Problema originii vieții este una dintre problemele centrale ale biologiei,

generând o permanentă dispută între concepțiile idealiste și cele materialiste. Cum

a apărut viața? Este o întrebare ce îi preocupă de multă vreme pe oameni, întrebare
la care ei au încercat să dea răspuns. Astfel, au apărut mai multe ipoteze, bazate pe
presupuneri, pe fapte cunoscute și pe date experimentale, care încearcă să explice
originea vieții.
Teoria creaționistă
Conform acestei ipoteze, viața a fost creată o singură dată, întro anumită
perioadă, de către o forță supremă, care este imposibil de observat.
La baza acestei concepții se află adevărul teologic absolut, care, bineînțeles,
nu necesită dovezi experimentale și trebuie acceptat întocmai. Această concepție
depășește limitele cercetărilor științifice.
Teoria generației spontane (Democrit, Aristotel, W. Harvey, F. Bacon, R.
Descartes, J. B. van Helmont ș.a.)
Teoria generației spontane a fost enunțată încă din Antichitate, dar ea nu sa
bucurat niciodată de încredere în gândirea științifică. Ea a fost pe rând îmbrățișată,
abandonată, acceptată, dar niciodată ignorată.
Conform acestei ipoteze, viața a apărut din materie nevie, ca rezultat al
acțiunii forțelor mecanice ale naturii, fie prin abiogeneză (din materia anorganică),
fie prin heterogeneză (din materia organică moartă).
În Antichitate, a dominat reprezentarea naivă despre originea vieții care
admitea că ființele vii apar gata formate din materialele nevii: pământ, apă,
putregai. Se susținea că, prin geneză spontană, din pământ apar șerpii, cârtițele,
șoarecii, din mâl – racii, broaștele, peștii, crocodilii, din resturi organice în
putrefacție – insecte, viermi etc.
J. B. van Helmont (1577–1644) descrie o experiență în care, după spusele
lui, în decurs de 3 săptămâni, a creat șoareci din rufe murdare și semințe de
graminee. Ca factor primordial în procesul de generare a șoarecilor el a considerat
transpirația corpului uman.
În 1688, savantul italian F. Redi a efectuat o experiență prin care a
contrazis teoria generației spontane. El constată, folosind vase cu carne fiartă și
carne crudă, că larvele care apar în carnea putrezită nu iau naștere prin generație
spontană, cum se considera anterior, ci se dezvoltă din ouăle de muscă.
Odată cu descoperirea microorganismelor, ideea generației spontane apare
din nou. Însă heterogeneza a fost definitiv respinsă în 1862, prin experiențele
ingenioase ale microbiologului francez L. Pasteur. Folosind vase cu „gât de
lebădă” cu lichid nutritiv sterilizat, el a demonstrat că și microorganismele nu apar
spontan, ci sunt prezente pretutindeni în apă, sol, aer și se dezvoltă acolo unde au
condiții prielnice.
În concluzie, viața nu poate apărea prin generație spontană în condiții
obișnuite. Această precizare este obligatorie, deoarece, după cum a menționat
biologul german E. Haeckel, „a nega generația spontană înseamnă a recunoaște
minunea, creația divină a vieții”.
 Teoria panspermiei (Anaxagoras, G. Buffon, S. Klaez, Ch. Lipman, M.
Calvin, J. Hennessey, R. Pichet, S. Arrhenius, P. Becquerel, F. Crick, L. Orgel
etc.)
Potrivit acestei teorii, viața este eternă ca și materia. Ea este de natură
extraterestră și a apărut o dată sau de mai multe ori în diferite părți ale galaxiei.
Germenii vieții au fost transportați pe Pământ de către meteoriții pietroși (ipoteza
litopanspermiei) sau de corpurile cerești dotate cu viață (ipoteza radiopanspermiei).
S. Arrhenius (1895–1927) afirma că în spațiul cosmic există viață
pretutindeni. Aceasta se datorează presiunii razelor de lumină, care transportă
germenii vieții de la alte corpuri cerești spre cele lipsite de viață, „fecundândule”.
În meteoriții analizați (Orgueil, Kabe) au fost descoperite hidrocarburi, acizi
aromatici, acizi grași, aminoacizi (17 la număr), hidrați de carbon (manoza,
glucoza), compuși azotați ciclici (adenina, guanina). Savanții au demonstrat
experimental rezistența sporilor de până la 0 absolut. Sa constatat că prin răcirea
protoplasmei cu aer sau cu hidrogen lichid se evită fenomenul cristalizării,
împiedicânduse astfel distrugerea structurii. În aceste condiții, viabilitatea
protoplasmei se poate menține mii de ani.
La moment, însă, viața sub o formă oarecare nu a fost depistată în Univers,
în afara Pământului (cu toate că, teoretic, nu poate fi exclusă existența ei, deoarece
Pământul alcătuiește doar o mică parte din Univers, și dacă viața a apărut pe
această parte mică, de ce nu ar putea exista pe părțile cu mult mai numeroase?!).
Teoria biogenezei sau evoluției chimice (A. I. Oparin, J. B. S. Haldane, S.
L. Miller, H. C. Urey, S. Fox, C. Ponnamperuma etc.)
Această teorie a fost lansată de A. I. Oparin (1922) și J. B. S. Haldane
(1929) și susține că viața a apărut ca rezultat al sintezei abiogene a substanțelor
organice în condiții speciale.
Conform acestei teorii, materia nevie este transformată în materie vie în trei
etape:
1. Etapa anorganică – formarea abiogenă a celor mai simple substanțe
organice, fără participarea organismelor vii.
După părerea lui A. I. Oparin, sinteza abiogenă a fost posibilă datorită
condițiilor existente pe Terra cu 4,5–5 miliarde de ani în urmă. Se presupune că
anumite gaze (heliul, hidrogenul, azotul, argo nul, oxigenul) ieșeau din atmosferă,
deoarece câmpul gravitațional al planetei nu le putea reține din cauza
temperaturilor înalte (4000 ºC–8000 ºC). În atmosferă însă pluteau compuși sub
formă de vapori de apă, amoniac, metan etc. Cu timpul, temperatura a scăzut până
la 100 ºC, fapt care a permis realizarea sintezei organice.
2. Etapa organică – formarea compușilor organici complecși (aminoacizi,
glucide, proteine, acizi nucleici).
Sub influența razelor ultraviolete (lipsea stratul de ozon), apa, având masa
mică, se descompunea în hidrogen și oxigen. Hidrogenul sa ridicat în spațiul
cosmic, iar oxigenul a format compuși chimici: alcooli, cetone, acizi organici,
aldehide. Compușii formați sau ridicat în atmosfera umedă și rece fără a se
descompune. Odată cu ploaia, ei cădeau în bazinele acvatice, unde intrau din nou
în reacție, formând compuși organici complecși.
 Viteza acestor reacții era mare, apa fiind o soluție concentrată. Astfel sau
format compuși polimerici de tipul hidraților de carbon, proteinelor, acizilor
nucleici etc. Aceste presupuneri au fost dovedite experimental de către diferiți
savanți, fapt prin care teoria evoluției biochimice devine mai atractivă.
S. L. Miller și H. C. Urey (1953) au reușit să obțină, dintrun amestec de
vapori de apă (35 %), amoniac (26 %), metan (26 %) și hidrogen (13 %), supus
unor descărcări elecrice întrun balon de sticlă la o temperatură de 60 ºC–80 ºC,
după câteva săptămâni, o serie de substanțe organice: alanina, acidul aspargic,
acidul glutamic, acidul uric, acidul lactic, acidul citric etc.
P. Abelson, C. Harada și S. Fox, de asemenea, au sintetizat puțin mai târziu
aminoacizi și polipeptide (la o încălzire timp de 6–8 ore până la 170 ºC–180 ºC).
A. Kornberg (1958) a sintetizat în condiții de laborator prima moleculă de
ADN.
3. Etapa biologică – formarea primelor sisteme vii din substanțe proteice și
din alți polimeri organici, capabili de metabolism.
În această etapă, sau format picăturile de coacervat, ce reprezintă grupuri de
polimeri complecși. În coacervate se acumulează proteine, hidrați de carbon,
lipide, acizi nucleici. Coacervatele au proprietăți de a absorbi selectiv substanțele
și de a crește. În coacervat, părțile hidrofile ale moleculelor sunt orientate spre
exterior, iar cele hidrofobe, spre interior. Astfel coacervatul are o anumită structură
și o proprietate selectivă, permițând trecerea substanțelor întro anumită direcție.
Această capacitate selectivă este caracteristică oricărei celule vii.
În interiorul picăturilor de coacervat, acizii nucleici intrau în corelație cu
proteinele, astfel fiind posibilă transmiterea informației ereditare de la ADN la
proteină. În paralel, au apărut membranele care au generat formarea structurilor
filamentoase, ce se autoreproduc, și a primilor protobionți.
Apariția primelor organisme a avut loc pe calea evoluției primelor molecule
cu o așezare întâmplătoare a monomerilor în sensul ordonării succesiunii lor,
având la bază nucleoproteinele. De la celulele primare se presupune că au apărut
celulele procariote și apoi cele eucariote.
Prezența datelor experimentale impune îmbrățișarea teoriei evoluției chimice
de către majoritatea savanților (cu toate că și această teorie are unele puncte slabe).
 MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII
A REPUBLICII MOLDOVA
MOLDCOOP
COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

Referat la disciplina: Biologie

Tema: Ipoteze de bază ale
originii vieții

Elaborat: Anghel Irina

Grupa 1CON-31
Verificat: Pascaru Alexandru

Chișinău, 2020