Evoluția omului

Evoluția omului (antropogeneza) se deosebește esențial de celelalte linii

evolutive. Problema originii omului există de milenii și nu cunoaște încă rezolvare.
Conform concepției creaționiste, omul a fost creat de o forță divină din „argilă
roșie“, prin insuflarea „spiritului nemuritor“. Încă în Antichitate se încerca a pune
la originea omului anumite structuri materiale sau organisme (pământul, peștii
etc.). De exemplu, Anaximandru și Empedocles susțineau că oamenii au apărut din
pământul cu fertilitate înaltă. Aristotel, studiind corpul omenesc, la inclus pe om în
sistemul regnului animal, determinândul ca zoon politicon. Odată cu descoperirea
analogiei dintre structura corpului omului și a maimuței, de către medicul și
anatomistul roman C. Galenus, și descrierile minuțioase ale structurii
cimpanzeului, de către anatomistul englez E. Tyson (1699), a fost posibilă
clasificarea omului în cadrul regnului animal.
C. Linne, renumit naturalist suedez, autorul primului sistem artificial al
naturii, clasifică omul alături de maimuțele antropomorfe, rezervândui un gen
aparte – genul Homo.
Conform clasificării moderne, omul ocupă următoarea poziție sistematică:
Regnul: Animalia – organisme heterotrofe cu nutriție holozoică.
Subregnul: Metazoa – animale pluricelulare.
Încrengătura: Chordata – animale cu coardă.
Subîncrengătura: Vertebrata (Craniata) – animale ce au coloană vertebrală.
Supraclasa: Tetrapoda – animale cu patru membre.
Clasa: Mammalia – animale care își hrănesc puii cu lapte.
Subclasa: Eutheria – mamifere placentare.
Ordinul: Primates – mamifere cu creier bine dezvoltat și mâini ce pot apuca.
Familia: Hominidae – organisme cu creier mare și locomoție bipedă.
Genul: Homo – oameni ce prezintă față plată, bărbie cu proeminență.
Specia: Homo sapiens – om înțelept.
Factorii care au asigurat evoluția omului pot fi divizați în:
1)Factori biologici:
• ereditatea – asigură conservarea caracterelor ereditare și transmiterea lor
urmașilor; determină existența omului ca specie;
• variabilitatea – asigură obținerea noilor caractere în condițiile variabile de
trai; determină adaptarea omului la condițiile de trai;
• selecția naturală – asigură selectarea celor mai adaptați indivizi la condițiile
variabile ale mediului; determină supraviețuirea celor mai adaptați indivizi;
• lupta pentru existență – asigură existența omului în relația lui cu alte
organisme, care poate fi concurentă, neutră sau neconcurentă; determină
adaptabilitatea omului;
• selecția sexuală – asigură dimorfismul sexual în populația umană;
determină păstrarea unui anumit raport (1:1) de sexe;
• exercițiul – asigură dezvoltarea sau reducerea anumitor organe în funcție
de utilizarea sau neutilizarea lor; determină avantajarea anumitor organe în lupta
pentru existență;
 • înmulțirea – asigură transmiterea caracterelor urmașilor și obținerea noilor
caractere în urma noilor combinări de gene.
2)Factori sociali:
• capacitatea de a produce unelte de muncă – asigură perfecționarea continuă
a omului;
• organizarea socială – asigură perfecționarea omului pe seama realizărilor
celor din jur (ale societății);
• limbajul articulat – asigură acumularea experienței în urma comunicării;
• conștiința – asigură reflectarea realității și prognozarea comportamentului
adecvat.
Din cele menționate, se desprinde concluzia că omul este o ființă biosocială.
Astăzi, evoluția speciei umane are un curs stabilizator, evoluția fizică fiind în linii
mari încheiată, dar mai este posibilă evoluția pe plan social, economic și cultural,
datorită nivelului său de inteligență.
Conform concepției evolutive, ponginele (maimuțele antropomorfe) și
hominidele (oamenii) au provenit de la un strămoș comun (driopitec), cu circa 30
de milioane de ani în urmă.
Se presupune că în cadrul evoluției hominidelor au existat ramuri nereușite:
• Ramapitecii, gigantopitecii și australopitecii, cu circa 1,5–5 milioane de ani
în urmă.
Se susține că australopitecii trăiau în regiuni despădurite, cu vegetație
predominant ierboasă, în apropierea nemijlocită a apelor. După dentiție, regimul
lor de hrană trebuia să fi fost predominant omnivor. Posibil că ei practicau
vânătoarea în grup.
Majoritatea antropologilor susțin că australopitecii nu reprezintă încă
oameni, ci o treaptă intermediară între maimuțele antropoide și ființele umane.
• Pitecantropii și sinantropii, cu circa 550 de mii de ani în urmă.
Pitecantropii și sinantropii aparțin unui grup de fosile care reprezintă prima
etapă în evoluția umană – arheantropii. Din acest grup mai fac parte Omul abil și
Omul Heidelberg.
Arheantropii se caracterizau prin poziție verticală și mers biped mai evoluat
decât al australopitecilor. Neurocraniul lor era lung și îngust. Se evidenția fruntea,
care era îngustă și teșită. Lărgimea maximă a cutiei craniene era caracteristică
regiunii temporale (ca la pon gine). Fosele nazale ale arheantropilor erau largi. Ei
aveau dentiția foarte asemănătoare cu cea a omului modern. Volumul cerebral
varia între 680 cm3 (la Omul abil), 860 cm3 (la pitecantrop) și 1050 cm3 (la
sinantrop).
Factorul principal însă care a determinat desprinderea arheantropilor de la
maimuțele antropomorfe și inițierea liniei evolutive a homenidelor a fost
capacitatea lor de a confecționa uneltele de muncă, la început simple, iar mai apoi
– mult mai complexe și mai variate.
Arheantropii au avut o răspândire foarte largă în aproape toată Lumea
Veche. Ei au apărut cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă și au existat,
probabil, ca grup aparte până acum 300 de mii de ani.
• Neandertalienii, cu circa 20–40 de mii de ani în urmă.
 Neandertalienii alcătuiesc grupul de oameni paleantropi. Ei se caracterizau
printrun corp masiv, puțin înclinat înainte, statură moderată (circa 155 cm), craniu
alungit și robust, cu o capacitate craniană de 1300–1600 cm3. Aveau fruntea încă
destul de teșită. Masivul facial era voluminos. Lipseau fosele canine. Orbitele erau
mari și circulare. Bolta palatină era lungă și largă. Dinții neandertalienilor erau mai
voluminoși decât la neantropi.
După T. Edinger, creierul neandertalienilor, din punct de vedere structural,
este deja un creier uman, dar mai păstrează încă numeroase caracteristici arhaice.
El este mai îngust în partea anterioară (lobul frontal este îngustat și în formă de
cioc) și mai larg în partea posterioară. Marginea superioară a emisferelor cerebrale
este mai puțin înaltă decât la omul modern, dar mai ridicată decât la arheantropi. 0
particularitate importantă reprezintă dezvoltarea inegală a emisferelor cerebrale.
Această particularitate îi apropie mult de neantropi (Homo sapiens fosilis și Homo
sapiens recens). Circumvoluțiunile sunt mai slab dezvoltate și întrun număr mai
redus.
Neantropii au apărut în Europa acum aproximativ 35 de mii de ani. Se
presupune că, odată cu apariția lor, forma umană a atins deplina sa dezvoltare.
Descoperirea Omului de Cro-Magnon (Franța, Les Eyzies, 1868) a relevat
caracteristicile generale ale acestuia, ce corespund întocmai cu cele ale lui Homo
sapiens.

Deoarece marea majoritate a formelor de trecere în evoluția omului au fost

depistate în Africa Centrală, se presupune că anume aici sa aflat centrul de origine
a omenirii. Din această zonă, omul sa răspândit prin Asia pe restul Terrei (conform
teoriei monocentrice a originii omului).
 În diferite regiuni ale globului au existat totuși, pe parcursul dezvoltării
omenirii, diferite civilizații cu o cultură foarte înaltă. Pentru a explica existența lor,
mulți savanți antropologi susțin că omenirea putea fi inițiată simultan în diferite
centre de origine (teoria policentrică a originii omului).
Majoritatea savanților sunt de părere că astăzi, pe Terra, există diferite
populații ale unei singure specii – Homo sapiens. Specia umană este o specie
politipică, alcătuită dintro serie de tipuri secundare, care formează rasele de
oameni, răspândite pe teritorii geografice mai mult sau mai puțin distincte:
1. Leucodermă (rasa albă), care se caracterizează prin piele de culoare
deschisă, barbă și mustață puternic dezvoltate, părul drept sau ondulat, de culoare
blondă sau închisă, nasul drept și proeminent cu sept nazal înalt. Unghiul facial
este aproape sau între 70°. Cuta pleoapei superioare este puternic dezvoltată.
Buzele au grosime medie, barba este proeminentă. Rasa albă este subdivizată după
o serie de caractere (culoarea părului și ochilor etc.) în subrase: nordicii, est-
europenii, mediteraneenii, alpinii, dinarii ș.a.
2. Xantodermă (rasa galbenă), care se caracterizează prin piele de culoare
galbenă până la brun, părul drept, rigid și cilindric, barbă și mustață slab
dezvoltate, nasul, de regulă, turtit și puțin proeminent. Rasa galbenă ocupă o mare
parte din continentul asiatic, iar în America ea a pătruns prin strâmtoarea Bering la
sfârșitul epocii glaciare.
3. Melanodermă (rasa neagră), care se caracterizează prin piele de culoare
neagră sau brună, părul creț sau lânos, fața puțin păroasă, nas turtit și larg, buze
groase, bărbia moderat dezvoltată. Femeile au sânii conici. Rasa este subdivizată în
subrase (etiopienii, pigmeii ș.a.).
Rasele umane au apărut ca rezultat al izolării geografice și socioculturale
(limbajul, religia) a populațiilor. Din timpuri străvechi, populațiile și grupurile
sociale de oameni sau răspândit în întreaga lume, venind în contact unele cu altele.
Dar din punctul de vedere al caracteristicilor și capacităților, rasele umane sunt
identice și sunt supuse evoluției în aceeași măsură. Reprezentanții diferitor rase se
pot încrucișa nelimitat, au aceleași boli. La moment, sa produs un amestec masiv al
raselor, cauzat de migrații imense ale populaț iilor și a procesului de globalizare.
MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII
A REPUBLICII MOLDOVA
MOLDCOOP
COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

Referat la disciplina: Biologie

Tema: Evoluția omului

Elaborat: Anghel Irina

Grupa 1CON-31
Verificat: Pascaru Alexandru

Chișinău, 2020