UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

ETNOLOGIE JURIDICĂ

Temă de control
Antroponomastica in legea ţării

Coordonator: Conf. univ. dr. Cornelia MUNTEAN

Student: Burlan Luminița

An II
 Antroponomastica in legea ţării

În antroponomastica actuală structura şi funcţiile numelor populare au ajuns la un sistem

modern, un sistem generalizat al numelui dublu. Cu alte cuvinte, fiecare persoană are un
prenume şi un nume. În alcătuirea numelor actuale nu se mai reflectă starea socială şi nici
personalitatea juridică a purtătorului așa cum se obișnuia pe vremuri.1

Sistemul antroponimic românesc seamănă, în linii mari, cu cel al tuturor popoarelor.

Numele gintei din care făcea parte cineva era numele din mijloc, comun tuturor membrilor
familiei şi descendenţilor din ginta respectivă. Aşa zisului „nume mic" de astăzi, era strict
individual, în sensul că aparţinea unui singur individ din familie. Al treilea nume aparţinea
familiei.2 În ceea ce priveşte circulaţia numelor în viaţa publică, importanţă aveau doar numele
ginţii şi al treilea nume. Sistemul aici se caracteriza printr-o simplitate în ceea ce priveşte
raporturile dintre membrii unei familii. Şeful acesteia era tatăl, iar totodată acesta era considerat
și factorul cel mai important în ceea ce privește continuarea speciei umane. Copiii, născuţi de
mamă, erau, juridic vorbind, ai tatălui şi de aceea, pe lângă numele strict individual, care îi
deosebea de fraţii lor, aceștia purtau şi numele tatălui, adică al familiei, prin care se deosebeau de
copiii familiilor învecinate.3

Sistemul antroponimic a existat la anumite colectivităţi etnice primitive. Îl întâlnim la

geto-daci, strămoşii noştri etnici. Faptul s-a constatat cu ajutorul inscripţiilor funerare, care s-au
descoperit de-a lungul timpului. Marea majoritate a numelor se conformează sistemului roman,
dar numai parţial, în sensul că sistemul este bipartit, nu tripartit. Mai întâi, condiţiile de viaţă din
Dacia erau cu totul diferite față de cele de la Roma. În plus, romanii veniţi în Dacia, erau militari,
funcţionari, meseriaşi, negustori etc, ale căror nume constau dintr-un praenomen şi un nomen.4

Numele autohtone sunt cele al cător sistem a stat la baza numelor româneşti. Cu alte
cuvinte, acesta este sistemul care a continuat să fie aplicat de către români de la început şi până
astăzi. Acest sistem este alcătuit din două elemente, întocmai ca Ion Gheorghe, cu deosebirea că
al doilea nume are formă de genitiv. Cu vremea, s-au înmulţit posibilităţile de a indica filiaţia

1
http://www.if.asm.md/vechi/reviste/buletin_de_lingvistica_2012.pdf
2
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
3
http://sspt.md/biblioteca/carti/an_2_Sociologia_familiei.pdf
4
http://adevaruldespredaci.ro/2013/06/practici-funerare-la-romani-mostenite-de-la-geto-daci/

1
familială, mai cu seamă în clasele şi categoriile sociale doritoare de a se „distinge" de restul
maselor populare. Aici mai intervenea și dorința de a evita confuziile, care puteau avea
consecinţe serioase de ordin economic (vânzări şi cumpărări de pământ, moşteniri, etc).5

Un prim mijloc de îmbogăţire şi de variaţie a antroponimiei noastre au fost împrumuturile

din alte limbi. Bogdan, Mircea, Vlad au fost, cum se ştie, nume ale unor domnitori din Moldova
şi Muntenia. Interesantă este preferinţa pentru acesta din urmă. Era perceput ca fiind mai distins
decât celelalte două, probabil din cauză că i se cunoaşte semnificaţia. Cel mai răspândit prenume
românesc este Ion.6

Mai târziu a apărut și modelul grecesc, cu cel puţin un secol înainte de epoca fanariotă,
întrucât Ţara Românească şi Moldova au avut domnitori de origine grecească şi în secolul al
XVII-lea. Domnitorii greci aveau două nume, întocmai ca şi noi, românii, şi, în ceea ce priveşte
prenumele, nu se deosebeau prin nimic de noi, întrucât şi le luaseră, potrivit unei tradiţii vechi,
din Biblie şi din istoria mai veche a creştinismului.7 Al doilea element al numelui lor nu s-a
răspândit.

Începând din secolul al XlX -lea, exemplele veneau din Europa occidentală, iar în zilele
noastre, datorită limbii engleze, acestea vin din America anglo-saxonă. Elocvente sub acest
aspect sunt, printre altele, numele vechi greceşti, de felul lui Demostene, Temistocle, şi numele
vechi slave, ca Vladimir, Vladislav etc. În epoca modernă s-a recurs la istoria mai apropiată,
bogată în personalităţi celebre, ca Napoleon, de pildă, asociat, adesea, cu antroponime foarte
populare şi devenite, din această cauză, banale sau chiar vulgare, ridicole. Un procedeu lingvistic
propriu-zis, utilizat cu scopuș de a îmbogăţi şi varia nomenclatura, a fost utilizarea derivării cu
ajutorul sufixelor. Cel dintâi care s-a impus oarecum de la sine este -esc, alipit substantivelor
spre a forma adjective menite să exprime o anumită particularitate, de fapt pe cea mai specifică, a
„obiectului" denumit prin substantivul respectiv: bărbătesc, românesc, sufletesc etc.8

Nevoia de a distinge clar numele și purtătorul lui, a dat naştere la apariţia unor
determinante, ceea ce însemna dublarea numelui de familie. Aceste determinante erau unele
„locale", alcătuite din toponime, altele erau de natură personală. Prima categorie a apărut mai
întâi, la descendenţii unor domnitori ai principatelor, cu familii numeroase, care, în ciuda
legăturilor de sânge, cunoscute, recunoscute şi, în general, respectate, ţineau să se deosebească
unele de altele cel puţin prin anexa adăugată la numele lor propriu-zis. Ilustrativ în acest sens ar
putea fi cazul antroponimului Ghica. Cel dintâi domnitor cu acest nume a fost Gheorghe,
succesorul la tron al lui Vasile Lupu. După el au ajuns la domnie atât în Moldova, cât şi în
Muntenia, numeroşi Ghica timp de aproape două secole. Ultimii au fost Alexandru (în Muntenia)
şi Grigore (în Moldova). Modelul acesta a fost imitat, datorită caracterului oarecum
„aristocratic", de către oameni care, indiferent de poziţia lor socială, nu erau proprietarii satelor,
5
http://www.scritub.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
6
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Epoca_fanariot%C4%83
8
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html

2
adică ai moşiilor, al căror nume determina pe cei propriu-zis. Era vorba, de cele mai multe ori, de
localitatea unde s-au născut ei. Când şi când erau alese toponime cu o rezonanţă specială. În
sfârşit, în cazul unor oameni politici care au fost urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi, determinantul
era numele localităţii unde au executat pedeapsa cu închisoarea. Determinantele personale sunt
mai puţin variate. Ele îşi au izvorul, mai întâi, în obiceiul, existent şi astăzi, de a „înfia", adică de
a" se adopta copii străini de către familiile fără descendenţi. În aceste cazuri, persoana adoptată
poartă două nume: pe al tatălui adoptiv şi pe al tatălui propriu-zis.9 Ca şi la determinantele
„locale", al doilea nume era ales adesea fără nici o motivare obiectivă, din simpla dorinţă de a se
îmbogăţi denumirea sau cu scopul de a se impune.

Bărbatul dă numele său tuturor membrilor familiei lui, în frunte cu soţia. Cu toate
acestea, antroponimia noastră este cât se poate de bogată în nume de familie care au la bază
prenume feminine. Împrejurările care au creat această situaţie au fost următoarele: când un copil
se năştea fără ca tatăl lui să fie cunoscut (copil din flori), el purta numele mamei sale. Ceva
asemănător se întâmpla atunci când mama rămânea singură, din cauza decesului soţului ei sau ca
urmare a divorţului. În regiunile mai sărace, numeroşi bărbaţi căsătoriţi şi cu copii se duceau să
muncească în alte părţi, lipsind astfel vreme îndelungată de „acasă". Şi în asemenea cazuri mama
devenea, de fapt, şeful familiei. În sfârşit, destul de des chiar şi atunci când tatăl era prezent în
familie, copiii erau mai cunoscuţi de vecini ca fiind ai mamei: ori de câte ori se vorbea despre ei,
erau prezentaţi ca fiind ai mamei. Intervenea aici, mai întâi, realitatea de ordin obiectiv.10

Numele de familie al copiilor putea fi numele mic al mamei, fără nici o modificare
formală, întocmai ca atunci când intervenea numele tatălui: Ilinca, Măria etc. De obicei numele
mamei este sufixat: la numele mic, care este, cel mai adesea, al soţului, se adaugă un sufix
feminin pentru a arăta că e vorba de o femeie. Fiind relativ greoaie (din cauza articolului şi chiar
a genitivului), s-a recurs la forma cazului direct (nominativul). Uneori a rămas genitivul, dar fără
articolul antepus şi fără final.11

Sistemul antroponimic românesc se păstrează cu destulă fidelitate şi în zilele noastre,

datorită faptului că este produsul logic al modului în care au fost „văzute" de către oameni
relaţiile naturale dintre ei. Sunt totuşi epoci în care sistemul antroponimic a suferit unele
modificări. Mai întâi a apărut preferinţa pentru nume mici de origine latină cum erau: Iuliu,
Octavian, Traian etc. În Ardeal, alegerea lor reprezenta şi un fel de armă politică, în sensul că
făcea imposibilă modificarea lor după un model lingvistic maghiar. Ceea ce se ştie mai puţin de
către publicul larg este latinizarea numelor româneşti ale elevilor de către profesorii lor,
admiratori zeloşi ai Şcolii ardelene. Cel mult, în cazul numelor calendaristice (ale sfinţilor)
intervin elemente legate de viaţa primilor purtători ai lor, şi de aceea credincioşii au impresia că

9
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
10
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6633/pdf
11
http://webcache.googleusercontent.com/search?
q=cache:VWmPmv5cpTAJ:cis01.central.ucv.ro/litere/activ_st/anale_2010/BurciIustina.doc+&cd=1&hl=en&ct=clnk
&gl=gg

3
ştiu ceva chiar despre numele lor. în orice caz, acesta le este oarecum familiar şi pare a avea o
semnificaţie propriu-zisă. O poziţie asemănătoare au și numele de origine greacă sau slavă.
Majoritatea antroponimelor sunt însă cuvinte din lexicul curent al limbii vorbite de colectivitatea
etnică respectivă. Ele sunt ceea ceea ce specialiştii numesc cu un termen latinesc cognomina,
adică „porecle". Aceste porecle, au devenit cu timpul nume autentice, prin lăsarea la o parte a
numelui propriu-zis, pentru simplificare, dar şi pentru că porecla era mai expresivă lingvistic,
întrucât aparţinea unui singur individ.12 Poreclele pot fi și nume de animale: Lupu, Ursu, Vulpe,
Gâscă, Cocoş, ş.a. Indivizii numiţi astfel aminteau celor din jurul lor diverse trăsături
caracteristice animalelor în cauză: erau lacomi sau cruzi ca lupul, greoi în mişcări ca ursul, şireţi
ca vulpea etc. Câteodată, o întâmplare din viaţa celui numit astfel a trezit în mintea celor din jur
comparaţia cu un animal, de pildă, împuşcarea sau prinderea acestuia în condiţii grele, însuşirea
ilicită a animalului altcuiva (gâsca sau cocoşul). După cum se poate lesne observa, marea
majoritate a „poreclelor" se referă la om.

Prezenţa în nordul Moldovei a ucrainenilor se explică numai în mică parte prin

vecinătatea geografică, chiar în vremea, de lungă durată, când trecerea graniţelor politice în
ambele sensuri nu era împiedicată de obstacolele apărute mai târziu. Ucrainenii din nordul
Moldovei au, în bună măsură, o vechime de secole. În Cronica lui Grigore Ureche citim că, după
expediţia lui Ştefan cel Mare în Galiţia, care aparţinea Poloniei, domnitorul moldovean a adus cu
sine, potrivit unui obicei foarte răspândit atunci, peste o sută de mii de robi „ruşi", pe care i-a
aşezat într-un număr de sate din nordul ţării sale cu nume păstrate până astăzi: Dersca, Hreaţca,
Tureatca etc.13

O situaţie asemănătoare, în ceea ce priveşte antroponimia devenită cu timpul românească

întâlnim în Oltenia şi Muntenia. Aici avem a face cu nume bulgăreşti, mult mai rar sârbeşti, care
se explică prin simpla vecinătate a românilor cu populaţie de limbă slavă. Trecerile dintr-o parte
în cealaltă a teritoriului scăldat de apele Dunării datează, cu unele întreruperi, încă din epoca
romană, când atât Dacia, cât şi cele două Moesii erau provincii ale Imperiului roman. O excepţie
fac antroponimele de origine grecească, extrem de numeroase în fostele principate şi aproape
total absente peste munţi.14

Dacă facem abstracţie de „porecle", devenite antroponime, extrem de numeroase, şi de

numele biblice şi calendaristice, de asemenea în număr mare, putem spune că celelalte nume de
familie româneşti sunt în marea lor majoritate de origine greacă şi slavă. Spre deosebire de cele
greceşti, care sunt răspândite pretutindeni în România veche, cele slave, şi ele prezente peste tot,
aparţin mai multor limbi slave. Cele bulgăreşti ne întâmpină, la fel cu cele greceşti, în multe
regiuni ale ţării. Urmează, cantitativ vorbind, cele ucrainene , limitate, la Moldova, în special în
partea ei de nord. Foarte puţine sunt antroponimele sârbeşti, existente cu deosebire prin Banat şi
prin regiunea apuseană a Olteniei. Mai numeroase decât acestea sunt, peste munţi, cele de
12
https://www.scribd.com/document/175710765/Curs-Optional-Romana-Tabuul-Lingvistic-Si-Alofismele-III-I
13
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
14
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html

4
origine maghiară. De multe ori, între originea geografică a numelui şi aceea a purtătorului ei
actual există deosebiri adesea. Pe de o parte lucrurile deja cunoscute şi socotite valabile ne ajută
să stabilim originea locală, dacă nu a purtătorilor actuali, cel puţin a ascendenţilor acestora, şi să
nu confundăm originea locală cu originea dialectală a poreclelor, adică a elementelor lexicale din
care provin ele iar pe de altă parte, să confirmăm, eventual să infirmăm, după caz, existenţa sau
absenţa, cuvântului de bază a poreclei în discuţie.15

O caracteristică a numelor de familie româneşti provenite din apelative masculine sau

formate cu sufixe de felul lui -esc, -ean şi altele asemănătoare, constă în aparenta, lor
„articulare", prin apariţia lui -u-. Autorităţile de pe vremuri din regiunile de peste munţi
suprimau această finală, când înregistrau numele româneşti. De altminteri, români ardeleni de
baştină Ionescu, Popescu etc. pot părea aproape absurde. Dar Moldovanu, de pildă, e un exemplu
al pierderii articolului, şi aşa se face că numeroşii români, printre ei personalităţi de seamă,
numiţi astfel, n-au fost Moldovanu, ci Moldovan.16

Majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce priveşte găsirea originii lor.

Extrem de numeroase sunt prenume, adică nume de botez sau nume mici, cum li se mai spune,
existente în literatura religioasă, devenite nume de familie fără nici o modificare sau primind un
sufix. La fel de numeroase sunt aşa zisele cognomina, adică poreclele: cuvinte din vocabularul
curent al limbii transformate în antroponime. Există însă şi nume, foarte numeroase,
împrumutate din limbi străine. De fapt avem a face, la origine, cu oameni veniţi din alte ţări, cu
numele lor de acolo, date în limba lor maternă, care s-au stabilit pentru totdeauna la noi,
devenind astfel români, fără a-şi schimba însă și numele.17

15
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
16
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
17
https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html

5
Bibliografie:

1. N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc; Bucureşti, 1963.

2. Chrtistian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, 1975.
3. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
4. Dr. G. Pascu, Sufixele româneşti; Bucureşti, 1916.
5. http://www.if.asm.md/vechi/reviste/buletin_de_lingvistica_2012.pdf
6. http://www.scritub.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-
PROI54328.php
7. https://vdocuments.site/tema-antroponomastica-in-legea-tarii.html
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Epoca_fanariot%C4%83
9. 9.http://webcache.googleusercontent.com/search?
q=cache:VWmPmv5cpTAJ:cis01.central.ucv.ro/litere/activ_st/anale_2010/BurciI
ustina.doc+&cd=1&hl=en&ct=clnk&gl=gg
10. https://www.scribd.com/document/175710765/Curs-Optional-Romana-Tabuul-
Lingvistic-Si-Alofismele-III-I