ISTORIA PROTOCOLULUI DE LA KYOTO

4.1. INTRODUCERE

Mai puţin de 1% din atmosfera Pământului este alcătuită din vapori de apă, dioxid de
carbon, ozon, metan, protoxid de azot şi hexaflorură de sulf, gaze cunoscute sub denumirea de
gaze cu efect de seră. Primele cinci gaze enumerate mai sus apar în mod natural şi produc un
efect de seră natural, capabil să menţină temperatura la nivel global mai mare cu 30 0C decât în
lipsa lor, susţinând astfel viaţa. Concentraţia de gaze cu efect de seră este în creştere, ca rezultat
direct al activităţii umane.

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră a căpătat, în ultimul deceniu, un loc

privilegiat în politicile energetice şi de mediu din lumea întreagă. Efectele schimbărilor climatice
au devenit din ce în ce mai vizibile, iar combaterea lor trebuie să devină o prioritate absolută a
tuturor ţărilor lumii.

4.2. ELEMENTE GENERALE PRIVITOARE LA PROTOCOLUL DE LA KYOTO

Ca urmare a sesizărilor privind schimbările climatice, în 1988, Programul de Mediu al

Naţiunilor Unite (United Nations Environmental Program - UNEP) şi Organizaţia Meteorologică
Mondială (World Meteorological Organisation - WMO) au înfiinţat în comun Comitetul
Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (Intergovernmental Panel on Climate Change -
IPCC), cu scopul de a evalua toate informaţiile ştiinţifice disponibile despre schimbările
climatice, impactul socio-economic al schimbărilor climatice şi potenţialele strategii de reacţie.

Ca răspuns la activităţile IPCC, în 1992, la “Earth Summit” din Rio de Janeiro, 154 de state
au adoptat Convenţia Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice (UNFCCC). Convenţia
furnizează un cadru legal internaţional şi un set de principii acceptabile pentru aproape toate
ţările implicate. Convenţia recunoaşte fenomenul schimbărilor climatice ca fiind o problemă

1
serioasă şi asigură statele în curs de dezvoltare că, în prezent, abordarea acestui fenomen este
responsabilitatea , în principal, a ţărilor industrializate.

UNFCCC a intrat în vigoare în martie 1994. Statutul său de Convenţie Cadru înseamnă că
pot fi adaugate protocoluri pentru a specifica obiectivele de reducere sau anumite măsuri de
reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

În urma negocierilor de la Rio, din 1992, au fost constituite două grupuri de ţări în jurul
cărora s-au polarizat acţiunile privind Schimbările Climatice:

- 35 ţări din Anexa I (24 ţări OECD, plus 11 ţări din fosta Uniune Sovietică şi Estul
Europei - ţări cu economie în tranziţie);
- 132 ţări din Non-Anexa I (ţări în curs de dezvoltare)

UNFCCC este bazată pe patru principii fundamentale:

1. echitatea – modul echitabil de distribuire între state a sarcinii de reducere a emisiilor de

gaze cu efect de seră, având în vedere că, până în prezent, emisiile au provenit în special
din ţările industrializate din Europa şi America de Nord;
2. acţiunea precauţionară – climatologia se bazează pe prognoze ce presupun anumite nivele
de incertitudine. Părţile trebuie să acţioneze acum pentru a proteja clima şi nu trebuie să
aştepte până la obţinerea unor dovezi ştiinţifice absolute asupra impactului exact al
schimbărilor climatice;
3. eficienţa – politicile şi măsurile de abordare a schimbărilor climatice trebuie să fie
eficiente din punct de vedere al costului, pentru a asigura beneficii globale la cele mai
mici costuri posibile;
4. dezvoltarea durabilă – definită ca “dezvoltarea ce satisface toate necesităţile prezentului
fără a pune în pericol capacitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”

Convenţia presupune angajamentul tuturor Părţilor:

- să dezvolte, să actualizeze periodic, să publice şi să pună la dispoziţie Conferinţei Părţilor

inventare naţionale de surse şi bazine de absorţie a emisiilor de gaze cu efect de seră

2
 - să formuleze, să implementeze, să publice şi să actualizeze regulat programele naţionale
şi regionale de măsuri de limitare a schimbărilor climatice şi de facilitare a adaptării
corespunzătoare la schimbările climatice, inclusiv transferul de tehnologii, practici şi
procese , educaţie, instruire şi conştientizare publică
- să coopereze în pregătirea pentru adaptarea la impactul schimbărilor schimbărilor
climatice; să dezvolte şi să elaboreze planuri integrate adecvate pentru managementul
zonelor de coastă, al resurselor de apă şi al agriculturii şi pentru protecţia şi reabilitarea
zonelor afectate de secetă şi deşertificare, în special în Africa, precum şi a zonelor
afectate de inundaţii
- să transmită Conferinţei Părţilor informaţii privind implementarea.

Protocolul de la Kyoto a fost adoptat formal în cadrul Sesiunii a-III-a a Conferinţei Părţilor
(COP-3) la 11 Decembrie 1997. Protocolul va intra în vigoare 90 zile după ratificarea de către
cel puţin 55% din ţări, care trebuie să reprezinte cel puţin 55% din totalul emisiilor aferente
Anexei I. Principala realizare a acestui Protocol este stabilirea unor constrângeri prvind emisiile
de gaze cu efect de seră ale ţărilor industrializate.

Tabelul 1 prezintă valorile emisiilor de referinţă de la care s-a plecat în stabilirea

reducerilor aferente fiecărei regiuni semnatare. De asemenea, în tabel au fost introduse şi valorile
estimate ale emisiilor de gaze cu efect de seră în lipsa funcţionării Protocolului (conform WEO,
2000). După cum se observă, cel mai mare decalaj între valoarea ţintă şi cea estimată se
înregistrează pentru America de Nord. Un caz special este Rusia care, alături de Ucraina şi ţările
est-europene, va atinge un nivel mult mai scăzut decât cel impus prin Protocol.

3
 Tabelul 1

Cerinţele de reduceri de emisii şi estimările cantităţilor de emisii

Emisii CO2 Emisii Emisii -tintă Emisii estimate de Decalaj

referinţă reduse, % 2010 WEO 2010 estimari
Regiune
[Mt CO2 ] fata de fata de
[Mt CO2 ] [Mt CO2 ]
referinta, tinta

cf. Kyoto (%)

America de
5 301 93,1 4 935 6 817 +38,1
Nord

Europa de Vest 3 961 92,5 3 664 4 295 +17,2

Pacific 1 350 96,8 1 307 1 625 +24,3

Rusia 2 357 100 2 357 1 449 -38,5

Ucraina şi
1 188 96,8 1 150 750 -34,8
Europa de Est

Total global 14 158 94,7 13 413 14 936 11,4

Din datele prezentate, rezultă că este foarte greu să se realizeze cerinţele impuse fără o
colaborare între părţi. Pornind de la această situaţie, Protocolul de la Kyoto stipulează în articolul
6 că orice parte inclusă în Anexa 1 a Convenţiei poate transfera către, sau achiziţiona de la,
oricare altă parte unităţi de reducere a emisiilor rezultate din proiecte ce au ca scop evitarea
emisiilor de gaze cu efect de seră. Protocolul a introdus mai multe instrumente capabile să
minimizeze costurile atingerii ţintelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Acestea
sunt: Comerţul cu emisii (Emissions Trading - ET), Mecanisme de dezvoltare curată (Clean
Development Mechanism - CDM) şi Proiecte bazate pe implementarea comună (Joint
Implementation - JI).

4.3. MECANISMELE DE REDUCERE A EMISIILOR DE CO2 DESCRISE DE

PROTOCOLUL DE LA KYOTO

4
 În timpul celei de a VII-a Sesiuni a Conferinţei Părţilor (COP-7) de la Marrakesh (29
Octombrie-10 Noiembrie 2001), SUA au anunţat că nu vor ratifica Protocolul. „Grupul
Umbrelă” (Rusia, Japonia, Austria, Canada, Noua Zeelandă, Norvegia, Islanda şi Ucraina)
intenţionează să-l ratifice. Acordul de la Marrakesh reprezintă un progres în ceea ce priveşte
procesul de negociere, deoarece au fost clar definite instrumentele de funcţionare a Protocolului
(ET, CDM şi JI). Strategii din ţările Anexei I trebuie să decidă câţi bani trebuie să se investească
şi care dintre mecanismele Protocolului este mai eficient.

Mecanismele CDM şi JI permit transferul de tehnologie către Rusia şi unele ţări în curs
de dezvoltare în vederea realizării obiectivelor Protocolului de la Kyoto cu costuri minime. În
cadrul lucrărilor de la reuniunea COP-7, a fost stabilit principiul suplimentarităţii, prin care
ţărilor industrializate le revine responsabilitatea de a-şi reduce emisiile de gaze cu efect de seră
prin mijloace locale, folosirea mecanismelor flexibile urmând să se facă doar pentru pentru o
parte din aceste emisii.

JI şi CDM sunt mecanisme bazate pe proiecte şi permit tranzacţionarea emisiilor de gaze

cu efect de seră care ar apărea în cazul în care proiectele nu ar fi implementate. Aceste proiecte
trebuie să se concretizeze în beneficii cuantificabile pe termen lung, în cadrul eforturilor contra
schimbărilor climatice.

Un proiect de tip JI reprezintă un program de transfer de tehnologie, prin care se doreşte

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră aferente realizării unui anumit produs. Proiectele de
tip JI pot să fie implementate în ţări în tranziţie (ţări din Anexa I a UNFCCC). Aceasta implică
cel puţin două ţări care să fi acceptat ţintele de reduceri de emisii. Reducerile provenite dintr-un
proiect JI se numesc unităţi de reducere de emisii (ERU) şi provin din ţara în care proiectul se
implementează (ţara gazdă). Rezultatele implementării unui proiect JI sunt reprezentate de
transferul de unitaţi ERU de la o ţară la alta, suma emisiilor celor două ţări rămânând constantă.
Datorită acestui fapt, proiectele de acest tip sunt supuse unei proceduri de control mai puţin
strictă, în conformitate cu acordul de la Marrakech.

Protocolul de la Kyoto a stabilit ca proiectele de tip CDM să fie realizate în tări în curs de
dezvoltare (ţări din Non-Anexa I care au ţinte stabilite privind emisiile de gaze cu efect de seră).
Ţările din cadrul Anexei I pot folosi credite CDM pentru a-şi mări emisiile de CO 2 pe perioada în
5
care se realizează proiectul. Implementarea proiectelor CDM este supervizată de conducerea
UNFCCC, care este abilitată să ofere certificate de credite CDM (CER).

Deşi ţările semnatare ale Protocolului de la Kyoto sunt responsabile de atingerea

obiectivelor propuse, ar fi de aşteptat ca sectorul privat să fie cel care să accelereze folosirea
acestor mecanisme. Până în momentul de faţă, sectorul privat a fost reticent faţă de aceste
mecanisme, din cauza incertitudinii legate de ratificarea Protocolului. Cei mai importanţi factori
care au condus la reticenţele sectorului privat au fost riscurile asociate unei implementări prea
timpurii a proiectelor de tip JI sau CDM şi lipsa de capacitate a instituţiilor din potenţialele ţări
gazdă de a analizaa şi aproba aceste proiecte. În plus, atât timp cât companiile private nu fac
obiectul unor discuţii privind reducerea emisiilor proprii de gaze cu efect de seră, este probabil
că angajamentul companiilor private să rămână destul de modest. De menţionat faptul că, în
SUA, mari corporaţii industriale americane au semnat o înţelegere numită “Carbon Down, Profit
Up” prin care se angajează să promoveze tehnologii care să asigure reducerea emisiilor de gaze
cu efect de seră.

România a fost prima ţară cuprinsă în Anexa I a Convenţiei care a ratificat prin Legea nr
3/2001 acest Protocol, obligându-se astfel la o reducere de 8% în perioada 2008-2012, faţă de
anul de bază 1989, în vederea armonizării cu măsurile Uniunii Europene de reducere cu acelaşi
procent.

Prin HG nr.1275/1996, s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice,

organism interministerial, a cărui activitate este coordonată de MMGA, cu scopul de a promova
măsuri şi acţiuni necesare aplicării unitare pe teritoriul României a obiectivelor şi prevederilor
Convenţiei Cadru.

4.4. MODELUL MATEMATIC CARE STĂ LA BAZA PIEŢEI DE EMISII DE CO2

6
 În cazul în care avem de studiat un sistem infinit mare, este indicat să se folosească o
analiză marginală. Aceasta constă în evaluarea impactului adăugării/eliminării unei unităţi
fundamentale la sistemul studiat. Mediul înconjurător poate fi considerat un sistem infinit mare.
Este practic imposibil de determinat care este impactul total al tuturor emisiilor dintr-o regiune,
dar este posibil să se calculeze costul reducerii emisiilor pentru fiecare sursă luată independent.

Curbele de reducere marginală (Marginal Abatement Curves - MAC) reprezintă un model

matematic, bazat pe analiza de costuri marginale, folosit pentru studierea costului reducerilor
emisiilor de CO2. Acest model poate evidenţia beneficiile pieţei de emisii, în condiţiile trasate de
Protocolul de la Kyoto. Preţurile-umbră reprezintă un rezultat al analizei de costuri marginale,
luând în considerare o constrângere privind emisiile de CO2, într-o regiune R, pe o perioadă de
timp T. Un exemplu de astfel de constrângere poate fi o reducere de 10%, care trebuie realizată
în 5 ani. Preţul-umbră indică un cost pentru reducerea ultimei tone de emisii CO 2 în vederea
îndeplinirii constrângerii. O curbă a costurilor marginale a reducerii emisiilor este reprezentarea
grafică a preţurilor-umbră care corespund unor constrângeri din ce în ce mai severe, în perioada
de timp T. Un punct M de coordonate (qM,pM) de pe curbă reprezintă costul marginal pM, pentru o
regiune R, aferent reducerii unităţii de CO 2 din cantitatea qM, în timpul T. Suprafaţa haşurată
reprezintă costul total al reducerii emisiilor de CO2.

p- costul marginal al
reducerii

pM M(pM,qM)
Costul total al
reducerii CO2

qM q – reducerea
Reducere CO2 de emisii

Figura 1 Reprezentarea grafică a costului total al reducerii unei cantităţi de emisii pentru
regiunea R, în timpul T

7
 Orice reducere de emisii pentru o regiune poate fi reprezentată pe curba costurilor sale
marginale. Dacă mai multe regiuni ale aceluiaşi sistem îşi propun să reducă emisiile în acelaşi
timp, este foarte posibil ca preţurile-umbră asociate acestor reduceri să fie diferite.

Costul total al reducerii emisiilor poate să fie mai mic dacă regiunea cu preţul-umbră al
reducerii mai mic va reduce mai mult decât cea cu preţul-umbră al reducerii mai ridicat.
Reducînd mai mult decât este constrânsă, regiunea cu costuri mai reduse crează „dreptul de a
emite” sau permisul de emisii, care poate fi vândut regiunii cu costuri mai ridicate ale reducerii.
Reducerea totală a emisiilor poate fi realizată la costuri mai mici atunci când cele două regiuni
tranzacţionează până când costurile marginale devin egale.

Figura 2 Beneficiul tranzacţiei între două regiuni, R1 şi R2, supuse constrângerilor:

q1 – reducerea de CO2 pentru R1;

q2 – reducerea de CO2 pentru R2.
8
 În figura 2 este ilustrat modul în care se realizează un efect benefic în cazul unei tranzacţii
cu reduceri de emisii de CO2. Presupunând că există două regiuni R1 şi R2 care sunt constrânse să
reducă fiecare o cantitate de emisii notată q1, respectiv q2, în lipsa oricărei pieţe, suma reducerilor
pentru cele două regiuni va fi q1+q2. Costurile marginale la care se vor realiza aceste reduceri vor
fi, pentru fiecare regiune în parte, p1, respectiv p2. Costul total al reducerii emisiilor de CO 2
pentru cele două zone va fi dat de suma ariilor suprafeţelor AOQ1 şi BOQ2.

În momentul în care piaţa se deschide, cele două regiuni pot să tranzacţioneze. Ca urmare,
se va stabili un preţ de echilibru p, corespunzător unei reduceri mai mici (q 1) pentru regiunea R1,
respectiv unei reduceri mai mari (q2) pentru regiunea R2. Suma reducerilor pentru cele două
regiuni va rămâne constantă (q1+q2=q1+q2), condiţie impusă prin constrângerile iniţiale. Costul
total al reducerilor, pentru cazul existeţei pieţei, va fi dat de suma ariilor suprafeţelor AOQ1 şi
BOQ2.

Curbele MAC stau la baza determinării cererii şi ofertei de permisii de emitere în orice
piaţă. Posibilitatea de a vinde sau de a cumpăra aceste permise este ilustrată în figura 3. Linia
punctată reprezintă cantitatea de CO2 care trebuie redusă pentru o regiune, în conformitate cu
Protocolul de la Kyoto. În absenţa pieţei, intersecţia acestei linii cu curba MAC va determina
costul marginal.
Dacă piaţa de emisii există, regiunea poate să cumpere sau să vândă permise de emisii în
funcţie de relaţia între preţul pieţei şi costul marginal, după cum urmează:

Tabelul 2

Analiză comparativă a situaţiilor cu sau fără piaţă de emisii de CO2

9
 Criteriul Situaţiile comparate
comparaţiei
Fără piaţă Piaţă între R1 şi R2

În R1: q1 redus
Constrângeri În R1 şi R2: q1+q2 reduse
În R2: q2 redus

Cost marginal = În R1: p1 În R1 şi R2: p, când p1(q1) = p2(q2) = p

Preţul pieţii În R2: p2 şi q1+q2=q1+q2

În R1: aria AOQ1 În R1: aria AOQ1

Costul reducerii
În R2: aria BOQ2 În R2: aria BOQ2

Permise de emisii R1 cumpără permise de emisii pentru (q1-q1)

-
tranzacţionate R2 vinde dreptul de emisii pentru q2-q2=q1-q1

R1 plăteşte p(q1-q1)=aria(AI1Q1Q1) către R2

Cash-flow -
R2 primeşte p(q2-q2)=aria(BI2Q2Q2) de la R1

În R1: aria AOQ1 R1:aria(AOQ1)+aria(AI1Q1Q1)<aria(AOQ1)

Cost total
În R2: aria BOQ2 R2:aria(BOQ2)-aria(BI2Q2Q2)=aria(BOQ2)

În R1: aria colorată (AI1A)

Costuri evitate -
În R2: aria colorată (BI2B)

- dacă preţul pieţei este mai mic decât costul marginal, regiunea va putea vinde permise de

emisii;

- dacă preţul pieţei este mai mare decât costul marginal, regiunea va putea cumpăra permise
de emisii;

- zonele care nu au constrângeri (de exemplu ţările ex-sovietice) sunt un caz special; costul
marginal de reducere a emisiilor lor este foarte redus, deci ele vor fi doar furnizori de permise pe
piaţă, la orice preţ pozitiv.

10
 p – costul
marginal al
EXPORT IMPORT
reducerii

Preţ superior celui de

Figura 3: Determinarea posibilităţii de vânzare sau de cumpărare
de permise de emisii pentru o regiuneechilibru

Pentru cazul în care piaţa nu funcţionează, costurile marginale potechilibru

Preţ de să ajungă până
următoarele valori:
Preţ inferior celui de
- Japonia – 584$/tonă CO2, q – reducerea
qKyoto echilibrude emisii
- UE – 273$/tonă CO2,
- SUA – 186$/tonă CO2.

Rezultatele studiilor care tratează acest subiect indică faptul că aproximativ 1/3 din
cantitatea de CO2 aferentă permiselor vândute are costul zero, aşa numitul ‘’aer fierbinte’’.
Restul de 2/3 reprezintă diferenţa obţinută pe baza decalajului dintre preţul pieţei şi costurile
marginale aferente ţărilor ex-sovietice. Costul zero sau aerul fierbinte apare pentru ţările ex-
sovietice datorită faptului că ele au un nivel impus de Protocolul de la Kyoto mai mare decât cel
pe care atins în 2010.

Curbele de reducere marginală pot fi exprimate prin aproximări polinomiale de forma p=

aq2+bq. Tabelul 3 oferă coeficienţii a şi b pentru diverse regiuni ale lumii, în absenţa
tranzacţiilor cu permise.

11
 Tabelul 3

Coeficienţii aproximărilor polinomiale pentru diverse ţări ale lumii

Regiune a b

USA 0,0005 0,0398

Japonia 0,0155 1,816

UE 0,0024 0,1503

Ţări din afara OECD 0,0085 -0,0986

Europa de Est 0,00079 0,00486

Ţări ex-URSS 0,00023 0,00042

India 0,0015 0,0787

Coeficienţii prezentaţi pot fi folosiţi pentru a simula diverse modele de piaţă şi pentru a
stabili care este preţul de echilibru în cazul tranzacţiilor realizate între două sau mai multe părţi.

În data de 10 decembrie 2012, s-a finalizat Conferința Națiunilor Unite privind Schimbările
Climatice de la Doha, în Qatar. Conferința a început cu două săptămâni în urmă, pe 26 noiembrie
2012, și au participant reprezentanți din aproximativ 200 de țări. S-au dezbătut două aspecte
cheie: continuarea prevederilor Protocolului de la Kyoto și a stabilirii unui plan de acțiune pentru
un nou acord global.

Protocolul de la Kyoto se încheia în 2012, iar preocuparea statelor din cadrul Convenției
Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice a fost adoptarea unui nou plan, care să
permită tranziția până la adoptarea unui acord global în 2020. Esența Protocolului de la Kyoto
12
constă în asumarea de către statele lumii a unor obiective cuantificabile de reducere a emisiilor
de gaze cu efect de seră (GES).

În ceea ce privește prevederile Protocolului de la Kyoto, s-a ajuns la o a doua perioada de

angajament, 2013-2020, ce prelungește vechiul protocol. Focusul noului angajament a fost
crearea unui cadru legal mult mai funcțional și înlesnirea mecanismelor sale de piață.

Pe parcursul acestei perioade de „tranziție” se va continua lucrul sub Platforma Durban, a

unui nou acord global privind Schimbările Climatice și a Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră.
Platforma Durban a fost constituită în cadrul Conferinței privind Schimbările Climatice din
Africa de Sud (Durban) unde comunitatea internațională a decis deschiderea unui grup de lucru
în ceea ce privește un acord legal internațional țn domeniul schimbărilor climatice. Acest acord
va fi dezvoltat de un grup internațional având termen final anul 2015.

Balanța conferinței de la Doha pune în evidență extinderea termenului de aplicabilitate a

Protocolului de la Kyoto și pozitia din ce în ce mai fermă a Uniunii Europene și a Australiei în
demersul de reducere a gazelor cu efect de seră prin asumarea unor noi obiective.

În cadrul acestei întâlniri s-a consemnat și retragerea Japoniei, Rusiei și a Noii Zeelande
din cadrul protocolului, fapt ce se coroborează cu reafirmarea poziției Statelor Unite, cel mai
mare poluator al lumii, și a Canadei de a nu cosemna la prevederile Protocolului de la Kyoto.
Prin ieșirea din Protocol a celor 4 țări plus a Statelor Unite rămân în cadrul acordului
internațional țări care în total însumează doar 15% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră
la nivel internațional.

România a participat în cadrul lucrărilor cu o delegație cuprinzând reprezentanți ai

Ministerului Mediului și Pădurilor și ai Ministerului Afacerilor Externe și s-a aliniat punctului de
vedere al Uniunii Europene privind prelungirea termenului de acțiune cu 8 ani pentru Protocol și
de asumare a țintei de reducere a emisiilor gazelor cu efect de seră cu 20% față de anul 1990
până în 2020.

13