SOCIOLOGIA

EDUCAŢIEI

- NOTE DE CURS PENTRU UZUL STUDENȚILOR -

2020

1
 SUPORT DE CURS

SOCIOLOGIA
EDUCAŢIEI
Modul 1 – Sociologie. Sociologia educației. Educație
Test la finalul modului – 30 min

Modulul 2 – Ideologii. Teorii sociologice. Politici educative

Test la finalul modului – 30 min

Modulul 3 – Educație, bunăstare individuală și creștere macroeconomică

Test la finalul modului – 30 min

Modulul 4 – Educație și justiție socială

Test la finalul modului – 30 min

Concluzii. Mecanisme sociale de construcție a reușitei școlare diferențiate

Test la finalul modului – 30 min

2
MODULUL 1. Sociologie. Sociologia educației. Educație

1. Obiectul și problematica sociologiei

2. Obiectul, problematica și funcțiile sociologiei educației
3. Educaţie şi societate. Cadru general.
4. Educaţia ca acţiune umană specifică
5. Funcţiile educaţiei, formele și dimensiunile ei.
6. Educația / Socializare / Învăţare socială.
7. Educaţia şi valorile contemporaneităţii. Şcoala şi şcolarizarea. Educaţia democratică - democraţia
educaţională. Cultura elevilor.

3
1. OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

• I. Argument
• II. Concepte de bază. Definiții. Obiect de studiu. Scop
• III. Funcții teoretice și aplicative ale sociologiei
• IV. Sociologia - știință a problemelor sociale
• V. Socializare – factori sau agenți ai socializării

I. Argument
• Sociologia – modalitate specifică de cunoaștere sistematică și unitară a societății omenești;
• Firea umană – inclinație asupra cunoașterii – atât pe sine, cât și pe ceilalți cu care ne aflăm
într-un sistem dinamic de relații;
• Demersul de cunoaştere a propriului comportament de fiinţă socială ne ajută să înţelegem
ce se întâmplă în societatea în care trăim, care este rolul şi care sunt obligaţiile noastre ca
membri şi actori ai acesteia, cum putem să îmbunătăţim sau să schimbăm normele şi
regulile sociale, de ce o societate sau un model social funcţionează bine sau rău, de ce se
produc răzvrătiri sociale (greve, revoluţii, acţiuni teroriste, lovituri de stat) şi războaie etc.
• Cunoaşterea sociologică ne permite, de asemenea, să percepem cum foarte multe evenimente
petrecute în interiorul anumitor segmente sau structuri sociale, care la prima vedere
par să-i privească numai pe cei de acolo, ne afectează într-o măsură mai mare sau mai
mică, mai devreme sau mai târziu şi pe noi.
• Exemplu: Şomajul poate fi o tragedie personală sau familială pentru cineva care, din punctul
de vedere al relaţiilor interpersonale şi al apartenenţei la o anumită organizaţie, la prima
vedere, nu ne priveşte şi nu are de ce să ne afecteze. Dar mai devreme sau mai târziu,
efectele acestui fenomen le vom resimţi şi noi prin modificările nivelului de taxe şi
impozite, prin devalorizarea salariului ori prin scăderea nivelului de trai.
• Toţi suntem influenţaţi într-un fel sau altul de către societate şi cu toţii influenţăm - într-un
mod mai mare sau mai mic - societatea în care trăim, iar ştiinţa care ne ajută să
investigăm şi să ne lămurim conexiunile interactive dintre noi şi societate, este
sociologia.
• Rolul: a descoperi la timp şi a putea explica cu instrumentele ştiinţifice specifice şi adecvate,
anumite aspecte ce ţin de modele, de evoluţia socială, de motivaţia socială a unui individ şi
de a propune soluţii care să consolideze performanţa.
• Este cercetat fenomenul EDUCAȚIEI în contextul ansamblului social, ca element constitutiv
al acestui ansamblu, dar şi ca produs al lui, care, pentru a putea fiinţa şi realiza unele
obiective specifice, stabileşte o multitudine de relaţii directe şi indirecte cu societatea.

II. Concepte de bază. Definiții. Obiect de studiu. Scop

• Sociologia este:

• - modalitatea specifică de cunoaștere sistematică și unitară a societății omenești care

studiază metodic faptele, fenomenele, schimbările și procesele sociale, grupurile și

4
 colectivitățile de oameni, comportamentul acestora, relațiile interumane și instituțiile, din
punctul de vedere al ansamblului sociologic;
• - sub aspect etimologic, termenul de sociologie desemnează știința societății ori a
societăților, a colectivităților sau grupurilor sociale [lb.latină – socius = soț, asociat, tovarăș;
lb.greacă – logos = teorie, știință, idee, studiu];
• - „Știința instituțiilor sau a faptelor sociale” (Emile Durkheim);
- „Știința fenomenelor sociale totale” (G. Gurvitch);
- „Știința acțiunii sociale” (A. Touraine);
- „Știința realității sociale” (D. Gusti);
- „Știința societății în totalitatea ei” (Traian Herseni);
• - „Studiul științific al comportamentului social uman, al societății umane și al rezultatelor
activităților sociale” (Norman Goodman, Introducere în sociologie, editura Lider, București,
1998, p.12);
• Spre deosebire de biologia umană (care studiază omul ca ființă organică sau specie
zoologică), de psihologia umană (care examinează viața psihică a omului), sociologia
analizează viața socială a omului sub aspectul:
1. organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă etc.) și macrogrupale (sat, oraș,
popor, națiune, organizații internaționale etc.);
2. activităților, instituțiilor și valorilor politice, juridice, economice, morale, religioase,
artistice, științifice și filosofice;
3. funcționalității și evoluției în timp a tuturor acestora.
• Sociologia se poate defini:
a. În sens restrâns, ca o știință, teorie generală a socialului (acesta fiind forma generală de
existență a vieții omenești) sau a formelor sociale ale activității umane (și nu a realității
sociale, de care se ocupă și alte discipline);
b. În sens larg, ca o teorie a societății globale (numită și macrosociologie). De asemenea, în
structura acestei discipline științifice sunt integrate și sociologiile de ramură.

Menirea sociologiei este:

- de a dezvălui cum este posibilă conviețuirea oamenilor și derularea activităților lor
economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale, sportive etc., a instituțiilor
corespunzătoare acestora;
- de a diagnostica factorii și condițiile ordinii sociale și de a explica științific în ce constă
această ordine.
„Scopul sociologiei îl reprezintă descoperirea regularităților și ordinii de desfășurare a
conduitelor umane și a semnificației practicilor cotidiene care implică coordonarea acțiunilor
diferiților indivizi”. (H.L. Ross)

Emile Durkheim: Sociologia este alcătuită din 3 diviziuni:

- Morfologia socială (descrie și explică „anatomia societății”; „forma materială și
exterioară a societății”; studiul cadrului geografic al popoarelor în raport cu organizarea lor socială,
precum și al populației sub aspectul dispoziției în teritoriu, al volumului și densității acesteia);
- Fiziologia socială (ilustrată de sociologiile particulare, ce studiază „manifestările
vitale ale societății”, manifestări funcționale ale vieții sociale, care sunt obiect de studiu pentru
diversele sociologii de ramură);

5
 - Sociologia generală (sintetizează concluziile analizelor științelor particulare; se
caracterizează prin concepții și teorii care exprimă și explică aspectele generale ale vieții sociale;
obiect de studiu: structura, funcțiile și dinamice sistemului social global).
„Sociologia are menirea de a explica societatea în mod complet” (Petre Andrei) şi are
datoria de a se ocupa de realitatea în curs de devenire. De fapt, dacă sociologia este ştiinţă, ea
trebuie să aibă, pe lângă un obiect propriu şi neconfundabil cu cel al altor ştiinţe, şi caracteristica
predictibilităţii, trebuie să explice atât fenomenele sociale trecute şi prezente, cât şi să le prevadă pe
cele viitoare.
Sociologia studiază societatea în ansamblul ei, natura şi esenţa structurilor şi funcţiilor ei,
modul în care ea evoluează. Deci, sociologia are ca obiect realitatea socială şi procesualitatea
devenirii şi realizării acesteia. Mai precis spus, obiectul sociologiei îl constituie studiul
colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului
uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri.
Fenomenele, procesele şi relaţiile umane precum prietenia, iubirea, ura, colaborarea,
atmosfera socială, nebunia, alcoolismul, prostituţia, criminalitatea, divorţul etc. sunt obiecte ale
studiului sociologic.
Noţiunile sau conceptele fundamentale ale sociologiei sunt: societate, colectivitate, grup
social, relaţii sociale şi interpersonale, opinie şi mentalităţi, personalitate, rol şi status social, cultură
şi socializare, structuri sociale şi mobilitate socială, adaptare şi integrare socială, participare şi
creativitate în plan social etc. Ele descriu fenomenele, procesele şi faptele sociale care alcătuiesc
obiectul de studiu al sociologiei, dar sunt şi instrumentele conceptuale ale acestei ştiinţe.
Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţii, o modalitate de concepere
ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilor
moderne. Preocupaţi de relaţiile umane, sociologii participă la rezolvarea problemelor privind
producţia şi consumul, la ameliorarea metodelor de organizare şi conducere ale vieţii şi activităţii
grupurilor. Totodată, ei participă la soluţionarea optimă a conflictelor sociale sau de muncă.

Disciplinele şi ramurile sociologiei

Fiind atât de complex obiectul ei, sociologia cercetează un număr uriaş de probleme de o
mare complexitate şi diversitate. De aceea, în timp, s-a format un sistem de discipline sociologice
care s-a extins treptat, ajungând să depăşească astăzi 100:
1) sociologia colectivităţilor umane
2) sociologia opiniei
3) sociologia valorilor
4) sociologia populaţiei (demografie socială)
5) sociologia comunicării (mass-media)
6) sociologia cunoaşterii
7) sociologia vieţii morale (moravurile și concepțiile morale)
8) sociologia religiei (credințele, practicile, instituțiile religioase)
9) sociologia artei (a esteticii)
10) sociologia culturii
11) sociologia educaţiei
12) sociologia familiei
13) sociologia rurală şi urbană
14) sociologie juridică (fenomenele și instituțiile juridice)
6
 15) sociologia economică (instituțiile care se referă la producția, schimbul și distribuirea
bunurilor materiale) etc.

III. FUNCȚII TEORETICE ȘI APLICATIVE ALE SOCIOLOGIEI

Două categorii de funcții: teoretice (izvorâte din fondul său științific) și aplicative (prin
care se conectează direct cu cerințele vieții sociale și răspunde unor solicitări pragmatice în diferite
momente).
a) Funcțiile teoretice:
1. Funcția cognitivă
Cunoaștere a realității sociale pe baza unor analize descriptive și explicative, a unor
date verificabile teoretic și empiric, care ne conduc la cunoștințe indubitabile;
2. Funcția sintetizatoare
Elaborare a unor cunoștințe și modele teoretice generale, pe baza valorificării
informațiilor furnizate de propriile cercetări, precum și de diferitele științe sociale particulare;
3. Funcția previzională
Anticipare a tendințelor evoluției societății umane ori a diferitelor ei componente,
activități , procese pe temeiul descoperirii legilor lor de constituire, funcționare și dezvoltare;
4. Funcția metodologică
Sociologia se preocupă de continua îmbunătățire a metodelor de investigație, întrucât
valoarea cunoștințelor elaborate și acuratețea adevărurilor susținute depind de modalitatea în care
această știință își recoltează datele, de rigoarea investigațiilor întreprinse.
Printre cele mai cunoscute funcții aplicative sunt:
b) Funcțiile aplicative:
1. Funcția terapeutică
De tratare / înlăturare a maladiilor și devianțelor sociale, prin care sociologia
formulează, pe baza cercetărilor de teren, soluții cu finalitate practică diverselor probleme sociale,
precum și variante ale dezvoltării societății;
2. Funcția de control social
Prin datele de care dispune și rezultatele cercetărilor întreprinse, sociologia oferă o
imagine edificatoare asupra starii de evolutie a unei societati ori a unor domenii ale acestora.
Aceasta e necesara atat institutiilor conducatoare , factorilor decizionali (pentru a interveni in
cunostinta de cauza), cat si diferitelor institutii sociale si organizatii (inclusive politice), pentru a
evalua diversele fapte, fenomene si procese sociale, in special cele cu impact direct asupra
constiintei si calitatii vietii oamenilor.

VI. Sociologia - știință a problemelor sociale

• Sociologia s-a născut ca un răspuns documentat, sistematic elaborat la problemele dramatice,
inerente vieții sociale.
• C. Wright Mills: senzația pe care o au oamenii, anume că viața lor este un lung șir de capcane
și nu pot face față dificultăților cotidiene; atunci când ies din aria lor obișnuită de
manifestare, sentimentul de dezarmare este și mai accentuat :
„Când oamenii prețuiesc un șir de valori [bine, libertate, dreptate, fericire etc.] și nu simt
niciun pericol care să le amenințe, ei se simt bine. Când însă prețuiesc niște valori, dar le simt
amenințate, ei trec printr-o criză, fie sub forma unui necaz personal, fie sub forma unui conflict
public. Iar dacă li se pare că le sunt amenințate toate valorile, intră într-o stare de panică”.
Se face aici distincție între :
7
 • necazuri : problemă personală care apare în limitele biografiei individuale și ale mediului
social în care își exercită experiența personală un om; țin de caracterul, de eul și relațiile
sociale limitate ale individului uman cu semenii săi, într-un anume context social;
• conflicte: depășesc viața lăuntrică și mediile locale ale individului, devenind o problemă
publică; o „criză a ordinii instituționale”.
• Ce înseamnă, de fapt, o problemă socială?
Exemplu: 1 singur șomer într-un oraș de 10.000 de locuitori – necaz sau problemă personală
în a cărei rezolvare se ține cont de calificarea și caracterul individului respectiv, de împrejurările
favorabile găsirii de lucru.
Dar dacă într-o țară cu 50 milioane salariați, avem 15 milioane de șomeri? Atunci problema
vizează o colectivitate umană, iar elucidarea ei impune, pe lângă examinarea cazurilor personale, și
examinarea instituțiilor economice și politice ale societății. Această problemă are un caracter social,
întrucât nu poate fi rezolvată la nivel personal, ci la nivelul societății, al instituțiilor economice și
politice ale acesteia.
Dezvăluirea cauzelor ce au generat-o, ca și a soluțiilor pentru depășirea ei, intră în sfera de
cercetare a sociologiei.
Astfel,
• Problemele sociale sunt manifestări perturbatoare ale vieții oamenilor dintr-o societate sau
dintr-o regiune demografică, impunând o intervenție deliberată pentru soluționarea lor.
• Sărăcia, șomajul, criminalitatea, analfabetismul, sinuciderile, criza locuințelor, prostituția,
consumul drogurilor, migrația populației, infectarea cu HIV, violența intrafamilială,
tensiunile interetnice, terorismul internațional etc. – cele mai răspândite probleme sociale.
• Anumiți autori fac distincție între:
Probleme sociale negative – care au efecte disfuncționale, critice, evidente asupra unor
domenii și activități;
Probleme sociale pozitive – generate de necesitatea unei dezvoltări, perfecționări, cum ar fi:
industrializarea unei zone, informatizarea procesului de învățământ, modernizarea instituțiilor
culturale etc. Unii specialiști consideră problemele sociale chiar „motorul” dezvoltării sociale.
Așadar, unele probleme sunt cauzate de dezinteresul factorilor guvernamentali (ceea ce face
ca acestea să atingă praguri critice), de absența unor mijloace eficace de control (ex. consumul de
droguri); altele sunt consecința unor revoluții politico-sociale, a unor schimbări bruște în viața
socială, în mentalitatea și comportamentul oamenilor (semnificând abaterea de la ceea ce e
considerat a fi „normal”, într-o societate).

• VII. Socializare – factori sau agenți ai socializării

I. Importanţa socializării
Cum ar arăta copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Este limpede că nici o persoană
umană nu ar putea educa un copil în afara sferei de influenţă umană. Au existat mai multe cazuri de
copii care şi-au petrecut primii ani departe de un contact normal: cazul copiilor lup sau cazul
copilului sălbatic din Aveyron.
Încă din secolul al XVIII-lea mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost preocupaţi de
cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice.
Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar în fiecare din ultimele trei secole s-au înregistrat cel
puţin câteva cazuri. În special femelele de lup, dar nu numai ele, sunt cele care în urma unor
întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste
8
cazuri, în primul rând pentru că respectivii copii reproduceau extrem de bine comportamentele
animalelor care îi crescuseră. Încercarea de reintegrare socială fără excepţie a eşuat întotdeauna
dacă copilul respectiv trăise mai mulţi ani în sălbăticie. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai
reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă nu o făcuseră când trebuia, în primii ani de viaţă. Poate şi
mai curios, toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele
care i-au crescut, cel mai frecvent în jur de 10-12 ani.
Un caz diametral opus: Pe la începutul secolului trecut, nişte antropologi au avut curiozitatea,
poate nu foarte deontologic , să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona
Amazonului şi să o aducă în lumea civilizată . Tribul din care fata făcea parte se afla cumva la
nivelul epocii pietrei, necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Cu alte cuvinte familia fetei se
afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani.
Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea civilizată ? A ajuns profesoară la Sorbona.
Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău, puterea societăţii de a forma oameni. Prin
urmare, oamenii nu sunt buni de la natură sau răi, aşa cum filosofii moderni credeau, ci ei sunt
făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc.

2. Copilul sălbatic din Aveyron”

Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei a apărut o
creatură stranie. În ciuda faptului că mergea în două picioare, părea mai degrabă animal decât om,
deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă de unsprezece ani sau doisprezece ani.
Vorbea doar prin urlete stridente, care sunau ciudat. Se părea că băiatul nu avea simţul igienei
personale şi se uşura când şi acolo unde îi venea la îndemână. A fost informată poliţia din localitate
şi a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în mod constant să evadeze, fiind prins cu oarecare
dificultate. Refuza să poarte haine, sfâşiindu-le imediat ce erau puse pe el. Nimeni nu a venit să-l
revendice.
Copilul a fost supus unui examen medical amănunţit, care n-a scos în evidenţă o anomalie
majoră. Atunci când i s-a arătat o oglindă, se pare că a văzut imaginea, dar nu s-a recunoscut pe
sine. Într-o anumită ocazie a încercat să treacă prin oglindă spre a înşfăca un cartof pe care l-a văzut
în ea. (De fapt cartoful era ţinut în îndărătul capului său). După mai multe încercări, fără a întoarce
capul, a luat cartoful întinzând mâna peste umăr. Un preot care l-a ţinut sub observaţie zilnică pe
băiat, a descris în acest mod incidentul cu cartoful:
Toate aceste mici detalii, şi multe altele pe care le-am mai putea adăuga, dovedesc că acest
copil nu este total lipsit de inteligenţă, gândire, putere şi judecată. Totuşi, suntem obligaţi să
spunem că , în toate ipostazele fără legătură cu necesităţile sale naturale sau cu satisfacerea
apetitului său, în el se poate vedea doar comportamentul animal.
Putem deduce că există trei dimensiuni mai importante ale socializării:
1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice
persistente;
2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii
aptitudinale, de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-zis sociologică - deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor
comportamente corespunzătoare status-urilor.
Rezultatul cel mai important al socializării îl constituie armonizarea motivelor noastre
interioare de opţiune în comportament cu norme şi valori ale societăţii. E un proces cu dublu sens:
socializarea individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea produce

9
personalităţi sociale are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a unei categorii
sociale etc.
 II. Definirea socializării. Formarea personalităţii sociale
Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de socializare.
Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană . Exista însă, nenumărate
definiţii ale socializării, formulate în funcţie de perspectiva de abordare. Spre exemplu: socializarea
poate fi văzută ca un proces de formare a personalităţii umane, ca procesul construcţiei sinelui sau
ca procesul de achiziţie a culturii unei societăţi, pentru că într-adevăr, asta reprezintă , în conţinut,
socializarea.
Rezumând: socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de însuşire a unui set de
modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobândesc cunoaşterea
comportamentelor socialmente dezirabile, îşi formează deprinderi şi dispoziţii care-i fac apţi să se
comporte ca membri ai societăţii şi grupurilor sociale.
Procesul de socializare nu trebuie redus numai la formarea copilului. Acest proces se repetă
de fiecare dată când un adult e introdus într-un nou mediu. Oamenii care au o structură dată de
societate lucrează ei înşişi activ la menţinerea în perfectă stare a zidurilor închisorii care este
societatea. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea.
Problemele socializării au fost introduse ca un capitol important al sociologiei în principal de
către sociologii americani Ch. Cooley (1864-1929) şi G. H. Mead (1863-1931). Ei sunt consideraţi
ca un fel de pionieri ai microsociologiei întrucât sunt interesaţi în mod deosebit de procesul de
constituire a personalităţii. Ideea lor de bază este că individul nu există decât prin societate şi
societatea numai prin indivizi. Individul separat de lumea socială e o abstracţie. Societatea, gândită
separat de indivizi e tot o abstracţie. Când vorbim de societate şi de indivizi trebuie să avem clar
ideea că prin cele două noţiuni nu desemnăm realităţi separate, ci doar aspecte diferite ale aceluiaşi
fenomen: aspectul colectiv şi cel individual.
Personalitatea umană, "eu-l" se constituie doar în relaţie cu alţii. Eu-l e mai întâi social.
Cooley va arăta că eu-l fiecărui subiect nu are sens decât în raport cu “tu”, “el”, “noi”, “voi”.
Identitatea personală e, de fapt, o reflectare a ideilor despre sine însuşi, pe care o atribuie altora.
Cooley, apoi Mead, va introduce noţiunea de "imaginea (reflectarea) despre sine" ca o
construcţie în faţa unei oglinzi – percepţia şi reprezentarea altora despre noi. Imaginea şi identitatea
noastră este rezultatul unui proces de interacţiune cu alţii, e în funcţie de privirile altora despre noi,
aprobarea şi dezaprobarea altora, de clasificările în care suntem aşezaţi de către alţii. Autopercepţia
în funcţie de percepţia altora.
A. Giddens arată că există câteva similitudini între părerile lui Mead şi cele ale lui Freud, cu
toate că Mead consideră personalitatea umană ca fiind una mai puţin tensionată.
Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un important rol al socialului în formarea
personalităţii, este teoria psihanalitică a lui S. Freud. Pentru Freud, personalitatea are trei
componente majore, id, ego şi superego. Id-ul (Sinele) este latura cea mai profundă, ascunsă a
personalităţii, el cuprinde pasiunile, dorinţele, datele afective primare ale individului. Este o masă
amorfă de elemente şi amintiri uitate sau refulate, fără organizare logică la care nu avem, de obicei,
acces datorită blocajului pe care-l exercită „cenzorul” sau „instanţa morală” a personalităţii noastre
– Super-ego-ul. La polul opus, super-ego reprezintă latura socială a personalităţii, adică
componenta care asumă normativitatea socială, regulile, legile, implicit restricţiile de comportament
pe care le impune orice societate instinctelor noastre. Rezultanta celor două componente, care se
observă sunt într-o relaţie tensionată, o reprezintă ego-ul, conştiinţa, adică latura manifestă a
personalităţii individului.
10
 Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial, care are la bază evoluţia instinctului
sexual. Putem spune deci, că pentru Freud, socializarea individului este văzută ca o socializare a
instinctului sexual. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se localizează şi se
manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în primul an de viaţă, este stadiul oral, pentru că, pentru
Freud, actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual. Următorul stadiu, de la unu
la trei ani, este stadiul anal, în care instinctul sexual se localizează în zona anală . În acest stadiu
copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Următorul stadiu, de la trei la sase ani, este
stadiul falic, în care copilul începe să îşi descopere organele genitale şi să se joace cu ele. Acesta nu
este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu există maturizare sexuală. Următorul stadiu este
stadiul latent în care, între şase-şapte ani şi doisprezece-treisprezece ani, nu mai există o
manifestare a instinctului sexual la nici un nivel. Dup acest stadiu urmează ultimul stadiu, cel
genital, în care instinctul sexual se manifestă normal la nivelul aparatului genital. Acest proces
stadial are loc însă numai în baza relaţiei permanente dintre id şi superego, iar formarea
personalităţii este condiţionată esenţial de normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o
asumăm în procesul dezvoltării individuale. Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate
sunt explicate de Freud tocmai prin tulburări în evoluţia instinctului sexual, care poate rămâne
localizat la stadii imature de dezvoltare. Aşa se poate explica homosexualitatea, masturbarea sau
frigiditatea.
Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au suferit
multiple redefiniri. Esenţial a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor determinant al
formarii personalităţii.
A doua teorie, a lui Mead, susţine că bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale în
primul rând prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalităţile în care se petrece
acest lucru este joaca. In joaca lor, copiii mici deseori imită ceea ce fac adulţii. Un copil mic face
plăcinte din noroi, după ce a văzut un adult făcând de mâncare, sau va săpa cu o lingură, după ce a
văzut pe cineva lucrând în grădină. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri mai
complicate în cadrul cărora un copil de patru sau cinci ani va interpreta rolul unui adult. Mead
denumeşte aceasta preluarea rolului celuilalt - învăţarea a ceea ce înseamnă să fii în pielea altei
persoane. De-abia în această fază copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui. Copiii capătă o
înţelegere a lor înşişi şi în calitate de agenţi separaţi - în calitate de “cu” - văzându-se pe sine prin
ochii celorlalţi.
După Mead, noi dobândim conştiinţă de sine când învăţăm să distingem între “pe mine” şi
“eu”. “Eu” este bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. “Pe mine”, aşa
după cum foloseşte Mead termenul, reprezintă sinele social. Mead susţine că indivizii dezvoltă
conştiinţa ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Atât Freud cât şi Mead consideră că la
vârsta de aproximativ cinci ani copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine şi în
stare să opereze în afara contextului familiei. Pentru Freud, acesta este rezultatul fazei oedipiene, în
timp ce pentru Mead el este consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare a sinelui.
Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului se evidenţiază, în opinia lui Mead, atunci când
copilul are opt sau nouă ani. Aceasta este vârsta la care copiii tind să ia parte mai mult la jocuri
organizate şi mai puţin la “joaca” nesistematică. De-abia în această perioadă încep copiii să
înţeleagă valorile şi moralitatea globale în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a
învăţa jocuri organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare
egală. În acest stadiu, copilul învaţă să priceapă ceea ce Mead numeşte celălalt generalizat -
valorile generale şi regulile morale prezente în cultura în care dezvoltă el. Acest lucru este plasat de

11
către Mead la o vârsta oarecare mai mare decât de Freud, dar încă o dată se poate observa că în
acest punct există similitudini clare între ideile lor.

 III. Tipuri de socializare:

a) Socializarea primară: are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de şapte
ani, vârsta maximei plasticităţi a individului. E de bază pentru că e socializarea ce conduce la
cristalizarea personalităţii de bază - reproduce modelele culturale ale unei societăţi. Este procesul în
care individul interiorizează structurile de bază atitudinale, morale, de gândire. Ne marchează
pentru toată viaţa. Socializarea e însă continuă. În această perioadă copilul asimilează limbajul,
normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile fundamentale ale societăţii în care
trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare ale propriei culturi, care îl fac să poată
trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai important agent de socializare (instituţie sau grup
social), aproape singurul din perspectiva ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. După vârsta
de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri
formate din membrii aceleiaşi generaţii).
b) Socializarea secundară: porneşte în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dată cu
adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează noi norme sociale, noi sisteme de
deprinderi, noi roluri sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal în
societate, potrivit cu noile medii, grupuri, status–uri sociale în care intră. Cu toate acestea procesul
de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ mai
achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau culturale
la modul general. Spre exemplu, el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ /soţie, ca părinte, ca bunic, ca
şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de socializare secundară.
Socializarea primară se face într-un climat afectiv. Cea secundară se face într-un context de
neutralitate afectivă, de instrumentalitate, funcţionalitate.
c) Socializarea anticipativă: procesul de pregătire a indivizilor pentru a-şi asuma în viitor noi
roluri sociale, pentru a putea intra uşor în noi medii, pentru a exercita uşor noi drepturi, obligaţii.
Serveşte ca instrument care permite individului să progreseze social, uşurează mobilitatea
profesională. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie. În
aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare, adică obiecte care sunt utilizate
în cadrul acestui proces: jucării sau jocuri. Atunci când o fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea
se socializează anticipator pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copiii se joacă de-a medicul sau
de-a poliţistul se socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru
cel de cetăţean, care va interacţiona cu medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea
anticipativă se referă, prin urmare, inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele
alte categorii de persoane le au în societate.
d) Socializarea concordantă: se desfăşoară sub influenţa modelului cultural – normativ
admis, dezirabil într-o societate. Se face în concordanţă cu normele recunoscute într-o anumită
societate.
e) Socializarea discordantă: se realizează în grupuri marginale, prin interiorizarea unor altfel
de valori. E conformă cu cerinţele unor grupuri periferice aflate în conflict cu normele sociale
recunoscute. Acest tip de socializare se mai numeşte şi negativă pentru că surprinde procesele de
socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori sau norme care sunt opuse
celor specifice în cultura dominantă . Este vorba, deci, de procesul de achiziţie a contraculturii, cum
se întâmplă, de exemplu, în cazul ţiganilor şi altor minorităţi culturale, etnice, religioase, sexuale
etc., ce nu vor să renunţe la valorile lor aparte şi uneori deviante şi antisociale.
12
 f) Resocializarea: proces de convertire a celor care au fost obiect al proceselor de socializare
negativă, readucerea lor la recunoaşterea, respectarea modelului normativ, cultural al unei societăţi.
Urmăreşte recuperarea indivizilor marginali şi devianţi. În societate, de multe ori trebuie să
înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse culturale pe care le aveam
deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament care, sub presiunea unor situaţii noi,
se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora apar comportamente noi..
Resocializarea este întâlnită la un nivel cu totul deosebit în special în instituţiile cu funcţii puternice
de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. (ce au ca scop reeducarea individului
deviant). Ea mai are şi următoarele semnificaţii: corectarea greşelilor comise de către agenţii
primari ai socializării (familia); pentru completarea lacunelor sociale primare; pentru înlăturarea
eşecurilor ce însoţesc, uneori, mobilitatea socială.

 IV. Factorii sau agenţii socializării

 Familia – rol decisiv în socializarea primară;
 Şcoala
 Grupuri şi colectivităţi
 Instituţiile culturale,mass-media, armata, biserica etc.

Familia are rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Ea acţionează ca factor

socializator în patru situaţii şi direcţii:
 educaţie morală - reguli morale şi fundamente. Funcţionarea normală a relaţiilor de
autoritate în familie este cheia învăţării de către copil a regulilor morale.
 învăţare cognitivă - formarea structurilor de gândire
 context imaginativ – dezvoltarea fanteziei (jocuri)
 contextul comunicării afective – dezvoltarea sensibilităţii
Cel mai important agent de socializare, menţionat deja, este familia. Rolul ei în socializarea
primară este fundamental. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte instituii cu rol
educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar mai târziu şcoala. Trebuie să facem însă câteva
precizări. Socializarea, dacă o privim restrâns, ca un proces în care se formează individul ca individ
social, atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezintă un proces de socializare. Achiziţia normelor, a
valorilor, a unor modele de comportament constituie procese de socializare, dar achiziţia unor
informaţii, adică a unor date strict cognitive, nu mai fac parte din procesul de socializare. Dacă
copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau derivate, nu putem spune decât extrem de forţat, că
el dobândeşte nişte deprinderi umane sau că i se formează personalitatea. În această accepţiune
şcoala, cel puţin în România, nu mai este un agent al socializării atât de important pe cât apare la
prima vedere. Aceasta deoarece, cu toate schimbările din ultimi ani, şcoala românească a rămas una
profund teoretică şi puţin socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de
agent al socializării realizat de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial.
Evident că dacă adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul de achiziţie a culturii,
atunci evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi, prin urmare, tot
ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. Adevărul este că, de multe ori, în
interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare, dar care nu implică, în realitate,
şcoala ca instituţie. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile de egali. Este
vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă; le mai putem spune

13
grupuri generaţionale. Acestea sunt micile grupuri, în special de joacă, pe care copiii le realizează în
şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor. Este evident că aceste grupuri nu există
numai în şcoală. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri de “bloc”, de “stradă”, „de cartier”, ele au de
regulă o structură monosexuală, până la vârsta adolescenţei, şi reprezintă pentru tineri cel mai
important agent al socializării alături de familie, iar uneori înaintea acesteia.

 V. Factorii care influenţează procesul de socializare

Există mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom prezenta succint:
a. determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi procesul
de achiziţie a produselor culturii, este influenţat de anumite caracteristici biologice, inclusiv
ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective fac ca individul să
asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială1.
b. mediul fizic – geografic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul
de socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru că noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă la
el. Este, de altfel, un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de
temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc.2. Este evident că nu întotdeauna şi
oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un factor care
influenţează procesul de socializare.
c. cultura. Profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului de
socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care încercau să
surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi. Teoria spaţiului
mioritic, a lui L. Blaga, nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază este însă aceea că
putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în realitate nu neapărat în
funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a acelor societăţi. Se ştie că
italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, că arabii sunt extrem de
credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi etc. Cu siguranţă că aceşti predeterminanţi culturali sunt baza
stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le acordam unor indivizi, doar în temeiul
apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru etnice sau rasiale.
d. experienţa de grup. Viaţa în grupuri este o caracteristic general umană. Este, astfel, firesc
ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod deosebit.
e. experienţa personală este factor esenţial în procesul de socializare ce nu necesită în
realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu modul
în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de interacţiune în
care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de socializare.

1
Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin, în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să trăiască în familii
foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme deontologice). Ideea era că se dorea
sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest
lucru, existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor, chiar dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase
caracteristici de personalitate comune. Stalin se pare că s-a supărat atât de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplină interzisa în URSS şi în
celelalte state socialiste câteva decenii.
2
Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud la Nord, creste în general toleranţa faţă de normele
restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă, de exemplu, femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în Nordul îndepărtat, la
eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei.

14
 2. OBIECTUL, PROBLEMATICA ȘI FUNCȚIILE SOCIOLOGIEI
EDUCAȚIEI

2.1. Obiectul sociologiei educaţiei

„Sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic constituit de
şcoală, să măsoare, de asemenea, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra elevilor în tot
procesul formării lor: achiziţia de cunoştinţe, adaptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări de
valori. Ea comportă apoi studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii
înseşi, avându-şi sursa fie în dorinţele şi cerinţele diferitelor profesiuni, fie în noile exigenţe ale
societăţii” (R. Merton) (apud Dumitru Popovici, Sociologia educaţiei, Ed. Institutul European, Iaşi,
2003, p. 14).
Sociologia educaţiei vizează educaţia „ca pe un fenomen social. În consecinţă se ocupă de
originea socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei
sociale, de dezvoltarea ei socială, de repercusiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele ei
sociale, de posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali” (Quintana) (apud ibidem).
Sociologia educaţiei este preocupată de relaţia dintre societatea globală şi educaţie, educaţia
fiind privită ca fapt social. Educaţie este abordată, s-a spus, din unghi sociologic, din perspectivă
sociologică. Sociologia educaţiei înseamnă analiza sociologică a educaţiei ca fapt social.
Sociologia educaţiei doreşte să surprindă multiplele şi complexele relaţii ce se stabilesc între
societate şi educaţie, logica sociologiei educaţiei este logica totalităţii sociale. Sociologia educaţiei
accentuează ideea că relaţia educatorului cu educatul se derulează într-un cadru social, problema
educaţională este o problemă de ordin social.
Sociologia educaţiei este o sociologie de ramură. Durkheim – în materie de educaţie – miza
totul pe sociologia educaţiei. Educaţia – ca obiect de studiu al sociologiei educaţiei – cuprinde
macroeducaţia şi microeducaţia. Sociologia educaţiei cercetează organizarea şi funcţionarea
sistemului educativ realizate în context macro şi microsocial (ibidem, p. 16).

2.2. Problematica sociologiei educaţiei

A identifica problematica unei anumite discipline ştiinţifice înseamnă a-i contura identitatea,
a o delimita de alte ştiinţe asemănătoare ei. A identifica problematica sociologiei educaţiei
înseamnă a-l ajuta pe cel ce se apleacă asupra ei să-i înţeleagă mai bine obiectul de studiu.
Dicţionarul de sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (Ed. Babel, Bucureşti, 1993) face
un inventar al domeniilor de interes ale sociologiei educaţiei:
- „raporturile între sistemele de învăţământ ca sisteme ale profesionalizării forţei de muncă
şi procesele de mobilitate şi stratificare socială;
- factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea structurală şi
funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina;
- contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui status social-economic;
- rolul educaţiei în distribuirea inegalităţii sau în realizarea oportunităţilor sociale şi
profesionale;
- implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;
- identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile transmisiei
culturale şi formele conştiinţei sociale şi individuale;

15
 - modul de intervenţie a factorilor sociali şi a structurii sociale în selecţia şi transmiterea
cunoaşterii educaţionale;
- modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie;
- raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social” (după Dumitru
Popovici op. cit., p. 20).

2.3. Funcţiile sociologiei educaţiei

Dumitru Popovici apreciază că sociologia educaţiei îndeplineşte cu precădere două funcţii:
teoretică şi practică.
a) Funcţia teoretică. Sociologia educaţiei are un rol informativ, ea ne informează cu privire
la domeniul său de studiu. Sociologia educaţiei îi pune la curent pe cei interesaţi obiectul său de
studiu cu rolul social al educaţiei. Ea se achită de această sarcină prin forţa descrierii şi a explicării.
Descrierea şi explicaţia cuplează în orice demers ştiinţific, sociologia educaţiei apelează la ele
pentru a clarifica semnificaţiile sociale ale educaţiei, dezvăluind relaţii inedite între diferite procese
educaţionale derulate în societate. Astfel procedând, sociologia educaţiei face mai multă lumină
chiar în perimetrul educaţiei.
b) Funcţia practică. Sociologia nu trebuie să se limiteze numai la a oferi informaţii şi atât,
sociologia educaţiei poate face mai mult. Ea are o funcţie practică, ea poate deveni un mijloc de
schimbare socială, contribuind la mai buna adaptare a oamenilor la viaţa în comun şi la progresul
întregii societăţi. Cercetările din perimetrul sociologiei educaţiei au o importanţă socială, sunt utile
pentru factorii de decizie politică atunci când aceştia iau decizii de natură educaţională. Cercetările
acestei ştiinţe sunt utile formatorilor, pedagogilor, educatorilor, aceste cercetări vizează consistenţa,
coerenţa şi eficienţa acţiunilor educaţionale. Sociologia educaţiei urmăreşte îndeaproape eficienţa
actului educativ şi controlează buna reuşită a reformelor şcolare.

3. EDUCAŢIE ŞI SOCIETATE – CADRU GENERAL

Sociologia educaţiei – aşa cum ne spune şi numele ei – s-a născut la confluenţa sociologiei
cu pedagogia. Sociologia şi pedagogia sunt discipline autonome, dar la fel de adevărat este şi că
amândouă provin din filosofie. Sociologia şi pedagogia comunică nu numai la nivelul originii,
legătura lor este de ordinul prezenţei: trăim cu toţii în societate, iar societatea ne formează
permanent şi într-un anumit fel. Aşadar – permanenţă şi specificitate: faptele sociale au efecte
formative asupra indivizilor, grupurilor sociale şi societăţii în ansamblul ei, acţiunea educativă are
caracter social atât prin obiectivele ei cât şi prin faptul că ea reclamă cu necesitatea prezenţa
actorilor sociali şi a altor elemente structurale. Profesorul Liviu Plugaru vedea relaţia dintre
societate şi educaţie în termeni logici: în această ordine de idei societatea şi educaţia ar stabili
reciproc o relaţie de echivalenţă sau, mai curând, ele ar alcătui un adevărat continuum
bidimensional (utilizând limbajul specific al teoriei relativităţii) (Liviu Plugaru, Introducere în
sociologia educaţiei, Ed. Psihomedia, Sibiu, Braşov, 2004, pp. 13-14).
De aici nu rezultă că sociologia şi pedagogia merg pe drumul pierderii individualităţii
proprii: fiecare dintre cele două are o specificitate proprie, relaţia dintre ele este una între termeni
apropiaţi, dar distincţi.
Educaţia are vârsta omului, ca şi autoeducaţia. Omul s-a supus, încă de la început,
influenţelor mediului său de trai şi a celui de lângă el. De la început omul a comunicat şi a simţit, a
procesat informaţiile provenite din exterior şi le-a prelucrat prin intermediul experienţei proprii.

16
Limbajul a dat omului posibilitatea de a-şi comunica gândurile şi scopurile urmărite. Comunicarea
este o premisă indispensabilă a coeziunii sociale, coeziunea socială este ea însăşi o premisă a mai
bunei administrări a naturii şi a atingerii unor nivele superioare de bunăstare.
Educaţia este un element indispensabil al existenţei socio-umane. Ea este un proces în
derulare, un element fără de care existenţa fiinţei umane nu poate fi concepută. Ioan Nicola vedea în
educaţie un fenomen ontic aparţinând sistemului social, cu rol activ şi transformator. Paul-Henry
Chombar de Lauwe concepea educaţia într-un cadru social, configurând-o prin prisma întâlnirii
omului cu societatea: „Dacă educaţia nu ar fi organizată într-un mod represiv, copilul ar putea, încă
din cea mai fragedă copilărie, să acţioneze în timp ce primeşte educaţia şi să contribuie la
transformarea mediului social care-l formează. Educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca
o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă socială poate fi marcată de acest schimb
permanent” (Cultura şi puterea, trad. rom. de Rola Mahler, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 75). P.
H. Chombart de Lauwe consemna că libertatea de care dispune omul nu se exercită în vid, ci ea
apare pe terenul practicii şi al acţiunii, ea este asociată comunicării, dialogului, relaţiei sociale,
comunitare. Ioan Nicola vorbea de un „transfer neîntrerupt de informaţii de la societate la individ”,
procesul educaţional fiind abordat din perspectivă sistemică ca relaţie de dependenţă a elementului
uman faţă de sistemul social (Ioan Nicola, Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1992, p. 13).
Aşadar, educaţia reprezintă un transfer de valori de la societate la individ. Ea este un
fenomen social dotat cu o relativă autonomie, manifestată prin funcţiile sale proprii, prin modul său
de derulare, prin structura sa specifică. Sociologul educaţiei este interesat, aproape în aceeaşi
măsură ca şi pedagogul, de mecanismul intern al educaţiei, adică de specificitatea ei.

4. EDUCAŢIA CA ACŢIUNE UMANĂ SPECIFICĂ.

Precizarea îi aparţine pedagogul Ioan Nicola. Educaţia este acţiune socială, ea poate fi
abordată la nivel praxiologic. Praxiologia oferă un model general al acţiunii, fixează legităţile ei
universale „urmărind ca analiza modului în care aceste legi se manifestă într-un tip concret de
acţiune să revină ştiinţelor particulare care studiază astfel de tipuri” (ibidem). Modelul reliefat de
profesorul Ioan Nicola are următoarea configuraţie:
P = A + Op +S +R (P este praxisul, A –agentul, Op – obiectul acţiunii, S – situaţia, iar R –
realizarea).
Din acest punct ni se dezvăluie coordonatele generale ale educaţiei sau, mai bine zis, ale
acţiunii educaţionale:
 prin esenţa ei educaţia este o relaţie între un subiect şi un obiect, relaţie în cadrul căreia
subiectul vizează o transformare a obiectului în conformitate cu anumite obiective, cu un anumit
scop;
 relaţia dintre subiect şi obiect este o relaţie socială, umană, deoarece şi subiectul şi obiectul –
adică ambii termeni – sunt de ordin uman;
 cei doi termeni ai relaţiei interacţionează în mod activ, oferindu-i acesteia o anumită
specificitate;
 acţiunea educaţională – ca acţiune particulară – este subordonată unui întreg social care
structurează, direcţionează, orientează şi dă consistenţă acţiunii respective;
 „desfăşurarea acţiunii are un caracter funcţional-dinamic prin relaţiile directe şi indirecte care se
stabilesc între componentele sale, între factorii obiectivi şi subiectivi, controlabili şi

17
 necontrolabili, care îşi pun amprenta asupra desfăşurării ei”, aceştia alcătuind ceea ce D.
Todoran numea „câmp educativ” (ibidem, pp. 14-15).
Este momentul să facem anumite delimitări conceptuale: educaţie este un tip specific de
acţiune socială, ea întreţine multiple legături cu celelalte fenomene sociale, fiind destul de dificil să
le surprindem pe toate. Anticipăm puţin lucrurile şi amintim că socializarea ni se arată ca ansamblu
al influenţelor sociale exercitate asupra individului în contextul comunicării umane, în acest caz
educaţia constituindu-se drept activitate declanşată intenţional „în vederea asimilării valorilor
sociale” (ibidem, p. 15).
Să încercăm să sintetizăm: şi socializarea, şi educaţia urmăresc mai buna plasare a
individului într-un anumit context social, într-un ansamblu comunitar particular dat. Diferă, în cazul
lor, mecanismele prin care se realizează acest obiectiv. Acţiunea educaţională se află între societate
şi individ, mediind transferul de valori de la un termen la altul; ea se preocupă îndeaproape de
asigurarea unor condiţii prielnice asimilării valorilor sociale. Educaţia urmăreşte integrarea socială a
omului dar şi formarea personalităţii lui, a acelui tot biologic şi spiritual destinat să asimileze în
mod creator valorile dominante ale comunităţii şi să se subordoneze imperativelor sociale, nu în
mod pasiv, ci în mod creator şi activ. Nu avem cum să vorbim de importanţa socială a educaţiei fără
să vorbim şi de cuprinsul, rolul şi finalităţile ei (ibidem).
***
Aşadar, ce este educaţia, cărei definiţii se pretează ea? Cărei perspective metodologice? Este
cert că fenomenul educaţional a fost privit din unghiuri diferite. Perspectiva antropocentrică
postulează din capul locului existenţa unei naturi umane universale şi invariabile, educaţia vizând
tocmai stimularea acestei naturi, dezvoltarea calităţilor autentice ale neamului omenesc în
conformitate cu potenţialităţile lui specifice. Însă nu avem voie să ne preocupăm doar de
actualizarea potenţialităţilor naturii umane fără să luăm în calcul cadrul social, deoarece acest tip
de abordare este lipsit de realism. Perspectiva sociocentrică abordează educaţia prin prisma
pregătirii individului pentru exercitarea diferitelor roluri sociale. În acest orizont accentul cade pe
eterongenitatea pregătirii prin educaţie cerută de presantele exigenţe sociale. În acest mod accentul
se deplasează de la natura umană către natura socială, astfel abordarea sociocentrică este bine
înrădăcinată în social, dar scapă din vedere specificitatea personalităţii umane. Ioan Nicola pledează
în favoarea unui echilibru just între cele două perspective, prinsă la nivelul unei definiţii
operaţionale: educaţie este „o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit
de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect –
individual sau colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în vederea
transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât
condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual”
(ibidem, pp. 16-17).
Educaţia este un fenomen complex, de unde şi greutatea definirii ei. Educaţia este o relaţie
tipic umană, ea are, indiscutabil, caracter uman, ea este o acţiune conştientă şi premeditată, condusă
potrivit unor finalităţi hotărâte în prealabil. Acţiunea educaţională este o acţiune intenţională ce
urmăreşte un scop bine determinat, ea operează cu un set de valori ce urmează a fi transmise de la
educator la educat într-un mod organizat şi bine structurat, adică eficient. Elena Joiţa încearcă să
prindă notele esenţiale ale diferitelor definiţii date educaţiei în lucrări de pedagogie: educaţia este o
activitate socio-umană fundamentală pe axa socializare-umanizare, un sistem de acţiuni bine reglat
şi evaluat, un proces progresiv, adesea contradictoriu de formare şi dezvoltare a personalităţii
umane (Pedagogia. Ştiinţă integrativă a educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 30).

18
 Educaţia este complexă, ea este „o realitate socială specială, continuu cerută şi afirmată, o
componentă a vieţii sociale. Ea răspunde unor cerinţe obiective ale societăţii, asigură legătura între
generaţii, între experienţă şi progres, conservă societatea, dar o şi propulsează, realizează un proces
progresiv de socializare, este un factor de dezvoltare socială” (ibidem, p. 31).
Educaţia este o activitate umană planificată, bine organizată dimensionată activ conform
unei comenzi sociale – acţiunea educaţională are un caracter direcţional. Acţiunea educaţională
este o acţiune prin care se urmăreşte o schimbare, schimbare de ordin individual, dar şi comunitar.
Acţiunea educaţională este o acţiune proiectată, ea are în vedere o anumită succesiune de stări, o
serie de transformări ce urmează a se produce în personalitatea educatului. Ea este o acţiune
teleologică, ea urmăreşte o finalitate anticipată şi dorită de către agentul educaţional. Acest proiect
educaţional se materializează sub forma obiectivelor educaţionale. Vedem, aşadar, că educaţia, prin
caracterul ei organizat şi sistematic, se deosebeşte în mod real de influenţele spontane ale mediului
care pot acţiona în acelaşi sens cu ea sau în sens divergent. Acţiunea educaţională se derulează într-
un cadru organizat, ea are nevoie de anumite condiţii pentru a fi eficientă. Forma superioară a
organizării acţiunii educaţionale este cea instituţională – în cadrul ei şcoala deţine rolul cel mai
important.
Pedagogul Ioan Nicola vorbea de natura socială şi de diacronia acţiunii educaţionale:
acţiunea educaţională este o acţiune umană ce se poate desfăşura doar într-un cadrul social, într-un
cadru comunitar. „Natura socială se exprimă, în esenţă, prin interdependenţa şi corelaţiile ce se
stabilesc între educaţie şi societate. Educaţia a apărut o dată cu societatea umană şi va continua să
existe de-a lungul întregii evoluţii a acesteia, supunându-se legilor generale de dezvoltare a
societăţii. Cu toate acestea educaţia nu este o simplă prelungire a sistemului social, din contră, ea
este doar o componentă a acestui sistem, cu o structură, un conţinut şi o logică internă prin
intermediul cărora ea se diferenţiază calitativ de alte fenomene sociale” (Ioan Nicola, op. cit., p.
18).
Educaţia este prin excelenţă un fenomen social. Societatea educă, înţelegem mai bine relaţia
dintre educaţie şi societate dacă percepem societatea în realitatea ei dinamică. Educaţia are rolul de
a media raportul omului cu mediul său social, susţinând dezvoltarea omului în mijlocul realităţii
sociale date şi evoluţia societăţii în ansamblul ei. Omul este educat în societate, omul însuşi este un
factor al dezvoltării sociale, omul acţionează asupra societăţii acţionând de fapt asupra lui însuşi.
Schimbările survenite în plan uman se vor repercuta asupra societăţii globale.
Putem vorbi, aşadar, de o interdependenţă între societate şi educaţie, relaţiile dintre ele nu
sunt deloc simple: şi sociologii şi pedagogii vorbesc de o creştere a rolului educaţiei în evoluţia
întregii societăţi, dezvoltarea societăţii pune sarcini noi şi complexe în faţa educaţiei. Ţările
dezvoltate sunt preocupate de problema reformei şcolare tocmai datorită faptului că revoluţia
tehnico-ştiinţifică, progresul informaţional ne confruntă cu sarcina modernizării sistemului de
învăţământ. Educaţia este în chip esenţial de natură socială, ea are un caracter diacronic, ea se
dezvoltă de la o etapă la alta în funcţie de schimbările ce au loc la nivelul structurii sociale.
Educaţia este un subsistem al sistemului social global, această perspectivă sistemică ne permite să
realizăm mai bine de ce schimbările ce au loc la nivelul societăţii globale afectează implicit şi viaţa
subsistemului educaţional.
Pedagogul român C. Narly considera că educaţia este concomitent fapt social şi fapt
individual. Prin excelenţă ea are rolul de a modifica în bine personalitatea fiecărui om, fiinţa
fiecărui individ. Modificările care au loc în viaţa lăuntrică a fiecărui om se vor repercuta şi asupra
grupului social din care el face parte. Educaţia este o realitate în desfăşurare, este un proces care
poartă amprenta unui moment istoric, viaţa individului este o continuă devenire.
19
 Este potrivit, după cum vedem, să vorbim de interdependenţa societate-educaţie. Educaţia
are rolul de a transmite experienţa socială de la o generaţie la alta. Educaţia variază de la o etapă
istorică la alta, de la un regim politic la altul. Educaţia poartă amprenta etapei istorice care a
generat-o. Educaţia este o acţiune socială, ea are un caracter variabil, fiind extrem de sensibilă la
schimbările sociale. Ea este o acţiune socială practică, ei îi sunt proprii anumite caracteristici care-i
trasează şi realitatea sa proprie, uşor de recunoscut în orice etapă istorică. Conţinutul educaţiei nu se
limitează la schimbările sociale, ea s-a prezentat, încă de la începutul fiinţării ei, ca o relaţie
teleologică, derularea ei fiind subordonată unor obiective atent cântărite şi dimensionate în plan
mintal. Ea este un sistem complex de relaţii.
Educaţia are un caracter istoric şi naţional, societatea umană evoluează, după cum
evoluează şi cerinţele care stau în faţa educaţiei – educaţia reflectă condiţiile specifice în care se
derulează viaţa unei comunităţi naţionale. Educaţia are un caracter prospectiv, prezintă nişte
scopuri specifice şi are caracter axiologic (Elena Joiţa, op. cit., pp. 31-32).

5. FUNCŢIILE EDUCAŢIEI, FORMELE ȘI DIMENSIUNILE EI.

5.1. Funcţiile educaţiei (Ioan Nicola, op. cit., pp. 21-22)

a) Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ. Selectarea şi transmiterea
valorilor de la societate la individ se realizează pe baze pedagogice şi ţinându-se cont de anumite
caracteristici de ordin psihic. Dezvoltarea socială accentuează ritmul acumulării valorilor sociale,
iar principiile după care se face acumularea şi transmiterea valorilor sociale se restructurează şi ele.
Trăim în epoca informaţiilor, iar educaţia trebuie să ţină pasul cu această avalanşă informaţională de
la nivel mondial.
b) Dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului. Educaţia este o acţiune
socială centrată pe om, ca fiinţă biopsihosocială. Ea are în vedere individul concret, cu
particularităţile lui bio-psihice, urmărind dezvoltarea acestora.
c) Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială. Educaţia urmăreşte
constituirea unui tip de personalitate dorit de societate. Educaţia are menirea de a-l pregăti pe om
pentru viaţa socială, pentru muncă şi pentru viaţa în comunitate. Acesta este un proces continuu şi
de aceea omul este supus influenţelor educaţionale pe tot parcursul vieţii lui. Educaţia răspunde
unei comenzi sociale, unor necesităţi ale comunităţii globale. Educaţia vizează, e adevărat,
dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane, dezvoltarea potenţelor fiecărui participant la viaţa
socială, dar această dezvoltare este comandată chiar de societate, ea răspunde unor interese sociale
specifice. Educaţia „urmăreşte stabilirea unui echilibru dinamic între cei doi poli, putând fi
considerată astfel o condiţie indispensabilă atât pentru existenţa şi dezvoltarea societăţii, cât şi a
fiecărui individ în parte”, consemnează profesorul Ioan Nicola (p. 22).
Elena Joiţa plasează funcţiile educaţiei pe două planuri (p. 37):
a. În raport cu societatea;
b. În raport cu educatul;
c. În raport cu propriul sistem.
a. În raport cu societatea se delimitează următoarele funcţii:

20
 - Legea învăţământului din anul 1995 precizează că educaţia „asigură realizarea idealului
educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii
româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii româneşti”;
- educaţia contribuie, pe de o parte la conservarea societăţii româneşti, pe de altă parte ea
contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti;
- educaţia are o funcţie culturală, ea selectează şi transmite zestrea ştiinţifică şi culturală a
generaţiilor anterioare către generaţiile tinere, creând premisele elaborării de produse ştiinţifice şi
culturale noi;
- funcţia axiologică se află în imediata vecinătate a celei culturale: selectarea finalităţilor, a
strategiilor şi a conţinuturilor, a criteriilor de evaluare a actului paideutic este dimensionată valoric;
educatul însuşi este îndemnat să-şi formeze o gândire creativă, în afara acestei gândiri progresul
social este de neconceput;
- funcţia economică pune în lumină focalizarea educaţiei pe pregătirea profesională a
indivizilor, şcoala îi formează pe oameni pentru muncă şi prin muncă; într-o economie dinamică în
faţa instituţiilor de învăţământ stă şi imperativul recalificării profesionale;
- funcţia politică se explică prin aceea că învăţământul vehiculează principii şi norme cu
caracter politic, aceste norme reglementând viaţa în comun a membrilor unei societăţi; învăţământul
ne pregăteşte pentru exercitarea corespunzătoare a rolurilor sociale.
b. În raport cu educatul educaţia urmăreşte:
- dezvoltarea potenţialului lui bio-psihic;
- dezvoltarea lui cognitivă, în vederea unei mai bune prelucrări a informaţiilor primite din
exterior şi din interior, în vederea adaptării optime a omului la mediul său natural şi social;
- dezvoltarea dimensiunilor personalităţii care susţin învăţarea continuă, afirmarea
profesională şi socială, precum: afectivitatea, atenţia, deprinderile, motivaţia, interesele, caracterul
şi aptitudinile;
- pregătirea pentru autoinstruire, autoeducaţie, formare continuă;
- formarea pragmatică, pregătirea pentru rezolvarea operativă a situaţiilor de viaţă concrete;
- Legea învăţământului din anul 1995 precizează că educaţia este chemată să realizeze
„dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii (…)
creative”.
c. În raport cu propriul sistem, educaţia cere:
- „corelarea, armonizarea, compensarea influenţelor formale, nonformale prin parteneriat
educaţional, pentru promovarea programelor diferenţiale, soluţionarea echilibrată a obiectivelor,
prevenirea şi combaterea factorilor perturbatori, a elementelor contradictorii”;
- folosirea unor noi criterii în selectarea, organizarea, vehicularea, învăţarea şi valorificarea
experienţei generaţiilor anterioare în conţinuturi noi sub aspect calitativ, organizate în programe
curriculare;
- aplicarea unor criterii de eficienţă în conceperea şi derularea acţiunii educative.

5.2. Formele educației

Educatia formala este educatia intentionata, sistematica si evaluata, incredintata

specialistilor din domeniul acceptat institutional, juridic, statal si social, al educatiei (profesori,
invatatori, educatori, lectori etc). Acest tip de educatie cuprinde totalitatea influentelor si actiunilor
organizate sistematic, gradate cronologic si elaborate in cadrul unor institutii specializate, in
vederea formarii personalitatii umane.
21
 Din punct de vedere etimologic, termenul „ formala” isi are originea in latinescul “formalis”
care inseamna “organizat”, “oficial”. In acest sens, educatia formala reprezinta educatia oficiala.
O definitie a educatiei formale a fost data de catre Philip Coombs, conform careia educatia
formala este “sistemul educational structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala
primara si pana la universitate, care include, in plus fata de studiile academice, o varietate de
programe de specializare si institutii de pregatire profesionala. Educatia formala, ca forma
oficiala, este intotdeauna evaluata social. Evaluarea realizata in cadrul educatiei formale trebuie sa
urmareasca dezvoltarea capacitatilor de autoevaluare ale elevilor si studentilor.
Educaţia formală se referă la „acţiuni de predare şi instruire proiectate şi realizate de
personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii
şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi performanţiale, în cadrul unui sistem de
învăţământ (sau şcolar)” , altfel spus aceasta „se realizează prin intermediul procesului de
învăţământ, cu finalităţi educaţionale explicite, formulate prin idealul educaţional” (ce tip de om
este dezirabil) .
Acest tip de educaţie permite acumularea continuă a cunoştinţelor, facilitând dezvoltarea
unor aptitudini, capacităţi, atitudini a individului, introducerea persoanei în societate.
Educatia formala este importanta prin faptul ca faciliteaza accesul la valorile culturii,
stiintei, artei, literaturii si tehnicii, la experienta social-umana, avand un rol decisiv in formarea
personalitatii, conform nevoilor individuale si sociale.

Trasaturi caracteristice:
- este institutionalizata si se desfasoara in cadrul unui sistem oficial de invatamant;
- este proiectata riguros, derulata si evaluata sub forma documentelor scolare cu caracter
oficial;
- este prioritara din perspectiva politicilor nationale privind dezvoltarea resurselor umane,
fiind principala tinta a politicilor educationale;
- este evaluata social, potrivit unor criterii socio-pedagogice riguroase si vizeaza cunoasterea
atat a rezultatelor activitatii instructiv-educative, cat si a procesului educational;
- este organizata sub forma de activitati instructiv-educative concrete in cadrul sistemului de
invatatmant;
- este coordonata de un corp profesional specializat, specialisti pe domenii de studiu si
persoane investite special cu facilitarea invatarii;
- se desfasoara intr-un cadru pedagogic determinat, cu metode si mijloace de predare,
invatare si evaluare cu functii pedagogice precise;
- este generalizata, permitand accesul tuturor indivizilor.

Limitari ale educatiei formale:

- centrarea pe performantele inscrise in programe lasa mai putin timp imprevizibilului si
studierii aspectelor cotidiene, cu care se confrunta elevii;
- exista tendinta de transmitere-asimilare a cunostintelor in defavoarea dezvoltarii-exersarii
capacitatilor intelectuale si a abilitatilor practice;
- orientarea predominanta spre informare si evaluare.

22
 Educatia nonformala cuprinde totalitatea actiunilor organizate in mod sistematic, dar in
afara sistemului formal al educatiei. Aceasta forma de educatie este considerata complementara cu
educatia formala sub raportul finalitatilor continutului si a modalitatilor concrete de realizare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de "nonformal" isi are originea in latinescul
"nonformalis", preluat cu sensul "in afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume
gen de activitate". Nonformal desemneaza o realitate educationala mai putin formalizata dar
intotdeauna cu efecte normativ-educative.
Educatia nonformala a fost definita de catre J. Kleis drept "orice activitate educationala
intentionata si sistematica desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este
adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii si
al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in
catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor)".
Educaţia nonformală se manifestă prin activităţile extracuriculare, opţionale sau facultative,
cu un caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ, putând fi definită ca un ansamblu
de „acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de
învăţământ ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării”.
Dovedindu-se importanţa acestui tip de educaţie, aflat în continuă expansiune, au fost create
chiar instituţii educative (case de cultură, clubul elevilor etc.), uneori complementare celor de
învăţământ şi care pot oferi „soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală sub
semnul exigenţelor educaţiei permanente” .

Trasaturi caracteristice:
- este variata si flexibila, optionala si facultativa;
- diferentiaza continutul, metodele si instrumentele de lucru in functie de interesele si
capacitatile participantilor;
- valorifica intreaga experienta de invatare a participantilor.
Aceste tipuri de activitati se realizeaza in mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment,
petrecere a timpului in mod constructiv sau de odihna active. Sunt destinate tuturor categoriilor de
varsta: atat copiilor (pedagogie), cat si adultilor (andragogie).
Avantajele utilizarii educatiei nonformale
- este centrata pe procesul de invatare, nu pe cel de predare, solicitand in mod diferentiat
participantii;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunandu-le participantilor
activitati diverse si atractive, in functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de
aspiratiile lor;
- contribuie la largirea si imbogatirea culturii generale si de specialitate a participantilor,
oferind activitati de completare a studiilor;
- asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina
interesul publicului larg, oferind alternative felxibile tuturor categoriilor de varsta si pregatirii
profesionle, punand accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor si nu memorarea lor;
- antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinand cont de progresul societatii;
- raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.

Educatia informala este considerata ca fiind educatie incidentala si include totalitatea

influentelor neintentionate, eterogene si difuze, prin care fiecare persoana dobandeste cunostinte,
abilitati si aptitudini din experientele sale zilnice.
23
 Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educatie informala provine din
limba latina, "informis/informalis" fiind preluat in sensul de "spontan", "neasteptat".
Ca urmare, educaţia informală este cea care se realizează în mod spontan, fiind „un proces
permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau
cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă, din familie,
joc, muncă, bibliotecă, mass-media, stradă etc.”

Trasaturi caracteristice:
- spontaneitatea contextului in care se realizeaza, generand un efect discontinuu si
nesistematic;
- atractivitatea si diversitatea stimulilor care fac impactul relevant si semnificativ pentru
subiect;
- absenta restrictiilor sau standardelor, care stimuleaza nevoia de cunoastere autonoma;
- varietatea;
- caracterul dominant al valorilor promovate.

Cele trei forme ale educatiei contribuie la dezvoltarea personalitatii tinerilor si pot
contribui la dezvoltarea durabila a societatii prin interconditionare. Astfel, educatia formala are de
castigat daca reuseste sa integreze creator, multe din influentele specifice educatiei nonformale si
informale. Pe de alta parte, acumularile educatiei formale pot contribui la dezvoltarea si eficacitatea
celorlalte doua modalitati: nonformala si informala. Concluzionand, intre cele trei tipuri de educatie
trebuie sa existe relatii continue si permanente de interdependenta.

FORMELE EDUCAŢIEI (analiză comparativă) – Vezi Anexa 1.

Conceptul de educaţie permanentă

Educația nonformală - răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente.

Conceptul de educaţie permanentă este întâlnit în limba engleză sub forma „life long
learning” – LLL sau în limba franceză ca "éducation des adultes”.
Termenul a fost descris în numeroase moduri, dar „toate se referă la învăţământul de «după
educaţia iniţială», la formarea pe tot parcursul vieţii, dar după şcoala de bază” .
Este considerat a fi „motorul societăţii” şi are la bază, conform Raportului către UNESCO al
Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul al XXI-lea, patru „piloni”: a învăţa să trăim
împreună, a învăţa să cunoaştem, a învăţa cum să acţionăm, a învăţa să fim .
Ar putea fi considerat „un ansamblu de mijloace puse la dispoziţia oamenilor de orice vârstă,
sex, situaţie socială şi profesională, pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieţii, cu
scopul de a-şi asigura deplina dezvoltare a facultăţilor şi participarea eficientă la progresul
societăţii” .
Aşadar, educaţia permanentă „se refera la instruirea adulţilor intraţi deja în viaţa
profesională, cărora le oferă noi cunoştinţe profesionale, schimbarea profesiei, ameliorarea
cunoştinţelor şi a performanţelor la serviciu, formarea în noi meserii etc.”.
Indicatorul statistic „educaţia permanentă” (LLL) măsoară participarea persoanelor cu vârsta
cuprinsă între 25-64 de ani la programe de educaţie şi formare profesională. Se iau în considerare
doar participanţii din ultimele 4 săptămâni anterioare sondajului. În conformitate cu „Eurostat”,
măsurarea se realizează prin calculul unei fracţii care are la numărător numărul total al

24
participanţilor care îndeplinesc condiţiile de mai sus, iar la numitor numărul total al populaţiei care
fac parte din segmentul respectiv de vârstă. Se elimină din calcul, persoanele care nu au dat niciun
răspuns în urma interviului (modalitatea de măsurare a „educaţiei permanente” este explicit
formulată de „European Union Labour Force Survey” - EU LFS).
Referitor la rata de participare la educaţie pe tot parcursul vieţii, România se află pe ultima
poziţie din Europa, având o participare de doar 1,6% faţă de 10,8% cât este media în UE, ceea ce
demonstrează că, „în România, învăţarea permanentă este mai degrabă o figură de stil sau opţiunea
unei minorităţi conştiente de avantajul competitiv pe care ţi-l dă o astfel de opţiune decât un
aranjament instituţional, susţinut de stat. Lipseşte o cultură a învăţării şi educaţiei continue.”
Necesitatea unei astfel de educaţii rezidă în faptul că, datorită creşterii volumului de
cunoştinţe, accelerării ritmului în care sunt transmise informaţiile, evoluţia rapidă a ştiinţei şi
tehnologiei s.a., individul care s-a format în mod clasic nu poate ţine pasul cu toate aceste
transformări decât prin autoperfecţionare.

5.3. Dimensiunile educaţiei

Educaţia vizează, o repetăm, dezvoltarea plenară, armonioasă, nestingherită, liberă şi

creativă a personalităţii. Latura biologică, fizică a personalităţii face obiectul educaţiei fizice, iar
dimensiunea psiho-socială face obiectul educaţiei intelectuale, a celei profesionale, tehnologice, a
celei estetice.
La fel de importante sunt educaţia religioasă, educaţia civică, educaţia pentru viaţa de
familie, educaţia juridică, educaţia economică şi cea politică, educaţia pentru timpul liber, cea
alimentară, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru comunicare, cea axiologică ş. a. m. d.
(ibidem, pp. 40-41).

6. EDUCAȚIE / SOCIALIZARE / ÎNVĂȚARE SOCIALĂ

EDUCAȚIE SOCIALIZARE INDIVIDUALIZARE

- „fenomen social fundamental de - proces de integrare socială - evoluție pe o traiectorie
transmitere a experienţei de viaţă a a unui individ într-o originală, trasată de
generaţiilor adulte şi a culturii către colectivitate; caracteristicile personale ale
generaţiile de copii şi tineri, subiectului, incluzând aici și
abilitării pentru integrarea lor în caracteristicile sale genetice;
societate” (Dicţionarul explicativ - totuși, procesul de
al limbii române). individualizare nu se reduce la
o dezvoltare a potențialului
genetic, independentă de
- proces de formare a personalităţii - proces de devenire a unei „traiectoria socială” a
individuale, prin integrare socială individualități umane ca individului; direcția și limitele
şi transmitere culturală, iar ființă socială (DEX). originalității comportamentului
„termenul educaţie poate indica fie sunt conturate în raport cu ceva
acţiune formativă, fie rezultatul sau chiar contra a ceva social;
său” (Enciclopedia de filosofie şi
ştiinţe umane).

25
 EDUCAȚIE
- ideea de educaţie (din lb. latină,
unde edere = a creşte, a hrăni;
educare = a trage în afară)
ilustrează, pe de o parte, utilitatea
termenului spre a evidenţia
dezvoltarea fizică şi maturizarea
interioară şi, pe de altă parte,
dependenţa conţinuturilor educaţiei
de concepţia despre om, cultură şi
societate în diversele epoci istorice.
- dimensiunea principală a
educației este socializarea: este
educat un om capabil să-și
orienteze în orice „situație”
comportamentul în funcție nu
(numai) de nevoi, impulsuri,
dorințe etc. personale, ci în funcție
de un alter, prezent fie nemijlocit
(față în față), fie în formă
interiorizată;
- asumându-și continuu roluri
sociale, individul – ca unitate a
„eului social” și a „eului personal”
– le reinterpretează permanent,
astfel încât educația poate fi
definită ca proces de
(re)construcție continuă a eului
complet în experiență;
- structurile subiective rezultate au
ca țesătură de fond „structurile
sociale” interiorizate, dar prezintă
„pete de culoare” aparte;
- în experiența ulterioară a
individului, structurile interiorizate
sunt actualizate cu aceste note
particulare și în forme adecvate
„situației”; rezultă ca reproducția
„ordinii sociale” nu este niciodată
absolut fidelă și că ea implică
întotdeauna inovație;
- altfel spus, educația nu are numai
SOCIALIZARE INDIVIDUALIZARE
- proces psiho-social de - ca și celelalte două
transmitere şi asimilare a componente ale personalității a
atitudinilor, valorilor, căror producere o asigură,
concepţiilor şi modelelor de socializarea și individualizarea
comportare specifice unui nu pot fi separate decât la nivel
grup sau comunităţi în analitic.
vederea formării, adaptării
şi integrării sociale a unei
persoane; în acest sens
socializarea este un proces
interactiv de comunicare
presupunând învăţarea
socială ca mecanism
fundamental de realizare şi
finalizându-se prin
asimilarea indivizilor de
către grupuri, respectiv
societate;
- in sensul cel mai larg, este
procesul prin care o ființă
asocială – care nu
stăpânește principiul
(sensul) „structurii sociale”
date și nu se comportă în
mod sistematic așa cum o
fac majoritatea membrilor
colectivității (ex. nou-
născutul) – devine o ființă
socială (corespunde tipului
individual mediu al
colectivității);
- reproducând „structurile
sociale” date (individul
„face ale lui”
comportamentele
organizate, stabilite ale
grupului) în structurile
subiectului (percepție,
observație, gândire, mișcări
corporale), socializarea
26
 „funcții reproductive”, ci este o asigură reproducerea lor în
componentă a schimbării sociale. și prin experiența ulterioară
a individului;
-totuși, această interiorizare
a „structurilor sociale”
implică selecție și
reinterpretare din partea
individului; reproducerea
„structurilor sociale” în
structuri subiective nu este,
de aceea, niciodată absolut
fidelă, iar socializarea lasă
loc inovației.
- Proces de producere și actualizare Concept care desemnează Proces de producere a eului
a „eului total” (aspectul dobândit alprocesul de creare personal (individual) și de
personalității); unitate și tensiune a
(producere) a „eului diferențiere în raport cu „tipul
proceselor de „socializare” și social”, a identității sociale social normal (mediu)”;
„individualizare”; a unui individ; evoluție a
personalității individuale pe - EUL PERSONAL
EU TOTAL = eu complet, o traiectorie dependentă de (INDIVIDUAL) – concept
aspect dobândit al personalității – traiectoria sa socială; corelativ celui de „eu social”,
concept care desemnează unitatea care se referă la o componentă
tensionată a „eului social” și EU SOCIAL = a personalității constituită din
„eului personal”. personalitate socială; tip trăsături (comportamente)
individual mediu, normal – originale, care îl deosebesc pe
„Eul social” nu este disociabil concept care desemnează o individ de ceilalți membri ai
de „eul personal” decât în plan componentă a personalității colectivității; exprimă raportul
analitic; orice „actor social” constituită din trăsături de diferențiere între individ și
trebuie înțeles ca unitate și (comportamente) articulate colectivitate; deși presupun un
tensiune a acestor două într-o unitate relativ ansamblu de premise biologice
componente coerentă (care nu exclude, înnăscute, comportamentele
însă, contradicțiile) și originale ale individului sunt,
relativ stabile, comune de asemenea, dobândite în
majorității (dacă nu tuturor) experiența sa socială
membrilor unor
colectivități; exprimă
raportul de identitate dintre
individ și colectivitate

Educaţia (formală, non-formală, informală) contribuie în mod decisiv la realizarea

socializării, respectiv la procesul de transmitere şi asimilare de către individ a atitudinilor, valorilor
şi comportamentelor specifice condiţiilor de existenţă socială ale unui grup sau comunităţi.

27
 Un tânar este socializat atunci când învaţă să se poarte în mod creativ, în concordanţă cu
modurile de gândire şi simţire ale societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în
procesul de socializare trebuie să figureze ca un deziderat major în formarea personalităţii tinerilor.

Abordarea educaţiei ca fenomen social se întemeiază pe luarea în consideraţie a

următoarelor premise:
– conceperea educaţiei ca fenomen de socializare metodică a tinerelor generaţii
– evidenţierea contribuţiei societăţii în oferta de finalităţii şi mijloace educative;
– întemeierea actului educativ pe cunoaşterea cerinţelor şi aspiraţiilor societăţii;
– organizarea instituţiilor educative în conformitate cu reglementările realităţii sociale;
– dezvoltarea calităţilor personale în direcţia formării comportamentului civic-participativ.

 Este momentul să facem anumite delimitări conceptuale:

educaţie este un tip specific de acţiune socială, ea întreţine multiple legături cu celelalte fenomene
sociale, fiind destul de dificil să le surprindem pe toate.
Socializarea ni se arată ca ansamblu al influenţelor sociale exercitate asupra individului în contextul
comunicării umane, în acest caz educaţia constituindu-se drept activitate declanşată intenţional „în
vederea asimilării valorilor sociale” (ibidem, p. 15).
 Să încercăm să sintetizăm:
Și socializarea, şi educaţia urmăresc mai buna plasare a individului într-un anumit context social,
într-un ansamblu comunitar particular dat. Diferă, în cazul lor, mecanismele prin care se realizează
acest obiectiv.
Acţiunea educaţională se află între societate şi individ, mediind transferul de valori de la un termen
la altul; ea se preocupă îndeaproape de asigurarea unor condiţii prielnice asimilării valorilor sociale.
Educaţia urmăreşte integrarea socială a omului, dar şi formarea personalităţii lui, a acelui tot
biologic şi spiritual destinat să asimileze în mod creator valorile dominante ale comunităţii şi să se
subordoneze imperativelor sociale, nu în mod pasiv, ci în mod creator şi activ. Nu avem cum să
vorbim de importanţa socială a educaţiei fără să vorbim şi de cuprinsul, rolul şi finalităţile ei
(ibidem).
Socializarea – genul proxim al educației.
Educație = formarea „eului total”, nu doar a „eului social” (la nivel analitic).
Educație – indubitabil conduce la schimbare socială, presupune întotdeauna inovație.

Învăţarea socială

Lazăr Vlăsceanu considera că procesul de socializare este, prin excelenţă, un proces de

asimilare a experienţei sociale vizibil prin mutaţia survenită în planul manifestărilor
comportamentale. Este un proces de învăţare care are ca obiect:
- experienţa privită ca experienţă individuală sau colectivă axată pe:
 indivizi;
 grupuri;
 organizaţii
 societăţi integrale;
- conţinutul acesteia este dat de:
 normele;
 valorile;
28
  rolurile sociale;
 cunoştinţele;
 deprinderile;
 atitudinile;
 modelele de comportare morală, politică sau profesională practicate în contexte
micro sau macrosociale;
„Corespunzător acestor ultime două tipuri de contexte, o parte din cercetările dedicate
acesteia vizează explicarea învăţării sociale ca o formă de învăţare inovatoare, bazată pe anticipare
şi participare, pe asumarea responsabilităţii individuale şi colective în identificarea, înţelegerea şi
reformularea problemelor sociale, în perspectiva asumării de roluri, în edificarea strategiilor şi
proceselor dezvoltării sociale” (Plugaru, p. 86).
Unii cercetători au pus în conexiune învăţarea socială cu fenomenul psihologic al imitaţiei.
Un comportament social se învaţă prin imitaţie, susţin ei, atunci când vorbim de model implicit sunt
nevoiţi să vorbim şi despre cei care se „inspiră” din modele, imitatorii. Orice persoană dispune de
tendinţa de a imita, de a-şi însuşi anumite tipuri de comportamente. Educaţia umanistă,
interculturală sunt produsele învăţării sociale, pentru a o înţelege mai bine reproducem o tipologie a
lui Pavel Mureşan (după L. Plugaru, pp. 91-92):

Tipuri de învăţare Produse ale învăţării

1. Prin observare şi organizare
2. Prin auto şi interexperimentare
3. Prin recompensă şi pedeapsă
4. Prin condiţionare socială operantă
5. Învăţare incidentală
6. Prin condiţionare asociativă
7. Învăţare directă, prin instrucţiuni verbale
8. Învăţare prin imitaţie
Comportamente sociale elementare, moduri de
prezentare, adresare, comunicare, salut; tehnici
de rezolvare a unor situaţie sociale; expresii
verbale, faciale, emoţionale.
Trăiri afective pozitive sau negative, experienţe
de viaţă, cunoştinţe, abilităţi şi capacităţi de
acţiune socială elementară şi complexă.
Reacţii, mişcări, intenţii, tendinţe, dorinţe, etc.,
acceptate şi condiţionate social, dezînvăţarea
celor indezirabile social.
Reacţii, acţiuni, atitudini, mişcări sociale
condiţionate pozitiv.
Experienţe de viaţă, capacităţi de decizie şi de
acţiune rapidă în situaţii sociale critice, strategii
şi tehnici de control social şi de prevenire a
situaţiilor sociale conflictuale, vigilenţă socială
etc.
Reflexe, stereotipuri, deprinderi şi automatisme,
simboluri, semne sociale condiţionate.
Argumentare şi convingere, opinii, atitudini,
convingeri, stiluri cognitive, orientări valorice,
capacităţi şi atitudini de comunicare,
argumentare şi convingere, tehnici de
persuasiune.
Concepţii, mentalităţi, aspiraţii, interese,
idealuri, valori, modele şi stiluri de muncă şi

29
 viaţă, moduri de trăire, gândire, acţiune,
sentimente etc.
9. Învăţarea rolurilor sociale Stiluri interacţionale, orientări valorice,
concepţii despre lume şi viaţă, trăsături de
personalitate, de grup şi de clasă, capacităţi şi
aptitudini psihosociale de organizare şi
conducere a grupurilor; aptitudini de decizie,
control şi previziune socială; autocontrolul şi
concepţia despre sine; autocunoaşterea şi
intercunoaşterea; interiorizarea normelor şi
valorilor sociale, a conţinuturilor rolurilor
sociale; modele de gândire, trăire şi comportare
individuală, colectivă şi socială; inteligenţă
socială etc.
L. Plugaru precizează că unii autori fac distincţia între învăţarea socială şi învăţarea
societală. Prima vizează însuşirea de către indivizi a comportamentului social, pe când cea de-a
doua pune în lumină un proces de învăţare al cărei subiect este societatea globală. Cele două se
deosebesc sub aspect calitativ:
 învăţarea socială implică participarea emoţională a subiectului în procesul asimilării
experienţelor, rolurilor, comportamentelor sociale, implicării în relaţii sociale,
interumane, receptării şi înţelegerii unor semnificaţii şi valori;
 învăţarea societală este impersonală, interpersonală şi transpersonală, fiind mediată
atât de mecanisme psihologice – ca în cazul învăţării sociale – ca şi de altele de
natură psihosocială, sociologică.

7. EDUCAŢIA ŞI VALORILE CONTEMPORANEITĂŢII

7.1. Şcoala şi şcolarizarea
Societatea noastră pune accent pe egalitatea drepturilor în toate domeniile vieţii sociale,
subliniind că progresul şi democraţia nu se pot realiza decât prin educaţie. Aceasta înseamnă că
statul se preocupă îndeaproape de instituţia şcolară. Actul educaţional are în vedere un anumit tip de
om şi de societate, pedagogia se află la baza construcţiei sociale şi de aceea trebuie să fim foarte
atenţi la modul cum ne educăm copiii. Ion I. Ionescu arată că educaţia şcolară:
 s-a centrat pe educator şi pe transmiterea de cunoştinţe, propunându-şi să-l crească
pe copil în spiritul datoriei, într-o societate morală în care interesele personale erau
subordonate celor de grup;
 a considerat că mediul natural şi social particular al copilului are influenţă benefică
asupra acestuia şi că este bine, în această ordine de idei, ca tinerii să înveţe
permanent din contactul cu viaţa comunitară;
 s-a centrat pe cultura socială capabilă să dea naştere şi să consolideze societatea
industrială;
 şi-a propus să-l înveţe pe copil cum să se adapteze pieţii concurenţiale şi să facă faţă
transformărilor rapide din sânul lumii moderne (Ionescu, p. 17).

30
 În cartea lor Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane, Ion şi Maria Albulescu au
întreprins o analiză comparativă a activităţilor derulate în şcoala tradiţională şi în cea modernă,
pornind de la cercetările unor autori precum Miron Ionescu şi Ioan Cerghit (Albulescu, pp. 77-78):
Paradigma şcolii tradiţionale Paradigma şcolii moderne
elevul este privit mai mult ca obiect al instruirii; elevul devine subiect al procesului instructiv-
educativ;
accentul se pune îndeosebi pe însuşirea se urmăreşte nu numai achiziţia de cunoştinţe, ci
cunoştinţelor; şi dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor
elevilor;
alegerea obiectivelor nu se face în funcţie de în stabilirea obiectivelor se ţine seama de
repertoriul specific elevului, ci pe baza unui competenţele pe care le posedă fiecare elev, în
mediu de cunoştinţe, ce se presupune că îl are o funcţie de care se stabilesc sarcinile (abordare
clasă (abordare nediferenţiată); diferenţiată);
elevii au, în general, o idee vagă despre elevii sunt informaţi asupra obiectivelor
comportamentul pe care trebuie să-l însuşească; urmărite şi a modului în care se va verifica
realizarea lor;
elevii nu-şi pot afirma preferinţele şi nu pot elevii au posibilitatea să-şi afirme preferinţele şi
alege obiectivul; să aleagă obiectivul;
sursele de informare se limitează la profesor şi sursele de informare sunt mult mai diversificate;
manual;
profesorul transmite cunoştinţele într-o formă profesorul creează condiţiile pentru ca elevii
dinainte pregătită, elevii trebuind să le urmeze; înşişi, cu forţele de care dispun, să descopere şi
să-şi însuşească cunoştinţele, dezvoltându-şi
priceperile şi deprinderile;
predarea se bazează pe expunerea profesorului; predarea se sprijină, în mare măsură, pe
activitatea independentă şi productiv-creativă a
elevilor;
metodele utilizate sunt predominant expozitive, sunt utilizate frecvent metodele centrate pe
verbaliste, livreşti, receptive şi pasive, bazate pe acţiune, cercetare, explorare, pe tehnici de
memorie şi reproducere; muncă intelectuală, pe autoinstruire;
conducere rigidă a instituţiei şi controlul formal, Încurajează independenţa elevului în gândire şi
aversiv; acţiune, stimulează la elevi efortul de
autocontrol;
motivaţie preponderent extrinsecă a învăţării; motivaţie preponderent intrinsecă a învăţării;
o îmbinare slabă a învăţării individualizate şi pe
grupe;
evaluarea se realizează îndeosebi pentru o bună îmbinare a învăţării individualizate şi pe
clasificare şi diagnosticare (reuşită şi nereuşită); grupe.
se aşteaptă o distribuţie gaussiană a rezultatelor.

De unde şi concluzia autorilor: A realiza o lecţie bună nu înseamnă a-i determina pe elevi să
reţină cât mai multe cunoştinţe prezentate verbal de către profesor, ci a-i face să participe activ la
procesul de predare-învăţare (p. 78).
O lecţie este reuşită nu atunci când profesorul i-a determinat pe elevi să reţină un procent cât
mai mare din informaţiile oferite de el, ci atunci când i-a făcut să participe activ la procesul de

31
predare-învăţare. O lecţie modernă îl solicită pe elev şi îl implică, ea face apel la disponibilităţile
elevului, la „talentele” lui. În şcoala modernă, profesorului nu i se cere doar să predea şi să asculte,
rolul său este de a organiza, îndruma şi evalua activitatea elevilor. Profesor ideal este acela care ştie
să
 însufleţească;
 evalueze;
 modereze;
 supravegheze;
 organizeze
activitatea instructiv-educativă a elevilor. În acest scop el trebuie să aibă certe calităţi de
 analiză;
 critică;
 iniţiativă;
 sinteză
fiind
- atent;
- conciliant;
- comunicativ;
- drept;
- binevoitor;
- responsabil;
- înţelegător;
- competent;
- creativ;
- deschis;
- riguros.
Învăţământul modern are la baza lui nişte principii specifice, o concepţie nouă despre
formarea elevului, despre idealul social-uman, şcoala venind astfel în întâmpinarea trebuinţelor
dezvoltării individuale şi sociale (ibid., pp. 74 şi urm.).
Şcoala urmăreşte să-l facă pe elev să reuşească în viaţă. Însă, realmente, se poate achita
şcoala de obligaţia ei? Este ea capabilă să le dea libertate de mişcare şi să-i integreze în societate?
Este ea capabilă să le stimuleze capacităţile creatoare şi să-i transforme în profesionişti? Iată
întrebările la care ar trebui să răspundă pedagogii şi cei care se ocupă de politica educaţională a
ţării. Educaţia este un proces complex, dimensiunea complexităţii ei este pusă în lumină de ştiinţele
care o au în vizor – ştiinţele educaţiei, circumscriind antropologia educaţiei, educaţia comparată,
filosofia educaţiei, istoria educaţiei, psiho-lingvistica, psihologia socială, sociologia educaţiei, toate
aceste discipline ştiinţifice vizând descrierea, explicarea, înţelegerea fenomenelor bio-, psiho-,
socio-logice, descrierea, explicare şi înţelegerea fenomenelor şi proceselor ce ţin de latura cognitivă
a omului, de istoria lui individuală, înţelegerea unor realităţi precum procesele relaţionale ale
elevilor, dinamica grupurilor şcolare, impactul fenomenelor demografice asupra instituţiei şcolare
etc. Specialiştii din domeniul educaţiei ar trebui să fie îndeaproape preocupaţi de o serie de
probleme, precum:
 valorificarea moştenirii culturale a familiei din care provine elevul (în
teritoriile de diversitate etnică şi pluriconfesionale);
 identificarea nivelului de aspiraţii ale părinţilor relativ la copiii;

32
  identificarea căilor şi a mijloacelor prin care statul să poată veni în ajutorul
tinerilor proveniţi din familii defavorizate;
 realizarea unei mai bune corelaţii între oferta educaţională a şcolii şi cerinţele
vieţii economice;
 stimularea capacităţilor creative ale elevilor şi studenţilor.

Să ne oprim un moment la penultimul punct. În ce măsură şcoala răspunde la nevoile reale

ale economiei de piaţă? În ce măsură calificările obţinute în şcoală răspund nevoilor reale ale
întreprinderilor? Nu cumva randamentul, priceperea celor pregătiţi de şcoală nu sunt proporţionale
cu diplomele obţinute, iar salariul depinde de locul de muncă, de funcţia deţinută, şi nu de diploma
dată de şcoală, diplomă care atestă o anumită calificare? În ce măsură locul de muncă al tânărului
corespunde calificării sau calificărilor obţinute în şcoală? În ce măsură salarizarea lui este pe
măsura calificării lui? Răspunsurile date acestor întrebări ne dezvăluie starea de sănătate a
economiei noastre, dar şi a învăţământului nostru.

7.2. Democraţia educaţională

Limba gr. Demokratía : demos, popor și kratos, putere.
Formă de guvernare în care supremația aparține poporului; formă de organizare și de
conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea;

Termenul democraţie – folosit încă din antichitate – este prin excelenţă un concept politic.
Poporul se autoguvernează prin intermediul sistemului democratic, conceptul se referă la profilul
unui sistem politic. Un regim politic poate fi democratic sau nedemocratic, a treia posibilitate nu
există. Democraţia este o însuşire a unui sistem politic, o proprietate a lui. Însă ea nu caracterizează
exclusiv un anumit regim politic, noi vorbim de societăţi democratice sau nedemocratice,
democraţia vizează societatea în ansamblul ei, realitatea socială globală. Şi în acest caz noi suntem
îndreptăţiţi să vorbim despre democraţia în educaţie.

a) Problematica democraţiei educaţionale.

Democraţia nu vizează puterea, ci minimizarea ei, ea vizează legitimarea puterii. Ea
constituie obiectul predilect al politologiei, dar şi al ştiinţelor educaţiei, al sociologiei educaţiei, în
măsura în care acceptăm să vorbim despre democraţia educaţională. Democraţie educaţională
înseamnă educaţie democratică. Imperativele momentului rămân în continuare cele legate de:
 democratizarea educaţiei;
 democratizarea învăţământului;
 democratizarea şcolii;
Toate acestea au ca premisă fundamentală un regim politic democratic. Discursul despre
democraţia educaţională nu poate fi separat arbitrar de cel referitor la democraţia socială. Iată ce
scria G. Sartori în Teoria democraţiei reinterpretată (Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 35-36): „O
democraţie socială este o societate al cărei ethos cere membrilor săi să se perceapă ca fiind egali la
nivel social”, democraţia socială este un mod de viaţă, iar „democraţia economică constă în
egalitatea controlului asupra proceselor productive economice” (citat după Popovici, pp. 188-189).

33
 Ce este democraţia educaţională? Ea caracterizează acea stare a educaţiei în care
organizarea, administrarea şi desfăşurarea educaţiei se realizează pe baze democratice, pe baza
principiilor de ordin democratic. Lipsa democraţiei educaţionale se traduce prin centralizarea totală
a deciziei, neputinţa participanţilor la actul educaţional de a influenţa hotărârile care-i privesc, lipsa
şanselor egale, rigiditate în relaţiile profesor-elev, autoritarism, elitism, lipsa competiţiei, ofertă
educaţională limitată.

b) Egalitatea şanselor
Un regim politic democratic este constructorul unui învăţământ democratic. Între democraţia
politică şi cea educaţională există multiple legături, noi spicuim câteva:
 democraţia politică creează cadrul de funcţionare a democraţiei educaţionale;
 democraţia educaţională, la rândul ei, sprijină democraţia politică, creând resursele
umane necesare funcţionării ei;
 educaţia luptă pentru sporirea gradului de independenţă faţă de politic, faţă de
încercarea acestuia de a o ţine sub control.
Atunci când vorbim de o democraţie educaţională vorbim de necesitatea dezvoltării plenare
a personalităţii umane, de fructificarea tuturor potenţelor sale, de accelerarea autodezvoltării
omului. În societatea democratică, după cum arată şi D. Popovici (pp. 192 şi urm.), se pune
problema accesului neîngrădit la educaţiei, societăţile democratice sunt şi societăţi dezvoltate
economic şi cultural. Şcoala este principalul agent educogen responsabil de traiectoria profesională
şi cetăţenească a fiecărui membru al societăţii. Însă oamenii nu sunt identici, ei nu provin din medii
identice şi nici nu trăiesc în medii identice. În acest caz, vorbim de stratificare socială, de inegalitate
socială, de diferenţiere socială, de stiluri de viaţă diferite, de comportamente sociale diferite.
Educaţia influenţează stratificarea socială şi este influenţată de stratificarea socială.
În acest caz, atunci când ne referim la egalitatea şanselor în educaţie, ne referim de fapt la o
cale specifică de facilitare a accesului individului la programele educaţionale. Atunci când vorbim
de egalitatea şanselor suntem datori să facem câteva precizări:
 înţelesul expresiei este filtrat ideologic: în comunism prin egalitatea şanselor se
înţelegea egalitarismul, presupunând ştergerea deosebirilor dintre sat şi oraş, dintre o
clasă şi alta şi constituirea unui tip de personalitate multilateral dezvoltat;
 sensul actual al expresiei este dat de concepţia liberală care consideră „necesară şi
posibilă autoafirmarea persoanei şi angajarea ei echilibrată în procesul de selecţie
profesională: prin egalitatea şanselor înţelegem şansa fiecărui cetăţean de a ocupa
poziţii profesionale şi de a se pregăti pentru ele, şansă de reuşită în procesul de
pregătire, inexistenţa obstacolelor formale în calea accesului la educaţie al fiecăruia”
(ibid., p. 194);
 este cât se poate de clar că egalitatea şanselor depinde de egalitate, în general, de
egalitatea politică, civică, tot aşa după cum inegalitatea constituie premisa inegalităţii
şanselor.
Într-un regim democratic şcoala are un rol extrem de important. Şcoala te pregăteşte pentru
viaţă, te transformă în profesionist, te aduce în proximitatea succesului. Sau, după cum scrie D.
Popovici, şcoala a devenit „organizaţia cu rolul cel mai important în distribuirea şanselor sociale”.
Reuşita individului în viaţă este asigurată, în bună măsură, de numărul şi de calitatea anilor

34
petrecuţi în diferitele instituţii de învăţământ. Şcoala reprezintă un instrument calificat de selecţie şi
de repartizare a şanselor sociale.
Egalitatea şanselor presupune absenţa discriminărilor în ceea ce priveşte accesul la educaţie,
performanţă profesională şi participare la viaţa publică. Noi ne punem câteva întrebări în această
privinţă:
 copiii din mediul rural beneficiază oare de aceleaşi posibilităţi de a răspunde ofertei
şcolare ca şi cei din mediul urban?
 în ce măsură accesul la studii este condiţionat de resursele financiare ale familiei şi
de situaţia ei culturală?
 în consecinţă, ca urmare a celor semnalate anterior, nu cumva ierarhia socială se
ridică pe un fundament nonvaloric?
 ce trebuie făcut pentru remedierea stărilor de lucru negative?
D. Popovici observă că inegalitatea şanselor nu se reduce doar la accesul la educaţie, ci ea
priveşte şi gradul de asigurare a reuşitei în învăţare. Şansele egale de reuşită în activitatea de
învăţare se referă la asigurarea condiţiilor psiho-pedagogice care garantează valorificarea optimă a
potenţialului bio-psihic şi informaţional al fiecărui elev în parte. Un învăţământ performant şi
democratic este un învăţământ care se adresează fiecărui tânăr în parte, urmărind valorificarea
aptitudinilor şi intereselor lui, îndrumând şi stimulându-l pe drumul cunoaşterii şi al
autocunoaşterii. Un învăţământ de calitate presupune cadre didactice specializate şi dedicate
profesiei didactice, organizarea superioară a activităţii didactice, strategii şi tehnici îmbunătăţite de
lucru în clasă, relaţii noi statuate între elevi şi între elevi şi cadrele didactice.

c) Cultura elevilor
Aşa după cum aprecia Emil Păun (p. 5), învăţământul este un instrument important cu
ajutorul căruia societatea stimulează, dirijează şi controlează procesele dezvoltării. Dezvoltarea
socială are şi o dimensiune educativă. Calitatea şcolii şi calitatea dezvoltării socială se
intercondiţionează reciproc.
Şcoala este o organizaţie, o organizaţie specifică, cu un rol specific, cu nişte valori specifice.
Putem vorbi de cultura organizaţiei şcolare, cultura organizaţională derivând din conceptul de
cultură „ca ansamblu integrat de valori, credinţe, norme şi comportamente sociale ale indivizilor şi
grupurilor, ca sistem de consensuri culturale (moduri de a gândi şi de a fi) pe care se articulează o
diversitate de manifestări particulare” (ibid., p. 49). În cele ce urmează ne-am propus să vorbim
despre cultura elevilor: ea reprezintă „un univers de valori, norme, sensuri şi semnificaţii, explicite
sau implicite, care se constituie esenţialmente la nivelul interacţiunilor dintre elevi”, clasa
constituind „creuzetul acestei culturi, iar relaţiile şi interacţiunile dintre elevi, principala sursă a
acesteia” (ibid., p. 103).
În cultura elevilor, putem distinge elemente valorice specifice culturii familiale, precum şi a
diverselor grupuri de apartenenţă ale elevilor. Spre deosebire de cultura cadrelor didactice şi a
directorilor de şcoală, cultura elevilor este în principal informală şi implicită. Însă există şi o parte
formalizată a acestei culturi cuprinzând:
 norme care provin din reglementările referitoare la regimul instituţiei şcolare, al
căror caracter este obligatoriu, nerespectarea lor fiind sancţionată;

35
  norme care provin din specificul procesului didactic, proces organizat conform unor
principii şi reguli care au un caracter explicit şi formalizat. Ele sunt de natură
pedagogică şi de aceea nu sunt la fel de coercitive precum cele din prima grupă.
Cultura elevilor nu este totalmente independentă de cultura şcolii, cultura elevilor poate avea
un anumit grad de autonomie, supunându-se unor reguli care se sustrage formalizării excesive.
Cultura elevilor poate fi definită ca un „ansamblu de sensuri şi semnificaţii colective privind diferite
probleme ale vieţii şcolare” (p. 104).
Pornind de aici putem înţelege statutul organizaţional al elevului. Ca orice „meserie”, şi
„meseria” de elev se învaţă, nimeni nu se naşte elev, ci devine elev. Acest proces complex este
pregătit de procesele de socializare din familie şi grădiniţă: universul şcolar are particularităţile lui
proprii, iar copilul trebuie să fie sprijinit în acest proces de adaptare la mediul şcolar, precizează
pedagogul român.
A fi elev înseamnă a te înarma cu două tipuri de competenţe: competenţe academice
(privitoare la capacităţile intelectuale activate de către copil în şi prin procesul de învăţare şcolară)
şi competenţe sociale (reprezentate de capacităţile copilului de a descoperi şi asimila normele şi
valorile şcolii, cultura şcolii). Acest proces de iniţiere într-o nouă viaţă, viaţa şcolară, procesul prin
care copilul se integrează universului şcolar cuprinde mai multe etape (ibid., p. 106):
o Etapa de explorare. Este etapa de început, de prim contact cu elementele
necunoscute ale universului şcolar, etapă ce poartă amprenta incertitudinilor şi a
ambiguităţilor. Copilul explorează şi tatonează. Intrat în necunoscutul lumii şcolare,
copilul încearcă să îl citească şi să i se adapteze. Copilul se simte pur şi simplu
aruncat şi părăsit într-o lume ostilă lui, care-l constrânge, care-i limitează libertatea
de exprimare a personalităţii lui, iar şocul resimţit poate fi un simptom al inadaptării.
Inadaptare în raport nu doar cu exigenţele academice ale şcolii, ci şi cu cele impuse
de apartenenţa la colectivitatea clasei. Copilul are de respectat un regulament şcolar
şi un program şcolar impus de nişte persoane care nu aparţin universului său familial.
o Etapa de conformare. Acum copilul a trecut de faza de „iniţiere” în tainele vieţii
şcolare şi începe să-i decodeze regulile şi normele, asimilându-le. Copilul se
adaptează noilor condiţii şi se conformează normelor ce guvernează relaţiile dintre
elevi şi dintre aceştia şi cadrele didactice. Statutul de elev se stabilizează, se
consolidează.
o Etapa de practicalitate şi transgresare. Copilul s-a adaptat vieţii şcolare, a învăţat
meseria de elev şi o exercită cu îndemânare. El a dobândit abilităţile de a supravieţui
în şcoală şi de a reuşi în faţa multiplelor provocări prin reinterpretarea şi chiar
încălcarea normelor impuse de şcoală.
Este momentul să vorbim de competenţele sociale ale elevilor, de acele capacităţi prin care
aceştia identifică şi folosesc pentru nevoile de adaptare şi integrare semnificaţiile implicite şi
ascunse ale culturii şcolii. Competenţa socială a elevilor constă în:
 descoperirea
 respectarea
 practicarea
 reinterpretarea
 şi chiar încălcarea regulilor şi normelor şcolare.
Elevii competenţi sub aspect social apelează la o gamă întreagă de strategii de adaptare în
clasă care sunt şi moduri de reuşită în clasă. Le amintim:

36
  definirea şi negocierea situaţiilor şi a normelor şcolare;
 seducţia;
 supunerea aparentă;
 rezistenţa şcolară (ibid., p. 107)
Aceste strategii sunt identificabile la nivelul relaţiei cadru didactic – elev. Majoritatea
situaţiilor conflictuale apărute şcoală provin din percepţia diferită a unei situaţii de fapt. Din
percepţia diferită a relaţiei profesor-elev. Din unghiul diferit din care normele şcolare de disciplină
sunt privite.
Negocierea este o altă strategie. Ea este mai curând o strategie implicită şi ascunsă.
Profesorul şi elevul construiesc prin ea un mod comun de înţelegere a relaţiei dintre ei, consensuri
cu privire la activităţile derulate în spaţiul şcolii. Ce se negociază?
 respectarea normelor şcolare
 volumul activităţilor şcolare
 volumul a sarcinilor şcolare;
 procedurile de lucru.
Elevii, aproape instinctiv, explorează limitele de permisivitate ale reglementărilor şcolare,
testează reacţiile profesorilor la diferitele încălcări ale normelor şcolare, consecvenţa aplicării
reglementărilor şcolare, în ultimă instanţă toleranţa factorilor de decizie ai şcolii la încălcările
normelor şcolare. Elevii încearcă să forţeze aceste limite pentru a-şi face mai uşoară viaţa de elev.
O strategie mai subtilă, mai complexă, este ceea ce s-ar putea numi supunerea aparentă sau
complicitatea. Ea nu este prezentă exclusiv în lumea elevilor, dar noi o vom discuta pe aceasta.
Elevii ştiu că aprecierea de care se bucură din partea profesorilor, a factorilor de decizie ai şcolii şi
chiar şi rezultatele lor şcolare depind de capacitatea lor de a răspunde corespunzător tuturor
exigenţelor şcolare şi de aceea este normal ca ei să încerce să se achite cât mai bine de aceste
obligaţii. Uneori, însă, atât efortul cât şi rezultatul sunt aparente:
 elevii dau impresia că desfăşoară o activitate
 ei însă nu se implică în mod real, în mod efectiv în activitatea respectivă
 elevii încearcă să se facă remarcaţi, apreciaţi de anumiţi profesori
 pentru ei rezultatul contează, şi mai puţin mijloacele prin care îl ating.
Unii elevi sunt „direcţi”, ei aleg de-a dreptul strategia respingerii sau a refuzului – total sau
parţial – al valorilor normative ce formează conţinutul culturii şcolii. În cadrul culturii elevilor se
formează două variante distincte:
 cultura proşcoală;
 cultura antişcoală.
- Prima se caracterizează prin respectarea valorilor şi a normelor şcolare, prin
includerea, prin asimilarea lor în comportamentul cotidian al elevilor. Despre aceşti
elevi putem spune că sunt integraţi, că sunt socializaţi corespunzător.
- Cea de-a doua include strategia rezistenţei menţionată anterior: elevul dă dovadă de
nonconformism, el este un protestatar şi un revoltat. El îşi poate manifesta
atitudinea prin:
 glume făcute pe seama profesorilor şi a colegilor săi „conformişti”
 absenteism;
 lipsă de respect, impertinenţă, atitudini sfidătoare, indecenţă;
 perturbarea programului şcolar prin agitaţie, zgomot;
 vestimentaţie excentrică;

37
  consum de alcool şi droguri;
 violenţă;
 brutalitate;
 agresivitate.
Cultura rezistenţei este, predominant, cultura băieţilor. Prezenţa fenomenelor de rezistenţă
şcolară la elevi denotă o anumită devalorizare a culturii şcolii (ibid., p. 111), cauzele ei fiind
multiple:
 modalităţi coercitive, uneori chiar brutale de impunere a disciplinei în
şcoală;
 dificultăţi în receptarea şi înţelegerea culturii şcolii;
 dificultăţi de adaptare la colectivitatea clasei;
 dificultăţi de adaptare la exigenţele metodelor moderne de predare-
învăţare (mai ales cele euristice)
Cu toate acestea, cultura elevilor este, în esenţă, convergentă cu componentele culturii şcolii.
Cultura elevilor constituie, sub multe aspecte, o sursă de înnoire, de împrospătare, de diversificare a
culturii şcolii. Divergenţele care apar între ele sunt normale în măsura în care nu depăşesc anumite
limite, sunt pozitive întrucât determină anumite schimbări în bine la nivelul instituţiei şcolare.

Texte de comentat
A. „Numai printr-o acţiune răbdătoare şi continuă, căutând nu succese imediate şi
aparente, ci urmându-şi încet drumul într-un sens bine determinat, fără a se lăsa abătută din calea
sa de accidente exterioare şi circumstanţe întâmplătoare, numai în felul acesta educaţia dispune de
toate mijloacele necesare unei profunde înrâuriri a sufletelor”.
B. „(…) scopul educaţiei este de a suprapune fiinţei individuale şi asociale, cu care venim
pe lume, o fiinţă cu totul nouă, urmând ca educaţia să ne facă să depăşim natura noastră iniţială.
Numai aşa copilul va deveni om”.
C. „(…) educaţia este pregătire pentru viaţă (…)”.
D. „De îndată ce copilul reintră în situaţia de educare şi mai ales în situaţia şcolară în
interiorul clasei […] elevul se găseşte singur în faţa profesorului, izolat de ceilalţi printr-un întreg
sistem disciplinar şi o aşezare în bănci care-i interzice ajutorul reciproc, sub forma de ajutor sau
de apel la ajutor, care merg, în măsura posibilului, până la a-l chiar împiedica să-şi dea seama de
prezenţa camarazilor ca atare, un elev care spune lecţia, care răspunde la o întrebare, nu o face ca
să profite şi camarazii săi de aceasta (ceea ce ar părea, totuşi, foarte legitim). El recită şi răspunde
profesorului, pentru profesor şi, cât o face, este ca şi cum ar fi singur în clasă, ignorându-şi colegii
şi fiind ignorat de ei. Este ca şi cum ar fi scos din comunitate, din viaţa socială […] Promotorii noii
concepţii despre elevi şi clasele de elevi sunt unanimi în a considera necesară transformarea
grupurilor şcolare în mici democraţii, care să constituie nişte prototipuri ale unei eventuale stări
sociale viitoare, având o conducere proprie şi, mai ales, un spirit propriu, în structura căruia se
împletesc maturitatea şcolară cu responsabilitatea, competiţia cu cooperarea, sentimentul spaţio-
temporalităţii productive cu sentimentul spaţio-temporalităţii intime, deontologia cu loisirul. Acest
din urmă aspect permite importante sublinieri privind importanţa evoluţiei climatului şcolii în
orizontul unor valori imposibil de acceptat de către pedagogia clasică, dar care prefigurează noul
climat al şcolii viitorului, cum sunt simţul umorului şi jocul ” (Liviu Plugaru).

38
 E. Metodele euristice „creează un nou spaţiu pedagogic pentru cadrele didactice şi elevi,
caracterizat prin valorizarea înaltă a creativităţii, autonomiei, participării active, competiţiei, în
ultimă instanţă prin valorizarea înaltă a elevului şi mai puţin a grupului. Unii elevi nu sunt
pregătiţi suficient pentru a trage toate avantajele ce decurg de aici, au chiar dificultăţi generate de
o socializare familială centrată pe valori de supunere, conformism, dependenţă, cooperare în grup.
Această discontinuitate între valorile socializării familiale şi cele ale pedagogiei euristice creează
o stare de disconfort, care se soldează, adesea, cu refuz şi rezistenţă a elevilor la asemenea metode,
pe care ei le percep fie ca mijloace de constrângere, fie ca modalităţi de discriminare. Din acest
considerent, metodele euristice sunt etichetate ca având un caracter elitist” (Emil Păun).

Întrebări
 Identificați 3 argumente privind utilitatea și importanța socială a sociologiei
educației.
 Care este scopul educaţiei?
 Ce este educaţia? Realizați o definiție cât mai completă a educației.
 Care este raportul care se stabilește între educație și societate. Enunțați 3 argumente
în sprijinul raportului identificat. Realizați o reprezentare grafică.
 Care sunt agenții socializării și care este legătura dintre aceștia și procesul de
socializare?
 Socializare și educație. Definire concepte, diferențieri la nivel analitic.
 Formele educației.
 Școală tradiţională sau școala modernă? Argumente pro și contra.

39