MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

A REPUBLICII MOLDOVA

MOLDCOOP

COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

Referat la Biologie
Tema: Sistemul osos al omului

Elaborat: Anghel Irina

Grupa 1CON-21

Verificat: Pascaru Alexandru

Chișinău, 2018
 SISTEMUL OSOS AL OMULUI
Oasele sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse
din substanţe chimice de natură organică, în special oseina (colagen) care le
conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu, carbonaţi, citraţi, sodiu,
magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate impozabilă. Conţinutul substan-
ţelor organice şi anorganice variază în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor
prevalează oseina, de aceea ele posedă o flexibilitate sporită şi se fracturează rar.
Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de substanţe anorganice, din care
cauză fracturile sînt mai frecvente.

Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca

puncte de inserţie a muş- chilor, participă la locomoţie şi mişcare, asigură
hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza elementelor sangvine),
menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în singe.

Structura histologică a oaselor

Ţesutul osos este format din matrice (substan- ţa fundamentală) şi celule
osoase.

 Matricea ţesutului osos reprezintă un ansamblu de lame osoase alcătuite

din fibre de oseină impregnate cu substanțe minerale. În funcţie de modul de
dispunere a lamelor osoase, ţesutul osos este de două tipuri:ţesut osos compact şi
ţesut osos spongios.

Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate în formă de cilindre

îmbrăcate unul în altul, în jurul canalului, numit Havers. Această construcţie
reprezintă unitatea morfofuncțională a țesutului osos compact. Ea conferă osului o
rezistenţă semnificativă și este numită osteon. (fig. 4.1).
 Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete) este modelat din lame osoase
numite trabecule, care printr-o aranjare distantă formează înte ele alveole umplute
cu măduvă roşie sau galbenă (fig. 4.1).

Trabeculele sînt orientate în direcţia de unde osul primeşte o presiune sporită.

Conţinutul substanţelor anorganice din matricea oaselor spongioase este mai redus
comparativ cu cel din matricea oaselor compacte. Ţesutul osos spongios formează
epifizele oaselor tubulare, oasele plate.

 Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste, care

diferă după morfologie, structură și funcție.

Osteoblastele au formă stelară și activitate metabolică intensivă. Aceste

celule construiesc matricea osoasă și mineralizează țesutul osos.

Osteoclastele reprezintă celule mari, polinucleale, care distrug osul şi

cartilajul. Ele au multe excrescenţe citoplasmatice şi un conţinut sporit de enzime
hidrolitice, mitocondrii, lizozomi, vacuole.

Activitatea osteoblastelor și osteoclastelor este reglată de parathormoni,

calcitonină, estrogeni, vitamina D etc.

Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre plăcile osoase (cavităţi în

profunzimea matricei) şi reprezintă osteoblaste „îmbătrînite”, deoarece au o
activitate metabolică redusă. Osteocitele au multe prelungiri citoplasmatice, care
pătrund în canaliculele lacunelor, prin intermediul cărora comunică între ele. În
momentul necesităţii restructurării osului, osteocitele se transformă în osteoblaste.

Tipuri de oase
Oasele se deosebesc morfostructural şi au func-
ţii diferite. Suprafeţele oaselor, care servesc
pentru articulare cu alte oase, se numesc
suprafeţe articulare şi sînt tapetate cu cartilaj
articular. La exterior (cu excepţia suprafeţelor
articulare) toate oasele sînt acoperite cu o
membrană rezistentă, numită periost, la nivelul
căruia are loc creşterea osului în grosime. În
corespundere cu dimensiunile (lungimea,
grosimea, lățimea) şi forma, oasele sînt de tip
tubular, plat, neregulat (fig. 4.2).
  Oasele tubulare reprezintă pîrghii cilindrice, care formează scheletul
membrelor. Fiind acţionate de muşchi, asigură deplasarea corpului în spaţiu, iar la
primate şi om realizează ridicarea greutăţilor. Oasele tubulare pot fi lungi
(lungimea depăşeşte esenţial lăţimea şi grosimea) şi scurte (valorile celor trei
dimensiuni sînt aproape egale). Extremităţile acestora, numite epifize, sînt
îngroşate şi au diferite forme, iar partea lor medie, numită diafiză, formează
canalul medular care găzduiește măduva.
 Oasele plate au formă de lamă, la care grosimea este considerabil mai mică
comparativ cu celelalte două dimensiuni. Trabeculele ţesutului spongios la aceste
oase sînt dispuse încrucişat. Ele au rol de protecţie, suport şi constituţie (conferă un
anumit aspect exterior diferitor regiuni scheletale).
 Oase neregulate sînt acele care au formă și dimensiuni diferite (vertebrele,
osul sfenoid etc.).

Articularea oaselor
Totalitatea elementelor care unesc între ele două sau cîteva oase constituie o
articulaţie (jonc- ţiune). În funcție de gradul de mobilitate asigurat de articulații ele
au fost clasificate în imobile sau sinartroze, semimobile, numite și amfiartroze și
mobile – diartroze.

 Sinartrozele reprezintă articulațiile în care oasele sînt unite între ele prin
ţesut cartilaginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Rezistența acestor
articulații se datorează faptului că periostul unui os continuă cu periostul osului
articulat (articularea oaselor craniului).
 Amfiartrozele prezintă feţe articulare slab concave sau plate, la care
alunecarea reciprocă este redusă (articularea vertebrelor, osului coxal).
 Diartrozele (articulaţii sinoviale) asigură o amplitudine şi varietate mare a
mişcărilor. Fiecare
diartroză este formată
dintr-o capsulă care
acoperă cavitatea
articulară. Pereții
interni ai capsulei sînt
tapetați cu o membrană
subțire numită
membrană sinovială, iar
cavitatea ei este
umplută cu lichid
sinovial (fig. 4.3).
 Capsula și membrana sinovială sînt irigate de o rețea densă de vase sangvine
care asigură producerea lichidului sinovial. Rețeaua de fibre nervoase care
inervează capsula și membrana sinovială, controlează activitatea motorie a
articulației. Lichidul sinovial conține proteine și acid hialuronic, care lubrifiază și
amortizează loviturile și comoțiile, facilitînd mobilitatea articulară. El este o sursă
de substanțe nutritive pentru cartilajul hialin.

Suprafețele articulare ale oaselor sînt acoperite cu cartilajul hialin care reduce
forța de frecare în timpul mișcării.

După numărul axelor în jurul cărora se produc mişcările, diartrozele sînt de tip:
uniaxial (articulaţiile mîinii, ale cotului şi degetelor de la picioare), biaxial şi
triaxial. Acestea din urmă asigură mişcarea în mai multe planuri şi în jurul a mai
multor axe (articulațiile coxofemurală și scapulo-humerală).

După numărul oaselor ce formează articulația ele sînt simple, formate din două
oase (articulația șoldului) și compuse (articulația cotului, formată din trei oase).

Diartrozele realizează următoarele tipuri de mișcări: flexia – extensia, abducția –

adducția, circumducția (de ex. răsucirea palmei în sus), pronația – supinația,
rotația (mișcare realizată la nivelul capului, membrelor anterioare), inversia –
reversia (mișcări efectuate de laba piciorului), protracția – retracția (ridicarea și
coborîrea mandibulei), glisarea (mișcare prin alunecare a oaselor carpiene).

SCHELETUL AXIAL AL OMULUI

Scheletul omului constituie cca 20% din greutatea totală a corpului și este
format din oase, cartilaje, ligamente, tendoane. El prezintă două regiuni: scheletul
axial şi scheletul appendicular.

Funcţiile scheletului sînt semnificative în activitatea vitală a organismului.

Modelarea corpului. Forma şi dimensiunile corpului omenesc sînt
determinate de particularităţile scheletului, care corespund staţiunii erecte şi
locomoţiei bipede. Membrele inferioare sînt lungi, puternice, piciorul are formă de
boltă. Mîna liberă s-a specializat în realizarea activităţii de muncă. Coloana
vertebrală este modificată pentru a asigura o stabilitate sporită.
 Susţinerea corpului la suprafaţa solului este asigurată de coloana
vertebrală, centura pelviană şi membrele inferioare.

Amortizarea loviturilor şi comoţiilor. Femurul poate amortiza lovituri de

cca 90 kg/cm2 , iar în timpul efortului fizic de cca 1500 kg/cm2 .

Protecţia organelor interne o realizează oasele craniene, coloana vertebrală,

cutia toracică, oasele bazinului, canalul medular al oaselor tubulare etc.

Locomoţia şi mişcarea. Oasele scheletului, fiind acţionate de muşchi,

funcţionează ca nişte pîrghii mecanice.

Scheletul axial este constituit din craniu, cutia toracică, coloana vertebrală.
 Scheletul capului, craniul, realizează două funcţii semnificative pentru
organismul uman:
 reprezintă un adăpost pentru encefal şi organele senzoriale anexate lui;
 delimitează părţile superioare ale aparatului digestiv şi respirator.

În corespundere cu funcţiile realizate, deosebim craniul cerebral şi craniul facial.

Craniul cerebral este format din patru oase impare (frontal, etmoid, sfenoid,
occipital) şi două oase pare (parietal, temporal), articulate prin sinartroze, ceea ce
asigură funcţia de protecţie a acestei porţiuni craniene. La om craniul cerebral este
mai mare com - parativ cu animalele, ca urmare a măririi volumului encefalului.

Craniul facial este format din șase oase pare şi patru impare. El este de
dimensiuni mai mici, comparativ cu cele ale animalelor, ca rezultat al reducerii
funcţiilor maxilarului, determinată de dezvoltarea vorbirii articulate şi utilizarea
hranei preparate artificial.

Craniul cerebral la nou-născuți include cîte două oase frontale, parietale,

temporale și patru oase impare, legate între ele cu ajutorul unor țesuturi puternice,
fibroase și elastice numite suturi craniene.

Spațiul dintre oasele craniului, unde se află suturile craniene se numesc

fontanele (anterioară, posterioară etc.). Sutura anterioară are dimensiuni de 4/2,5
cm, se închide dupa 18 luni, iar cea posterioară de 2/1 cm, se închide dupa 3–6
luni.

În timpul nașterii suturile craniene și fontanelele permit oaselor să se

suprapună, ceea ce facilitează trecerea bebelușului prin canalul de naștere.
 În primul an de viața și în copilărie, suturile și fontanelele permit creierului
să crească. În lipsa lor, creierul copilului ar fi constrîns în oasele craniului, neavînd
spațiu de creștere și dezvoltare.

 Coloana vertebrală constă din cinci regiuni deosebite prin trăsături

morfologice, structurale şi funcţionale: regiunea cervicală, regiunea toracală,
regiunea lombară, regiunea sacrală, regiunea coccigiană.

Forma, structura şi dimensiunile vertebrelor la om se află în corespundere cu

funcţiile realizate de regiunea coloanei vertebrale căreia îi aparțin.

Vertebrele cervicale poartă o sarcină redusă şi au dimensiuni mici. Vertebrele

cervicale I – atlasul şi II – axisul realizează articularea mobilă a coloanei vertebrale
cu craniul.

Vertebrele regiunii toracale în articulaţie cu coastele şi osul stern formează

cutia toracică. În funcţie de solicitarea mare, vertebrele toracice sînt mai
voluminoase comparativ cu cele cervicale.

În regiunea lombară sarcina suportată de coloana vertebrală creşte, iar

vertebrele au corpul masiv.

Vertebrele sacrale, în perioada adolescenţei, concresc în osul sacru, ca o

consecinţă a adaptării la suportarea unei sarcini mari.

Vertebrele coccigiene sînt rudimentare, concrescute în osul coccis, cu forma de

triunghi încurbat anterior.

Coloana vertebrală prezintă cîteva curburi, extremitatea sa superioară poartă

capul, iar cea inferioară este articulată şi se sprijină pe membrele inferioare.
Curburile din regiunea toracală şi sacro-coccigiană sînt convexe posterior (cifoze),
iar cele din regiunea cervicală şi lombară sînt convexe anterior (lordoze).

Curburile coloanei vertebrale sporesc rezistenţa şi elasticitatea ei (conform

legilor mecanicii, suportul curbat depune o rezistenţă mai mare comparativ cu cel
rectiliniu). Ele atenuează loviturile şi comoţiile de-a lungul coloanei vertebrale în
timpul saltului sau al mersului (forţa loviturilor şi comoţiilor este îndreptată spre
amplificarea curburilor şi nu afectează craniul şi creierul). Rezistenţa coloanei
poate fi determinată după formula R = n2 + 1 (prin n este notat numărul de
curburi).

La bătrîni coloana vertebrală îşi pierde curburile în urma micşorării

vertebrelor şi cartilajelor intervertebrale. Elasticitatea coloanei vertebrale se reduce
şi ea formează o curbură toracică mare (ghebul bătrînesc). La bătrîni se micşorează
lungimea coloanei vertebrale cu 5–6 cm.

 Cutia toracică se formează prin articularea capetelor posterioare ale

coastelor cu vertebrele toracale, iar ale celor anterioare cu osul stern. Configuraţia
şi dimensiunile cutiei toracice variază în funcţie de nivelul de dezvoltare a
musculaturii şi a plămînilor.

Coastele reprezintă plăci osoase încurbate, la capătul anterior cartilaginoase,

articulate în perechi de ambele părţi ale vertebrelor toracale. Corpul omenesc are
12 perechi de coaste. Primele șapte perechi sînt articulate cu osul stern, fiind
numite coaste adevărate. Următoarele trei perechi sînt articulate cu cartilajele
coastelor inferioare, fiind numite coaste false, iar două perechi – inferioare se
termină în muşchi, constituind coastele flotante.