Difuziunea, depozitarea şi acumularea toxicelor

După absorbţie, toxicele se distribuie în cele trei mari spaţii lichidiene ce constituie 70% din
greutatea organismului: spaţiul vascular (5%), spaţiul intercelular (15%) şi spaţiul intracelular (50%).

După pătrunderea toxicelor în torentul sanguin sau în limfa circulant, acestea rămân în aceste
faze fie sub formă liberă (dizolvate în lichidul plasmatic), fie fixate pe eritrocite (de exemplu, plumbul),
fie legate de proteinele plasmatice („vehicule plasmatice”).

Legarea la proteinele plasmatice depinde de natura substanţei şi de specia animală. Tipurile de

legături sunt: van der Waals (labile), ionice, covalente (foarte puternice).

Cantitatea de toxic legată depinde de concentraţia toxicului, afinitatea pentru locurile de fixare,
capacitatea de cuplare disponibilă a proteinelor plasmatice. S-a constatat o competitivitate pentru
locurile de cuplare între toxicele din acelaşi grup: acizii slabi între ei, bazele slabe între ele. Toxicele
bazice dispun de mai multe locuri de cuplare decât cele acide. Dacă în organism pătrunde o substanţă
toxică care are capacitate mai mare de cuplare decât una pătrunsă anterior, cea din urmă va elibera
centrii de cuplare şi apare sub formă liberă. Această situaţie poate determina fenomene toxice (de
exemplu, warfarina este cuplată masiv cu albuminele plasmatice, dar o substanţă acidă o poate deplasa
şi trece în circulaţie). Capacitatea de cuplare pe proteinele plasmatice este mai redusă la animalele
tinere sau la cele suferinde de afecţiuni hepatice.

Cuplarea pe proteinele plasmatice are şi dezavantaje şi anume întârzie biotransformarea şi

eliminarea toxicelor (de exemplu, cazul dieldrinului, benzenului, barbituricelor, dicumarolului etc.)

În organismul animal toxicele se găsesc libere şi cuplate, între cele două forme existând un
echilibru dinamic. Difuzarea în ţesuturi se face sub formă liberă, partea cuplată reprezentând molecule
prea mari pentru a ieşi din patul vascular.

Difuziunea depinde de natura substanţei, mărimea particulelor, vascularizaţia regiunilor

corporale, localizarea receptorilor asupra cărora acţionează.

Difuziunea poate fi uniformă în toate ţesuturile, sau electivă (determinată de diferenţele de

permeabilitate ale membranelor celulare), iniţial în organele care corespund proprietăţilor lor fizico-
chimice, apoi având loc redistribuirea la sediul acţiunii.

Unele fracţiuni ale substanţelor toxice care au difuzat se fixează pe receptorii tisulari unde îţi
exercită acţiunea biologică, iar alte fracţiuni se depozitează provizoriu sau, mai rar, definitiv în organe şi
ţesuturi.

După KEBERLE, 1971 (citat de COTRAU, 1978), substanţele foarte liposolubile (anestezicele,
hipnoticele, sedativele) realizează concentraţii mari în organele bogate în lipide şi bine vascularizate
(creier, măduvă); substanţele lipofile bazice se concentrează în pulmoni, rinichi, suprarenale;
substanţele lipofile acizi slabi se concentrează în ficat; bazele puternice şi compuşii puternic hidrofili
realizează concentraţii superioare celor sanguine în ficat, rinichi, suprarenale.
 Depozitarea substanţelor toxice se poate face în ţesutul adipos (insecticidele organoclorurate,
solvenţii organici), în proteinele tisulare, pe grupări sulfhidrice (bismutul în rinichi, arsenul în piele şi
ficat, mepacrina în ficat, pulmoni), în ţesutul osos (plumbul, stronţiul, bariul, calciul, fluorul, fosforul), în
fanere (arsenul, seleniul), în piele (aurul, argintul).

Cunoaşterea locurilor de depozitare prezintă importanţă pentru stabilirea diagnosticului. Astfel,

modificările morfo-funcţionale din anumite organe se explică prin tropismul toxicelor pentru acestea.
Din punct de vedere toxicologic, cunoaşterea sediilor de depozitare permite determinarea calitativă şi
cantitativă a toxicelor exogene din diferite organe şi, în felul acesta, stabilirea diagnosticului (arsenul în
intoxicaţia acută se găseşte în tractusul digestiv, iar în intoxicaţia cronică în fanere, oase, sistemul
nervos; plumbul în intoxicaţia acută se găseşte în ficat şi rinichi, iar în intoxicaţia cronică în ongloane,
păr, salivă, practic în toate organele).

Din depozite, substanţele toxice se pot elibera lent, mai ales când sunt cuplate cu proteinele
celulare sau brusc (de exemplu, toxicele liposolubile în caz e slăbire rapidă a animalelor sunt puse în
circulaţia generală şi determină fenomene clinice).

Acumularea este un fenomen caracteristic toxicelor cu toxicitate mică, dar care se elimină lent
sau greu. Se realizează prin pătrunderea repetată în organism a unor doze subtoxice, care prin
acumulare realizează doza toxică şi declanşează manifestările clinice. Cauzele acumulării sunt rezistenţa
la biodegradare, stocarea „materială” şi „fiziopatologică” (însumarea efectelor dozelor mici,
administrate repetat).

Dintre toxicele care prezintă fenomenul de acumulare se pot cita: compuşii organocloruraţi
(DDT, Aldrin, Dieldrin), glicozizii cardiotonici digitalici, anticoagulantele orale etc.

Sediul fixării substanţelor toxice poate corespunde acţiunii biologice (de exemplu, anestezicele
în ţesutul nervos, arsenul în piele) sau să nu corespundă acesteia (stricnina şi nicotina în ficat, digitoxina
în tubul digestiv). Deci, repartiţia substanţelor exogene în organism nu reflectă acţiunea lor specifică,
fixarea făcându-s în mod preferenţial pe receptori (VALETTE, 1972, citat de COTRAU, 1978).