu acum, nu sunt chiar atât de naivă, dar cândva o să fie bine. Şi când asta o să se
întâmple vreau să fii prin preajmă. Haide, ajută-mă, nu mă pricep la astfel de momente şi
declaraţii mişcătoare.

57
 -Nu e nici specialitatea mea. Hai, înapoi în casă.

Contrar aşteptărilor, nu am primit nici primul meu sărut în ploaie şi nu a fost atât de
romantic precum scenele asemănătoare din filme. Nu ne-am ales cu altceva decât cu o răceală de
zile mari împotriva căreia am luptat cu toate medicamentele din casă timp de mai multe zile.

Între timp, tensiunile politice au tot crescut şi au avut loc bombardamente în Irak.
Armatele se pregăteau de război şi tot oameni nevinovaţi erau prinşi la mijloc. Gruparea voia şi
mai mulţi morţi, diferite ţări din Europa începuseră deja să discute strategii şi alianţe, paranoia
ajunsese la asemenea grad încât graniţele din Turcia şi Grecia au fost închise, iar în mijlocul
tuturor acestor fragmentări şi planuri, au avut loc alte atacuri. Aproape simultan. Şi mai
sângeroase decât cele precedente. Într-o seară de sâmbătă, în 3 cluburi, din 3 ţări diferite, au
izbucnit incendii, iar ieşirile fuseseră blocate. Oamenii au fost arşi, iar cei care îşi încercau
norocul alergând spre ieşire erau împuşcaţi de călăii lor, care stăteau acolo triumfători. Câţiva s-
au aruncat de pe geamurile de la baie, câţiva au reuşit să urce pe acoperiş şi au fost salvaţi de
acolo, dar traumele, arsurile şi pierderile suferite nu aveau să treacă niciodată. În noaptea aceea
de sâmbătă muriseră 632 de tineri, 218 erau internaţi în spitale şi doar 8 norocoşi nu păţiseră nici
un rău fizic. Psihic şi sufleteşte toţi erau nişte epave. Londra, Bruxelles şi Paris fuseseră lovite
simultan, dar întreaga planetă sângera.

-Dacă nu îi opreşte nimeni curând, eu nu o să mai pot să ies din apartamentul ăsta. O să
îmi putrezească şi oasele aici, după ce voi 3 aţi plecat, v-aţi căsătorit şi aţi murit la 90 şi ceva de
ani.

-Cum să îi oprească? S-au răspândit în întreaga Europă. Trăiesc printre noi…Tu eşti…
Scuze…

-Eu sunt dovada vie că ceea ce spui tu e adevărat. Poţi să o spui, Luisa, ai dreptate.

-Nu am vrut să sune chiar aşa.

-Da, da. Eşti iertată. Dar oamenii ăştia…comunică între ei. Ar fi uşor de depistat.

-Dacă s-ar vrea asta.

58
 -Ce vrei să spui, Sandra?

-Poate am văzut prea multe filme şi am citit prea multe cărţi şi mintea mea vede
conspiraţii pseste tot şi alte chestii din astea, dar dacă vrei să începi un război, trebuie să îl
provoci mai întâi.

-Ce tot spui acolo?

-Dacă vrei să deţii controlul, creezi panică, manipulezi…Nu mai suntem în trecut. Acum,
cu tehnologia existentă, o asemenea grupare, astfel de atacuri, operaţiuni de o asemenea
anvergură nu ar avea cum să se întâmple, dacă nu cumva cineva îi ajută şi închide ochii.

-Sandra…eşti cam paranoia.

-Vrei să vezi ce se întâmplă dacă tastez cum să construieşti o bombă pe Google?

-.O echipa de intervenţie te-ar aresta în mai puţin de 30 de minute şi te-ar interoga zile
întregi. Are sens ceea ce spui!

-Bun. Acum că am stabilit că asta e un complot la nivel mondial, care nu va fi oprit de

către autorităţi, ce facem?

-Îi oprim!

-Sandra, cred că ai febră. Suntem 1, 2, 3, 4, 5 studenţi inofensivi care nu au resursele

necesare pentru a se implica în aşa ceva, care nu ştiu să se bată, nu ştiu să se apere şi care, cred
că vorbesc în numele tuturor acum, nu vor să fie executaţi de nişte arabi care vor transmite cu noi
un mesaj la nivel mondial de genul încerci să ne opreşti, primeşte un glonţ în cap în faţa camerei.
Sau cheese and adios! Bum! Ce am putea face noi?

-Nu ştiu, Pablo, nu ştiu încă, dar o să îmi vină mie o idee.

Ne strânsesem toţi 5 în sufragerie. Eu şi Said nu mai ieşiserăm de câteva zile bune din
casă, Luisa şi Carla aduceau provizii, iar Pablo venise doar să îmi aducă nişte cursuri. Fusese
prins la mijloc, fără voia lui. Vorbisem de câteva ori cu ai mei şi am motivat prin răceala teribilă
faptul că nu voi putea să merg nici în acest week-end acasă. Într-un fel, cred că mama se bucura
că răcisem, de fapt cred că voia să fiu răcită pentru tot restul vieţii mele, dacă asta avea să mă

59
ţină în casă. Eram furioasă, cu toţii eram, dar Pablo avea dreptate, nu cred că aveam stofă de
revoluţionari. Dar puteam încerca, puteam să ne gândim la un plan, merita să încercăm. Ce
alternativă aveam? Să tresărim la primul zgomot mai puternic atunci când ne facem
cumpărăturile într-un magazin crezând că e o bombă? Să evităm să circulăm cu metroul, dar cine
ne garanta că trenurile sau avioanele sunt o alternativă mai sigură? Să nu mai călcăm într-un club
niciodată şi să evităm mulţimile pentru că ele ar putea reprezenta următoarea ţintă? Ce fel de
viaţă ar fi asta? Într-o lume în care nu eşti în siguranţă niciunde, unde frica şi îndoiala
guvernează? Când am rămas singuri, am început aceeaşi discuţie, cu Said. Fusese tăcut şi voiam
să aflu şi părerea lui.

-Şi tu crezi că sunt nebună?

-Nu, deloc. Îţi dau dreptate. Cineva trebuie să intervină şi dacă noi putem să facem asta,
atunci merită să încercăm.

-Ai vreun plan?

-Avem nevoie de cineva în interior. Cineva care să ştie ce plănuiesc, unde, când şi să îi
oprească. Fără un om în interior, nu avem nimic.

-Nu, e prea riscant. Nu! Sub nicio formă.

-Sandra…

-Ascultă-mă. Există şi alte variante. Ne folosim de Pablo, aflăm ce vorbesc, îi urmărim.

-Nu toate conversaţiile lor se desfăşoară la telefon. Nu avem nicio şansă.

-Nu am de gând să te las să rişti în halul ăsta. Dacă eşti prins, eşti un om mort.

-Nu voi fi prins.

-Chiar dacă aş fi de acord cu acest plan, deşi ţine minte că nu sunt, dar de dragul
conversaţiei, ipotetic vorbind, cum ai de gând să te infiltrezi?

-Cunosc pe cineva care ar putea să îmi dea o mână de ajutor.

-Poftim?

60
 -Sandra…nu îmi mai pune întrebări. O să afli la momentul potrivit.

-Persoana aia…E cineva de încredere?

-Da.

-Nu vreau să păţeşti nimic…

-Nu o să păţesc nimic. Trebuie să iau legătura cu acea persoană. Între timp tu încearcă să
mai găseşti şi alţii dispuşi să ne ajute. Cu 5 oameni nu o să reuşim prea multe.

-O să mă ocup eu de asta. Tu încearcă să nu mori!

-O să fac tot posibilul!

Tot cu gluga în cap şi tot pe întuneric, mergeam pe străduţe lăturalnice. Căutam un

magazin de unde să îmi cumpăr un telefon cu cartelă de pe care aş putea să fac un apel
nedetectabil. Nu îmi venea niciunul în minte. Doar un service de telefoane, aproape de campus,
deschis non-stop unde îmi mai printam câte ceva căci au şi internet cafe şi o imprimantă veche.
Brusc îmi era dor de perioada aia din viaţa mea când printarea unui proiect la timp era cea mai
mare problemă. Am ajuns acolo şi mi-am luat telefonul. Mă aşteptam ca tipul acela să mă ia la
întrebări. Îmi pregătisem şi o poveste, dar nu a fost nevoie. Mi-a dat telefonul şi s-a întors la
serialul pe care îl urmărea pe tabletă. M-am îndepărtat de campus. Din spatele unui bloc părăsit,
cu inima în dinţi, am format numărul şi am lăsat să sune de câteva ori.

-Haide, răspunde, răspunde…

Trrrrrr.trrrrrr.trrrrr

De câte ori oare poate suna până intră vocea aceea robotizată? De 9 ori oare sau mai
mult?

Haide, răspunde, răspunde…Dacă nu răspunde…Nu, nu putea fi mort.

-Da? Cine e?

61
 -Eu sunt…am nevoie de ajutorul tău.

-Ai nevoie de ajutorul meu? Eşti în deplinătatea facultăţilor mentale?

-Ştii că nu ţi-aş cere asta dacă aş avea de ales.

-Spune…Ce s-a întâmplat?

-Grupul din care faci tu parte. Vreau să intru şi eu.

-Eşti sigur?

-Da.

-Bine. Mâine la ora 18:00, mergi la un internet cafe, accesează adresa de mail formată din
numele primului nostru câine şi al pictorului care ne-a dăruit ăla tablou rustic, punct şi anul
naşterii mamei, iar parola e lucrul tău cel mai de preţ. O să vezi un link. Accesează-l, reţine ce e
de reţinut şi dispari de acolo.

-Ok.

-Şi frate, mă bucur că eşti în viaţă.

-Şi eu mă bucur că suntem amândoi în viaţă.

Nu puteam să tot merg la apartamentul Sandrei şi să ies de acolo de parcă ar fi fost

propria mea casă. Aşa că nu aveam decât să pierd timpul încă 12 ore până când urma să aflu
restul informaţiilor de care aveam nevoie. Am aruncat telefonul pe jos şi l-am strivit sub
greutatea piciorului după care mi-am cumpărat ceva de mâncare. Voiam să vorbesc cu Ehab, dar
nu puteam să fiu văzut la cămin. Nu puteam nici să îl sun. Poate că încă era sub arest. Nu aveam
de unde să ştiu şi nici cum să aflu toate astea. Nu aveam încredere în niciunul din colegii mei,
dar nici nu puteam să vagabondez pe străzi 12 ore. Aş fi fost o ţintă pentru orice dement furios pe
grupare. Nu voiam să merg acolo, dar admisesem deja că era singura mea variantă. Cufundat în
gânduri şi rememorând cuvintele fratelui meu, ajunsesem deja în faţa blocului ei. Am intrat în
scara nesecurizată. Cred că era unul din puţinele blocuri din Barcelona fără interfon, dar aflându-
se într-un cartier mărginaş, nu prea era de mirare. Speram să fie singură, iar dacă nu era aveam să
plec de acolo mult mai repede decât venisem.

62
 Ciocăneam în uşă încet, de teamă să nu audă şi vecini, să nu cumva să deschidă uşa
vreunul mai curios şi matinal, sau mai rău, nu cumva să mă observe din spatele vizorului şi să
cheme poliţia. Nu am primit nici un răspuns. Ciocăneam şi îmi lipeam urechea de uşă ca să aud
dacă nu cumva sesizez vreo mişcare în interiorul garsonierei micuţe. Nicio mişcare. Poate
dormea profund.

Am ieşit afară şi am luat mici pietricele în mână. Am aruncat cu ele în geam, dar nicio
mişcare din nou. Mă pregăteam să renunţ şi să plec, dar chiar atunci se întorcea acasă.

-Said…Tu eşti? Ce cauţi aici?

-Bună, Kadija! Am nevoie să mă găzduieşti pentru câteva ore.

Nu a mai scos nicio vorbă. Pe casa scării mi-a făcut semn să fiu silenţios.

-Nici pentru tine nu e uşor, nu?

-Nu. Toată lumea mă bănuieşte, nu au încredere în adevăratele mele intenţii. Mi-am

pierdut locul de muncă.

A mai sorbit o gură din cafeaua aia neagră şi tare, fără nici un strop de zahăr.

-Fără nicio explicaţie. După ce de-al doilea atac mi-au dat o notificare scrisă, lichidarea şi
mi-au arătat uşa. Au zis că pot să facă asta în primii doi ani ai contractului.

-Nu pot să facă asta. Doar în primele 45 de zile ale contractului.

-Şi eu cum aş fi putut să ştiu asta? Cine m-ar fi apărat şi dacă ştiam? Acum îngrijesc un
moş pe timpul nopţii. Fiica lui e dansatoare într-un club de noapte şi se teme să nu moară de unul
singur. Mă plăteşte puţin, dar nimeni nu m-ar mai fi angajat. La şcoli abia m-au lăsat să intru. Nu
vrea nimeni o profesoară din Irak. Îmi aruncau Cv-ul la gunoi chiar înainte să părăsesc încăperea.
La benzinării, mall-uri, magazine de orice fel m-au refuzat cu toţii. Le era frică de mine. Abia am
convins-o pe fătuca asta. Noroc că mă ştia din vedere. Am predat la o şcoală din cartierul în care
locuieşte. Când ea venea acasă, eu mergeam la ore. Destul despre mine. Ce cauţi tu aici?

-E destul de complicat.

63
 -Mai fac o cafea. Tu poţi să începi să vorbeşti.

-Ehab a fost arestat. Voiau să mă salte şi pe mine. Am verificat deja şi se pare că nu

există niciun mandat de arestare pe numele meu, dar tu mai bine decât oricine ştii că nu pot să
risc.

-De ce l-au arestat?

-Ei cred că are legături cu gruparea teroristă. Nu ştiu dacă a fost doar un interogatoriu sau
dacă l-au reţinut pe bune. Oricum, ideea e că acum mă ascund. Nu pot să merg la cămin. Nu pot
să merg la facultate. Nu pot să merg la poliţie.

-Când am plecat din Irak am crezut că vom duce o viaţă normală. Nici în cele mai urâte
coşmaruri ale mele, nu m-am văzut în situaţia asta.

-Nu va fi mereu aşa.

-Nu, dar cât va fi, o să fie suficient ca să ne distrugă viaţa.

-Mereu ai fost negativistă. Îndepărtează-te de prăpastie. Nu sunt invincibili. Vor fi opriţi

şi toată lumea va reveni la normal. Noi vom reveni la normal.

-Mereu ai fost atât de optimist. Visezi cu ochii deschişi. Nimeni nu o să se lupte cu o

asemenea grupare. Şi dacă cineva o să li se opună vădit, e nebun. Şi mort.

-Asta rămâne de văzut.

-Said…În ce te-ai băgat?

-În absolut nimic. Am nevoie să mă găzduieşti până la 17:00.

-Stai cât vrei. Eu am nevoie să dorm. Dacă vrei ceva, nu mă trezi. Găseşte singur. Dacă
nu mă trezesc înainte să pleci tu… Ai grijă, ascunde-te şi fii pe cât de invizibil posibil până trece
toată situaţia asta.

-Sigur. Somn uşor! Şi mulţumesc.

64
 Nu voiam să fiu invizibil. Nici măcar pe aproape. Aveam prea adânc înrădăcinat simţul
dreptăţii. Poate că ar fi fost mai uşor să gândesc precum Kadija. Să stau pe margine, să îmi
protejez pielea şi să aştept ca altcineva să ducă lupta pentru mine. Viaţa mea ar fi fost mult mai
uşoară. Dar dacă toţi oamenii ar fi aşa, atunci lumea asta nu ar mai fi un loc în care să vreau să
trăiesc şi să îmi întemeiez o familie. Pentru că nimeni nu ar face nimic. Asta e problema cu
mulţimile. Fiecare aşteaptă ca altcineva să ia taurul de coarne. De asta nu se anunţă pompierii
când are loc un incendiu, pentru că toţi presupun că altcineva deja a sunat la 112, de asta când
are loc un abuz se fac poze şi se filmează, pentru că toţi presupun că altcineva a făcut deja ce era
de făcut. Eu nu vreau să trăiesc pe baza unor presupuneri şi nici ca viitorul meu să depindă de
ele.

Orele s-au scurs încet. Îmi aminteam nopţile dormite aici. Parcă s-au petrecut toate în altă
viaţă. Kadija fusese prima mea iubită. Am fugit împreună din Irak şi ne juraserăm iubire eternă.
Credeam că ea e femeia lângă care vreau să adorm toate nopţile mele şi lângă care să deschid
ochii în toate dimineţile mele. Mă înşelasem. Poate că o să sune prostesc, dar ea nu a încercat
niciodată să se adapteze aici. Detestă celelalte naţionalităţi, nu neapărat religii, dar naţionalităţi.
Se crede superioară şi are impresia că deţine adevărul absolut. A citit Coranul şi poate alte 2-3
cărţi în cei 20 de ani de viaţă ai ei. Nu vrea să înveţe limba spaniolă deşi locuieşte în Spania de
mai bine de 3 ani, iar engleza o stăpâneşte atât cât să supravieţuiască. Cât eram în Irak părea
alegerea evidentă, dar după ce am venit aici, în timp, simţeam că eu mă îndepărtez, tot mai mult,
iar ea rămâne pe loc. Ceea ce a dus la despărţirea noastră a fost încercarea ei de a mă ţine şi pe
mine în acelaşi loc. I s-a părut inadmisibilă înscrierea mea la facultate. Spunea că îmi trădez
poporul şi ţara. Eu spuneam că progresez, că vreau să mă autodepăşesc, să îmi lărgesc
orizonturile. Discutam doar ca să ne certăm, tăceam zile întregi doar ca să nu ne certăm, iar
fiecare ceartă lăsa răni adânci în orgoliul ei. Mi-a zis că mă urăşte, că nu mă mai cunoaşte, că nu
poate fi cu un asemenea om. Şi a fost mai bine pentru amândoi că m-am mutat la cămin. Ziua în
care am plecat a fost ultima în care ne-am privit în ochi. Şi amândoi am ştiut că s-a terminat
pentru totdeauna. Ea mereu o să aştepte încetarea războiului, mereu o să viseze să se întoarcă
acasă. Eu nu o să privesc înapoi şi o să caut neîncetat acel loc pe care să îl numesc acasă.

Se trezise înainte să plec eu, dar a stat nemişcată în pat. Respira încet, aproape
insesizabil. Bănuia că nu am de gând să stau cu mâinile încrucişate, aşteptând să se termine totul,

65
dar nu voia să i se confirme temerile. Se temea că dacă eu voi fi prins, ea va fi chemată la poliţie
şi nu voia să fie nevoită să mintă. Avea dreptate, era mai bine să nu ştie. Sau cel puţin, să se
prefacă. I-am făcut încă o cafea, pe care să o bea când avea să se trezească a doua oară, ca să
plece la muncă. Am privit-o încă o dată şi am sperat să rămână în viaţă până la final. P drumul
încoace văzusem un internet cafe la doar câteva străzi distanţă şi cu nelipsita glugă trasă pe cap,
am intrat, am plătit şi m-am aşezat la calculatorul de lângă uşă. Atâta timp cât era deschisă, nu
putea nimeni să tragă cu ochiul, iar eu puteam să mă strecor afară nestingherit atunci când îmi
terminam treaba. Mai aveam 12 minute la dispoziţie, dar ce nu mai aveam eu era stare şi nici
răbdare. Dădeam din picior pe sub masă atât de tare încât se mişca mouse-ul şi era să cadă pe jos
de câteva ori. Nu ştiu cât de repede am tastat usernameul şi parola şi nici cât timp mi-a luat să
citesc informaţia, dar la câteva minute peste ora 18:00 mă delogam. Aveam două zile la
dispoziţie să pregătesc o poveste credibilă despre motivele aderării mele la grup şi să caut
informaţii despre această grupare pe internet. Şi toate astea fără să aduc o echipa FBI la uşa
Sandrei.

Nu făcusem mare lucru de când plecase Said. Aveam nevoie să îmi ţin mintea ocupată ca
să nu înnebunesc. Nu ştiam unde a mers şi nici cât era de riscant planul lui. Era suficient de
periculos şi să iasă de unul singur pe stradă. În văzul tuturor. Lipsea de multe ore şi pierdusem
şirul. Gândurile mele o luau razna şi ca să nu mai creez bulgări de zăpadă cu idei sumbre am
folosit Youtube-ul. Urmăream câteva vloguri şi am profitat de timpul liber ca să ajung la zi. Una
din vloggeriţele mele preferate, Annitanna 31, vorbea într-una despre o anume carte, Regina
Roşie. Am ştiut că trebuie să am cartea respectivă aşa că am târât-o pe Carla până la cea mai
apropiată librărie şi mi-am achiziţionat şi volumul 1 şi volumul 2, Sabia de sticlă.

-Uhm…despre ce e vorba în cărţile astea două?

-Habar nu am.

-Atunci de ce le cumperi?

-Pentru că le recomandă Anita.

-Cine e Anita?

66
 -Tipa aia cu ochelari. Şi strungăreaţă. De pe youtube.

-Oh. Da. Pentru că trebuie să ascultăm oamenii de pe youtube.

-Nu toţi oamenii de pe youtube, doar pe ea.

În drum spre casă am mai făcut mici opriri. Pentru cafea şi dulciuri. Şi, pentru cele câteva
zeci de minute cât a durat mica noastră ieşire, m-am simţit normal din nou. De parcă întreg
pământul revenise la forma iniţială. Dar ştiam că asta e departe de adevăr. Gruparea era tot acolo,
plănuind, conspirând, le puteam simţi ochii în ceafa mea, iar toţi oamenii ăia erau la fel de morţi,
în timp ce restul agonizau prin spitale. Durerea, furia şi ura erau de nestăvilit. Atât a lor, cât şi a
noastră. Din nefericire, sângele cere sânge şi balanţa era departe de a se fi echilibrat. Ştiam asta,
dar nu voiam să mă gândesc. Voiam o pauză până când Said avea să se întoarcă.

Între timp eu reuşisem să îi recrutez pe Ana şi pe Mario. De fapt pe Ana căci ea se

autoproclamase o revoluţionară din naştere, Mario era mai degrabă genul Cum spui tu dragă.
Luisa insista că puteam avea încredere în iubitul ei barman, dar i-am interzis cu stricteţe să îi
povestească orice, Carla ni l-a adus pe amicul ei David, un tânăr britanic, furios căci îşi pierduse
unul din cei mai buni prieteni în timpul incendiului din clubul londonez, iar Pablo a venit cu încă
doi tocilari, Mira şi Octav ca să completeze echipa de hackeri. Stăteam mai bine decât acum 2
zile. Speram ca Said să fie în siguranţă şi să fi reuşit ceea ce îşi propusese. Încet, dar sigur,
grupul nostru se contura, dar totodată creştea şi pericolul.

Când am auzit uşa deschizându-se eram cufundată în lectură. Aproape terminasem primul
volum din Regina Roşie, şi dacă nu ar fi fost Said cel care îşi lăsa chiar acum hanoracul pe
scaunul din sufragerie, nu aş fi lăsat cartea aia din mână până nu citeam ultimul cuvânt.

-Eşti bine!

-Normal că sunt bine! Nu mă mai subestima!

-Asta se întâmplă când mă laşi singură în capul meu…

-Văd că aţi reuşit să recrutaţi câţiva oameni curajoşi.

67
 -Curajoşi? Cred că toţi suntem căcaţi pe noi de frică. Eu cel puţin ştiu că sunt, dar dacă
tot e să mor de tânăr, măcar să ajung în cărţile de istorie.

-El e Octav. E cel mai amuzant dintre noii recruţi.

-Amuzant, nu. Tăios de sincer, da. În fine… what now?

-Am nevoie de toate informaţiile pe care le puteţi strânge în legătură cu gruparea asta.
Lideri, unde şi când s-a înfiinţat, idealuri, credinţe, ştiţi voi. Tot. Peste două zile trebuie să îi
conving că şi eu cred în tot ce cred ei şi că sunt devotat pe deplin cauzei lor.

-On it. Noi trei vom lucra din bucătărie.

-Din bucătărie? Octav…canapeaua de aici e mai confortabilă.

-Hmm…Scaune incomode, dar acces nelimitat la frigider…Ce alegeţi?

-Eu şi Sandra trebuie să pregătim o poveste credibilă, inspirată din viaţa mea, pentru că
mă vor verifica de azi şi probabil vor merge în trecut până la prima mea zi, în incubator.

-Şi noi, noi ce facem?

-De ce mă întrebaţi pe mine? Nu vreau să fiu lider. Nu sunt făcut pentru aşa ceva.

-Nu vreau să îţi stric seara cu o veste proastă dar…Cam eşti.

-Sandra, puţin ajutor?

-Mă gândeam să studiaţi tot ce puteţi găsi despre atacurile ce au avut deja loc. Mod de
operare, dacă există suspecţi, cine erau teroriştii care au murit deja…Orice ne-ar putea ajuta să
anticipăm următoarea mişcare sau să ştim unde să căutăm mai departe.

Ne-am retras în camera mea şi după multe minute de linişte, timp în care aşteptam să îmi
destăinuie cele mai întunecate secrete ale lui, m-am auzit vorbind dintro-dată, fără să îmi
cântăresc cuvintele.

-Ai de gând să îmi spui unde ai fost? De unde vii? Trecutul tău? Sau ai de gând să faci
totul singur, în mintea ta şi eu am fost un simplu pretext ca să pleci dintre oameni?

68
 -Nu.

-Nu ce?

-Sandra, te rog, nu mă presa. Nu sunt pregătit să îţi dezvălui tot. Nu e uşor să îţi pui viaţa
pe tavă, mai ales nu în faţa persoanei pe care, în mod normal, încerci să o impresionezi.

-Credeam că am trecut de etapa aia. M-ai impresionat. Din primul moment. În fiecare
moment. Acum vreau adevărul!

-Ce vrei să ştii? Că sunt din Irak? Că nu am mai vorbit cu părinţii mei din ziua în care mi-
am cumpărat bilet doar dus? Nici măcar nu m-au condus la aeroport. Era prea dureros. Nici ei nu
ştiau dacă eu voi trăi, nici eu nu ştiam dacă ei vor reuşi să mai prindă un an nevătămaţi. Îmi e dor
de ei în fiecare secundă şi nu va înceta să îmi fie, dar viaţa asta a mea nu putea fi irosită, nu în
felul ăla. Mereu am ştiut că locul meu nu e acolo. De mic am urât să fiu în casă la o anumită oră,
să fug când auzeam sirena aia nenorocită, să mă ascund, să îmi fie frică de soldaţi. Aveam
coşmaruri în fiecare noapte. Mai târziu am realizat că nu erau coşmaruri, ci fragmente petrecute
de-a lungul zilelor mele. Pericolul plana la orice pas şi nu doar războiul era cauza. Toţi se
credeau luptători. Şi nu îi condamn. Eram înconjuraţi de violenţă. Fratele meu m-a apărat cât a
putut, ştii tu, la şcoală şi pe stradă, dar nu era suficient. Nu putea să trăiască în umbra mea doar
ca să se asigure că sunt bine. Aşa că m-a învăţat cum să mă apăr singur, să bat ca să nu fiu bătut,
unde să lovesc şi când să fug ca să îmi salvez pielea. Cum să recunosc un atac înainte să înceapă
şi unde să mă adăpostesc la nevoie. Cred că ai prins ideea. Am trăit în frică şi vedeam oameni
murind zilnic. Uram războiul, armata, uram că nu vorbim toţi aceeaşi limbă, că nu avem toţi
aceeaşi religie, că voi ne urâţi pe noi şi că noi vă urâm pe voi. Acum nu mai urăsc pe nimeni şi
nimic. Poate doar vărsarea asta de sânge. Vreau un loc pe care să îl numesc acasă, unul în care să
nu existe pericolul să fiu aruncat în aer în timp ce dorm.

-Îmi pare rău!

-Nu e vina ta! Aşa e viaţa.

-Ştiam că trebuie să fi fost greu, dar nu mi-as fi imaginat nici în o mie de ani cele descrise
de tine.

69
 -Ei bine, deşi nu mi-am dorit niciodată asta, acum trăim cu toţii aceeaşi teamă. Am vrut
să îi opresc, dar eram doar un copil. Încă vreau să îi opresc! Să îi oprim!

-O să îi oprim!

Ne-am privit în ochii ca să ne convingem unul pe celălalt că noi, câţiva puştani, aveam
vreo şansă în faţa unei grupări teroriste, şi nu orice fel de grupare, ci una care teroriza întreaga
Europă, după care am continuat discuţia. Bineînţeles că aveam o şansă, trebuia doar să credem în
noi. Făceam lucrul corect. Trebuia să reuşim.

-Cum ai reuşit? Ştii tu…Să te infiltrezi.

-Nu am reuşit încă.

-Reformulez…cum ai reuşit să dai de ei?

-Prin fratele meu, Pamir.

-E un alt hacker?

-Nu. E unul din ei.

După multe ore de lucru colectiv adunasem destule informaţii. Liderul lor proclamat se
numea Sunit. Venea din Iran şi provine dintr-o familie cu bani. A călătorit toată viaţa lui în
avioane private şi a studiat la cele mai bune universităţi. Nu mă aşteptam la asta. Nu înţelegeam
cum un om citit putea să fie creierul unei astfel de grupări. Se pare că supraestimasem
intelectualii şi capacitatea lor de a diferenția răul de bine. Povestea începuse, de fapt, când
părinţii lui au murit, victime colaterale ale războiului din Iran. A dezvoltat o ură pentru toţi
ceilalţi oameni pe care şi-a alimentat-o constant. Deţinea un blog unde îşi scria gândurile,
probabil ca un fel de refulare, dar nu prea avea cititori aşa că nu l-a mai mulţumit. Cuvintele lui,
salvate de un ziarist britanic:

70
 Mă aflu în Paris. Beau o cafea şi mănânc un croissant. Azi am aflat că pot să mă dezguste
şi musulmanii. Sunt atât de mulţi fraţi de-ai mei în Franţa… Beau cafele şi mănâncă aceste
croissante zilnic. Merg la şcoală cu francezii şi vorbesc franţuzeşte. Detestabil. Francezii, şi mai
detestabili. Se ţin de mâini ca restul europenilor, se sărută în plină stradă şi se ling de parcă se
hrănesc unul din celălalt. Scârbos! Faimosul lor sărut franţuzesc le va aduce moartea. Vreau să
moară pentru că se sărută aşa în faţa mea. În faţa Lui.

Puteam să îl aud rostind toate astea în capul meu. De asta au murit toţi acei tineri din
Paris? Pentru că nişte oameni se sărutau în faţa acestui om?

În timp, călătorind prin toată lumea, a strâns din ce în ce mai multe motive absurde care
să îi alimenteze ura împotriva tuturor şi ne-a condamnat pe toţi la moarte. Un om ca el e
periculos, dar singur nu poate provoca prea mult rău. Curând însă, planul lui prindea din ce în ce
mai mult contur. Nu era primul care înfiinţa o grupare teroristă. Erau pagini întregi pe Wikipedia
despre astfel de grupări. Ele există de undeva din anii 1970 şi au provocat moartea violentă a zeci
de mii de oameni. Aşa că Sunit a început să caute recruţi. Era bogat, dar banii niciodată nu sunt
destui, aşa că a mai găsit încă 3 astfel de oameni dispuşi să îşi cheltuie toţi banii în încercarea de
a omorî cât mai mulţi oameni. Apoi au recrutat oameni de rând, credincioşi, dispuşi să omoare în
numele religiei, au ajuns să adere şi oameni din armată la gruparea lor. Încet, încet au pus
stăpânire pe zonele musulmane şi furia lor nu era îndreptată doar asupra noastră , ci şi a
semenilor lor, cei care nu împărtăşeau aceleaşi idei sângeroase. Pentru ei era clar, te supui sau
mori! Inevitabil, mi se făcea pielea de găină în timp ce mă documentam. Uneori de frică, alteori
de furie şi la fel de inevitabil, nu puteam să ignor vocea aceea care îmi repeta că fratele lui Said e
unul din ei.

Stabilisem deja că aveam să merg singur. Nu voiam să le creăm suspiciuni. Trebuia

neapărat să mă creadă. Iar dacă nu mă credeau, atunci aveau să mă omoare doar pe mine.
Singurul compromis făcut a fost să îmi instalez nu ştiu ce chestie pe mobil pentru ca ei să ştie în
permanenţă unde mă aflu. Stabilisem de asemenea şi că dacă trimit un mesaj gol către Sandra,
asta însemna că am nevoie de ajutor, dar nu prea vedeam cum aş fi putut să fac asta, dacă aş fi
fost într-adevăr în pericol. Dormisem agitat, iar când ceasul a sunat la ora 4:30, dimineaţa, am

71
sărit ca ars din pat. Unul din coşmarurile avute fusese că mă trezeam la 4 şi jumătate, opresc
ceasul, îmi propun să mai zac preţ de 5 minute, iar apoi mă trezesc, din nou, abia la 6 şi ratez
întâlnirea. La 4:45 eram îmbrăcat şi pregătit de plecare. Sandra mi-a dat un pachet şi un termos
cu cafea ca să nu stârnesc suspiciuni pentru că plec la o oră atât de matinală. Nu voia să arăt ca
un om care tocmai merge să îşi facă prieteni printre terorişti, cu scopul clar stabilit de a deveni
unul din ei, ci îşi dorea să arăt ca un arab paşnic care merge la muncă.

-Said…Nu uita povestea. Trebuie să fii credibil.

-Cum aş putea să o uit? M-ai pus să o repet de 23245 de ori în ultimele ore şi am revizuit
fiecare detaliu. Tot de atâtea ori.

-Întoarce-te la mine în siguranţă şi…

-Da, da, o să încerc să nu mor!

Era întuneric afară şi frig. Trebuia să iau un autobuz şi apoi aveam să mai merg pe jos
încă vreo 15 minute, urmând exact coordonatele, regăsite în linkul primit pe mail. Fratele meu
îmi interzisese cu stricteţe să îmi notez ceva, iar dacă nu aş fi fost forţat încă de mic să reţin
chestii pentru şcoală în condiţii de stres, probabil mai eram şi acum tot în internet cafe-ul ăla
încercând să reţin coordonatele. 45 de minute mai târziu cu inima bubuindu-mi în piept,
aşteptam, la locul stabilit, sorbind nonşalant din cafea, de parcă era una din cele mai relaxante
dimineţi ale vieţii mele şi tot ce putea urma era o zi obişnuită de muncă, unde mergeam de ani de
zile şi deja se întâmplase tot ce putea să se întâmple, pentru ca nimic să nu mă mai surprindă sau
să mă pună în dificultate. Colegul meu de muncă, un arab slăbănog, de maxim 20 de ani venea
spre mine. M-a salutat dând din cap şi rostind formula de salut secretă. I-am repetat fraza scrisă
de fratele meu, iar el mi-a făcut semn din cap să îl urmez. Mergeam în linişte. Se pare că lui nu îi
trecuse prin cap ideea cu pachetul. El arăta destul de suspect, dar eu nu, eu eram un simplu om,
muncitor, în drum spre serviciu. Se pare că destinaţia noastră era un depozit dezafectat şi
nefolosit de ani de zile. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce e cu teroristul din dreapta mea aş fi
întrebat cine? Nu e nimeni în dreapta mea. Trebuia să îmi ocup mintea cu ceva. Să nu mă întreb
dacă nu cumva ei ştiu că totul e o minciună şi mă vor scalpa din secunda în care nu vom mai fi în
plină stradă. Sau poate că aveau să mă tortureze smulgându-mi unghiile, dinţii, rupându-mi
degetele şi cine ştie prin ce alte metode barbare folosite de torţionari. Poate că ava de gând să mă

72
sece de sânge ca să îmi deconspir aliaţii. Aş fi murit fără să le dau un singur nume. Ce martir!
Gata, creier privat de somn şi pe pilot automat, taci, încerc să îmi iau repere pentru când va
trebui să fug pentru a-mi salva viaţă. Dacă o să mai am ceva de salvat! Taci!

Înăuntru era şi mai întuneric decât afară, dar puteam distinge 4, ba nu 5 siluete, în colţul
opus. Companionul meu m-a aşezat pe un scaun aproape de ieşire, slavă domnului! şi mi-a
ordonat să aştept acolo.

Ca să îl citez pe Octav, eram cu toţii căcaţi pe noi de frică din secunda în care Said ieşise
pe uşă. Nimeni nu vorbea, urmăream cu toţii micuţa bulină roşie mişcătoare de pe ecran şi îi
ascultam bipăitul ritmat de parcă vieţile noastre depindeau de el. Şi poate chiar aşa era. Cred că
realizaserăm cu toţii, simultan, că treaba asta în care ne băgasem nu era un proiect mai complicat
de la facultate. Era o chestiune periculoasă şi probabil aveam să murim cu toţii. Bip bip bip. Încă
puteam să alergăm cu toţii după el, să ne luăm bilete spre o insulă cât de cât sigură, fără terorişti
şi fără canibali unde să trăim şi să îmbătrânim întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă stăteam şi
salvam lumea. Bip bip bip. Dar măcar am supravieţui. Eram doar nişte copii proşti. Atât de
proşti, dar totuşi curajoşi care vor să schimbe lumea în care trăiesc. Bip bip bip. Voiam cu toţii
acelaşi lucru. Să fim în siguranţă, noi, familiile noastre, cunoscuţii, urşii Koala şi tot restul
planetei. Voiam să avem copii care să se poată săruta franţuzeşte şi care să poată să aleagă dacă
şi în ce cred, după cum le dictează raţiunea lor şi nu un musulman cu pistolul îndreptat către
ceafa lor. Nişte copii care să nu fugă de iezi temându-se că sunt blindaţi cu explozibil şi nici să
nu atace orice arab îşi bagă mâna în buzunar sau îşi scoate jacheta în plină stradă. Bip bip bip.
Aveam vreo şansă oare? Puteam noi să schimbăm viitorul? Încă nu era prea târziu să luăm
biletele alea de avion către Honolulu sau ceva asemănător. Bip bip bip bip bip. Se urcase în
autobuz. Honolulu trebuia să aştepte.

A durat nu mult, extrem de mult până când cineva m-a băgat în seamă. Îmi aruncam ochii
încontinuu la ceas şi minutele alea 22 le-am simţit ca pe ore întregi. Era agonizant să ascult
şoaptele fără să pot să le desluşesc. Într-o oarecare măsură momentul ăsta al vieţii mele îmi
amintea de una din zilele în care trebuia să mi se facă un vaccin la şcoală. Aşteptam cu toţii pe

73
hol şi era la fel de agonizant. Voiam să se termine odată. Să fiu înţepat, să mă doară, să văd
sânge, orice, dar să nu mai aştept. Şi când mi-a venit rândul, asistentele au decis că era timpul să
facă o pauză şi m-au aşezat pe un scaun rugându-mă să mai aştept puţin. După care au vorbit
despre ce or fi vorbind asistentele atunci când sunt la muncă, după care ce să vezi? Nu găseau
acele şi dacă nu mi-ar fi fost atât de frică, nu m-ar fi mai găsit nici pe mine. Ceea ce mă ţinea
ţintuit pe scaunul acesta era dorinţa de a trăi o viaţă normală. Şi aveam o şansă. Puteam să
obţinem asta. Îmi doream să o pot ţine de mână în văzul tuturor. Îmi doream să pot să o sărut în
centrul lumii şi să pot să strig că e a mea şi că o merit. Că nu sunt un terorist. Din toate motivele
astea am rămas acolo, înţepenit de frică, şi poate că mă înţepenise şi accesul acela brusc de curaj.
Eram înţepenit de frică de moarte, de frica de întuneric şi că nu aveam să o mai văd vreodată şi
eram înţepenit de curajul că aveam să o văd din nou să că data viitoare când o voi strânge în
braţe, vom fi amândoi mai aproape de un viitor normal. Abandonasem complet planurile mele de
a o părăsi şi nu înţelegeam cum ajunsesem în situaţia asta. Când devenise lumea în care trăim un
loc atât de periculos? Atât de nedrept? Când mă îndrăgostisem de ea? Când ajunsesem să îmi
pierd capul aşa? Ce rost aveau întrebările astea? Ştiam când. Atunci când o văzusem în
cafeneaua aia, atât de frumoasă, atât de încurcată şi atât de inabordabilă. De atunci nu am mai
putut să mi-o scot din cap. Deşi credeam că e ca toate celelalte, mi-a dovedit cât de tare mă
înşelasem. Ea nu e ca celelalte. Şi trebuie să ţin minte asta dacă nu vreau să o pierd.

-Said?

Faptul că mi-am auzit numele din gura acelui om mi-a îngheţat sângele în vene şi
totodată m-a făcut să îmi amintesc că îi promisesem că nu o să mor. Şi nu aveam de gând să mor.

-Da?

-Fratele tău m-a convins. Nu voiam să mai acceptăm noi recruţi. Ştii şi tu cât e de
tensionată situaţia. Nu ştii în cine să ai încredere.

-Bineînţeles că ştiu. Tocmai asta m-a făcut să iau această decizie. Îmi e frică să ies pe
stradă, îmi e frică să îmi dau jos gluga de pe cap. M-au bătut, m-au huiduit, m-au făcut să mă
ascund ca un şobolan. Vreau să mă răzbun, altfel toată ura pe care o simt, o să mă consume.

74
 -Perfect. O să ai ocazia să te răzbuni. Uite mie nu îmi pasă neapărat de cât eşti tu de
religios sau devotat. Eu trebuia să îţi verific motivele şi să stabilesc dacă sunt veridice. Acum…
mie îmi pari destul de sincer…

Avea perfectă dreptate. Eram sincer. Şi plin de ură, dar împotriva lor. Dacă nu aş fi avut
nevoie de toate informaţiile pe care aş fi putut să le obţin de la ei, aş fi omorât fiecare suflet aflat
acolo. Unul câte unul. Suflete înveninate şi însetate de sânge.

-O să se vadă asta. Prin acţiunile mele. Despre devotament nu se vorbeşte, el se

demonstrează.

-Plus că…Ştii şi tu…Dacă minţi, mori. Nu cred că eşti atât de prost.

Ar fi fost surprins să afle adevărul, dar chiar eram. Mă băgasem singur în gura lupului,
dar era ori asta, ori să mă ascund în continuare ca un şobolan. Şi de ei, şi de restul lumii. Iar aia
nu era viaţă. Poate dacă nu ar fi apărut ea…Poate că atunci viaţa de şobolan ar fi sunat destul de
bine, dar acum tot ce îmi doream era o viaţă nouă alături de ea sau să mor încercând să o obţin.

-Poţi să pleci. O să te anunţ când avem nevoie de tine. Se pregăteşte ceva mare. Să fii
pregătit!

-Întotdeauna!

Am ieşit de acolo alături de tipul care mă adusese.

-Auzi…Nu cred că ştiu să mă mai întorc…

-Ştiu, de aia vin cu tine să te conduc.

Ştii? Nu ştii nimic. Ştiu exact pe unde am venit şi cum mă voi întoarce să vă spionez. Nu
a scos nici un sunet tot drum şi nici eu nu am vrut să par prea dornic de conversaţie. Ne-am făcut
doar câte un semn din cap înainte să ne despărţim şi am mers pe drumul meu suficient timp cât el
să ajungă înapoi în depozit. Am ocolit şi am mers înapoi pe altă parte. Ştiam că e riscant, dar nu
aflasem nimic. Nu puteam să mă întorc aşa la apartament, nu puteam să aştept să mă caute ei.
Întregul nostru plan depindea de mine şi de informaţiile pe care aş fi putut să le aflu. M-am
strecurat în spatele clădirii şi am aşteptat să văd vreo mişcare. Linişte deplină. Am încercat două

75
dintre uşi, dar erau închise. Am fost surprins să descopăr că a treia fusese lăsată deschisă. Pe
dinăuntru era o cheie ruptă, deci nu avuseseră timp să o repare. Am intrat într-un hol lung şi
întunecat. Se auzeau voci dintr-o încăpere din apropiere. Am mers cât de încet am putut eu.
Ultimul lucru pe care mi-l doream era să fac zgomot, să mă audă şi să trebuiască să le explic de
ce îi spionez înainte să mă omoare. Sau să nu mai încerc să le explic nimic şi să îi las să mă
omoare direct.

-Haideţi, fraţilor, concentraţi-vă! Mai avem 4 zile să pregătim lovitura asta. Puteţi măcar
să îmi repetaţi ce aveţi de făcut?

Au urmat câteva vociferări pe care nu am reuşit să le aud. Aşa că m-am apropiat mai
mult. Am intrat cât de subtil am putut eu în încăpere şi m-am ascuns în spatele unor cutii. Mă
ajuta şi faptul că geamurile depozitului erau acoperite cu lemne.

-Explozibilul e aproape gata. Cât mai durează, băieţi?

-Vreo două zile, cam aşa. Trebuie să ne aducă Pamir totul.

-Vreau să vă fie clar! Voi daţi prima lovitură aici, în aeroport. Cei din Edinburgh şi
Istanbul sunt următorii, apoi Italia şi Germania.

-De data asta chiar nu vor ştii ce i-a lovit. 5 atentate în lanţ. Un aeroport, o gară, o
autostradă intens circulată, un hotel şi un business centre.

-Da, normal că nu vor ştii. Nici dăţile trecute nu au ştiut. Dar securitatea se înăspreşte şi
trebuie să ne grăbim dacă vrem să nu ne chinuim luni întregi pentru fiecare atentat în parte.

-Da, în 4 zile se întâmplă. Nu mai amânăm.

-Gata! Risipiţi-vă. Şi închideţi bine clădirea!

Am înregistrat în memorie restul conversaţiei. Eu eram absent. Pamir? Pamir trebuia să

aducă explozibilul? Trebuia să fie o coincidenţă. Nu putea să fie vorba de fratele meu. Era doar o
coincidenţă şi nimic mai mult. Dar chiar şi aşa, încercând să mă conving că nu era vorba de el,
şocul fusese mare. Am aşteptat să plece cu toţii. Ştiam că una din uşi nu poate să fie închisă aşa
că nu mi-am făcut prea multe griji despre cum aveam să ies de acolo.

76
 Mi-am aprins lanterna de la telefon şi am căutat ceva, orice m-ar fi putut ajuta să stabilesc
locaţiile exacte ale atacurilor, dar nu am avut prea mult noroc. Locul era o dărăpănătură. Sau era
făcut să arate aşa. Erau o mulţime de cutii sigilate în care nu am putut să mă uit căci desfacerea
lor ar fi stârnit suspiciuni a doua zi. Deasupra unuia dintre dulapuri am găsit nişte foi. Pe una din
ele erau scrise numele ţărilor alese pentru viitoarele atacuri. Din nou, deloc surprinzător, toate
urmau să aibă loc în Europa. În Spania ştiam deja că avea să fie un aeroport, dar nu ştiam care,
însă locul marcat era în zona aeroportului El Prat, în Edinburgh atacul avea să fie pe autostradă,
în Istanbul plănuiau să lovească un hotel, în Italia, business centre-ul, iar în Germania aveau să
dea o lovitură în gară. Destul de bine, dar nu era de ajuns. Oricât am mai căutat, nu am mai găsit
nimic folositor. M-am întors acasă întrebându-mă încă dacă cel despre care vorbeau ar fi putut fi
chiar fratele meu. Dar ori de câte ori ideea asta îmi trecea prin cap o respingeam cu fermitate. Nu
putea fi el. Nu putea să fi ajuns atât de departe! Ştiam că suntem diferiţi, că el are alte viziuni
despre lume, că e ghidat de motivaţii diferite, dar nu putea să fie atât de crud. Mă salvase de
atâtea ori, fusese pedepsit în locul meu de atâtea ori. Un om atât de altruist, nu poate fi un
criminal cu sânge rece. Nu putea fi el, cel care le construia bombele. Nu puteau fi mâinile lui
pătate cu atât de mult sânge. Îmi aminteam atât de clar ultima noastră discuţie, înainte să plec. Îşi
dorea să dispar de acolo, îşi dorea să fiu în siguranţă. Nu, nu putea fi el!

Fusesem atât de îngrijorată încât îmi rosesem toate unghiile şi unele dintre ele sângerau.
Luisa mă pocnea ori de câte ori îşi aducea aminte, dar şi ea era căzută pe gânduri. Toţi ne
temeam. Ne era clar că nu aveam ieşire, că nu mai puteam să dăm înapoi. Eram totuşi fericită că
am oameni atât de curajoşi în preajmă. Oameni dispuşi să lupte pentru o lume mai bună. Pentru
ei înşişi, dar şi pentru ceilalţi. Oameni ce purtau revoluţia în sânge şi se răzvrăteau când
libertatea şi siguranţa le erau furate. Eu nu eram chiar atât de hotărâtă. Nu din aceleaşi motive
altruiste. Eu aş fi ales chiar şi mâine să îl iau pe Said de acolo şi să ne mutăm pe o insulă pustie,
unde nimeni altcineva să nu aibă acces. De ce nu există o astfel de insulă? O insulă ca cea din
Lost, în afara timpului, în afara hărţii, care să nu poată fi găsită cu uşurinţă… În situaţia dată, nu
îmi rămânea altceva de făcut decât să lupt pentru a transforma lumea asta într.un loc mai bun.
Oricum, nu aveam alta.

77
 Voiam să fiu cu el. Şi aveam să fiu cu el chiar dacă trebuia să lupt împotriva unor
terorişti nemiloşi, împotriva mentalităţii oamenilor din jur sau, după cum bine ştiam, împotriva
părinţilor mei. Asta când aveau să afle că iubitul meu e arab. Apropo de părinţii mei, iar nu le
răspunsesem la telefon şi nici nu îi sunasem înapoi. De când îl cunoscusem pe Said nimic altceva
nu mai avea loc în mintea mea. Totul era legat de el. Mă schimbase şi viaţa mea de dinainte să
apară el părea atât de departe… Nu mai ştiam cu ce îmi ocupasem tot timpul de dinainte să îl
cunosc pe el. Viaţa mea se rupsese în două, eu mă rupsesem în două. Eu înainte de el şi eu de
după el, anxietatea şi depresia de dinainte de el şi fericirea şi ridurile de expresie de după el. Nici
nu avea rost să aşez toate astea pe o balanţă. Decât să trăiesc o viaţă insipidă, ascunsă sub o
piatră şi să mor fără să fi cunoscut fericirea, mai bine să trăiesc intens şi să mă bucur de fiecare
clipă lângă el. Better to burn out, than to fade away!

Când am intrat în apartamentul acela aproape cufundat în întuneric, am simţit că

supravieţuisem unui război. Toată lumea sărise cu întrebări, dar ochii mei o căutau doar pe ea.
Mi-a sărit în braţe înainte să apuc să o găsesc. Cea mai reconfortantă îmbrăţişare din lume.

-Mi-am făcut atâtea griji!

-Sunt bine.

Deşi eram obosit, am încercat să redau detaliile cu toată acurateţea de care eram capabil.

-Bun, deci întrebarea e…Cum aflăm exact unde au de gând să lovească?

-Cred…că pot să încerc eu să aflu…dar nu promit nimic.

Pablo vorbise din spatele laptopului şi se pusese deja pe treabă.

-Trebuie să văd dacă nu s-a înregistrat nicio conversaţie azi sau zilele trecute de la
depozitul unde te-au dus pe tine. Şansele sunt mici, dar dacă depistăm un singur om şi aflăm
unde locuieşte poate reuşim să îi hackuim corespondenţa, convorbirile, tot.

-Şi dacă reuşim să descoperim şi cu cine a vorbit, deja avem două surse de informaţie.

78
 -Da, Octav, dar deja tu visezi prea frumos. Şi cu ochii deschişi, pe deasupra, hai, la
treabă.

-Mira, mereu pesimistă. O să îi găsim!

Carla şi Luisa aduseseră pături pentru toată lumea şi gustări, dar nimeni nu părea interesat
să se hrănească.

-Dar chiar dacă aflăm unde…Cum o să îi oprim? Nu o să putem să îi oprim.

David era furios şi îl înţelegeam perfect.

-Trebuie să facem ceva!

-David, o să facem. De asta am mers acolo, printre ei. Pentru asta suntem toţi aici.

-Da, dar noi suntem în Spania. Prin absurd, hai să spunem că vom reuşi să îi oprim. Cum
rămâne cu celelalte 4 atacuri?

-Tocmai asta e ideea. Nu vom fi doar în Spania. Imediat ce aflăm locul exact, ne
împărţim şi mergem acolo să îi oprim pe nemernici.

Ana părea mai hotărâtă ca niciodată. Şi nimeni nu a contrazis-o. Ştiam că are dreptate. La
ce folos că am aflat unde vor avea loc următoarele atacuri dacă nu făceam ceva să le oprim?

-Ana, mai uşor…Putem să anunţăm autorităţile şi să îi lăsăm pe ei să îşi facă treaba.

-Carla…Nu putem să facem asta.

-De ce nu, Sandra?

-Pentru că vor fi mai interesaţi să afle de unde ştim, decât să îi oprească. Şi pentru că vor
face publică toată chestia şi îi vom înfuria şi vor afla că Said e cel care a dezvăluit tot.

-Ca să nu mai punem la socoteală faptul că vor lovi din noi şi mai furioşi decât înainte.

-Luisa…Oricum vor lovi din nou şi mai furioşi decât înainte.

79
 -Fetelor, nu are rost să ne certăm. Momentan nu ştim nimic. Aşa că nu putem opri nimic.
Ce ar fi să dormim şi să ne regrupăm mâine?

Numai că nu m-a ascultat nimeni. Niciodată, nimeni nu o ascultă pe Sandra. În final nu a

plecat nimeni. S-au împărţit cum au putut şi au dormit puţin căci ceasul ticăia şi nu puteam să
irosim puţinul timp pe care îl aveam momentan de partea noastră. Chiar şi aşa, cu toată presiunea
care mă apăsa, voiam doar să îl strâng la piept şi măcar pentru câteva secunde să îmi dea senzaţia
aia de siguranţă. Aţipisem când l-am auzit pe Pablo urlând.

-Le avem! Le avem! Le avem!

Ceea ce aveau ei erau numele şi adresele oamenilor care fuseseră ieri la depozit. Fiecare
dintre ei. Motivul pentru care îi găsiseră? Aparent, deşi primiseră telefoane cu cartelă de pe care
să comunice între ei pentru a nu fi depistaţi, niciunul dintre ei nu îşi lăsase telefonul personal
acasă. Nici măcar nu îşi închiseseră internetul de pe telefon. Aşa că i-au găsit şi acum le ascultam
convorbirile.

-Vor folosi kamicaze. Ştim deja şi cine sunt cei care se vor sacrifica în numele religiei.

Octav printa de mama focului lite peste liste şi era extrem de mulţumit e ceea ce aflaseră.

-Pablo…Crezi că mă poţi ajuta să îmi mut banii din contul făcut de tata?

-Banii pe care părinţii tăi urmează să ţi-i dea când termini facultatea? Ai înnebunit?

-Luisa…Cauza noastră are nevoie de un sponsor. Voi fi eu acela. Dacă nu facem asta, nu
voi mai avea unde să cheltui banii ăia pentru că probabil planeta va exploda. Pablo, mă ajuţi sau
nu?

În mai puţin de 9 ore aveam totul pregătit. Banii Sandrei se aflau în siguranţă în noul ei
cont şi fiecare dintre noi avea de dus la bun sfârşit un fel de misiune. Eu urma să merg în
Germania pentru că aparent, doar bărbatul care avea de gând să se sinucidă acolo nu se aflase ieri
la depozit şi, deci, nu avea cum să mă recunoască. Eu ştiam foarte bine cu arată el căci aveam
poza întipărită deja în memorie. Fiecare trăsătură odioasă a feţei. Totul. În cel mai mic detaliu.
Mira şi Octav rămâneau aici, la apartament să supravegheze tot şi să ne anunţe dacă intervine
vreo schimbare de plan, Luisa şi Pablo urmau să încerce să oprească atentatul din aeroportul El

80
Prat, Ana şi Mario urmau să se infiltreze ca fotografi la meetingul din Italia, David se oferise să
meargă în Edinburgh căci îi era cunoscută zonă, iar Sandra şi Carla mergeau în Istanbul. Era
nebunie curată, dar cu toţii credeam că avem o şansă.

-Said…Îţi e frică?

-Nu chiar. Eu nu am altă variantă, dar aş fi preferat ca tu să nu te implici, Sandra.

-Said, nu îţi face griji. Carla vorbeşte turcă şi dacă nu reuşim să îl găsim…Vom pleca de
acolo înainte să fie prea târziu. Vreau doar să te rog să faci acelaşi lucru. E de ajuns că încercăm
să oprim ceva aproape inevitabil. Nu trebuie să şi murim pentru cauza asta.

-Aşa e. Îţi promit că o să încerc să nu mor!

-Şi eu îţi promit acelaşi lucru.

- sex scene

Am găsit destul de repede hotelul unde urma să aibă loc atentatul. Carla vorbea perfect
turca pentru că lucrase timp de un an în Marmaris. Îmi bătea inima destul de tare ştiind că urma
să ne cazăm chiar în hotelul care urma să fie aruncat în aer în doar două zile. Dacă nu cumva,
avea loc o minune între timp şi reuşeam să îl oprim pe terorist.

-Şi acum ce facem?

Mă uitam pe geam şi numărul de oameni de pe stradă mă şoca. Ne aflam într-o zonă

centrală a Istanbulului şi localnicii, dar şi turiştii luau cu asalt fiecare străduţă, fiecare magazin
din apropiere. Hotelul avea 800 de camere şi Carla aflase că era rezervat până la ultima cameră.
Mă temeam pentru ei, mă temeam pentru mine. Mă temeam că nu aveam să ne mai bucurăm de
următoarea vară. Îmi dădeam seama că nu mă bucurasem destul de lucrurile mărunte şi voiam
mai mult timp. Voiam să stau pe malul mării, să las briza să îmi ciufulească părul, să inspir viaţă
şi să nu mă tem că ar putea fi ultima suflare.

-Acum ieşim, îl căutăm în hotel şi dacă nu e, atunci ne uităm prin apropiere. Sigur filează
şi el zona. Trebuie să îl găsim, Carla, trebuie neapărat!

81
 În barul hotelului era o zarvă de nedescris. Ne-am aşezat la o masă cu două fotolii de
unde puteam să vedem tot ce se petrece în jurul nostru. Ne prefăceam că vorbim, dar tot ce ne
spuneam erau replicile preferate din filme sau din cărţi. Individul nostru nu se arăta niciunde. Şi
nici Octav nu reuşise să îl localizeze. Îl pierduse când s-a urcat în avion. Poate că nu luase un
zbor direct şi nu ajunsese încă.

Ne pregăteam să plecăm şi eu număram orele rămase. Mă simţeam ca într-un film de

acţiune prost scris, în care toţi aveau să moară la final. Şi ori de câte ori ajungeam la concluzia
asta, scuturam din cap, încercând să o alung. Filmul nu putea să se termine atât de prost. Noi
eram cei buni şi binele mereu învinge răul. Cel puţin , aşa se întâmplă în cărţile pe care le tot
citesc eu. Dar asta era viaţa reală. Şi în cea mai mare parte a timpului. Lumea era dominată de
rău. De data aceasta aveam de-a face cu un rău infiltrat pretutindeni pe care nimeni nu părea să
încerce să îl oprească. Simţeau doar că un alt război e pe cale să înceapă, dar nu încerca nimeni
să îl înăbuşe. De ce nu încerca nimeni să îl înăbuşe? Prea multe întrebări şi prea multe locuri
unde puteam să căutăm. Mersesem extrem de mult pe jos, căutând, cercetând, găsisem o mulţime
de alte hoteluri sau hosteluri în apropierea ţintei şi ajunsesem la concluzia că ar fi putut la fel de
bine să se cazeze în oricare dintre ele. Dar ceva îmi spunea că e mai îndrăzneţ de atât, că se va
caza chiar în hotelul în care avea să moară. Şi odată cu el toţi oamenii cazaţi acolo, toţi oamenii
care lucrează acolo şi cine ştie câţi alţii care se vor afla în locul nepotrivit, la momentul
nepotrivit. Stăteam ca pe o bombă cu ceas şi nu puteam să mă concentrez prea bine.

Octav sunase pe telefonul cu cartelă şi i-am răspuns imediat.

-L-am găsit pe omul vostru. E în Ankara. A zburat cu 3 avioane şi acum e în autobuz. Vă

anunţ când aflu mai multe. Ce ar fi să vă bucuraţi de oraş…cât încă, ştiţi voi…mai puteţi?

Avea dreptate. Aşa că ne-am plimbat cât am putut, am uitat cât am putut că suntem acolo
să oprim un atentat sau să murim încercând şi când se apropia ora la care autobuzul lui urma să
ajungă, eram deja în autogară. L-am recunoscut imediat. Scund, slab, cu păr puţin mai lung şi
creţ. Era îmbrăcat în pantaloni crem şi o cămaşă cu dungi. În afară de un rucsac verde, nu mai
avea nimic altceva la el. Privindu-l, mă întrebam ce e în mintea lui. Păşea spre moarte. Urma să
moară şi el peste două zile. Oare se gândea la asta? Se temea? Regreta alegerea făcută? Voia să
se termine? Faţa lui era impasibilă şi destul de plictisită aşa că nu am putut să descifrez absolut

82
nimic. Autogara nu era departe de hotel şi el a mers pe jos până acolo. Contrar aşteptărilor
noastre, nu s-a cazat la hotelul central, ci la un hostel din apropiere. Probabil că acolo nu a trebui
nici măcar să îşi arate paşaportul. Ne-am aşezat pe o bancă din apropiere şi am mâncat vată de
zahăr. Credeam că aşa nu atrăgeam atenţia celor din jur asupra noastră şi implicit, nici a tipului
respectiv. Carla era obosită şi am trimis-o să doarmă puţin. Eu am mai rămas prin zonă, deşi
Octav era cu ochii pe el, nu voiam să stau în camera de hotel. Eram prea agitată să dorm, prea
îngrijorată să stau închisă între patru pereţi. Mai aveam 12 ore la dispoziţie.

Cert era că nu venise cu explozibilul la el. Îl avea altcineva şi urma să se întâlnească să îl

ia de la acea persoană. Sau urma să îl ia dintr-un loc de dinainte stabilit. În orice caz, nu aveam
de gând să ratez nicio mişcare. Aşa că nu am plecat de acolo. La un moment dat a ieşit, la fel de
plictisit şi tot cu rucsacul în spinare. A traversat pe partea cealaltă a străzii şi se îndrepta spre
faleză. Am lăsat o distanţă între noi şi l-am urmat, prefăcându-mă că vorbesc la telefon. Se
întunecase şi făceam eforturi destul de mari să nu îl pierd. Bătea un vânt teribil când am ajuns în
port. Se îndrepta spre partea estică unde începea deja zona industrială. M-am oprit pe o bancă şi
îl urmăream de acolo cu privirea. Nu puteam să mă mai ţin după el. Riscam să fiu descoperită.
Am aşteptat acolo sperând să se întoarcă tot pe aceeaşi parte. Din depărtare am reuşit să văd vag
cum îşi lasă rucsacul jos şi că pleacă având altul identic pe umăr. Sângele mi-a îngheţat în vene
când am realizat ce conţinea rucsacul lui acum. L-am lăsat să treacă de mine şi aveam de ales.
Ori îl urmam, probabil înapoi până în faţa hostelului sau puteam să îl las să plece şi să cotrobăi
prin rucsacul abandonat de el. Am ales varianta b. A trecut atât de aproape de mine încât am
putut să îi simt mirosul de transpiraţie. În vechiul lui rucsac am găsit doar nişte gumă şi fără să
îmi dau seama am luat una şi o cioflăiam în timp ce cotrobăiam mai departe. Un binoclu, un
portofel gol, nişte pungi mototlite şi bonuri pentru care plătise cash. Începusem să cred că totul e
în zadar, dar chiar atunci am găsit o scrisoare. Scrisul era deplorabil, dar chiar şi aşa am reuşit să
descifrez ideea de bază:

Draga mea N,

Sper că eşti bine şi că o să fii mândră de mine. Aveai dreptate! Viaţa mea nu valora
nimic. Până l-am întâlnit pe Sunit şi mi-a deschis ochii. Acesta a fost destinul meu. Sper să fii
mândră şi să nu mai regreţi că ai iubit un neica nimeni în viaţă. În moarte voi fi un erou.

83
 Îmi tremurau mâinile atât de tare că aproape că am rupt scrisoarea. Omul acesta era
deprimat, avea nevoie de ajutor. Sunit îl manipulase, îl mituise să se sinucidă şi să devină un
instrument mortal în timp ce face asta. Îl voiam mort pe nemernicul ăla. Şi omul acesta trebuia
oprit. Sub orice formă.

Aproape alergam spre hotel căci începuse să plouă torenţial. Nu mai găseam strada aceea
pe care venisem. Era una din ploile acelea torenţiale şi eu habar nu aveam unde sunt. Am luat
primul taxi pe care l-am găsit. Plângeam şi eram atât de disperată că dacă nu m-ar fi calmat
Carla, probabil aş fi mers peste individ în hostel. Nu puteam permite ca un om trist şi singur să
curme atâtea vieţi.

-Calmează-te…Haide să ne gândim raţional…Cum îl putem opri? Ştim că are

explozibilul asupra lui…Nu ar fi mai bine să trimitem poliţia acolo?

-Pe ce bază?

-L-ai văzut în port şi ţi s-a părut dubios…ştiu şi eu…

-Nu, nu e destul de bine. Carla…ştiu că o să sune nebunesc, dar cred că am o idee. Haide
să mergem acolo. Trebuie să vorbesc cu el. E un om care are nevoie de ajutor. E deprimat, e pe
punctul de a se sinucide.

-Sandra, e un terorist!

-Carla…dacă omul acesta ar alege să se sinucidă sărind de pe un pod şi tu ai putea să îl

convingi să nu o facă…nu ai face asta?

-Ba da, dar acesta e un tip care plănuieşte să se arunce în aer. Chiar aici. În câteva ore.

-Carla, haide…Trebuie să încercăm. Dacă nu merge planul meu, chemi poliţia şi o să le

spun că m-a agresat.

-Ok, ok. Mergem.

Hostelul avea o zonă de aşteptare imensă. O mulţime de oameni stăteau acolo cu

laptopurile şi erau cufundaţi în ecranele lor, alţii stăteau de poveşti, cineva cânta la chitară, de pe
un fotoliu. Nimeni nu părea îngrijorat, iar eu voiam ca lumea să arate aşa mereu. L-am căutat cu

84
privirea, dar fără succes. Nu era acolo. Ne-am aşezat şi ne-am luat câte un Cosmopolitan. Ne-au
făcut o reducere şi au lăudat turca impecabilă a Carlei. Eu îl tot căutam pe individ. L-am văzut
coborând scările şi într-o fracţiune de secundă, îmi făcusem deja planul. M-am ridicat de pe
scaun şi cu paharul în mână, m-am băgat în el şi i-am pătat cămaşa.

-Îmi cer scuze!

-Nu face nimic. O să mă duc înapoi în camera, oricum nu a fost o idee prea bună să ies în
seara asta.

-Nu, vă rog, nu lăsaţi neîndemânarea mea să vă strice seara.

Vorbea engleză destul de bine şi dacă nu aş fi ştiut cine e, l-aş fi considerat chiar un om
destul de politicos.

-Nu aţi stricat nimic. Nu aveam unde să merg oricum.

-Vă propun ceva! Nu vă întoarceţi în cameră! Haideţi să bem ceva. Lăsaţi-mă să vă fac
cinste ca să mă revanşez…

- Nu prea ştiu ce să spun.

- Nu spuneţi nimic. Doar acceptaţi. Mă simt destul de vinovată.
- Bine. Accept.

Carla belise nişte ochi imenşi când a văzut că mă aşezam la o masă cu teroristul.

-Eu sunt Sandra!

-Ali.

-Încântată de cunoştinţă.

Începusem să debitez despre vrute şi nevrute. Ali nu părea să mă urmărească. Era

cufundat în propriile gânduri. Probabil resimţea şi el apropierea morţii. Înainte să îmi dau seama
ce spun, îmi dădusem deja drumul la gură.

-Uite, ştiu ce ai de gând să faci mâine! Ştiu că nu vrei să faci asta. Nu o face!

85
 Ali a rămas mască. Se uita îngrozit la mine.

-Te-am văzut mai devreme în port. Ţi-am citit scrisoarea. Ştiu că nu vrei să mori. Eşti
doar deprimat. Ai nevoie de un scop în viaţă, dar nu e acesta scopul tău, crede-mă!

Continua să mă privească interzis, iar mie îmi era frică de următoarea lui reacţie. Doar că
reacţia lui nu venea.

-Ali, spune ceva!

-Tu…M-ai urmărit. M-ai minţit în seara asta. M-ai folosit ca să…încerci mă opreşti.A
fost o idee proastă!

-Nu, nu te-am minţit. Vreau să te ajut. Dacă voiam doar să te opresc, chemam poliţia.

-Nu înţelegi!

-Ba înţeleg! Nu vrei să mori. Nu trebuie să mori. Nu aşa!

-E prea târziu.

S-a ridicat de la masă şi a plecat grăbit spre trepte. M-am luat după el. Carla venea şi ea
în spatele meu, dar i-am zis să aştepte jos şi dacă nu mă întorceam în 20 de minute, să cheme
poliţia. A urcat repede, dar m-am ţinut după el. Nu a mers la el în cameră, ci pe acoperiş. Ploaia
se oprise şi era linişte, o linişte mormântală.

-E prea târziu!

-Niciodată nu e prea târziu!

-Tu chiar crezi că e aşa uşor? Mă urmăresc. Dacă nu o fac, o să mă omoare şi odată cu
mine toată familia mea. Dacă urmez planul, familia mea trăieşte si vor primi şi o sumă mare de
bani pentru gestul meu.

-Trebuie să mai existe şi o altă cale!

-Nu înţelegi că nu există? Fată proastă! Nu trebuia să mă urmăreşti. Acum va trebui să te

omor!

86
 Înţelegeam sensul cuvintelor lui, dar nu am realizat că sunt în pericol până nu i-am văzut
cuţitul din mână. Nici nu ştiu când îl scosese. Fusesem suficient de proastă încât să cred că două
vorbe blânde îl vor convinge să renunţe la plan. Fusesem atât de naivă încât să cred că nu îl
urmăreşte nimeni. Că nu se asigură nimeni că el îşi duce planul până la capăt. Mă îndepărtam de
el, dar eram în pericol. Pentru a doua oară în viaţa mea eram în pericol de moarte. Singura
diferenţă era că el nu avea cum să mă salveze de data asta. Şi îi promisesem că nu aveam să mă
pun în pericol. În schimb venisem direct în gura lupului.

-Lasă-mă să plec! Nu o să mă mai bag!

-Singura modalitate să fiu sigur de asta e omorându-te!

-Îţi dau cuvântul meu! Nu o să afle nimeni!

Se apropia din ce în ce mai mult, aşa că am fugit spre stânga unde erau nişte ghivece cu
flori. Am aruncat cu câteva în el, dar nu îl rănisem prea tare. Strigam după ajutor, dar zona în
care se afla hostelul era destul de retrasă. Cea mai apropiată clădire era abandonată, în spate era
un lac mare, iar oamenii cazaţi aici păreau că nu se aflau în camerele lor. Căutam cu disperare o
scară exterioară de incendiu pe care aş fi putut să o folosesc şi să plec de acolo.

-Hai, să terminăm odată cu asta!

Se apropiase şi mai mult şi se părea că singura mea scăpare de acolo era să mă arunc în
gol. Dar nu. Aveam de gând să mă lupt cu individul.

Au trecut câteva secunde în care m-am tot îndepărtat şi deja atingeam zidul cu spatele.
Nu aveam cu ce să mă apăr şi mă temeam din ce în ce mai mult pentru viaţa mea.

-Ali, chiar trebuie să o omori pe domnişoara?

Vocea aceea venea de undeva din spatele atacatorului meu, dar nu reuşeam să văd cui
aparţinea. Ali s-a întors către persoana care îi vorbise.

-Ce cauţi aici?

-Te supraveghez. Mă asigur că nu faci vreo greşeală. Ca cea pe care eşti acum pe cale să
o comiţi…

87
 -Dar ştie tot. Trebuie să mă asigur că nu va spune nimic.

-O să mă asigur eu că nu spune nimic!

Se apropiase şi puteam să îl văd. Nu era foarte înalt, poate doar cu un cap mai înalt decât
Ali, purta pantofi de culoare albastră, un costum care îi venea ca turnat de culoare gri şi o cămaşă
într-o nuanţă mai deschisă, tot de albastru. Avea o barbă neagră şi păr puţin mai deschis la
culoare. Aş fi putut să spun că era şaten, dar întunericul nu mă lăsa să îl observ prea bine. Părul îi
era mai scurt pe părţi şi destul de lung pe partea din mijloc. Îl purta ciufulit.

Şi individul acesta era tot un terorist. Se pare că fusese pus să îl supravegheze pe Ali, să
se asigure că aruncă în aer hotelul acela, deci nu credeam sub nicio formă că era aici să mă
salveze. Îmi simţeam inima bătând atât de tare că mă temeam să nu fac naibii vreun infarct. Şi în
toată această avalanșă de gânduri şi frici, mi-ar fi părut rău să mor aşa, fără vreun rost. Fără să îl
opresc, fără să aflu cine era individul acesta şi de ce îmi salvase viaţa. Cel puţin pentru moment.

-Ali, du-te în camera ta! Am zis că mă ocup eu de aici! Ţine-te de plan şi lasă-mă pe mine
să mă ocup de inconvenientul apărut.

Ali l-a ascultat şi a plecat imediat.

Tremuram atât de tare că mi se loveau dinţii între ei şi era dureros. Speram că poliţia era
pe drum şi plănuiam să trag de timp cât aş fi putut eu de mult. Trebuia să scap cu viaţă de pe
acoperişul acela. Tipul acesta nu prea părea să mă bage în seamă, a aşteptat ca uşa de urgenţă să
se închidă în urma lui Ali, şi-a aranjat ceasul, a scos telefonul. Eu mă holbam la el. Cu frică. Îmi
era extrem de frică, dar cred că eram şi curioasă. Tocmai scăpasem ca prin urechile acului. dar de
fapt se părea că doar căzusem din lac în puţ. În ierarhia din gruparea teroristă tipul acesta se afla
peste Ali. Avea puterea de a decide cine trăieşte şi cine moare. Şi nu avea nici un motiv să mă
lase în viaţă. Dacă toată povestea asta ar fi fost un film, l-aş fi urmărit-o cu sufletul la gură.

A primit un telefon şi s-a îndepărtat puţin ca să nu aud eu, cel mai probabil, conversaţia
lui. Nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva telefonul acela era în legătură cu mine. Dacă nu
cumva mi se decidea soarta chiar acum. Mă îndreptam încet spre uşa de urgenţă.

88
 -Da. Am înţeles. Nu am altă variantă. Trecem la planul b. Da, da. Perfect. Fă asta. Mă
ocup eu de fată.

Când am auzit asta am decis că nu mai era cazul să fiu subtilă. Dacă aveam de gând să
îmi salvez viaţa trebuia să fiu rapidă. Aşa că am zbughit-o spre uşă. Am reuşit să ies şi să cobor
un etaj înainte ca el să mă prindă de mână. M-am dezechilibrat şi aş fi căzut pe scări dacă nu mă
ţinea el. O moarte accidentală. A băut un Cosmopolitan şi a căzut pe scări. Studenta beţivă venită
în Istanbul, în căutare de senzaţii tari.

-De ce nu mă laşi să cad?

M-am trezit ţipând la el şi aproape izbucnind în lacrimi.

-Nu vreau să mori!

M-a tras după el şi nu aveam nici cea mai mică idee unde mă ducea. Încercam să îl opresc
sau măcar să îl fac să îmi explice, dar nu am avut nicio şansă. Era mult mai puternic decât mine.
M-a dus pe străduţe lăturalnice până într-o parcare subterană. Acolo m-a urcat într-o maşină şi
mi-a zis să îmi pun centura. Mergea cu o viteză care îmi lipise deja spatele de scaun şi mă făcea
să mă tem încă o dată pentru viaţa mea, doar că de data asta riscam să mor într-un accident de
maşină. Îl priveam cu coada ochiului şi încercam să înţeleg ce naiba se întâmplă. A mers tot în
zona portului, dar pe o altă parte. Drumul devenise pustiu şi el încetinise puţin.

-Vreau să te laşi în jos!

-Ce?

-Acum!

L-am ascultat şi imediat au început focuri de armă. Habar nu aveam în cine trage sau
când şi de unde a scos arma aceea. Printre toate împuşcăturile am auzit şi sunet de geam spart şi
mi-am dat seama că se spărsese parbrizul. După nu ştiu câte minute s-a făcut linişte.

-Rămâi aici!

A coborât din maşină şi a intrat într-un depozit. Am mai auzit nişte împuşcături. L-am
văzut ieşind din depozit şi mi-a făcut semn să merg şi eu acolo. Nu ştiu de ce, dar am mers. Eram

89
ca un robot. Vedeam cadavrele de pe jos. Mai bine de 8. Şi eu păşeam printre ele de parcă erau
tufişuri sau iarbă uscată.

-Vreau să iei bidonul de benzină din portbagaj şi să îl torni peste tot. Poţi să faci asta?

-Cine sunt indivizii ăştia?

-Erau cei care îl supravegheau pe Ali. Acum fă ce ţi-am spus!

L-am ascultat şi tremurând de frig şi mai mult de frică am înconjurat clădirea turnând
bezină pe jos şi pe pereţi. Apoi am intrat în depozit unde el aşeza cadavrele strategic.

-Toarnă şi pe ei!

Avea de gând să dea foc clădirii. Evident că asta avea de gând… A scos o brichetă. S-a
jucat cu ea de câteva ori şi a aruncat-o pe jos. Focul se răspândea repede. A stat să privească
puţin, asigurându-se că focul nu mai poate fi stins şi apoi m-a tras afară, după el.

-Haide, repede!

Fugeam amândoi de acolo şi nu pricepeam de ce nu am luat pur şi simplu maşina cu care

venisem până aici. Ne-am oprit la vreo 2 kilometri distanţă. A scos acelaşi telefon şi deşi se
îndepărtase am putut să aud tot ce vorbise.

-Da. E gata. Acum ocupă-te de el!

S-a întors lângă mine. Îi simţeam parfumul şi mi se părea extrem de cunoscut. Semăna cu
parfumul lui Said, doar că mai puternic. Said…Oare ţie îţi merge mai bine decât mie? Oare tu ai
reuşit să îl opreşti? Mi-a pus mâinile pe umeri.

-Ce mă fac cu tine?

L-am privit pentru prima oară în ochi. Avea ochii de un căprui deschis şi părea destul de
îngrijorat. Acum, el acum părea îngrijorat. După ce omorâse 8 oameni, după ce le-a dat foc.

-Ai putea măcar să îmi explici ce naiba s-a întâmplat? Înainte să mă omori?

Mi-a pus sacoul lui pe umeri şi mi-a făcut semn să îl urmez.

90
 -Ţi-am mai spus. Nu vreau să te omor, Sandra.

-De unde îmi ştii numele?

-Când fratele tău mai mic te sună să îţi spună că vrea să facă parte din gruparea teroristă
pe care o detestă cel mai mult pe lumea asta, începi să îţi pui nişte semne de întrebare. Mi-am dat
seama imediat de ce vrea să se infiltreze. Şi l-am ajutat. Şi v-am urmărit fiecare mişcare de
atunci.

-Stai, stai. Mai încet. Fratele tău mai mic…

-Said e fratele meu.

-Pamir? Tu eşti Pamir?

-Ţi-a vorbit despre mine? Mă mir… Nu sunt una dintre persoanele lui preferate.

-Da, mi-a vorbit despre tine. Mi-a spus că…tu, dar evident…Se înşeală.

-Ţi-a spus că fac parte din grupare?

-Da.

-Nu te-a minţit. Chiar fac parte.

-Dar tu tocmai…ai masacrat membrii din gruparea aia şi…

-Da. Am intrat în grupare pentru ca rezistenţa înfiinţată tot de mine să aibă o şansă
împotriva lor.

-Rezistenţă?

-Da. Există o rezistenţă destul de puternică. Ai fi surprinsă…

-Ce o să se întâmple acum?

-Ali o să se arunce de pe un pod. Chiar în momentul acesta cred că scrie cum şi-a dat
seama de păcatul enorm pe care îl comitea. Descrie cu exactitate cum a furat maşina cu care noi
am mers la depozit, cum i-a împuşcat pe toţi şi cum le-a dat foc.

91
 -Tu… Voi o să îl obligaţi să se arunce de pe un pod?

-Cred că se va arunca singur. E un om pierdut. Ştie şi el asta.

-Dar dacă voi ştiaţi de toate astea de ce…de ce nu aţi oprit toate celelalte atentate?

-Pentru că nu am putut să facem nimic să le oprim.

-Minţi.

-Nu mint.

-Ba minţi!

-Uite…O să înţelegi în timp. E nevoie de sacrificii înainte să ajungi la scopul final.

-Bine, dar toţi oamenii ăia au murit şi voi aţi fi putut să…

-Şi toţi oamenii mei au murit şi au ars într-un depozit din port. Nu te văd căindu-te că i-ai
îmbibat în bezină! Nu mai pune atâtea întrebări! Trebuie să plecăm de aici! Apropo…Sun-o pe
prietena ta şi spune-i că vă veţi întâlni mâine în aeroport. Plecaţi cu avionul de la ora 10
dimineaţa.

-Poftim? Şi eu unde voi fi până la ora aia?

-Nu îmi permit şi mai multe greşeli. Fetiţo, aproape că mi-ai stricat acoperirea şi întreg
planul. Tu stai cu mine până când te voi urca în avionul ăla, eu însumi.

Nu am vrut să îl contrazic. Ceva în vocea lui, în postura lui m-a redus la tăcere. Dacă era
să recapitulez toate cele petrecute în ultimele ore…Cum îl aşteptasem pe Ali în autogară, cum îl
urmărisem, îi citisem scrisoarea de adio, încercasem să îl opresc, aproape am murit încercând să
îl fac să se răzgândească. Asta era deja a doua oară în doar câteva săptămâni când aproape
murisem din cauza teroriştilor. Prima oară mă salvase Said…Said…Toate cele petrecute în
Spania păreau aşa departe acum, de parcă se întâmplaseră într-o altă viaţă. Iar a doua oară mă
salvase Pamir. Fratele lui Said. Şi acum eram prinsă aici, cu el. Când tot ce îmi doream era să
aflu dacă Said era bine. Dacă toţi ceilalţi erau bine.

92
 M-a dus într-un cartier mărginaş, unde se pare că închiriase un apartament. Am făcut un
duş. Deşi îmbrăcasem aceleaşi haine căci nu aveam altele, mă simţeam mult mai bine. Arătam
aproape decent când am luat ceaşca de ceai pe care mi-o întindea. Ne aşezasem în bucătăria
micuţă, fiecare pe câte un scaun şi vedeam direct cerul dacă ne-am fi uitat pe geam, dar eu una
priveam în gol şi cred că şi el.

-Tu ce o să faci?

-De ce mă întrebi? Îţi pasă cumva?

-Bineînţeles că îmi pasă. Eşti fratele…

-Lui Said, da, da. Bunul şi altruistul meu frate, Said. Apropo de asta. Nu ai voie să sufli
nici un cuvânt despre ce s-a întâmplat aici. Nu m-ai văzut. Nu am fost aici. Ali a regretat şi a
făcut totul de unul singur, e clar?

-Dar Said crede că…

-Nu îmi pasă ce crede Said. Nu poţi să spui nimănui!

-Bine.

Pusese cana pe masă şi mă privea direct în ochi.

-Promiţi?

-Da, promit!

Am rămas în tăcere pentru mult timp. Era o tăcere atât de profundă încât mă făcuse să mă
întreb dacă nu cumva Dumnezeu chiar există, dacă nu cumva El mi-l scosese în cale pe Pamir, să
mă salveze.

-Pamir…Mulţumesc!

-Nu vrei să dormi puţin?

-Nu prea. Vreau să îmi spui mai multe. Dacă tot nu am voie să suflu o vorbă, măcar
spune-mi tot.

93
 Se ridicase în picioare şi se plimba de colo-colo, prin bucătărie.

-Nu e nimic de spus. Sunt sigur că Said ţi-a spus deja povestea. Nu mai am nimic de
adăugat.

-Nu. Said nu mi-a spus povestea. Ce mi-a spus el, e versiunea lui a poveţtii. Ce ar fi să
mi-o spui şi tu pe a ta?

-Said era mic atunci când gruparea a început să capete putere. Nu ştiu dacă îşi aminteşte
cum îl ameninţau pe tata, cum îl storceau de bani doar ca să ne lase familia în pace. Eu îmi
amintesc. Au fost ani de teroare şi de groază. Şi de neajunsuri căci mare parte din bani mergeau
pentru taxa aia nenorocită de protecţie. Nu am avut de ales. Ori plăteam în continuare nişte bani
pe care nu îi aveam, ori intram eu în grupare şi îi lăsau în pace pe ai mei.

-Şi povestea cu rezistenţa?

-Sunit e un tip extrem de influent. Are oameni peste tot. Pe unii i-a mituit, alţii, mai slabi
precum era Ali s-au lăsat manipulaţi de către el, sunt şi cei care îi împărtăşesc ideile criminale,
dar mai sunt şi alţii ca mine care nu au avut de ales. Nu a fost uşor să îi găsesc. Nu ştiam în cine
pot să am încredere şi în cine nu. A durat mult. A fost o munca titanică.

-Pamir…Nu crezi că Said ar trebui să afle toate astea?

-Îţi pasă de el, nu-i aşa?

-Da.

-Atunci nu îi spune nimic. E mai bine dacă nu ştie. Şi voi oameni buni, trebuie să
renunţaţi la misiunea asta sinucigaşă. Lăsaţi-ne pe noi să ducem lupta asta.

-Eu cred că aveţi nevoie de tot ajutorul pe care îl puteţi primi.

-Eu cred că habar nu ai despre ce vorbeşti, fetiţo!

-Nu îmi mai spune aşa!

94
 -E o organizaţie teroristă la nivel mondial. Au zeci de mii de recruţi şi putere economică.
Nici măcar noi nu putem să îi oprim. Putem doar să îi sabotăm şi să le slăbim puterea. Nu poţi
începe un război până nu eşti sigur că poţi să îl câştigi.

-Pamir…Lasă-ne să vă ajutăm!

-Sub nicio formă.Asta a fost prima dată şi ultima când v-aţi jucat de-a super eroii1 E clar?

-Dar…

-Aproape ne-aţi stricat planurile! Nu e loc de nici un dar! Hai la culcare. Sunt obosit!

Nu mi-a dat dreptul la replică. A mers ţintă la el în cameră şi a trântit uşa. Am rămas
acolo, nemişcată. Tot ce crede Said despre fratele lui e greşit. Iar eu sunt singura care ştie
adevărul. Şi nu pot să îi spun nimic. Simţeam nevoia să plâng, dar am inspirat şi am expirat de
câteva ori până ce lacrimile care ameninţau să înceapă să curgă, s-au retras. Îmi era teamă că
dacă începeam să plâng, nu aveam să mă mai opresc. A doua zi de dimineaţă când am deschis
ochii el era acolo. Se aşezase pe un scaun lângă patul meu şi mă privea insistent. Nu ştiam de cât
timp era acolo şi nu am îndrăznit să îl întreb.

-Bună dimineaţa!

Vocea mea suna oribil dimineaţa.

-Haide! Grăbeşte-te, trebuie să ajungem la aeroport!

Nici de data asta nu mi-a dat drept la replică şi a plecat din cameră. Mă obişnuisem să nu
îi pese dacă mai am ceva de spus. Mă aştepta deja lângă uşă când am ieşit şi eu într-un final de la
baie. Chemase chiar şi un taxi care ne-a dus extrem de repede la aeroport. Nu a scos nici un sunet
tot drumul. Când am coborât din maşina, Carla era acolo. Fuma şi era moartă de îngrijorare. M-a
luat în braţe şi când am vrut să mă întorc să îmi iau la revedere, Pamir plecase deja în acelaşi
taxi. Faptul că plecase aşa, dar mai ales gândul că poate asta fusese ultima oară când aveam să îl
văd, mi-au lăsat un gol imens pe dinăuntru. Inexplicabil, dar voiam să îl revăd. Voiam să fie
bine, dar mai ales, voiam să fi acceptat ajutorul meu. Al nostru.

95
 Oricât de multe întrebări mi-ar fi pus Carla pe drum, nu a reuşit să scoată nici un cuvânt
de la mine. Abia o auzeam. Eu eram pe altă planetă. Când am ajuns la apartament îmi mai
revenisem puţin. Ideea că aveam să îl revăd pe Said mă însufleţise. Dar nu era acolo.

-Octav! Spune-mi ce ştii de el! Te rog! Spune-mi acum!

-Sandra…Îmi pare rău… nu ştiu nimic.

M-am prăbuşit pe podea şi nu îmi mai doream nimic.

-Sunt sigură că e bine!

-Da Sandra, ai încredere în el! Ştie să îşi poarte şi singur de grijă.

David reuşise să provoace un accident destul de grav pe autostrada din Edinburgh şi să

blocheze traficul. Poliţia împânzise locul şi surprinzător, au depistat explozibilul din maşina
celor doi soldaţi kamikaze. David fusese cel mai raţional dintre noi toţi şi aproape nimeni nu
fusese rănit. În afară de el. Avea o mână în ghips, iar şoferul maşinii de care se ciocnise
intenţionat era în stare destul de gravă. Nu se ştia încă dacă avea să scape cu viaţă, dar cred că
David înţelegea mai bine cum stă treaba cu victimele colaterale şi necesitatea lor în atingerea
obiectivului final. Ultima parte o auzisem spusă de Pamir în mintea mea şi am simţit din nou
golul acela. Ana şi Mario declanşaseră un incendiu şi clădirea fusese evacuată. Din nefericire
chiar în timpul operaţiunii de evacuare, teroriştii au luat ostatici şi au cerut un elicopter. Au
omorât toţi cei 5 ostatici şi au reuşit să scape folosindu-se de elicopter. Ultima victimă au
aruncat-o din aer. Bărbatul de 32 de ani a murit zdrobit de asfalt. Luisa şi Pablo cauzaseră o
adevărată scenă în aeroport. Luisa se prefăcuse a fi clarvzătoare şi a avut o criză chiar în mijlocul
aeroportului. Vorbea despre o viziune şi despre cum e o bombă în aeroport. Mulţi oameni au
crezut-o şi s-a creat panică. Aeroportul a fost închis, dar din nefericire, teroriştii s-au reprofilat
către un alt aeroport din apropiere, Girona. Muriseră 83 de oameni şi alţi 118 erau în spitale. În
Germania însă nu se mai întâmplase nimic în gară. Absolut nimic. Şi tocmai asta mă îngrijora
atât de tare. Poate că şi-au dat seama că cineva i-a turnat. Poate că au pus piesele cap la cap şi au
realizat că Said fusese de vină. Poate că l-au prins. Poate că e mort deja. Gândul acesta mă omora
şi pe mine şi nu mai puteam să stau cu braţele încrucişate. Luisa şi Carla m-au prostit cumva şi
mi-au băgat somnifere în ceai. Înainte să mă scufund într-un somn de aproape 14 ore, mă

96
întrebam cam cât de mare fusese contribuţia noastră în oprirea atentatelor de fapt. Cât de mult se
implicaseră Pamir şi oamenii lui în poveştile astea. Cât de mult ajutasem noi, sau ca în cazul
meu, încurcasem.

Nu mai ieşisem din camera mea de vreo 4 zile. Dormeam cu telefonul în pat şi înghiţeam
mâncare doar în scârbă. Nu aflasem nimic de Said şi chiar dacă Pablo şi Octav nu încetaseră
căutările, nu reuşeau să îi dea de urmă. Eu mi-aş fi dorit să pot să fac ceva, dar nu aveam ce. În
fond, Pamir avea dreptate. Eram doar o fetiţă proastă şi naivă. Cum aş putea eu să îl găsesc pe
Said? Cum aş putea eu să îl salvez pe Said? Eu nu ştiu decât să cauzez probleme. Probleme pe
care le rezolvă ceilalţi în urma mea. Cred că de asta nu mai voiam să ies din camera asta
afurisită. Ca să nu cauzez şi mai multe probleme.

-Ştii? La un moment dat, tot va trebui să îţi reiei viaţa…

-Să îmi reiau viaţa? Carla…Acum 3 zile eraţi de părere că Said ştie să îşi poarte de grijă
singur. Acum credeţi cu toţii că a murit? Nu e mort! Nu a murit! Iar eu o să îl aştept.

-Până când?

-Până când se va întoarce la mine!

Retrăisem toate momentele noastre. Rememorasem trăsăturile feţei lui. Nasul puţin mai
turtit chiar sub frunte şi mai lat spre nări. Părul negru, bogat şi ondulat şi cât de mătăsos se
simţea sub degetele mele. Pielea lui măslinie, mirosind mereu a cafea. Ochii aia negri în care îmi
vedeam reflexia atât de clar. Vocea lui blândă rostindu-mi numele şi spunându-mi că totul o să
fie bine. Nimic nu avea să mai fie bine fără el. Trebuia să mă agăţ de ideea că e bine, de speranţa
că o să ne vedem iar. Că o să îmi accelereze pulsul, că o să mă sărute încă o dată. Că o să mă
atingă cu palmele lui calde şi degetele lui le vor căuta pe ale mele când se trezeşte dimineaţa. Că
o să mă facă să zâmbesc, să simt că sunt utilă, că nu sunt dispensabilă. Să îmi dea puterea pe care
doar el dat-o vreodată.

Unde eşti, iubire? Unde? De ce nu te întorci la mine?

97
 Am plâns până când am adormit iar. Oricum nu mai făceam nimic altceva. Mă trezeam să
plâng şi adormeam plângând. Auzeam vocea lui în mintea mea spunându-mi că mă iubeşte.
Ascultam piesa noastră şi retrăiam dansul acela din parc. Aproape îl simţeam lângă mine şi când
realizam că nu e mă cufundam iar în abisul acela întunecat şi mă întrebam dacă oare mai e în
viaţă. Şi în noaptea aia m-am rugat pentru prima dată. Unui Dumnezeu în care nu crezusem
niciodată. M-am rugat pentru el, pentru siguranţa lui, pentru viaţa lui. L-am rugat să mă ajute să
îl găsesc. Şi am adormit tot plângând.

M-a trezit telefonul. Şi am sărit pe el de parcă viaţa mea depindea de asta.

-Barcelonetta, metrou, ieşirea dinspre Burger King. Într-o oră.

-Stai…

Nu mi-a dat dreptul la replică nici acum. Îi recunoscusem vocea de la primul cuvânt. M-
am îmbrăcat şi ieşisem din camera mea mai repede decât dacă ar fi avut loc un cutremur. Eram
ca un robot sub comanda lui, dar acum, el era singurul care ar fi putut să mă ajute.

-Unde mergi? Sandra?

-Sandra? Răspunde-ne! Ai aflat ceva?

-Am nevoie de aer. Singură!

Ajunsesem acolo şi îl aşteptam deja de câteva minute bune. Începeam să cred că nu mai
vine, dar chiar atunci l-am văzut urcând scările. De data asta era îmbrăcat în blugi, cu o bluză gri
cu glugă scoasă peste paltonul negru şi în picioare purta ghete negre. Arăta la fel de bine, deşi
mai rebel şi neîngrijit şi nedormit.

Intenţionam să îl salut politicos, dar m-a luat de braţ şi m-a pus în mişcare înainte să apuc
să deschid gura. Cerul era destul de întunecat şi bătea vântul. Eu nu eram îmbrăcată prea adecvat.
Îmi pusesem pe mine prima bluză pe care am pus mână în dulap, o bluză destul de groasă şi
lungă, până la genunchi, dar asta m-a făcut să cred că nu mai am nevoie de colanţi şi că cizmele
puţin mai sus de glezne, maro, vor fi suficiente. Mai ales că mai pusesem şi un palton gri peste
care am trântit o eşarfă multicoloră. Asta chiar avea să mă protejeze de vântul acela rece de
toamnă. Surprinzător, îmi era frig, dar asta se datora şi faptului că nu mâncasem prea mult în

98
ultimele zile şi dormisem puţin, doar atunci când mă epuiza plânsul. Probabil arătam deplorabil,
dar ce conta? Ne-am oprit abia când ajunsesem pe o stradă mai lăturalnică, într-un gang ca să fiu
mai exactă.

-Spune-mi ce ştii de el?

-Nimic. Pamir, Said nu s-a întors.

-Ştiu că nu s-a întors. Nu a încercat să ia legătura cu tine?

-Nu…

Nu a mai zis nimic. Îşi băgase mâinile în buzunare şi se plimba de colo-colo, agitat.
Probabil se gândea deja la un plan. Mintea mea era goală.

-Cei pe care i-ai trimis în Germania să oprească atacul nu l-au găsit?

-Nu am trimis pe nimeni în Germania să oprească atacul.

-Nu ai… de ce nu?

-Iar începem? Gândeşte-te şi tu puţin. 5 din 5 atentate sabotate. Aş fi putut la fel de bine
să pun luminiţe colorate deasupra capetelor noastre şi să aştept.

-Bine, dar…

-Chiar crezi că în sâmbăta aia aveau de gând să lovească doar în 3 cluburi? Plănuiseră 6.
Am oprit jumătate din atentate. De fiecare dată am oprit jumătate din atentate.

-Da şi acum le-am oprit pe toate. Pentru că am ajutat şi noi.

-Şi aţi atras atenţia asupra voastră.

-Poftim?

-Tipul acela din Edinburgh. Au pus ochii pe el. Aşteaptă să iasă din apartament ca să îl
salte. Noroc că nu ştiu nimic de tine. Apropo de asta…asigură-te că nu mai iese din casă.
Niciodată.

99
 Voia să plece. De data asta am fost eu cea care l-a oprit, trăgându-l de mână. S-a uitat
urât la mine, dar nu a zis nimic.

-Doar nu crezi că poţi să pleci aşa! Să mă laşi aşa! Sunt la capătul puterilor. Spune-mi ce
ai de gând să faci!

-Să îl caut! Ce aş putea să fac?

-Vin şi eu cu tine!

-Ca să mă încetineşti?

-Nu. Ca să te ajut. Nu o să te încetinesc!

-Şi dacă o să mă încetineşti?

-Atunci mă laşi acolo şi îţi continui drumul de unul singur.

-Te las acolo? Pur şi simplu?

-Da.

-Bine. Ieşirea din oraş. Către autostradă. Te iau de acolo după ce se întunecă.

Acasă mă închisesem iar în camera mea şi am băgat atâtea haine câte îmi încăpuseră în
rucsacul lui Said. Rucsacul meu cu bufniţe era prea mic. Şi era singurul meu rucsac. Trebuia să
vorbesc cu prietenii mei şi trebuia să le spun să fie atenţi. Toate astea fără să mă dau de gol. Şi cu
o minte goală. Aşa că am apelat la singura persoană care ar fi putut să mă ajute.

-Carla? Trebuie să îţi spun ceva…

-Spune-mi…

-Ştii că în Istanbul…am lipsit în noaptea aceea. Trebuie să ai încredere în mine şi să nu

îmi pui mai multe întrebări.

-Ascult.

100
 -În noaptea aia am aflat multe chestii… despre ştii tu. Şi tot aşa am aflat şi azi că pe
David l-au luat în vizor. Ei aşteaptă pe undeva prin apropiere. Vor să îl interogheze şi cred că
ştim amândouă ce înseamnă asta.

-Sandra. Stai! Stai! Explică-mi şi mie ce naiba se petrece…

-Nu pot. Trebuie să îl luăm de aici. Creaţi o diversiune. Nu ştiu…Scoate-l prin spate,
deghizat. Nu ştiu. Du-l de aici.

-Unde să îl duc?

-La tine acasă.

-În România?

-Da. Cred că veţi fi în siguranţă acolo.

-Dar…

-Te rog! Promite-mi că veţi pleca de aici. Nu pot să vă ştiu şi pe voi în pericol. Dacă
rămâneţi, o să îi puneţi pe toţi în pericol. Vor face asocierile…Trebuie să vă piardă urma.

-Cum adică vor fi în pericol? Tu unde mergi?

-Eu merg să îl caut pe Said.

-Nu ai făcut destule deja? Cum o să îl găseşti? Unde o să îl cauţi? Ce o să faci dacă îl
găseşti? O să omori fiecare terorist ca să îl iei înapoi?

-Dacă asta trebuie, da! O să fac orice să îl iau înapoi!

-Sandra…Ne-am băgat deja şi uite unde ne-a adus asta…

-O să fiu bine. O să fiu în siguranţă. Trebuie să plec! Promite-mi.

-Bine…Şi Luisa?

-Luisa poate rămâne aici. Ea, Pablo, Octav şi Mira sunt în siguranţă. Ana şi Mario mai
rămân în Italia. Tu şi David trebuie să plecaţi.

101
 -Gata? Renunţăm?

-Bineînţeles că nu renunţăm. Ne regrupăm.

-Ai grijă de tine!

-Promit!

Deşi Luisa era prietena mea cea mai bună din copilărie, Carla era mult mai raţională şi
aveam încredere că va rezolva lucrurile. Îmi vor lipsi cu toţii. Dar uram despărţirile aşa că am
rugat-o să îi ţină ocupaţi în sufragerie până ieşeam eu din apartament. Nu mai avusesem timp să
mă schimb şi speram că Pamir va veni cu o maşină de data asta. Aşteptam acolo unde îmi
spusese, dar ce ratase el să menţioneze, fusese acea parte în care autostrada respectivă aparţinea
unor prostituate. Era să iau bătaie în timp ce mă aflam acolo. De îndată ce a oprit maşina, am
vrut să mă arunc înăuntru, dar el doar a lăsat geamul mai jos.

-Deschide-mi uşa! Ce naiba faci?

-Cât costă?

-Pamir, nu am chef de glumele tale! Deschide-mi uşa!

A început să râdă şi mi-a deschis.

-Chiar era necesar tot circul acesta?

-Cred că sunt urmărit. Dacă se urcă o tipă în maşina mea, nu vreau să atrag suspiciuni.

-Aşa că te-ai gândit să mă laşi pe mâinile unor prostiute furioase. Şi să mă faci şi pe mine
să par o prostituată când mă urc în maşina ta?

-Dap. E un plan genial.

-Unde mergem?

-În Germania.

Zborul decursese lin, dar cu jumătate de oră înainte să aterizăm vremea se stricase.
Începuse o furtună afară, iar turbulenţele erau îngrozitoare. Îmi era frică să zbor. Dintotdeauna.

102
Dezvoltasem o plăcere morbidă şi acum nu puteam să mă gândesc la altceva decât la cum se
prăbuşeşte avionul acela sau la cum explodează în aer, sau se izbeşte de alt avion apărut din
neant sau alte chestii asemănătoare. Avionul se clătina atât de tare că începusem să cred cî
imaginaţia mea prindea viaţă. Când se terminase toată povestea asta şi avionul aterizase am
realizat că mâna mea strânsese braţul lui Pamir. Nu ştiam de când. Probabil de la prima
turbulenţă. I-am dat drumul.

-Îmi cer scuze!

Mă lăsase să îmi car eu rucsacul căci avea şi el unul şi încercam din răsputeri să ţin pasul
cu el, dar la naiba, mergea atât de repede. Luase o singură cameră la hotel, dar nu am îndrăznit să
comentez. Când am ajuns sus, în loc de două paturi găsisem un mare pat matrimonial.

-Şi acesta e tot pentru că eşti urmărit?

-Asta e pentru că nu mai aveau alte camere disponibile. Nu îţi face griji. Doar tu o să
dormi aici. Eu am treabă!

-Avem treabă, m-am grăbit eu să îl corectez!

-Nu. Tu rămâi aici.

-Pamir…am venit cu tine să te ajut, nu să fiu un accesoriu.

-Da. În legătură cu înţelegerea noastră…A picat!

-Poftim?

-Vreau să fii în siguranţă. Ce ar fi să mă laşi să fac asta?

-De ce? De când îţi pasă?

Era atât de aproape că îi simţeam respiraţia accelerată. Era nervos şi eu îi alimentam

furia.

-Nu îmi pasă.

-Atunci de ce nu mă laşi să te ajut?

103
 -Pentru că nu vreau să fiu eu cel care îi dă vestea fratelui meu mai mic că iubita lui a
explodat într-o parcare sau ceva de genul acesta.

A ieşit din cameră. I-am dat puţin timp şi am plecat şi eu după el. Nu avea maşină aici şi
chiar dacă ar fi avut eram în stare să iau un taxi şi să îl urmăresc. Aveam un sentiment sumbru
încă de când eram în avion. Şi nu aş fi putut să stau de una singură în camera aia de hotel în timp
ce el îşi riscă viaţa pe străzile Germaniei. Mergea la fel de repede, dar cred că începusem să mă
învăţ cu ritmul lui accelerat. Sau mă rog, cel puţin nu îmi mai venea să îmi vomit plămânii în
timp ce încercam să ţin pasul. A mers, bineînţeles, ţintă spre periferie şi mie mi se făcea tot mai
frică. A cotit la dreapta şi până să ajung şi eu acolo, îl pierdusem deja. Nu prea avea unde să
meargă. Nu era nimic acolo, doar o clădire la care aparent, se sistaseră lucrările şi era
neterminată. O structură de beton, fără geamuri. Am intrat, dar la nivelul cel mai de jos, unde
trebuia să fie parcarea nu era nimeni. Urcam scările cu prudenţă, nu voiam să îmi fac simţită
prezenţa. La etajul 7 m-am oprit pentru că auzeam voci. Una din voci era a lui Pamir, dar vorbea
în arabă. Nu înţelegeam nici măcar un cuvânt, dar tonul era răstit. Mai erau 2 tipi acolo. Unul nu
părea implicat în discuţie, iar celălalt discuta aprins cu Pamir. Grozav! Mă ţinusem după el ca să
îl văd cum se ceartă cu unii din recruţii lui. Poate ar fi fost o idee mai bună să plec de acolo
înainte să mă vadă şi să îmi spună iar Fetiţo, îmi strici planurile! Dar ceva îmi spunea să rămân.
Şi am rămas în umbră, privind spre umbra lui şi ascultând o conversaţie din care nu înţelegeam
nimic. Speram să afle ceva despre Said şi să plecăm cât mai repede de acolo. Clădirea aia
abandonată îmi dădea fiori reci pe şira spinării. Discuţia dintre ei devenea din ce în ce mai
aprinsă. Aş fi vrut atât de mult să înţeleg despre ce e vorba. Tipul cu care Pamir se certa a scos
un pistol pe care l-a îndreptat spre el. Şi toată chestia asta cred că s-a întâmplat când eu clipisem
o dată pentru ca înainte s închid ochii pentru o secundă tipul acela nu avea nici un pistol în mână.
Pamir îşi ridicase precaut mâinile şi încerca să îl potolească pe tip.

Trebuia să fac ceva. Dar ce? Tipul acela nu părea să priceapă şi nici nu lăsa pistolul din
mână. Era clar că îl ameninţa şi îl făcea să se îndrepte spre marginea clădirii. Chiar trebuia să fac
ceva şi repede. Celălalt individ pur şi simplu se uita la ei. Trebuia să îi distrag cumva atenţia
celuilalt. Să îi dau o fracţiune de secundă lui Pamir să îl dezarmeze. Ştiam că nu are nevoie de
mai mult. Îl văzusem pe Said cât de bine ştie să lupte. Şi învăţase de la Pamir.

104
 Am luat o rangă în mâini şi m-am rugat să nu o scap. Îmi tremurau mâinile extrem de
tare. Cred că realizam că dacă planul meu nu funcţionează suntem morţi amândoi. Şi nu puteam
să îmi scot din cap vocea lui ironică spunându-mi fetiţo. Fetiţo! Îţi arăt eu fetiţă. Pamir mă
văzuse deja căci era singurul cu faţa înspre mine, dar nu a schiţat nici cea mai mică grimasă. M-
am apropiat încet şi l-am pocnit pe celălalt tip în cap. Am pus toată forţa mea în lovitura aia. Şi
se pare că de la adrenalină sau habar nu am, am avut ceva forţă. S-a auzit un sunet sec, ca şi cum
i-aş fi spart scalpul şi tipul s-a prăvălit la picioarele mele. Celălalt a întors capul să vadă ce se
întâmplase, exact aşa cum anticipasem că va face şi Pamir i-a luat pistolul din mână. Trecea în
spatele celuilalt şi venea spre mine.

-Eşti bine?

-Da. Sunt bine. Cu plăcere!

Se pusese în faţa mea, să mă protejeze dacă individul acela avea de gând să riposteze. Au
început din nou un dialog în arabă. La dracu! Tre să mă apuc să învăţ şi eu. Pamir se tot apropia
de individ şi continuau să vorbească. Nu ştiu cum s-au desfăşurat exact lucrurile căci atenţia mea
era îndreptată în întregime spre balta de sânge care se scurgea spre mine de sub capul individului
pe care îl lovisem. În orice caz Pamir s-a tot apropiat de tipul acela până ce a căzut. S-au l-a
împins. Habar nu am.

-Pamir… E…E mort?

I-a pus mâna la gât să îi caute pulsul: nimic.

-Mort de-a binelea.

L-a împins şi pe el de la 7, şi-a băgat pistolul recent furat în spate, între curea şi blugi şi
mă privea într-un mod ciudat.

-Ce naiba cauţi aici?

Aha. Era furios. Din nou.

-Nu ştiu dacă realizezi, dar dacă nu căutam pe naiba aici, tu erai mort acum.

-Nu sunt aşa uşor de omorât.

105
 -Ai aflat ceva de la ei?

-Nu prea multe. Tipul care trebuia să detoneze bomba din gară nu a mai apărut să ia
explozibilul. Habar nu au ce s-a întâmplat cu el. I-am întrebat de fratele meu şi nici de el nu ştiau
nimic, dar au făcut legătura. Erau siguri că Said e un infiltrat şi că l-a omorât pe tipul acela.

-De aia voiau să te omoare?

-Cam da. Oricum, nu mai contează.

-Hai să mergem de aici.

Zăceam de nu ştiu când în apa cândva caldă. Vana aia rece şi apa aia rece reuşiseră să mă
calmeze. Omorâsem un om. Oricine ar fi fost el, era viu şi eu i-am luat viaţa. Şi acum făceam
baie de parcă tocmai mă întorsesem de la alergat. Ştiam că trebuie să trec peste asta şi să merg
mai departe. Nu avusesem alternativă. Ori mureau ei, ori muream noi. Dar chiar şi aşa mâinile tot
îmi tremurau şi nu voiam să îmi văd reflexia în oglindă. Am scos dopul şi am rămas ghemuită,
privind cum se scurgea apa, dorindu-mi să mi se scurgă şi mie amintirile odată cu ea. Să se ducă
vinovăţia şi frica. Voiam să ies o femeie puternică din vana aia. Trebuia să fiu. Trebuia să ajung
la Said şi ceva îmi spunea că nu avea să fie prea uşor.

Am ieşit din baie şi nu ştiu de ce, dar mă aşteptam ca Pamir să nu mai fie acolo. Dar era
acolo. Se uita în gol, întins pe pat, cu mâinile sub cap.

-Pamir?

-Eh?

-Vreau să vorbesc cu Carla. Îmi dai telefonul tău?

-Da.

Mi l-a aruncat şi am format numărul cu aceleaşi mâini care încă tremurau. Speram ca
măcar ei să fie bine.

-S tu eşti? Chiar mă întrebam când aveai de gând să suni. Suntem bine. Am venit unde ţi-
am spus că vom veni.

106
 -Sunteţi bine?

-Da. Stai să auzi cum am reuşit…Mă rog. O să îţi spun când ne vedem. Acum trebuie să
mă duc să îl salvez. Mama îl îndoapă cu ceapă şi slănină. Tu eşti bine?

-Da, sunt bine.

-S…Eşti singură?

-Ştii că nu pot să…

Pamir a luat telefonul din mâna mea şi a continuat conversaţia.

-Nu, nu e singură. E cu fratele mai mare şi mai rău, dar o să am grijă de ea. Cumpără-ţi
un telefon un cartelă şi puteţi renunţa la numele voastre de cod atât de evidente. Pa pentru
moment.

-Pamir ce…

-Ce? Aţi fi ţinut-o aşa la nesfârşit şi cu fiecare secundă care trecea exista riscul să fim
găsiţi. Uite. Am închis la fix!

-Ce facem acum?

-O să dormim.

S-a întors înapoi în pat. Eu am mers să mă schimb şi când mă întorsesem dormea deja.
Îmbrăcat. Peste pătură. M-am băgat sub pătură şi am adormit ascultându-i respiraţia.

Dimineaţa m-am trezit singură. Aveam un bilet pe pat.

“Uite ştiu că ţi-am promis ceva, dar trebuie să rezolv o chestie urgent. Ia o poză cu Said,
mergi în aeroport şi întreabă, subtil, insist, subtil! Vin şi eu când pot.”

107
 Normal că iar a plecat fără mine. Nu contează. Trebuia să aflu ceva. Trebuia să îl găsesc
mai repede pe Said sau aveam să îmi pierd minţile. Mi-am cumpărat un telefon cu cartelă şi l-am
sunat pe Pablo. M-a asigurat că telefonul lui nu putea fi detectat şi că toată lumea e bine şi apoi a
insistat să îi spun adevăratul motiv pentru care îl sunasem. Şi i l-am spus… Voiam să afle
numele tuturor membrilor echipajului din avionul cu care venise Said. În mai puţin de 20 de
minute primisem pe mail lista cu numele lor şi o poză ataşată. Acelaşi zbor avea să plece astăzi
în mai puţin de 3 ore, dar câţi dintre membrii echipajului aveau să fie în acest avion? Merita să
încerc.

Cu pozele lor memorate am ajuns în aeroport şi m-am pus la pândă. Una dintre
stewardese. O negresă, mult mai înaltă decât mine intrase grăbită în aeroport şi a mers să îşi
cumpere o cafea. Trebuia să vorbesc cu ea. Fără să o sperii. M-am apropiat şi am întrebat dacă e
bună cafeaua. A zis că nu e cea mai bună, dar că îşi face treaba. Vorbea în spaniolă şi părea de
treabă. Dar ştim foarte bine unde m-a adus părerea mea pozitivă despre anumiţi oameni. Am
încercat să fiu prudentă de data asta, dar conversaţia despre job-ul ei şi ţările vizitate de ea nu mă
ajuta prea mult. Ne îndreptam deja spre poarta de îmbarcare aşa că era acum sau niciodată…

-Maria…nu?

-Si cari… Eşti bine?

-Nu, nu sunt bine. Uite…Tu trebuie să înţelegi cât e de periculos acum să zbori, să ieşi în
locuri aglomerate, să trăieşti.

-Da, e un haos.

-În haoul ăsta…Am pierdut pe cineva. O persoană despre care tu probabil ai crede că
reprezintă o ameninţare. El nu e aşa. El e…

-Altfel. Da, am trecut şi eu prin asta. Pot să te ajut?

Am scos poza lui Said, singura pe care o aveam salvată de pe Facebookul lui, cea de pe
plajă şi i-am arătată-o.

-Îţi aminteşti să îl fi văzut?

108
 -Si cari…normal că îmi amintesc. Am avut o femeie căreia i s-a făcut rău pe avion şi s-a
oferit să o ajute. Avea curs de prim ajutor. Ne-a ajutat super mult. Întrebase de un hotel ieftin,
aproape de gară unde ar fi putut să stea. I-am recomandat …Doar că nu ştiu dacă a mers acolo
sau nu…

-E mai mult decât aveam nevoie! Mulţumesc mult!

-Sper să îl găseşti. Într-o bucată. Pare un tip de treabă.

Alergam spre ieşire şi m-am aruncat în primul taxi pe care l-am văzut. Cred că cineva îl
comandase, dar chiar nu îmi păsa. Hotelul era destul de micuţ şi speram ca recepţionerul să şi-l
amintească pe Said. I-m arătat poza, dar a zis că nu îl recunoaşte. M-a rugat să aştept totuşi.
Colegul lui intra în tură peste 20 de minute şi poate ştia el ceva. Aşa că m-am așezat confortabil
în fotoliu să aştept. Pamir nu venise la aeroport aşa cum îmi scrisese şi nici nu ştiam dacă e
prudent să îl sun.

Cu al doilea recepţionist am avut noroc, dar ceea ce îmi spusese el m-a îngrijorat. A spus
că Said s-a cazat acolo, a lipsit prima noapte şi s-a întors spre dimineaţă. Transpirat, lovit şi alb
ca o stafie. Apoi nu a mai ieşit din camera lui 2 sau 3 zile după care a plecat. Asta se întâmplase
acum 4 zile sau cam aşa ceva. Nu înţelegeam nimic. De ce s-ar fi închis zile la rândul în camera
lui? Fără să mă sune? Fără să îmi spună măcar că e bine? Şi unde naiba era acum? Am plecat de
la hotel mai dezorientată decât atunci când venisem. În tot timpul ăsta eu mă temusem că e
mort…Sau că i s-a întâmplat ceva, că îl ţin ostatic sau mai ştiu eu ce lucruri oribile, iar el se
ascundea într-o cameră de hotel? Mersesem aiurea şi nu ştiam unde sunt. Nu ştiam ce să mai fac
acum. Găsisem o pistă şi acum pista aia nu doar că se răcise, dar se congelase cu totul. Am
început să plâng şi îmi venea să urlu, să îl strig, să îmi răspundă.

Chiar în mijlocul crizei mele de plâns care atrăgea atenţia trecătorilor, m-a sunat Pamir.

-Unde eşti?

-Habar nu am…

-De ce plângi?

-Vino să mă iei.

109
 -Ieşi şi tu pe o stradă principală. Dă-mi nişte indicii. Nu sunt magician.

Am reuşit să fim pe aceeaşi lungime de undă şi în mai puţin de 15 minute mă găsise.

-Ce e cu maşina asta?

-Geamuri anti-glonţ!

-Ce de gând să faci?

-Nu ştii niciodată când încep unii să tragă în tine. Spune-mi. De ce plângi?

-Said…A stat la vgfd 2 sau 3 nopţi. Fără să iasă din cameră şi acum 4 zile a plecat de
acolo. I-am pierdut urma şi … nu înţeleg… dacă nu l-a răpit nimeni, dacă nu îl reţinea nimeni…

-Fetiţo…sunt sigur că are o explicaţie bună, dar el va trebui să mai aştepte.

-Cum adică va trebui să mai aştepte?

-Trebuie să facem pe super eroii din nou. Mergem în Cehia.

-Păi şi bagajele…

-Le-am luat eu deja.

-Dar Said…

-Ţi-am promis că o să îl găsim. Ai încredere în mine!

Tot drumul a dat telefoane şi a vorbit în arabă. Devenea din ce în ce mai frustrant faptul
că nu înţelegeam nici măcar un cuvânt. Conducea extrem de repede, dar mă învăţasem şi cu asta.
Ieşise de pe autostradă, dar păstrase viteza la fel de mare. Şi bineînţeles că am fost traşi pe
dreapta de poliţie.

-Pamir…

-Şşşşt. Mă descurc eu.

110
 Dar nu s-a descurcat. Când şi-a prezentat actele şi poliţistul a observat că e arab, l-a rugat
să iasă din maşină. Şi timpul tot trecea şi poliţistul îi tot punea întrebări şi situaţia devenea
ciudată. Am ieşit din maşină, sperând să pot să rezolv eu situaţia.

-Domnule poliţist…De ce durează atât?

-Vreau să mă asigur că nu las un terorist în libertate.

-Terorist? L-aţi nimerit aici! Terorizează pe toată lumea cu văicărelile lui despre cum nu
îi ajunge timpul să le facă pe toate. Ca acum de exemplu. Mi-a promis că mă duce la concertul
Larei Fabian încă de anul trecut. Şi bineînţeles că nu şi-a termina treabat la timp. Viteza aia era
încercarea lui de a mă duce acolo la timp. Dar nu mai avem nicio şansă, nu e aşa?

-Sunteţi… împreună?

-Mda.

I-am arătat inelul primit cadou de la părinţii mei când împlinisem 18 ani, dar îl mutasem
pe degetul potrivit şi mi-am dat ochii peste cap.

-Păi bine atunci…

-Arăt eu ca cineva care ar umbla cu un terorist?

-Nu, sigur că nu. Dar de amendă nu puteţi să îl scăpaţi.

-Nici nu intenţionez.

Pe Pamir îl bufnea râsul şi cred că şi pe mine, dar teatrul trebuia să ţină până la sfârşit aşa
că ne-am abţinut amândoi. După ce a plecat poliţistul am izbucnit în râs. De parcă nu aveam un
alt atentat de oprit, de parcă iubitul meu şi fratele lui nu era încă dispărut, de parcă eram într-
adevăr în drum spre un concert, la care eu chiar îmi dorisem să merg.

-Îmi tot salvezi pielea.

-Nu te învăţa cu asta!

111
 -Nu ar trebui să dureze prea mult. Mergem la un bar unde ai mei cred că i-au prins deja
pe cei doi. Dar trebuie să mă asigur că nu vor ciripi nimic.

-Îi lăsaţi în viaţă?

-O să încercăm…

-Super.

Am ajuns la bar şi spre surprinderea mea, nu m-a lăsat să aștept în maşină. Am intrat
amândoi şi oamenii lui se uitau la noi de parcă ar fi văzut două fantome. I-au pus o mulţime de
întrebări, probabil legate de mine, dar cum nu învăţasem să vorbesc arabă nici în ultimele câteva
ore, eu tot nu înţelegeam nimic. M-a rugat să mă aşez la o masă şi să îl aştept cuminte. Ham.

Nu ştiu cât de bine decurgea discuţia. Nu prea bine după felul în care toată lumea se
răstea la toată lumea. Nu aveam de gând să mă bag. Şi continuau să zbiere şi la un moment dat
Pamir a început să spargă pahare şi tot ce mai găsea pe mesele din jurul lui. Nup, nu mă bag. Nu
are decât să distrugă tot barul dacă vrea. Nu vreau să aud iar Fetiţo! Apoi s-a calmat pentru o
vreme, după care a aruncat un scaun. Nup, nu mă bag. Apoi a răsturnat o masă şi înainte să îmi
mai repet că nu mă bag, mă ridicasem deja de pe scaun şi l-am oprit. Cum l-am oprit? Ei bine, l-
am luat în braţe. Şi a funcţionat. În câteva minute eram din nou în maşină.

-Ce naiba s-a întâmplat acolo?

-I-au pierdut.

-Şi ce facem acum?

-Nimic. O să mergem la metrou, mâine când au de gând să dea lovitura. Până atunci,
suntem ocupaţi. Mergem la un concert.

Nu aveam habar când şi cum făcuse rost de bilete, dar nici nu aveam de gând să îl întreb.
Voiam să merg. Voiam să uit măcar pentru 2 ore de realitatea asta în care o luam razna. Aveam
nevoie de o pauză. De două ore. Doar atât. Şi timp de două ore am uitat cine sunt, unde sunt. Am
trăit fiecare piesă şi mi s-a făcut pielea de găină de nu ştiu câte ori şi deşi nu mi-am dorit, am

112
plâns. Am plâns mult şi Pamir a înţeles. Şi-a pus doar o mână pe spatele meu să ştiu că e lângă
mine. Sala cânta Je t'aime şi eu plângeam pentru că îl iubeam ca o proastă.

După ce am ieşit din sală şi m-am mai calmat a oprit maşina şi a coborât fără să îmi
spună în cuvânt. Iniţial crezusem că a mers să caute o toaletă, dar s-a întors destul de repede cu o
gogoaşă cu Oreo şi ciocolată.

-Pentru ce e asta?

-Ştiu că nu am cum să te fac să te simţi mai bine, dar gogoaşa asta poate.

Noaptea avansa încet şi niciunul dintre noi nu reuşea să adoarmă. Deşi nu îmi întorsesem
privirea ca să mă asigur, ştiam că nu doarme, îi simţeam privirea aţintită către ceafa mea.

-Ştii că nu trebuie să vii cu mine. Mâine… chiar nu trebuie.

-Cred că ultimele zile ne-au arătat amândurora că facem o echipă destul de bună.

-Da şi tot ultimele zile te-au adus în punctul în care ai luat viaţa unui om.

-Încerc să nu mă gândesc la asta.

-Ai făcut ce trebuia făcut ca să mă salvezi.

-Ştiu. Aş face-o din nou. Nu regret nimic.

M-am întors şi era mai aproape de mine decât crezusem eu.

-O să îl găsim.

-Ştiu.

-Pamir…Tu ce o să faci după ce îl găsim pe Said?

-Ce am făcut şi până acum. O să încerc să opresc chestiile astea.

-Vreau să te ajut. Nu doar să îl găsim. Vreau să te ajut!

-Sandra…Nu o să te iau niciodată din mediul tău. Nu ca să te aduc în mediul meu.

113
 -Pamir…acesta nu mai e doar mediul tău. E mediul tuturor.

-Nu o să te expun aşa!

-Sunt expusă oricum. Eram la metrou, Pamir…Când au atacat cei 4. Eram acolo. Dacă nu
mă scotea Said prin spate…Muream în ziua aia.

-Atunci o să te duc într-un loc ferit.

-Pamir, nu sunt un obiect să poţi să mă duci undeva şi să mă laşi acolo pur şi simplu,
aşteptându-te să mă găseşti în acelaşi loc. Uite…eu nu am să mă opresc, fie că mă laşi să te ajut
pe tine, fie că o să mă bazez pe prietenii mei.

-Sandra…

-Nu e negociabil. Nu am de gând să mă ascund în timp ce alţii luptă pentru mine.

-O să vorbim altă dată despre asta. Dormi!

-Am vorbit deja despre asta.

A doua zi am avut timp doar să bem câte o cafea şi a trebuit să ne grăbim către locul unde
urma să aibă loc atentatul. Pamir putra din nou gluga aceea trasă pe cap şi ochelari de soare. Nu
putea să fie recunoscut. Nimic nu ar fi justificat prezenţa lui aici şi nu îşi putea pierde acoperirea.
Câţiva dintre oamenii lui cercetau deja zona, însă fără nici un rezultat. Totul părea normal. Ora
atentatului venise şi trecuse, însă nimic nu se întâmplase.

-E clar că au mirosit ceva şi de asta nu au mai venit. Trebuie să plecăm imediat de aici!

L-am urmat îndeaproape. Mergeam pe străduţe dosite şi încercam să ajungem înapoi la

maşină. Doi dintre oamenii lui Pamir erau deja acolo, ceea ce mi s-a părut ciudat. Nu aveau de
unde să ştie unde parcasem din moment ce erau deja la metrou, cercetând. Am vrut să îi comunic
şi lui temerile mele, dar era prea târziu. Ne apropiasem prea mult de ei. Au vorbit ceva după care
Pamir mi-a făcut semn să intru în maşină. Ultimul lucru pe care voiam să îl fac, dar el se urcase
deja şi nu aveam de gând să îl las singur. Imediat ce am închis portiera, i-am spus ce gândeam.

114
 -Da. Ştiu. Cred că au pus o bombă pe maşină.

-Pamir…

-Mi-au zis unde să merg, unde o să aibă loc de fapt atentatul, dar noi suntem atentatul.

-Unde abandonăm maşina?

-Tu o să cobori imediat din maşină!

-Nu, nu fără tine!

-Sandra, nu ştiu când o să explodeze. Trebuie să cobori acum!

-Pamir, nu cobor fără tine! Unde abandonăm maşina?

-Fetiţo de ce trebuie să fii aşa încăpăţânată?

-Unde?

-Bine! Avem un timp de aproximativ 15 minute înainte să se declanşeze bomba. Cam atât
ne-ar lua să ajungem de aici la locul indicat de ei. Caută-mi un loc pustiu la 15 minute de aici.

Am căutat rapid o soluţie, dar nu aveam decât străzi intens circulate şi clădiri în
apropiere. La vreo 20 de minute era un defileu şi ne-am decis să încercăm să ajungem acolo.
Pamir conducea extrem de repede, la urma urmei stăteam pe o bombă cu ceas. Nu am mai scos
nici un sunet, nici eu, nici el. Puteau fi ultimele noastre minute. Oamenii lui îl trădaseră. Ştia şi el
asta, la fel de bine cum ştiam şi eu că nu mai putea să se întoarcă în grupare şi nici de oamenii lui
din rezistenţă nu mai putea să fie sigur. Trecuseră 13 minute când intrasem pe defileu.

-Sandra, o să îndrept maşina spre râpă. Trebuie să sărim din maşină. La 3!

1.

Îmi desfăcusem centura de siguranţă şi speram că dacă aveam să mor acum, măcar să fie
o moarte uşoară.

2.

115
 L-am privit pentru ultima oară, în cazul în care eu supravieţuiam şi el nu.

3.

Am sărit şi durerea pe care am simţit-o în piciorul drept în momentul în care am atins

solul mi-ar fi smuls un urlet din gât dacă mi-ar mai fi rămas putere. M-am rostogolit de câteva
ori până să reuşesc să îmi opresc corpul. Aveam hainele rupte, glezna mă durea extrem de tare şi
eram zgâriată şi pe faţă. Îmi pulsa tâmpla stângă şi îmi rămăsese sânge pe mână. Pamir. Unde era
Pamir? Durerea din picior se intensifica. Nu îl vedeam niciunde. Maşina nu explodase încă şi eu
mă temeam ca nu cumva să fi rămas prins înăuntru. Coboram spre centrul râpei când am auzit
explozia. Instinctiv m-am lăsat la pământ şi mi-am ferit capul de orice ar fi putut să mă lovească.
Sunetul puternic mi-a făcut urechile să ţiuie minute în şir. Mă cuprindea disperarea. Unde era
Pamir. M-am ridicat cu greu şi am continuat să îl caut. Îi strigam numele, dar vocea mea era
răguşită şi nu cred că m-ar fi auzit chiar dacă era în apropiere.

Nu putea să fi murit aşa. Nu puteam să accept asta. Nu după tot ce trăisem împreună.
Trebuia să fie pe aici pe undeva, inconştient, dar în viaţă. Mă cuprinsese aceeaşi frică pe care o
simţisem şi când nu avusesem veşti de la Said. Doar că de data asta mă simţeam extrem de
singură. De parcă rămăsesem singură pe lume. Începusem să plâng şi simţeam o durere în piept
care nu mă lăsa nici să respir. Nu puteam să inspir suficient aer, nu fără să simt durerea aia şi îl
expiram zgomotos şi cu lacrimi. Şi în mijlocul disperării mele l-am văzut. Era întins pe spate şi
avea ochii închişi. M-am grăbit lângă el şi i-am verificat pulsul. Nu cred că mi-a fost mai teamă
de atât vreodată în viaţa mea. Avea puls. Nu ştiu ce aş fi făcut, dacă nu avea. L-am lovit uşor
peste faţă, încă plângând. Nu a avut nicio reacţie aşa că am continuat să plâng. Nu ştiam ce
traume suferise şi nu puteam să îl mişc de acolo. Dacă nu îşi revenea curând ar fi trebui să chem
salvarea, dar asta ne-ar fi pus în pericol pe amândoi.

-Nu mă lăsa singură! Nu ştiu ce să fac! Pamir! Pamir!

Am continuat să îl lovesc încet peste faţă. Şi s-a mişcat.

-De ce zbieri la mine, fetiţo?

L-am luat în braţe şi durerea din piept a dispărut.

116
 -Pentru mine plângi aşa tare?

-Am crezut că ai murit!

-Eşti urâtă când plângi!

-Nu fi nesimţit!

-Eşti bine?

-Mă doare glezna, dar în rest…sunt ok. Tu? Poţi să te ridici?

-Hai să aflăm.

El era bine. Se lovise la cap, dar la cât era de încăpăţânat, nu cred că păţise nimic grav.

-Ce facem acum?

-Sandra, trebuie să te îndepărtezi de mine. Probabil până acum ei cred că sunt mort. Am
nevoie de timp să aflu în cine pot să am încredere şi în cine nu. Lupta nu se termină aici.

-Pamir…nu ai nevoie de alţi oameni. Eu şi oamenii mei te putem ajuta.

-Nu intră in discuţie!

-Pamir! Acultă-mă, vrei? Aveai încredere în oamenii ăia şi te-au trădat. Dacă nu erai aşa
intuitiv, ar fi reuşit. Nu o să ştii niciodată în cine să ai încredere şi în cine nu. Lasă-ne să te
ajutăm.

-Nu.

-Şi unde o să mergi? Nu ştiu cum să îţi spun, dar nu prea ai alte variante.

-Atunc, o să le caut.

-10 zile. Dă-mi 10 zile să îţi demonstrez că te poţi baza pe noi.

-10 zile, atât!

-Dacă o dăm în bară poţi să pleci. Nu o să te opresc.

117
 -Bine, şefa! Unde mergem?

-În România.

-Ştii că nu putem să mergem la aeroport în halul ăsta…

-Ştiu, de aia mergem cu autobuzul.

O anunţasem pe Carla că urma să ajungem în 14 ore, după care am început să mergem,

sau să şchiopătăm spre autogară. Speram ca până acum toată lumea să fi aflat de explozie şi să
creadă că Pamir e mort. Asta ne-ar fi dat un avantaj pentru când aveam să îi lovim din nou. Şi l-
ar fi ţinut pe el în siguranţă. Drumul lung de 14 ore mi-a dat suficient timp să mă gândesc. La
Said, la viaţa mea de acum câteva luni şi unde ajunsesem acum. Înainte nu făceam altceva decât
să merg la facultate şi să citesc, iar acum străbăteam Europa lângă un arab de care majoritatea
cunoscuţilor mei s-ar teme. Nu ştiam ce va crede Carla despre asta. Îl acceptaseră pe Said, dar el
era doar un student la Drept. Era complet inocent şi nu avea nicio legătură cu toată povestea asta.
Pamir, pe de altă parte făcuse parte din grupare până ieri. Sunt sigură că torturase şi avea o
mulţime de morţi pe conştiinţă, dar făcuse toate astea având un scop, iar scopul acela scuza toate
mijloacele. Omul acesta mă salvase şi mă ridicase din cele mai adânci prăpăstii ale mele. Îmi
dăduse forţa care îmi lipsea şi speranţa că Said era bine şi că o să îl găsim. A ştiut ce să îmi
spună în toate momentele mele de deznădejde. Cum putea el să fie un om rău? Nu putea să fie un
om rău.

Carla ne aştepta deja când a oprit autobuzul. Venise cu o maşină închiriată după noi. Am
plecat destul de repede şi asta nu ne-a dat timp să vorbim. Dar acum ne aflam pe autostrada
Bucureşti-Piteşti şi tăcerea era apăsătoare. Noi stăteam amândouă în faţă, iar Pamir era pe
bancheta din spate.

-Îmi spui şi mie pe cine transport, probabil ilegal, în maşina mea?

-Pamir, fratele mai mare al lui Said.

-Carla, prietena iubitei fratelui tău.

-Încântat!

118
 Sarcasmul din vocea Carlei era evident, iar Pamir nu a ezitat în a-i răspunde la fel.

-Sandra? Cu omul ăsta ai fost tot timpul?

-Pamir, ţi-am spus cum mă numesc. Nu trebuie să fii nepoliticoasă.

-Carla, de ce ai reacţia asta? Nu ţi-a făcut nimic până la urmă!

-A, nu?Atunci de ce numele lui apărea pe lista teroriştilor periculoşi?

-Numele meu e unde?

-Au eliberat o listă presei. Pamir e pe listă.

-Nenorociţii!

-Au spus că el voia să provoace un atentat în Praga. Ceva cu o maşină plină de explozibil.

-Da, sigur că voiam să mă arunc în aer cu propria maşină. De aia am aruncat-o în râpă
înainte să explodeze.

-De ce ar trebui să te cred?

-Ar trebui să îl crezi pentru că eu am fost acolo cu el. Aşa s-a întâmplat. Pamir nu ştia
nimic. Eram acolo să îl oprim, dar totul fusese o capcană. Au pus explozibil în maşina lui şi ne-
au trimis în locul unde plănuiau atentatul. Ne-am dat seama la timp şi am dus maşina pe defileu.
Am sărit amândoi cu doar câteva minute înainte să explodeze.

-Ce…Sandra..tu..

-Nu mai contează. Uite…Pamir e de partea noastră.

-Dacă vrem să îi oprim trebuie să ne mişcăm repede. Au anunţat că de sărbători au de

gând să cauzeze cele mai multe pagube.

-O să ne grăbim.

-Said?

119
 -Am aflat că a stat câteva zile într-un hotel din Germania, dar apoi i-am pierdut din nou
urma.

-Măcar ştim că e în viaţă.

-Da…

-O să fiţi împreună curând.

Pamir nu a mai scos nici măcar un sunet tot restul drumului. Nici eu nu mai vorbisem
prea mult. Mi-aş fi dorit să pot să îmi derulez viaţa pe repede înainte până în momentul în care
toate astea aveau să se termine. Zilele următoare au fost extrem de obositoare. Pamir acceptase în
sfârşit ajutorul nostru. Mai mult din necesitate decât din dorinţă, dar tot era ceva. Admisese că
era mai uşor să antreneze o armată decât să formeze una nouă aşa că închiriasem o cabană, într-o
staţiune despre care Carla a spus că e destul de pustie în această perioadă a anului. Am mers
acolo să ne întâlnim cu Ana, Mario şi Luisa. Cei trei hackeri aveau să rămână în apartamentul
din Barcelona să ne ajute de acolo. Pamir s-a focusat mai ales pe antrenamentul fizic, dar ne
promisese şi că vom învăţa cum să tragem cu o armă. Eu încă mă întrebam de unde şi cum avea
de gând să obţină arme aici, dar omul era plin de resurse. Febra musculară ne chinuise atât de
tare în primele zile, încât eu una am crezut că devenise parte integrată a muşchilor mei şi că nu
avea să mai dispară vreodată. Din nu ştiu ce motiv ciudat, Pamir avea impresia că pe mine
trebuia să mă pregătească mult mai bine. Aşa că înainte ca toţi ceilalţi să se trezească noi
mergeam la alergat. Şi când spun alergat nu mă refer la o şosea dreaptă de-a lungul căreia ne
perindam noi de câteva ori şi apoi ne întoarcem la cabană. Nu. Mă refer la cărări de munte,
înguste, accidentate, pantă peste pantă şi scări şi obstacole. Ori de câte ori puteam să mă aşez
undeva, profitam de această oportunitate şi trăgeam de timp cât de mult puteam eu.

-Fetiţo, haide! Mergem înapoi. Urmează abdomenele.

-Încă 1 minut!

-Nu. Am spus, acum!

-Pamir, nu crezi, că exagerezi? Puţin, puţin de tot?

-Prefer să exagerez decât să nu te pregătesc destul şi să te văd murind.

120
 -Pamir…Nu o să mor! Ştiu că o să mă salvezi.

-O să încerc.

-Haide să facem abdomenele alea!

Asta a fost şi ziua în care Pamir ne-a învăţat să tragem cu un pistol. Şi să mânuim un
cuţit. Fără să ne înjunghiem. Abia acum simţeam că sunt pregătită să îmi port şi singură de grijă.
În seara aia am mers să bem ceva. Ca nişte tineri normali. Şi nu cred că am mai râs atât de mult
ca atunci. Poate doar cu Said. Said. Şi din nou am simţit că durerea aia îmi apasă pe piept şi nu
mă mai lasă deloc să respir. Simţeam că îl abandonasem. Că trebuia să continui să îl caut până îl
găseam. Chiar dacă poate el nu voia să fie găsit. Sigur că îmi trecuse şi asta prin cap. Mai ales de
când aflasem că a stat atâtea zile într-un hotel de unul singur. A preferat singurătatea când putea
să se întoarcă la mine. Sau poate exageram eu, iar el era urmărit. Poate avea nevoie de ajutor.
Treceam de la furie la vinovăţie aşa cum Luisa continua să ceară shoturi pentru toată lumea. Nu
mai ştiam ce să cred. Speram doar să reuşim să oprim pentru totdeauna atacurile şi lumea să
redevină un loc sigur. Şi speram ca pe parcurs să îl găsim şi pe Said. Am continuat să bem
shoturi de tequila şi mă simţeam mai bine. Cu fiecare duşcă mă simţeam mai liberă şi mai
fericită. Probabil dacă aş fi realizat că nu alcoolul e soluţia, m-aş fi oprit, dar eram deja beată aşa
că am continuat să beau şi să mă afund tot mai tare în propriile mele gânduri. Îmi aruncasem
telefonul la gunoi şi nu mai vorbisem cu părinţii mei de dinainte să plec cu Pamir din Barcelona.
Cât putusem să fiu de nedreaptă. Probabil îşi făcea griji, iar eu puteam să îi calmez cu un simplu
telefon. Dar pentru cât timp mai aveam să fiu bine. De ce să le dau speranţe dacă nu puteam să îi
asigur că voi rămâne în viaţă? Nu, nu aveam să îi sun, nu până nu se termina toată povestea asta.
Şi apoi ce? O să mă prezint la uşa lor cu Pamir…Ce naiba am? Cu Said! O să mă prezint cu Said
de mână la uşa lor? O să le spun că nu m-am mai dus la facultate şi că uhm…o sa îmi reiau
probabil studiile la anul? Sau că habar nu am ce o să fac cu viaţa mea? Adică, sigur, acum aveam
un scop bine stabilit. Dar pe urmă? Ce se va alege de viaţa mea când îmi voi fi îndeplinit scopul?
O să pot să mă întorc la viaţa mea normală şi plictisitoare? Îmi era extrem de cald şi aveam
nevoie să iau o gură de aer rece. Nu am anunţat pe nimeni şi am ieşit. Pamir era acolo, fumând.

-Nu ştiam că fumezi.

-Nu fumez. Doar când sunt foarte agitat.

121
 -Eşti foarte agitat?

-Da.

-De ce?

Mă împiedicasem de una dintre balustradele clubului şi am căzut pe podeaua de lemn.

Pamir m-a ridicat şi m-a poziţionat puţin prea aproape de faţa lui. Îmi plăcea să îi simt respiraţia
caldă pe faţa mea îngheţată. Să îi simt mâinile pe geaca mea rece. Să îmi imaginez cum ar fi să
ne apropiem mai mult. Şi chiar am crezut că se va întâmpla, dar m-a îndepărtat mai repede decât
mi-aş fi dorit eu.

-De asta. Sandra… noi avem ceva de făcut. Noi trebuie să îl găsim pe Said. Şi să îl oprim
pe Sunit.

-Ştiu. Nu asta facem?

-Ba da. Asta facem. Hai să mergem înăuntru.

Multe zile de acum încolo acest moment avea să mi se repete în minte. Iar şi iar. Şi mă
simţeam din ce în ce mai vinovată. De fiecare dată. Dar chiar şi aşa, dorindu-mi să dispar de
fiecare data când mă privea, dorindu-mi să nu mai exist ori de câte ori privirile noastre se
intersectau, nu puteam să plec. Înainte, aş fi putut să jur cu mâna pe Biblie că sunt acolo doar din
dorinţa de a-l găsi pe Said. Acum nu mai eram la fel de sigură că doar dorinţa asta mă făcea să
rămân pe loc.

-Unde mergem?

-În Suedia. Vor să dea lovitura în timpul unui concert. Credem cel puţin. În acelaşi timp
mai e şi un meci de fotbal şi o conferinţă de presă. Aşa că, în teorie, pot da lovitura oriunde. Şi
noi vom fi peste tot. Doar că de data asta nu mai avem pozele lor. Trebuie să fim intuitivi şi
trebuie să îi găsim.

-Easy!

-Daaa, foarte easy, David.

122
 -Easy! Eram ironic!

-O scoatem cumva la capăt. Octav e sigur că vor lovi în Suedia?

-Da. A interceptat 2 convorbiri diferite. E în Suedia. Plus că mai multe rute ocolitoare
care pleacă din Iran au destinaţia în Suedia.

-Câţiva dintre noi ar putea încerca să îi intercepteze la aeroport.

-Asta e problema. Nu suntem siguri că vor veni cu avionul. Pot merge cu avionul până
undeva şi de acolo pot lua autobuzul. Cel mai bine e să fim acolo.

-Bine, zise Ana, nerăbdătoare. Noi unde mergem?

-Tu şi Mario la conferinţă. E uşor pentru că…

-Suntem fotografi. Da, aşa e.

-David, Carla şi Luisa iau meciul de fotbal şi noi doi mergem la concert.

-Bine. Şi nu uitaţi să comunicaţi între voi şi cu cei din Barcelona.

-Şi nu folosiţi pistoalele. Nu vrem să fim noi cei care îi detonează pe ăştia.

Ştiam că urma să mergem doar noi doi, dar asta punea presiune pe umerii mei. Pamir era
foarte bun, iar eu nici măcar nu mă apropiam de nivelul acela. El îşi punea viaţa în pericol
mergând doar cu mine. În primul rând pentru că eu nu eram atât de agilă sau perspicace şi nici nu
mă mai bătusem vreodată cu cineva şi în al doilea rând pentru că cel mai probabil va ajunge să
mă protejeze pe mine în loc să se concentreze pe adevăratul motiv pentru care eram aici, şi
anume să îi găsim şi să îi căsăpim pe terorişti.

Ajunsesem deja la locul unde urma să se desfăşoare concertul. Purtam nişte ghete negre,
cu o talpă extrem de groasă, utilă dacă trebuia să lovesc pe cineva cu piciorul sau ceva de genul
acesta, nişte blugi negri destul de elastici care să îmi permită să alerg suficient de repede, o bluză
groasă la fel de neagră, o vestă de piele neagră şi o geacă până la bust, tot ca să îmi permită să
alerg suficient de repede. Pamir îmi dăduse 2 cuţite, un pistol şi un spray paralizant. El purta o

123
pereche de ghete asemănătoare, blugi negri şi o giacă neagră. Nu eram sigură cât de înarmat era
el, dar cu siguranţă mai mult decât mine.

-Pamir, stai!

-Eşti bine?

-Îmi e frică…

-O să fie bine. Eşti cu mine!

-Nu vreau să te încurc…

-Cred că ai ascultat prea mult prostiile pe care ţi le-am zis. Ai încredere în tine! Ai
evoluat extrem de mult în ultimele săptămâni. Nici nu ai idee…

-Bine, dar nu ai de unde să ştii asta până nu…

-Pur şi simplu ştiu. Ştiu că nu vom păţi nimic. Niciunul dintre noi. O să te protejez. Şi tu
vei face la fel.

-Tocmai de asta îmi e frică…O să fii prea ocupat să ai grijă de mine şi nu o să poţi să…

-Sandra, Sandra! Scoate-ţi vocea mea din cap! Eu nu mai cred asta despre tine. Nu eşti o
fetiţă care mă încurcă. Doar m-ai salvat de atâtea ori. Ţi-am mai spus, facem o echipă bună.
Lasă-ţi fricile aici şi haide să îi căsăpim.

Concertul începea abia peste 4 ore, dar deja era plin de oameni în parcare. Noi ne
plimbam printre ei prefăcându-ne că de fapt căutăm pe cineva. Nimic suspect până acum. Voiam
să vedem şi cât de bine erau perchiziţionaţi cei care urmau să intre. Cu 2 ore înainte de concert
fanii au început să intre în sală. Spre norocul nostru, cei de la pază îşi făcea treaba şi verificau pe
toată lumea. Cel puţin acum că intrau primii oameni. Pentru noi era clar că nu puteam să intrăm
cu toate armele pe care le aveam asupra noastră. Dar dacă noi nu puteam să intrăm, atunci nu
puteam nici teroriştii să intre, nu? Acesta trebuia să fie un lucru bun. Dar ne înşelasem. Am
observat o maşină trecând cu farurile stinse şi Pamir mi-a făcut semn din cap să rămân unde
eram. El urma să meargă să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas cu ochii pe toţi cei care

124
intrau şi toţi erau foarte bine perchiziţionaţi. Era clar că nici un terorist nu intrase. Şi nici nu avea
să intre. Cel puţin, nu pe aici.

Pamir mă suna. Am răspuns, dar deja mă îndreptam spre locul unde mersese el.

-Avem o problemă. Unul din paznici i-a băgat prin spate. Sunt mulţi. Am numărat vreo 7.

-Nicio problemă. Lasă-i să intre şi intrăm şi noi.

Eram atât de furioasă. Un paznic. Aveam de gând să îl omor pe nemernic cu propriile

mele mâini. Doar pentru că la concertul acesta nu se afla niciuna din cunoştinţele lui îi dădea
dreptul să bage înăuntru nişte criminali? Era plin de adolescenţi. Urma să cânte Skillet şi desigur,
cântăreţii rock şi fanii lor merită să moară, nu? Ei bine, nu. Nimeni nu avea să moară în noaptea
asta. În afară de criminalii ăia 7 sau oricâţi ar fi fost. Nu cred că am fost vreodată mai furioasă
decât acum. Speram să pot să canalizez această furie într-un mod constructiv şi să reuşim să îi
oprim. Pamir era în spatele unui autobuz şi am mers încet lângă el.

-Care e planul?

-Aşteptăm să între toţi. Le dăm un avans, îl căsăpim pe idiot şi intrăm şi noi.

-Super.

Am stat ascunşi în întuneric privindu-i pe criminalii ăia cu sânge rece intrând, unul câte
unul în sala arhiplină unde se desfăşura concertul. Fiecare dintre ei cu un rucsac în spinare.
Simţeam cum creşte furia din interior şi ura îmi pompa sângele din vene. Voiam să mergem
odată şi să terminăm cu asta.

După ce uşa s-a închis în spatele lor şi paznicul a rămas singur i-am făcut un semn din
cap lui Pamir că mă ocup eu de el.

-Eşti sigură?

-Cred că eu pot să îi distrag atenţia mai bine decât tine. Dacă te vede poate îi alertează.
Eu nu o să îi dau şansa asta.

Mi-am prins părul într-o coadă de cal şi am plecat spre individ.

125
 -Bună! Crezi că poţi să mă ajuţi?

-Ce cauţi aici? Intrarea e pe dincolo…

-Da, ştiu, dar vezi tu…Eu nu mi-am luat bilet. Crezi că poţi să mă laşi să intru?

-Nu prea ştiu ce să zic…Dacă nu ai plătit…

-Şi dacă te-aş plăti pe tine?

Individul se apropiase de mine şi rânjea.

-În ce ar consta plata asta?

-Hai mai aproape şi o să îţi arăt…

Se apropiase şi mai mult, dar aveam nevoie să fie lipit de mine. Să nu fie atent la
mişcările mele. Îl prinsesem cu o mână de ceafă şi aproape îi lingeam urechea. Aproape. Îmi era
prea greaţă. Cu cealaltă mână i-am înfipt cuţitul în spate. O dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată
până când s-a prăbușit la picioarele mele.

-Chiar era necesar să îl omori?

-Da. Pentru că i-a lăsat să intre. Pentru că avea de gând să lase toţi adolescenţii din sala
aia să moară pentru nişte bani. Pentru că ar fi plecat ca un laş chiar înainte de explozii. Şi el ar fi
fost singurul vinovat lăsat viu. Şi ar fi făcut-o din nou. Trebuia să moară.

-Ai dreptate. Ajută-mă să îl arunc în tomberon.

L-am ajutat şi am intrat imediat după aceea. Nu aveam timp de pierdut. Concertul era pe
cale să înceapă. Acum trebuia să fim atenţi la camerele de supraveghere. Afară nu era niciuna. Şi
nici pe holul acesta lung şi în gust nu părea să fie vreo cameră niciunde. Am verificat holul în
lung şi în lat, dar nu era nimeni acolo. La ieşirea care ducea înspre sală erau 2 paznici şi ne
îndoiam că ar fi putut să treacă aşa de uşor şi de ei. Dar ţinând cont de ceea ce tocmai făcuse
colegul lor, pe mine una nu m-ar fi mirat să fi fost toţi mituiţi şi corupţi. Pamir era de părere că
erau altundeva. Şi avea dreptate. Ratasem o uşă aproape plată care ducea în subsol.

-Se pare că vor să planteze bombele în aşa fel încât să se prăbuşească întreaga clădire.

126
 -Nu vor apuca!

Am coborât treptele, una câte una, cât de încet am putut. Subsolul era destul de întunecat
+ acesta putea să fie avantajul nostru. Sau unul dintre cele mai mari impedimente. Singura sursă
de lumină se infiltra prin geamurile înalte, aproape de tavan, de la felinarele de pe stradă.
Vedeam umbrele lor, dar era periculos să atacăm acum.

-O să ne apropiem cât de mult putem de ei fără să fim observaţi. Aşteptăm să înceapă

muzica şi îi lovim atunci.

Avusese dreptate. Erau 7. Câte 3 fiecare şi unul stabilisem deja că aveam să îi luăm de
acolo în viaţă. Urma să îl folosim fie ca să aflăm mai multe informaţii, fie ca să ne ducă la Sunit.
Trebuia să oprim operaţiunea de la cap, nu de la picioare. Pamir mersese în spatele unor rafturi şi
aştepta acolo. Tipul cel mai apropiat de el se afla la 3-4 paşi. Meşterea la bomba aia afurisită. Eu
eram la doar 2 paşi în spatele celuilalt. Pusese bomba pe unul dintre stâlpii de susţinere ai clădirii
şi cred că încerca deja să o programeze. Auzeam deja primele acorduri de la Whispers in the
dark. Ştiam exact când trebuie să lovesc. Am aşteptat. Aveam câteva secunde să mă pregătesc.
Cu o mână l-am tras spre mine cu spatele şi cu cealaltă i-am tăiat gâtul orizontal. Dintr-o parte în
cealaltă. Nu a apucat nici să inspire încă o dată. Apoi i-am pus mâna la gură şi l-am tras în
spatele zidului ca să nu fie observat de ceilalţi. Oricum, putea să ţipe oricât de mult voia. Basul şi
vocea joasă a solistului era tot ce se auzea. În fiecare colţişor al încăperii. M-am întors spre
Pamir. Făcuse exact acelaşi lucru. Mai rămâneau 4. Şi un ostatic pe care trebuia să îl luăm cu noi.
Mergeam încet înspre ceilalţi, dar 2 dintre ei se întorseseră spre noi şi pentru o secundă am crezut
că ne vor observa. Ne-am lipit de perete, în umbră unde eram feriţi şi am aşteptat. Se îndreptau
către hol. Probabil mai aveau nevoie de explozibil. Voiau să se asigure că moare toată lumea.
Singurii care aveau să moară erau prietenii lor înainte ca ei să se întoarcă măcar. Pamir m-a tras
de mână şi chiar când a început a doua piesă fiecare dintre noi ataca un alt arab. Eu l-am împins
cu piciorul şi l-am doborât peste nişte lemne de foc lăsate acolo de cine ştie când. Se julise destul
de urât. Felul în care felinarul de pe stradă îi lumina chipul îl făcea să pară şi mai demonic decât
era de fapt. Noroc că nu mai avea nevoie de faţa aia. A încercat să se ridice, dar l-am lovit încă o
dată cu piciorul în abdomen. A aruncat cu un lemn spre mine. M-a nimerit în genunchi şi asta i-a
dat suficient timp să se ridice în picioare. A scos şi el un cuţit şi aştepta următoarea mea mişcare.
Nu aveam de gând să mă lupt corp la corp cu el. Nu ştiam cât e de puternic şi nici nu aveam de

127
gând să aflu. Am aruncat unul din cuţite în el. Pusesem suficientă forţă şi i s-a înfipt în abdomen.
Am profitat de faptul că era distras de obiectul străin care tocmai îi perforase stomacul şi i-am
doborât cuţitul din mână folosindu-mă de ghetele mele cu talpă groasă. Trebuia să îi mulţumesc
lui Pamir pentru că insistase să le port. Cu celălalt cuţit deja în mână m-am apropiat de el. M-a
văzut şi mi-a zis ceva în arabă. Presupun că m-a blestemat, ce altceva putea să facă? Şi l-am lovit
cu toată forţa mea. M-a tras şi m-a doborât la pământ. Era destul de puternic nemernicul ţinând
cont de faptul că avea 2 cuţite înfipte în el. M-am julit şi eu pe palme de aceleaşi lemne de care
se julise şi el mai devreme pe faţă. Am apucat unul din butuci şi l-am lovit din plin peste faţă. S-a
prăbuşit la pământ, iar eu voiam să îmi recuperez cuţitele, doar că nu am mai avut timp.
Observasem că Pamir era depăşit numeric pentru că ceilalţi doi se aliaseră împotriva lui. Din
fericire nu păreau să aibă asupra lor vreun cuţit, dar unul din ei îl ţinea pe Pamir şi celălalt îl
lovea. Am mers în spatele celui care îl lovea şi am sărit în spatele lui. Cu mâinile îl strângeam de
gât şi cu picioarele îl împiedicam să se mişte - tot ceva învăţat de la Pamir – doar că individul nu
se ţinea prea bine pe picioare şi s-a prăbuşit cu mine în spatele lui. Înainte să realizez se
schimbaseră rolurile şi el era deasupra mea şi mă ştrangula cu ambele mâini. Eram atât de
furioasă. Îi vedeam mutra şi era convins că mă învinsese deja. Habar nu avea cu cine avea de-a
face. L-am lovit cu piciorul în ce avea el mai de preţ şi l-m văzut cum se chirceşte de durere.
Pamir îl cotonogea pe celălalt. L-am lovit în obraz şi apoi în celălalt obraz şi nu mă mai opream.
Îl uram cu toată forţa de care eram eu capabilă. L-am împins cu piciorul pe jos şi am continuat să
îl lovesc. Voiam să sufere, voiam să moară. Pentru că era pe cale să devină un criminal. Asta
dacă nu curmase deja vieţi. Şi nu puteam fi sigură de asta. Şi eu aveam mâinile pline de sânge,
dar amintirea oamenilor acelora care au fost asasinați la metrou fără motiv, imaginile cu oameni
morţi plutind în mare după ce feribotul acela a fost aruncat în aer, sutele de tineri ucişi în cluburi
şi cei din aeroportul din Girona. Şi toţi cei care ar fi putut să moară aici şi acum. Nimic nu era
destul să potolească toată acea suferinţă şi toată acea vărsare de sânge. În nebunia mea de
moment nu am mai fost atentă la ce se întâmpla în jurul meu şi cei doi bărbaţi care plecaseră mai
devreme din încăpere se întorseseră şi ne ameninţau cu un pistol. Ne-am oprit din orice făceam şi
eu şi Pamir. Au vorbit în arabă. Începea să mă calce pe nervi chestia asta. Şi eu trebuia să ştiu ce
se petrece acolo. Cred că Pamir i-a făcut să realizeze că dacă trăgeau am fi sărit cu toţii în aer. Se
pare că se modernizaseră. Nici măcar nu mai aveau de gând să se sacrifice pentru cauza lor.
Aveau de gând să planteze explozibilul acesta aici, să se îndepărteze şi să îl activeze cu o

128
telecomandă. Chiar mai josnic decât prietenii lor care îşi dăduseră viaţa. Unul dintre ei a scos un
cuţit şi l-a aruncat înspre mine. Am avut timp doar o fracţiune de secundă să mă gândesc. Şi am
ridicat piciorul cam pe unde urma să mă lovească acel cuţit şi mi s-a înfipt în talpa ghetelor.
Aproape mi-a intrat în picior, dar nu chiar. L-am scos cu mâna dreaptă şi înainte ca ei să
realizeze ce se întâmplase l-am înfipt în tipul cu care tocmai mă bătusem. L-au auzit pe Pamir
strigându-mi numele în toată nebunia aia, dar individul avea alt cuţit şi înainte să apuce să îl
arunce, m-am ascuns în spatele altui zid de consolidare. Proastă idee. Tipul a aruncat cuțitul
înspre Pamir. Acum a fost rândul meu să îi strig numele speriată. Nu era necesar totuşi pentru că
Pamir l-a folosit pe celălalt drept scut uman şi l-a lăsat pe el să încaseze cuţitul în locul lui. Apoi
m-a privit şi ne-am reasigurat că amândoi eram bine. Le-a zis ceva celor doi şi laşii au fugit pe
hol. Am fugit după ei, dar Pamir îi avea în vizor şi mi-a făcut semn să mă opresc. Avea de gând
să tragă în ei. Pe unul l-a nimerit în spate şi a căzut secerat, iar pe celălalt l-a lovit în picior.

Următorul lucru pe care îl ştiu e că m-a luat în braţe. Cea mai sinceră şi caldă îmbrăţişare.
Reuşisem. Amândoi. Speram ca şi ceilalţi erau bine şi că nu fuseseră nevoiţi să treacă prin ce
trecusem noi. L-am ajutat pe Pamir să îl scoată pe individ din clădire. Ne-am asigurat că nu era
înarmat şi l-am băgat în portbagajul maşinii. Apoi am dat un telefon anonim la 112 prin care
spuneam că la concertul Skillet se plănuise un atentat terorist, dar că tipii s-au măcelărit între ei.
Să trimită o echipă să scoată bombele de acolo. Era mai bine să asigure zona. Şi am insistat
asupra faptului că am fost martor la ceea ce se întâmplase. Era pe bune. Cu emfază pe partea cu
pe bune. Când începuse deja să îmi ceară informaţii suplimentare am închis şi am aruncat cartela.

Din maşină l-am sunat pe Octav. David, Luisa şi Carla reuşiseră să îi oprească pe cei
patru care se infiltraseră la meci. Erau morţi toţi 4. Se pare că David îl rezolvase pe unul din ei
strivindu-l sub greutatea uşii de la portbagajul deschis. Pur şi simplu l-a prins dedesubt. Luisa l-a
călcat pe unul din ei cu maşina, iar pe ceilalţi doi i-au căsăpit David şi Carla. 2 la 0 pentru noi.
Dar nu aveam nicio veste de la Ana şi Mario. Liniştea asta din partea lor mă îngrijora tot mai
tare. Trebuia să îi găsim. Ne-am întâlnit cu toţii pe un câmp pustiu. Nu era nimic altceva decât o
cale de linie ferată acolo. L-am scos pe tip din portbagaj şi i-am legat mâinile la spate.

-Ce facem acum?

-Îl trezim şi scoatem de la el cât mai multe informaţii.

129
 Am aruncat nişte apă peste el până şi-a revenit.

Pamir a încercat să vorbească în engleză cu el, ca să înţelegem cu toţii, dar tipul nu a scos
nici un sunet. Aşa că a trecut la arabă. Tot nimic. Individul se uita în gol şi din când în când ne
mai arunca o privire batjocoritoare. Pamir a început să îl lovească, dar fără nici un rezultat la
început. Apoi tipul a început să vorbească. De parcă avusese un discurs memorat. Pamir s-a
îndepărtat de el. Părea devastat. M-am temut. Credeam că îi spusese ceva de Said. Strigam la el
şi îl întrebam ce i-a spus. Pamir nu vorbea cu mine. S-a întors şi a continuat să îi pună întrebări.
Îl zguduia şi îl lovea încontinuu. La un moment dat părea că a primit răspunsul pe care îl voia.
Tipul s-a ridicat în picioare şi a fugit pe şina de tren. Pamir nu a încercat să îl oprească şi ne-a
oprit şi pe noi.

-Pamir ce e? Ce ţi-a spus?

-Sandra…

-Ce? Vorbeşte? Îl au pe Said? Asta a zis?

-Nu…A zis că Ana şi Mario sunt morţi.

Nu voiam să accept ceea ce tocmai auzisem. Nu putea fi adevărat. Nu. Nu ei. Nu oamenii
pe care eu îi băgasem în toată povestea asta. Am început să urlu şi m-am prăbuşit la pământ.
Carla a venit lângă mine şi m-a luat în braţe. Nu ştiu cât timp a trecut până să mă ridic de acolo.
M-am apropiat de Pamir şi am vorbit fără să am vreo inflexiune în voce.

-Vreau să îi găsim şi să îi omorâm. Pe toţi.

-Sandra…Nu ştiu dacă e o idee bună să mai facem şi altceva în seara asta.

-Erau prietenii mei. Merită să îi omorâm pe nemernicii care le-au luat viaţa. Plus că vreau
să le recuperăm cadavrele. Trebuie să îi înmormântăm.

Vorbeam, dar aveam impresia că e vocea altcuiva. Nu mă recunoşteam. Era ca şi cum mă

detaşasem de propriul corp şi acum priveam cum un pilot automat îşi intrase în drepturi şi îmi
manevra corpul.

130
 Ne-am urcat toţi 5 în maşină şi Pamir a condus până la locul unde avusese loc conferinţa.
Locul părea gol, dar nu puteam să fim siguri.

-Sandra, nu cred că mai e cineva aici…

-Nu crezi că ar trebui să fim siguri? Nu le datorăm măcar atât?

-Bine. Stai aici. David, hai cu mine să verificăm.

Nici nu a apucat să termine fraza că eu coborâsem deja din maşină.

-Ce crezi că faci?

-Doar nu crezi că o să stau în maşină, nu?

Carla coborâse şi ea şi mă ţinea de braţ.

-Sandra, e riscant. Nu gândeşti limpede în momentele astea. Nimic din ce ai face, nu îi

mai poate ajuta acum.

-Dă.mi drumul, Carla! Dacă nu fac asta, nu o să mi-o iert niciodată.

Am plecat înspre clădire. Uşa principală era închisă aşa că am mers în spate. Pamir şi
David mă urmau îndeaproape. Am deschis uşa cu piciorul şi am intrat într-o beznă totală. Am
aprins lanterna de la telefon şi am mers ţintă în beci. Deja le cunoşteam modul de operare şi eram
sigură că dacă ceva ar fi trebuit să se întâmple cu siguranţă s-ar fi întâmplat la subsol. Am
coborât toţi trei şi am verificat încă de pe trepte întreaga încăpere. Aproape de fereastră, întins pe
o parte zăcea un corp. Am fugit acolo disperată, dar nu era niciunul dintre ei. Era unul de-al lor.

-Sandra…

David îi găsise. Erau în spatele unor rafturi şi mese vechi. Erau întinşi pe spate şi aveau
ochii deschişi. Imaginea aia mi s-a întipărit în minte şi mi-a frânt inima în mii de bucăţele. M-am
prăbuşit peste ei şi am plâns. Şi am tot plâns. Le-am pus mâna în mâna celuilalt şi le-am închis
ochii. Continuam să plâng şi le ceream iertare. Mă simţeam vinovată şi nimeni nu m-ar fi putut
face să cred că asta nu era vina mea. Eu îi atrăsesem în povestea asta. Dacă nu îi chemam eu, ar
fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi în Barcelona, făcând poze şi iubindu-se. Nu ştiu pentru cât

131
timp am stat acolo, dar la un moment dat am observat fum venind de undeva de sus. Se infiltra
destul de repede pe sub uşă şi ne făcea să tuşim. Pamir m-a tras de deasupra prietenilor mei şi mă
împingea spre scări. Alergam pe hol, dar drumul spre uşa pe care intrasem era mistuit de flăcări.
Pamir şi-a rupt o bucată din tricou şi mi-a zis să respir prin ea.

-Trebuie să mai fie o ieşire!

David alerga în faţa noastră căutând. Ajunsesem lângă o fereastră, dar ştiam că nu ar fi
fost o idee prea bună să lăsăm aer înăuntru. Ar fi alimentat focul şi mai tare. Am continuat să
fugim şi am urcat la etajul 1. Găsisem ieşirea de incendiu, dar nu reuşeam să deschidem uşa.
Băieţii au luat una dintre canapelele din hol şi au lovit uşa cu forţă. De mai multe ori. În cele din
urma s-a deschis şi noi am fugit afară. Focul se înteţise extrem de tare atunci când deschisesem
uşa aşa că ne-am grăbit să fugim de acolo către maşină. Pentru o secundă m-am temut că Luisa şi
Carla nu ar mai fi fost acolo, dar erau. Şi sunaseră la pompieri. Se temuseră pentru viaţa noastră.

-Erau înăuntru?

-Da…Hai să nu vorbim despre asta şi să ne cărăm de aici.

-Cineva a dat foc clădirii. Cu noi înăuntru.

Pamir tremura de nervi.

Pamir ne-a dus la un hotel destul de retras şi a închiriat 3 camere. David şi Carla formau
deja un cuplu aşa că ei urmau să împartă o cameră. În alta urma să dormim eu şi Luisa, iar Pamir
plănuia să îşi petreacă noaptea singur.

Am încercat să adorm. Chiar am încercat, dar nu am putut. De câte ori închideam ochii le
vedeam ochii aţintiţi înspre tavan. Lipsiţi de viaţă. Îmi aminteam de trupurile lor reci şi simţeam
nevoia să lovesc un perete până la sânge. Luisa adormise deja. Deşi nu scosese un sunet toată
noaptea ştiam cât era de afectată. Şi cât de mult se temea pentru viaţa ei. Nu aveam de gând să îi
mai expun aşa. Nu puteam. Am ieşit din cameră şi m-am prăbuşit pe hol. Plângeam fără să pot să
mă opresc. Pamir era deja acolo cu o sticlă de băutură din care înghiţea din când în când. A venit
lângă mine şi mi-a întins-o.

132
 -Ascultă…Chestia asta a devenit mai mult decât personală. În noaptea asta poţi să plângi
cât vrei, dar mâine mergem după ei. Şi îi omorâm. Pe toţi.

Nu am zis nimic. Nu puteam vorbi încă. Am băut amândoi. Pe holul acela de hotel infect.
Pe jos. Ca doi oameni distruşi. Dar nu ne permiteam să fim în starea asta prea mult timp.

-Pamir… Nu vreau să îşi mai rişte viaţa aşa. Vreau să continuăm fără ei. Nu aş rezista să
mai pierd pe cineva.

-O să plecăm înainte să se trezească ei. Dacă asta vrei…

-Da, asta vreau.

-Ok…

Am continuat să bem şi la un moment dat mi s-a făcut foarte somn.

-Pamir… Crezi că avem vreo şansă dacă mergem singuri?

-Da. De ce nu?

Şi am adormit.

Plecasem deja de 2 ore din Suedia. Ne întorceam în Germania să îl căutăm pe Said. Plus
că vorbisem cu Pablo. El avea să ne ajute în continuare. Doar el. Şi avea să ţină secretă locaţia
noastră. Le cumpărase bilete de întoarcere tuturor. Carla şi David în România pentru că Spania
încă nu era un loc sigur pentru David, iar Luisa avea să se întoarcă singură în Spania. Avea să
locuiască singură în apartamentul în care locuisem toate trei. Dar era încercarea mea de a o ţine
în siguranţă. Trebuia să înţeleagă. Şi avea să mă ierte într-o zi.

-Eşti sigură?

-Da. Sunt sigură de când te-am auzit prima oară vorbind de rezistenţă. Fac ceea ce trebuie
făcut.

M-a luat de mână şi şi-a fixat ochii căprui-verzui în ochii mei obosiţi de om mahmur.

133
 -Eşti curajoasă.

-Sunt rănită.

-Ştiu că nu mă crezi, dar timpul o să te vindece.

-Nu e vorba că nu te cred. Doar că nu pot să concept asta. Nu acum.

-Dă-ţi timp.

-Simt că e prea mult. Said…şi acum Ana şi Mario.

-Said e bine. O să îl găsim. Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta.

Nu ştiu de ce dar gândul mi-a zburat la casa din Cambrils. La marea care se vedea din
camera mea. La bunica şi la părinţii mei. Dar mai ales la bunica. Îmi era dor de ea. Îmi era dor să
fiu mică, să mă înveţe tabla înmulţirii. Să îmi petrec tot timpul cu ea. Voiam să fiu iar copil. Nu
îmi plăceau problemele astea de om mare. Mă copleşeau sub greutatea lor şi nu ştiam cât mai
puteam să avansez aşa. Renunţasem într-o oarecare măsură să mă mai gândesc la Said pentru că
amintirea lui îmi făcea rău. De fapt, nu, nu amintirea lui, ci absenţa lui. Citisem mai demult că
absenţa unei persoane e mai intensă decât prezenţa. Şi abia acum înţelegeam de ce. Pentru că
Said lipsea de peste tot. Din mine, din locurile unde fusesem amândoi. Lipsea în fiecare secundă
şi lipsea de prea mult timp. Mă sufocam doar gândindu-mă că nici nu mai ştiu câte zile au trecut
de când l-am văzut ultima oară. Pierdusem şirul şi acum nu mai puteam să îl recuperez.
Pierdusem mirosul lui de pe eşarfa mea. Aveam nevoie să mă îmbrăţişeze. Să îmi pun capul pe
umărul lui şi să mă simt în siguranţă. Said. Said, iubitule. De ce nu te întorci la mine. Eu încă te
mai aştept.

-Sandra, am ajuns!

Eram încă o dată în aeroportul acesta din Germania. Tot căutându-l pe Said. Tot fără el.

-Pamir…

-Nu îţi face griji! Nu mai plecăm de aici fără el.

134
 M-am agăţat de braţul lui. Nu ştiu de ce am făcut-o. Poate pentru că şi braţul lui mă făcea
să mă simt în siguranţă. Poate pentru că aveam nevoie de el. Mai mult decât aş fi putut să îmi
recunosc chiar şi mie însămi.

Am mers înapoi la hotelul unde stătuse Said cu săptămâni în urmă. Doar că de data asta
am luat la rând toate locurile din apropiere. De la coffee shopuri to go până la o florărie din
colţul opus. La una din cafenele cineva îşi amintea de el. Spunea că se întâlnise aici de mai mult
ori cu un bărbat, tot de naţionalitate arabă. Nu îşi aminteşte numele tipului, dar dacă l-ar vedea
probabil că l-ar recunoaşte. Nu ştiam la cine ar putea să se refere.

-Sandra, fratele meu chiar nu avea nici un prieten?

-Nu de care să îmi fi vorbit. Poate doar…colegul lui de cameră…

-Cum îl cheamă? Ai vreo poză cu el?

Nu aveam dar dacă facebookul lui Said încă era activ probabil că puteam să îl găsesc
printre prietenii lui. Ştiam că numele lui începe cu E aşa că am căutat. Şi l-am găsit. Ehab. Şi
chiar el era şi bărbatul cu care fusese văzut Said. Am intrat să mâncăm ceva rapid până ce Pablo
săpa să afle ce mama naibii s-a ales de Ehab în ultimele săptămâni. Nu mă mai gândisem la
individ din noaptea aceea în care fusese săltat de poliţie.

-Bun deci rezumatul e că i-au dat drumul în noaptea aia, dar nu s-a mai întors la cămin.
Din câte am putut să îi depistez traseul, haotic, de altfel, cred că omul acesta chiar e băgat în
grupare. Nu prea înţeleg ce caută Said cu el, dar mă rog.

-Pablo…Asta e tot ce ai?

-Nu, am păstrat partea cea mai bună pentru final. Ehab al vostru e în Germania. Stă la
dhfgdf.

-Te iubesc!

Am mers la hotelul respectiv. Am decis că era mai bine dacă Pamir aştepta afară. Cu
siguranţă Ehab ştie de el şi l-ar putea recunoaşte cu uşurinţă. Am întrebat la recepţie şi mi-au dat

135
numărul camerei lui. Am mers sus şi cu mâinile tremurânde am bătut la uşă. Şi mi-a deschis
Said.

-Said?

-Sandra, ce… Ce cauţi aici?

-De fapt… pe tine te căutam.

-Nu putem să vorbim aici. Aşteaptă puţin.

A închis uşa şi m-a lăsat pe hol. Îl găsisem. Cum mă simţeam în legătură cu asta? Nu cum
mă aşteptam să mă simt. Simţeam că nu puteam să îl iau în braţe ca şi cum nimic nu se
întâmplase. Să îi spun că îl iubesc ca şi cum nu lipsise atâta timp. Ca şi cum nu mă lăsase
singură.

Îşi luase o geacă pe el şi coboram deja scările.

-Said…trebuie să îţi spun ceva…

-Sandra, ascultă-mă tu prima oară…Nu trebuia să vii aici. Eu…Ai încredere în mine.
Sunt foarte aproape de ceea ce mi-am propus, dar am nevoie ca tu să pleci. Să stai acasă şi să mă
aştepţi.

-Said! Nu pot să fac asta…

-De ce să nu poţi?

-Pentru că nu mai sunt persoana aia. Said…S-au întâmplat atât de multe…

Continuam să coborâm scările şi nu prea mai aveam timp să îi spun că fratele lui mă
aştepta jos.

-Sandra…mai am nevoie doar de puţin timp.

-Timp ca să ce? De ce nu vorbeşti clar cu mine?

-Pentru că nu pot.

136
 -Atunci nu pot nici eu să fac ce îmi ceri.

-Îţi cer doar să fii în siguranţă în timp ce mă aştepţi.

-În timp ce te aştept? Said…Ana şi Mario sunt morţi. Şi până acum 5 minute la fel
credeam şi despre tine. Chiar crezi că nu aş fi făcut nimic? Chiar crezi că pot să nu fac nimic?

-Vreau doar să mă laşi să te ţin în siguranţă. Asta e tot ce îţi cer.

-Nu vreau să mă ţii în siguranţă. Vreau să le răzbun moartea.

Era deja prea târziu. Ieşisem din clădire, prin spate pentru că pe acolo plănuia şi el să iasă
chiar şi fără să îi spun eu. Probabil voia să se ferească de priviri străine şi de Ehab. Îl văzuse însă
pe Pamir acolo.

-Ce caută el aici?

-Said…fratele tău m-a ajutat în tot timpul acesta.

-Te-a ce? Sandra, e un terorist. A plănuit atacul din Cehia. De fapt credeam că a şi murit
în atacul acela.

-Said…nici nu ai idee…

-Nu! Sandra, lasă-l. Chiar vreau să aud ce are de spus despre mine.

-Ce am de spus? Tu şi cei ca tine sunteţi motivul pentru care eu nu am mai putut să îmi
continui studiile. Motivul pentru care a trebuit să plec din Barcelona şi să stau departe de Sandra.
Dar o să vă opresc. Începând cu tine.

S-a năpustit asupra lui Pamir şi l-a lovit din plin în faţă. Înainte ca Pamir să se
dezmeticească, deşi ceva îmi spune că nu avea de gând să îl lovească înapoi, l-a mai lovit o dată
şi forţa pusă în lovitură l-a făcut să se clatine şi să se dea mai în spate. M-am pus între ei doi şi
nu l-am mai lăsat pe Said să dea în el.

-Dacă vrei să te baţi cu el, va trebui să treci de mine mai întâi.

-Sandra, ce naiba înseamnă asta?

137
 -Dacă m-ai asculta, ai înţelege. Said…Pamir m-a ajutat. Ne-a ajutat pe toţi. M-a ajutat să
te caut.

-De ce nu vrei să înţelegi că toate astea sunt minciuni? Că urmăreşte ceva? Că e parte din
grupare?

-Nu e parte din grupare. Nu, cum crezi tu…

-Sandra, opreşte-te! Lasă-l să creadă ce vrea. Îl cunosc. Nu o să îşi schimbe părerea. Vede
doar ce vrea el să vadă.

Said îi spărsese buza şi asta mă înfuriase.

-Said…E fratele tău. Poate că ar trebui să asculţi ce are de spus.

-Nu vreau să mai ascult nici un singur cuvânt rostit de individul acesta. Iar dacă tu o să
continui să îi iei apărarea…

-Atunci ce?

-Atunci o să te rog să pleci.

-Said! Nu poti să vorbeşti serios…Ţi-am explicat că m-a ajutat.

-Bine. Atunci plec eu.

Intra deja în hotel în momentul în care eu am început să plâng.

-Mergem?

-Nu.Nu mergem niciunde. Stăm aici şi îl urmărim când pleacă.

-Dar Pamir… L-ai auzit.

-Da, dar nu pot să îl las singur.

Am aşteptat pentru mai bine de 3 ore. În cele din urmă Said şi Ehab au ieşit împreună din
clădire şi noi i-am urmărit de la distanţă. Era noapte deja şi au mers la gară. Acolo au aşteptat şi
am aşteptat şi noi pentru aproximativ 20 de minute. Din trenul care abia oprise pe şina cu

138
numărul 2 au coborât 5 indivizi. Aveau feţele acoperite şi fiind întuneric nici îi vedeam foarte
bine. S-au urcat în două maşini despre care habar nu aveam de unde sau când apăruseră acolo.
Noi am luat un taxi şi i-am urmărit. Au mers la periferie, cum era de aşteptat. Au intrat în ceea ce
părea o casă nelocuită, dar destul de bine întreţinută. Taxiul a continuat să meargă, a trecut de
strada respectivă şi l-am rugat să ne lase puţin mai departe. Din umbră am putut să observăm că
acea casă avea pază şi prin pază nu mă refer la 2 bodyguarzi. Erau cel puţin 8.

-Ce înseamnă asta?

-Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc şi eu?

-Că omul nostru, Sunit, e înăuntru?

-Ce facem?

-Păi cred că ştim deja ce vrea Said să facă…Dacă îi încurcăm planul în vreun fel?

-Dacă îl prind şi îl omoară?

-Dar dacă…Sandra, eu cred că ar trebui să aşteptăm. Să avem încredere în el. Dacă a

ajuns până aici…ştie ce face.

-Bine, dar îmi e frică pentru el.

-Şi mie, dar nu vreau să îi stricăm planul.

Am aşteptat ca pe ace pentru următoarele 2 ore. A fost linişte şi pace în interiorul casei,
ceea ce însemna că totul mergea bine. Said şi Ehab au ieşit singuri şi s-au întors pe jos la hotel.
Distanţa era de aproximativ 30 de minute. Rămaşi din nou în faţa hotelului, fără nici un indiciu
despre ce are el de gând să facă sau despre ce ar trebui să facem noi, eu simţeam că îmi pierd
minţile.

-Poate ar trebui să încerci să vorbeşti din nou cu el, dar singură.

-Pamir… nu îndrăznesc…

-Atunci măcar să îl scoţi din cameră şi să îi pui chestia asta în haine.

139
 Mi-a întins o chestie mică de dimensiunea unei baterii mici şi rotunde, dar neagră. Era
atât de mică încât oricine ar fi putut să o confunde cu o bucată de plastic dezlipită de pe ce, orice.

-Te aştept aici şi apoi putem să căutăm un loc în apropiere unde să dormim.

Am mers la recepţie şi am rugat-o pe una dintre fete să îl cheme pe el jos. Nu voiam să

risc să fiu văzută de Ehab. M-am aşezat la o masă mai retrasă şi mi-am comandat un
Cosmopolitan. Simţeam nevoie să beau ceva şi consideram că în felul acesta, nu aş fi atras
atenţia asupra mea.

A venit şi el şi s-a aşezat în faţa mea. Fără să mă atingă, fără să mă salute.

-Sandra…Te-am rugat să mă laşi în pace.

-Şi o să te las. Îţi promit! Dar vreau să mă asigur că eşti bine.

-După cum bine vezi…

-Eşti în siguranţă? Dacă nu eşti…

-Sunt în siguranţă.

-Said…

Se lăsase o tăcere stânjenitoare între noi. Eu nu mai ştiam cum să îi vorbesc, nu părea el
însuşi…

-Said…Sunt atât de supărată pe tine că m-ai lăsat singură, că nu ai încercat măcar să îmi
dai de veste…Că eşti viu…

-Sandra…Am omorât un om…Am avut nevoie de timp să îmi revin. Să realizez ceea ce
devenisem şi să îmi fac un plan. Nu puteam să mă întorc la tine până nu…

-Până nu ce?

-Până nu se termină toate astea.

-Înţeleg…

140
 Dar nu asta îmi doream să îi spun. Nu înţelegeam. Şi voiam să îi spun că şi eu devenisem
o criminală, că aproape murisem de câteva ori, că plânsesem toate nopţile mele fără el, că m-am
simţit atât de pierdută încât nu îmi mai vedeam rostul, dar că nici măcar pentru o secundă în tot
timpul ăsta, dacă aş fi putut să fiu lângă el, nu aş fi ales altfel. Dar eu nu avusesem opţiunea asta
pentru că alesese el pentru amândoi. Şi el a ales să pună distanţa asta între noi. Şi nici măcar nu
mai era vorba de kilometri pentru că stătea chiar în faţa mea dar îl simţeam extrem de departe.

-O să mă întorc la tine. Dacă…o să mai vrei asta, bineînţeles.

-Ai grijă de tine!

Mă năpădiseră lacrimile şi nu voiam altceva decât să plec de acolo. Dacă încă îl

cunoşteam, el avea să vină după mine să mă consoleze. Şi aşa a făcut. M-a luat în braţe. Şi mi-a
mai calmat durerea, dar nu complet. La final eu îi pusesem dispozitivul de urmărire în buzunarul
gecii, iar el îmi pusese inima înapoi în piept.

-Said…Te iubesc!

-Şi eu te iubesc, Sandra!

-Încearcă să nu mori!

L-am privit plecând şi am rămas pe loc pentru alte câteva minute. Îl iubeam. Încă îl
iubeam şi voiam să fie în siguranţă. Voiam să îl fac să se răzgândească, dar nu puteam. El nu se
considera potrivit pentru mine, nu atâta timp cât oamenii lui omorau oamenii mei. Avea de gând
să îl omoare pe Sunit mai întâi. Şi doar după aceea avea să se întoarcă la mine. Iar eu aveam de
gând să mă asigur că asta avea să se întâmple.

Pamir mă aştepta afară. Iar eu simţeam nevoie să îmi ascund privirea de privirea lui. De
parcă făcusem ceva rău când nu făcusem.

-Ai reuşit?

-Da.

I-am luat-o înainte.

141
 -Eşti bine?

Am continuat să merg.

-Sandra!

M-a prins de mână şi m-a întors cu faţa spre el.

-Eşti bine?

-Nu. Nu vreau să vorbesc acum, te rog!

-Dacă nu vorbeşti o să te consume pe dinăuntru. Te rog, spune-mi.

-Pamir, nu!

-Ce e atât de grav încât nu poţi să îmi spui? Să nu uităm că tu îmi cunoşti toate secretele!
M-ai apărat în faţa lui Said!

-Exact.

-Ce vrea să însemne asta?

-Pamir… Eu îl iubesc…

-Ştiu asta.

Mi-a dat drumul şi s-a îndepărtat de mine.

-Pamir…

L-am atins pe spate şi s-a îndepărtat şi mai mult.

-Ştiai că o să îi găsim şi că…

-O să îl alegi pe el? Da, ştiam. Nici măcar nu am ştiut că mă vedeai ca pe o alegere. Nu

sunt o alegere, bine? Nu am fost niciodată. Nu pentru tine!

Cuvintele lui m-au rănit. Nici eu nu realizasem că el ar putea să fie o alegere. Nu până în
momentul în care îl găsisem din nou pe Said. Pentru că îmi blocasem toate sentimentele mele

142
pentru Said undeva într-un loc ascuns din interiorul meu şi refuzasem să le mai ating pentru că
mă durea prea tare. Şi acum văzându-i pe amândoi mi-am dat seama că trebuia să aleg. Şi eram
în situaţia asta doar pentru că îmi permisesem să simt ceva pentru Pamir. Pentru că trăiam doar
datorită lui şi pentru că devenisem o altă persoană cu ajutorul lui. Îl rănisem şi nu suportam
gândul acesta. Dar Said…Îl iubeam pe Said.

De data asta a luat două camere diferite. Mi-a lăsat mie dispozitivul de urmărire pentru că
aveam somnul mult mai uşor şi probabil aveam mai multe şanse decât el să mă trezesc atunci
când pata roşie de pe ecran s-ar fi mişcat şi ar fi bipăit. Cred că am dormit în jur de 4 ore înainte
ca asta să se întâmple. Un somn agitat din care mă trezeam des şi verificam telefonul încontinuu.
Dormisem îmbrăcată ca să pot pleca imediat. Când am auzit sunetul acela deja ieşisem pe hol şi
băteam la uşa lui Pamir. Mi-a deschis destul de repede. Avea pe el doar un prosop.

-Dă-mi două minute!

Şi mi-a închis uşa. Iar imaginea lui doar cu prosopul acela pe el mi-a rămas impregnat pe
retină pentru mult timp. Între timp făcuse rost şi de o maşină, nu ştiu de unde şi asta era cel mai
puţin important detaliu al nopţii. Mersesem după Said şi Ehab până pe un câmp deschis.
Mergeam cu farurile stinse şi la o distanţă destul de mare de ei. Coborâseră din maşină, iar din
gesturi Said părea foarte confuz. Apoi au mai apărut încă două maşini. În total erau 6 oameni
acolo, fără Said. Iar unul din ei era Sunit. Au discutat pentru câteva minute bune, dar apoi Ehab a
îndreptat un pistol către Said. Instinctiv l-am luat de mână pe Pamir. L-au urcat într-o maşină şi
au plecat cu toţii. Am mers după ei şi ne-am pregătit şi armele pentru că trebuia să intervenim în
cel mai scurt timp. Din câte putusem să observăm Sunit se afla în prima maşină cu înca 2
indivizi, iar Said era în maşina din spate cu Ehab şi încă doi indivizi. Trebia să ne gândim repede
ce aveam de făcut.

-Trebuie să oprim a doua maşină!

Am aşteptat ca cele două maşini să iasă în plin trafic şi să se îndepărteze puţin una de
cealaltă, după care Pamir a accelerat şi s-a băgat în faţa celei de-a doua maşini. Am mers aşa
destul de mult timp până când am ajuns din nou într-o zonă mai puţin populată.

143
 Atunci Pamir a pus o frână bruscă şi în acelaşi timp a întins mâna să mă oprească sau
altfel din inerţie, m-aş fi lovit de bord. Nu, nu purtam centura.

Am coborât amândoi din maşină extrem de repede. Şoferul avea capul pe volan şi
sângera. Nu îmi păsa dacă era mort sau nu, avea să fie oricum în scurt timp. Tipul din dreapta nu
a apucat să se dezmeticească şi i-am dăruit cu multă generozitate un glonţ în cap. Pamir
deschisese uşa din spate şi l-a tras afară pe Ehab. Eu am deschis cealaltă uşă să îl verific pe Said.
Era inconştient. M-am asigurat că nici şoferul nu scapă de acolo.

-Ce s-a întâmplat acolo?

Ehab nu scotea nicio vorbă.

-L-ai trădat, nu?

-De ce?

Pamir îşi pierdea răbdarea şi oricum nu avea nici un rost să continue interogatoriul.

Am întors capul şi a tras în el. Nici măcar nu a mai făcut ca locul crimei să pară un
accident. L-a scos pe Said din maşină şi am plecat de acolo.

Pamir mă lăsase în camera mea cu Said. Şi dintr-un oarecare motiv îmi era teamă să fiu
singură cu el. Îmi era teamă pentru că ştiam că probabil o să fie furios că intervenisem. Îmi era
teamă că o să mă privească o singură dată şi o să ştie… O să ştie că simt ceva pentru fratele lui,
iar relaţia dintre noi doi va ajunge într-un punct fără întoarcere. Şi cu cât mă gândeam mai mult
la asta, cu atât îmi era mai teamă de viitor. Îmi era teamă că nu vom reuşi să îl oprim pe Sunit şi
că nu ne vom recupera lumea. Că nu o să pot să termin facultatea şi că nu o să pot să mă mai
întorc vreodată acasă. Nu cu Said.

Se trezea şi am mers lângă el.

-Unde sunt?

-Într-o cameră de hotel. Cum te simţi?

-Mă doare capul.

144
 -Said… ce s-a întâmplat acolo?

-Cred că intuieşti şi singură.

-Ehab te-a trădat, nu-i aşa?

-Aparent el chiar era un terorist.

-Îmi pare rău!

-Eram atât de aproape. Îl cunoscusem pe Sunit…Puteam să îl omor.

-Vom găsi o altă cale.

-Nu, nu înţelegi… Tipul ăsta nu e aşa uşor de găsit.

Chiar atunci a intrat Pamir în cameră.

-Unde îţi e geaca?

-Ce giacă?

-Aia pe care o purtai.

-Habar nu am.

-Sandra, cred că au schimbat maşinile şi geaca lui Said a rămas în maşina cu care se
deplasează acum Sunit.

-Sau doar mută maşina în care a rămas geaca mea.

-Nici nu cred că au găsit încă maşina aia. Mă duc să văd!

Am ieşit după el pe hol.

-Nu mergi niciunde singur!

-Cineva trebuie să stea cu Said.

-Cineva trebuie să vină cu tine!

145
 -O să fiu bine!

-Pamir…

-Merg singur!

-Nu, nu mergi singur. Mergem toţi 3.

Said ieşise din cameră şi nu părea prea dornic de o discuţie aşa că am plecat toţi 3.

-Nu pot să cred că mi-ai pus un dispozitiv de urmărire în giacă.

-Dacă nu ţi l-aş fi pus…

-Sunteţi plini de resurse.

-Nu trebuie să fii ironic. Doar încercam să îţi salvăm pielea.

-Mulţumesc frate mai mare, dar pot să îmi port şi singur de grijă.

-Cum? Având încredere în terorişti care te vând când au prima ocazie?

-Hei, încetaţi. Cred că aici amândoi aţi făcut aceeaşi greşeală. Sau să îţi amintesc cum
prietenii tăi ne-au pus o bombă pe maşină?

-Să zicem că îl găsim. Ce facem?

-Îl omorâm!

-Cum?

-Cu ăsta!

Pamir scosese pistolul şi se asigurase că e încărcat.

-Sunit porată mereu o vestă anti-glonţ pe sub haine.

-Atunci voi ţinti înspre creier.

Semnalul maşinii venea dinspre plajă. La docuri riscam să fim văzuţi şi a trebuit să
mergem cu grijă. Se pare că Sunit încerca să plece din ţară cu un vapor. Nu ştiam ce altceva

146
transporta vaporul, dar aveam să fim şi noi la bord. Odată ce ieşea în larg Sunit nu mai avea cum
să scape. Am aşteptat să urce cu toţii la bord şi ne-am strecurat prin partea opusă. Pamir s-a
căţărat primul apoi m-a ajutat pe mine şi Said a făcut în aşa fel încât să se urce singur. Am stat
ascunşi în spatele unor cutii mari de lemn. Vaporul avea o încărcătură serioasă. Problema era că
nu ştiam de ce. Însă nu asta era important acum. Urma să aşteptăm să adoarmă cei mai mulţi
dintre ei, să ne ocupăm de cei care rămân pază în linişte după care să îl căutăm pe Sunit şi să îl
omorâm. Apoi să îi omorâm pe toţi şi să ne întoarcem la mal. Simplu.

Când nu am mai auzit prea multă mişcare Pamir a mers în inspecţie. Îmi era teamă să îl
las să meargă singur, dar nu cred că era prea ok să ne perindăm toţi 3 pe vapor până nu ştiam câţi
şi unde sunt. După câteva minute care mie mi s-au părut eterne s-a întors. Ne-a spus că avem de-
a face cu aproximativ 12 paznici, dar că 2 dintre ei dormeau în camera motoarelor, iar 2 erau sus
cu căpitanul. Asta ne lăsa cu 8 în viaţă la care să avem grijă. Urma să venim de jos în sus aşa că
ne-am strecurat în camera motoarelor. Pe cei doi care dormeau Said şi PAmir i-au luat prin
surprindere şi i-au ştrangulat cu câte o sfoară. Urma să folosim pistoalele doar în caz de urgenţă
ca să nu atragem atenţia asupra noastră. Privindu-i în acţiune nu puteam să nu observ cât erau de
diferiţi. Nu era vorba doar de faptul că la Said era evident că e arab, pe când trăsăturile lui Pamir
nu îl trădau, sau că Pamir era mai înalt, sau că avea tenul mai deschis la culoare şi ochii verzui.
Era vorba de hotărârea lor. Pamir nu avea urmă de remuşcare sau de îndoială pe chip, iar Said era
torturat până în măduva oaselor de ceea ce făcea acum. Şi nu mi-a luat mult să îmi dau seama că
făcea asta doar pentru mine. Dacă nu aş fi fost eu în viaţa lui probabil că nu s-ar fi implicat deloc
în toată treaba asta. Pamir pe de altă parte purta lupta asta pentru că aşa era corect, pentru că aşa
îi dictau principiile lui. Nu lupta pentru o femei, lupta pentru o lume mai bună în care credea. Şi
l-am admirat şi mai mult. I-am lăsat acolo să termine treaba şi am ieşit pe hol în cazul în care
venea cineva. Câteva secunde a fost linişte, dar apoi am văzut doi indivizi care se apropiau. M-
am întors înăuntru şi m-am ascuns în spatele uşii. Căutasem ceva cu ce să pot să îi lovesc, dar nu
aveam nimic în apropiere. Trebuia să mă descurc cu un cuţit. I-am lăsat să intre, pe unul dintre ei
l-am lovit cu uşa şi a căzut pe jos, iar celuilalt i-am provocat o zgârietură destul de urâtă de cuţit
când a încercat să mă lovească. Mâna dreaptă îi sângera destul de puternic. Aşteptam următoarea
lui mişcare, dar ezita. Asta m-a făcut să cred că vrea să fugă aşa că l-am împins cu piciorul şi a
căzut pe jos. L-am mai lovit de câteva ori cu piciorul până ce mi s-a părut inconştient şi abia pe

147
urmă am folosit cuţitul. Nu îmi era milă de el doar că nu voiam să urle. Celălalt, pe care îl
lovisem cu uşa se ridicase şi nu mai era unde îl lăsasem eu.

Am fugit pe hol şi am apucat să îl văd chiar înainte să cotească spre scări. M-am grăbit
spre el şi am reuşit să îl prind şi să îl trag înapoi chiar înainte să iasă pe punte. I-am tras câţiva
pumni şi l-am lovit cu capul de scări. A reuşit şi el să mă doboare şi mi-am scăpat cuţitul. Cred
că îl căuta cu privirea, dar mi-am înfipt unghiile în mâna cu care mă ţinea şi l-am făcut să îmi dea
drumul. L-am împins de pe mine şi mi-am recuperat cuţitul. Pentru că îmi plăceau foarte mult
ghetele mele cu talpă groasă care mă salvaseră şi în Suedia l-am mai lovit o dată în faţă şi a căzut
pe jos. L-am mai lovit de câteva ori înainte să folosesc cuţitul.

-Lasă-mă să ghicesc, tu ai învăţat-o să se bată aşa!

-Da, el m-a învăţat. Mai avem 8.

-Nu putem să lăsăm cadavre împrăștiate peste tot. O să îi alarmeze. Hai să îl ducem de
aici.

Apoi am mers pe punte unde erau 6 dintre ei. Apoi mai rămâneau doar cei 2 din camera
căpitanului. Fiecare dintre noi trebuia să se ocupe de câte 2 aşa că ne-am împărţit. Eu eram destul
de norocoasă căci am mers în spate şi ocupându-mă de ei la pupa navei nu riscam să fiu văzută
de cei care se aflau în camera căpitanului. Pamir mersese la proră şi aveam de gând să mă
grăbesc ca să pot să îl acopăr dacă îl vedeau ceilalţi doi. Cei doi stăteau de vorbă aşa că aveam
un avantaj deja. Plănuiam să îl împing pe unul dintre ei în apă şi să îl înjunghii pe celălalt. Uşor.

Dacă m-aş fi apropiat încet riscam să fiu văzută şi să pierd elementul surpriză aşa că mi-
am luat avânt cea ce mi-a permis şi să îl împing în apă pe unul dintre ei. Celălalt părea destul de
surprins la început, dar s-a dezmeticit repede şi a încercat să mă arunce şi pe mine. M-am prins
cu ambele mâini de marginea vasului şi l-am lovit cu picioarele. A căzut pe jos şi am continuat
să îl lovesc. M-a tras şi pe mine pe jos, dar l-am lovit cu cotul şi apoi cu pumnii cu toată forţa şi
furia de care eram în stare până a rămas inconştient. I-am tăiat gâtul şi m-am grăbit spre prora
navei. Pierdusem destul de mult timp cu el. Într-una din părţile navei Said îl ţinea pe unul dintre
arabi lipit de perete, dar ezita aşa că am mers eu şi i-am înfipt cuţitul în abdomen.

-Unde e fratele tău?

148
 Mă privea uimit şi cred că într-o oarecare măsură dezgustat. Nu aveam timp să îi analizez
reacţiile acum. Mi-am continuat drumul. Pamir se lupta cu cel de-al doilea, dar terminase treaba
până am ajuns eu la el.

-Acum trebuie să fim atenţie la căpitan. Să nu cumva să îi alerteze pe ceilalți.

-Unde e Said?

-Cred că are remuşcări.

-Are remuşcări, dar nu se opreşte acum. Îi omorâţi voi dacă tot vă simţiţi atât de
confortabil în rolul acesta şi eu îl imobilizez pe căpitan.

Am mers în camera căpitanului, dar nu credeam că va fi nevoie să îl imobilizăm. Se pare

că era deja ameninţat de cei doi să conducă vasul unde voiau ei. Eu şi Pamir am scos cuţitele şi
ne-am apropiat de ei. Sincronizarea era perfectă pentru că cei doi mâncau şi erau cu spatele spre
noi. Le-am pus fiecare un cuţit la gât şi Pamir le-a zis, cred, să nu facă nici un zgomot. I-am
obligat să se ridice în picioare şi să ne urmeze pentru că era prea mic spaţiul acolo. Pamir i-a
interogat puţin dar nu cred că a aflat prea multe pentru că i-a tăiat gâtul celui pe care îl ţinea şi l-a
aruncat peste bord. Am făcut şi eu la fel.

-Cred că mai sunt în jur de 5 pe vas. Fără Sunit. Ceva de genul acesta.

-Aproape am reuşit.

Ne-am întors în camera căpitanului. Said vorbea deja cu el. Se pare că îl răpiseră şi îl
obligaseră să navigheze vaporul în mod ilegal. Ştia că aveau să îl omoare când ajungeau la
destinaţie aşa că nu ştia cum să ne mulţumească mai mult pentru că apăruserăm. Said i-a spus să
întoarcă nava şi să se îndrepte spre portul din Germania. Noi aveam să ne ocupăm de restul.

Planul era să coborâm în cabine şi să surprindem cât mai mulţi dintre ei. Fiecare dintre
noi luase la rând câte o cabină. Primele fuseseră goale. Pamir deschisese una dintre uşile cu
surpriză. Înăuntru dormeau 2. Am intrat şi nu ştiam exact ce să facem . Atunci vasul a prins un
val mai puternic şi ne-a clătinat destul de tare. Cei doi au deschis ochii. Unul dintre ei băgase
deja mâna sub pernă căutând ceva. Pamir nu a vrut să aştepte să vadă ce era şi a scos pistolul. În
mai puţin de câteva secunde zăceau amândoi cu câte un glonţ în cap.

149
 Mai rămâneau 3 şi Sunit.

-Şi s-a cam zis cu elementul surpriză.

-Hai să ne întoarcem pe punte. Vor ieşi în curând din cabine.

Fugeam înapoi spre scări. Am apucat să trecem de colţ la timp căci imediat după aceea
am auzit un foc de armă. O fracţiune de secundă dacă trăgeau mai repede ne-ar fi nimerit. Ne-am
grăbit pe scări şi ne-am ascuns în spatele cutiilor. Cei trei avansau încet, erau precauţi pentru că
nu ştiau unde suntem. Căpitanul ne făcea semne disperat. Nu înţelegeam ce vrea să ne spună.
Într-un final Pamir a înţeles. Ne spunea să nu mai folosim armele pe punte pentru că în cutii se
afla combustibil. Super. Deci atâta timp cât stăteam cu spatele lipit de cutiile alea teroriştii nu
aveau să tragă în noi. Şi nu pentru că nu le-ar fi plăcut să arunce totul în aer, ci pentru că Sunit se
afla la bord şi ei erau acolo să îl protejeze.

Am aşteptat ca cei trei purceluşi să se arate, dar asta nu se întâmpla. Aşadar aşteptau să
ieşim noi din ascunzătoare. Unul dintre noi trebuia să rişte şi să îi ademenească pe punte, dacă se
putea cu spatele spre mare ca ceilalţi doi să poată să tragă în ei. Şi acel cineva trebuia să nu fie
împuşcat în timp ce făcea asta. Pamir s-a oferit să facă el asta pentru că alerga extrem de repede.
S-a urcat pe una dintre cutii şi a fluierat. A aşteptat ca cei trei să se apropie de noi şi a fugit şi s-a
aruncat peste bord. Asta mă speriase teribil, dar nu am pierdut nicio secundă şi am tras în ei unul
câte unul. De fapt în doi dintre ei. Celălalt a fugit înapoi înainte să apuc eu să fac ceva. Fără să
câtăresc pericolul am fugit să văd ce se întâmplase cu Pamir. Era bine. Sărise în una dintre
bărcile de salvare prinse de barcă. L-am ajutat să se urce înapoi în vapor.

-Acum ce facem?

-Mergem după Sunit. Mai sunt doar ei doi jos acolo. Noi suntem 3.

Am încercat să coborâm, dar individul acela trăgea la prima mişcare pe care o auzea. Ne-
ar fi fost imposibil să coborând scările.

-Am o idee. Eu rămân aici să trag înapoi dacă plănuieşte să iasă din gaura lui. Voi
mergeţi coborâţi barca aia de salvare şi urcaţi-vă în ea cu căpitanul. Îndepărtaţi-vă de vapor. Eu o
să trag în cutii şi o să mă arunc în apă. Mă luaţi şi vâslim de aici.

150
 -Pamir…

-Sandra…Nu putem să ajungem la Sunit. E prins aici. Dacă vaporul arde, arde şi el.
Trebuie să îl omorâm.

-Da, dar trebuie să mai existe şi altă cale.

-Ai alte idei?

-Nu, dar…

-Atunci faceţi cum am zis. Sunt rapid. O să fiu în apă înainte să explodeze vasul. O să
înot până la barca voastră şi gata.

-Dar…

-Niciun dar. Nu avem timp de pierdut. LE dăm şansa să îşi facă şi ei un plan. Mergeţi
acum!

-Bine…Să nu pierzi nicio clipă şi Pamir… Încearcă să nu mori!

L-am luat pe căpitan şi am reuşit să coboârm destul de repede barca de salvare. Nu voiam
să mă urc în barcă fără Pamir, dar aveam încredere în el că va reuşi. Said şi căpitanul vâsleau iar
eu strângeam marginile bărcii atât de tare că mă temeam să nu o rup în două. Când am ajuns
suficient de departe am tras un foc de armă în aer ca să îl anunţ pe Pamir că poate continua cu
planul. Au trecut câteva zeci de secunde care m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva între timp
Sunit şi tipul acela îl răniseră sau chiar mai rău, dar apoi l-am văzut pe marginea vaporului. A
tras în cutii şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi a mai tras o dată. Tot nimic. Şi încă o dată şi apoi a
avut loc explozia. Zgomotul mi-a făcut urechile să ţiuie şi nu am mai auzit bine câteva minute.
Focul se extinsese repede. Deasupra apei se formase un strat subţire de flăcări care se înteţeau pe
măsură ce vaporul se scufunda şi combustibilul se scurgea în apă. Şi Pamir…Oare a reuşit să
sară la timp?

Am aşteptat. Nu ştiu cât. Timpul se oprise pentru mine. Şi nu îl vedeam niciunde. Said şi
căpitanul vorbeau cu mine, dar eu nu îi auzeam. Nu făceam altceva decât să strâng marginile
bărcii în mâini şi să îmi reţin lacrimile. Trebuia să fie bine. Trebuia să fie.

151
 Niciunul dintre ei nu a îndrăznit să mute barca din loc şi mă bucur că nu au făcut-o pentru
că aş fi fost în stare să îl arunc în apă pe cel care ar fi încercat. Mă cuprindea disperarea şi voiam
să sar în apă după el, să îl caut. Să înot pe sub flăcări până la vaporul acela şi să îl caut prin foc.
Dar ar fi fost inutil. Doar prora navei se mai putea vedea. Restul era sub apă. Mă usturau ochii
deja de la lumina puternică şi eu nu îmi luam ochii de la apa în flăcări. Trebuia să fie bine,
trebuia să vină.

-Sandra…Poate ar trebui să plecăm şi să chemăm ajutoare.

-Nu!

-Sandra noi nu avem cum să îl ajutăm şi dacă…

-Şi dacă ce?

-Şi dacă a supravieţuit.

-A supravieţuit, Said!

-Sandra…

-Nu o să atingi vâslele alea. Mă auzi? Nu le atingi!

Vaporul se scufundase aproape complet, dar noi nu vedeam nimic altceva în afară de
flăcări. Peste tot flăcări. Nu putea să moară. Nu. Nu. Nu.

Îmi pierdeam minţile. Pentru că fusesem de acord cu ideea lui nebunească. Pentru că nu
am rămas pe vaporul acela cu el până la final. Poate dacă rămâneam, am fi găsit o altă variantă.
Poate dacă rămâneam el nu… Dar nu, nu e mort. Nu poate fi mort.

Mă cuprinsese disperarea şi plângeam deja când am realizat că rămâneam fără aer. Am

început să îi strig numele. Tot mai tare până când am rămas fără voce, dar am continuat să plâng.
Vocea mea în mijlocul nopţii mă făcuse să îmi pierd speranţa şi mai mult. Nu primise nici un
răspuns. Şi acum doar focul de pe suprafaţa apei te mai făcea să crezi că fusese un vas acolo
acum zeci câteva minute. Sau cine ştie cât trecuse.

-Sandra…

152
 -Bine…

Căpitanul şi Said au început să vâslească. Eu continuam să plâng şi nu îmi luam ochii de

la flăcări. L-am mai strigat de câteva ori şi mă ridicasem în picioare. Dacă nu mă ţinea Said
aveam toate şansele să cad în apă.

-Nu faci nimănui un bine comportându-te aşa! Stai jos măcar!

Nu putea fi mort. Nu simţeam că a murit. Nu putea să fi murit. Dacă cineva mi-ar fi putut
asculta discursul interior ar fi crezut că sunt nebună, dar ştiam că am dreptate. Şi atunci i-am
auzit vocea. Îmi striga şi el numele.

-Pamir! Aţi auzit asta? Pamiiiiiir!

Şi apoi l-am văzut la câţiva metri distanţă. Venea din partea dreaptă a bărcii. Probabil că
explozia îl aruncase în direcţia opusă. Era bine. Se întorcea la mine. Se terminase.

153
154