Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Despre Sărbători
Despre Sărbători
1. Ce sunt sărbătorile
Cuvîntul sărbătoare feria, festum, festivitas, solermnitas, slavo-rus = prazdnic) este de origine
latină (servatoria, de la servo - are; a păstra, a conserva, a respecta). In înţeles creştin-ortodox,
numim sărbători acele zile liturgice mai importante din cursul anului biserîcesc, care sînt închinate
comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria rnintuirii (ca de ex. Naşterea
Domnului, Învierea Sa etc.) şi a principalelor persoane sfinte (Mîntuitorul, Sfintii cei mai veneraţi
de credirrcioşi, ca de ex. Sf. Nicolae ş.a.).
În viata religioasă a credirncioşilor din enorii, zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor
anului (zilele de rînd sau lucrătoare) mai întîi prin aceea că, în biserici, se ofi.ciază serviciul divin,
la care credincioşii iau parte, prăznuind astfel, adică cinstind şi comemorînd evenimentul sau sf
ntul sărbătorit ; în al doilea rînd prin repaos sau odihnă, adică prin întreruperea lucrului, a
ocupatiilor şi a îndeletnicirilor obişnuite din celelalte zile şi prin înlocuirea lor cu activităţi ori
preocupari de natură religioasă, spirituală. În mănăstiri, unde serviciul divin se săvîrşeşte zilnic,
sărbătorile se deosebesc prin aceea că slujbele bisericeşti din zilele respective se oficiază mai pe
larg şi. mai solemn decît cele din restul zilelor.
In calendarul bisericesc de perete (ca şi în sinaxarele din cărţile de slujbă), zilele de sărbătoare se
pot identifica usor, fund scrise de obicei cu roşu şi indicate prin anamite semne tipiconale (de
obicei o cruce roşie, simplă, ori urmată de o paranteză).
Cine a instituit sărbătorile? Rolul principal în crearea şi fixarea sărbătorilor în faza lor
locală, precum şi în generalizarea lor mai tîrziu, 1-a avut în Răsărit pietatea populară, adică
multimile credincioşilor, lar uneori mînăstirile. Biserica, prin reprezentantii sau conducătorii ei
legali (episcopi şi sinoade), n-a făcut altceva decît să le recunoască şi să le ~onsacre cu autoritatea
ei oficială, consemnîndu-le în listele de sărbători (,calendarele de mai tîrziu).
Uneori decrete sau dispoziţii ale împăraţilor bizantini (Justinian, Justin, Mauri,ciu)
consfintesc şi favorize,ază răspîndirea sau generalizarea unor sărbători locale ori fixează data lor,
variabilă pînă la ei, pentru uniformizare.
Numărul, datele şi uneori importanţa sau felul sărbătorilor au fost notate de timpuriu (sec.
III), în liste cu diferite numiri : calendare, heortotoghii martirologhii, minologhii sau sinaxare. Cele
mai vechi liste de acest fel apar în lucrările marelui scriitor apusean Ipolit din Roma (sec. III) şi în
diferitele Rînduieli sau Constitutii bisericeşti anonime sau pseudoepigrafe, redactate în secolele
III-IV, cum sint Constituţiile Apostolice (vezi listele sărbătorilor creştine din vremea aceea - cart.
V, cap. 13-20 si cart. VIII, cap. 33).
Fiecare Biserică locală avea la început calendarul său propriu. Din combinarea diverselor
calendare locale (mai ales ale marilor metropole), care încep să se influenteze reciproc in cursul
secolulul IV, au rezultat martirologhiile, cu caracter regional şi apoi general, care apar in Africa şi
Asia Mică, îrncepînd din a doua jumătate a secolului IV inainte.
De la Constantinopol, calendarul bisericesc a lost adoptat şî de popoarele ortodoxe care au
fost creştinate sub influenţa BizanţLilui (slavii), sau care au stat in dependenţă bisericească de
Fatriarhia Ecumenică (romzmii).
Un rol decisiv in formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi 1-a avut Simeon
Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele sinaxarii mai vechi ale Bisericilor
locale si a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului de atunci, avind la bază pe cel
3
constantinopolitan. Opera lui, care stă la baza calendarului ortodox actual, a fost revizuită
fundamental in see. XVIII de marele cărturar şi pustnic atonit Nicodim Aghioritul, care a editat eel
mal complet sinaxar ortodox, cuprinzînd şi pe sîinţii greci de după schismă şi pe n-eomartirii greci
de pînă atunci. În forma din Minelele revăzute ceva mai tîrziu de alt mare cărturar atonit,
Vartolomeu din Cutlumus din sec. XIX, şi cu diversele adaose făcute între timp in Bisericile
ortodoxe autocefale (mai ales in cea rusă), Sinaxarul aghioritic este cel in uz astăzi in toată
creştinătatea ortodoxă.
5. Care este rostul (funcţia) sărbătorilor in viata noastră religioasă ?
a) Sărbătorile au un rost comemorativ sau ainiversar (anamnetic). Ele sînt destinate, adică, să
întreţină de-a lungul vremii, în constiin~a generaţiilor de credincio~i, amintirea momentelor sau
faptelor memorabile şi a personajelor sfinte, vrednice de aducere-aminte şi de cinstire, din istoria
sfîntă a mîntuirii, pentru ca ele să nu fie date uitării. Unele dintre sărbători ne duc însă cu gîndul nu
numai la fapte din trecut, ci şi la cele ce vor ii în viitorul îndepărtat, cum este, de ex., Duminiea
Înfricoşătoarei Judecăti (a lăsatului sec de carne) ; sărbătorile au deci şi un sens eshatologic, ele
reprezentînd nu numai memoria Bisericii, ci şi a,~i;eptarea ei, nădejdea şi aizticiparea îlnpiinirii fă-
găduinţei divine.
b) Dar amintirea sfintelor persoane şi evenimente este pentru noi şi un prilej de a ne exprima,
totodată, sentimentele de bucurie sau de întristarz, pe care ele ni le prilejuiesc, şi de recunoştinţă,
de admiratie, de respect şi de cinstire, pe care le nutrim pentru ele ; sărbătorile au, deci, un rost
latreutic, adică sînt şi prilejuri şi forme de expresie ale cultului de adorat;ie şi de veneraţie, sau
mijloace de a preamări pe Dumnezeu şi pe Sfinti.
c) În al treilea rînd, personajele sfinte pe care le sărbătorim sînt pentru noi pilde, modele sau
exemple şi imbolduri spre virtute şi spre desăvîrşirea noastră în viata religioasă-morală. Cu alte
cuvinte, sărbătorile au şi un rost pedagogic, instructiv sau educativ ; e-le constituie o şcoală a vieţii
creştine, un mijloc de cultivare şi promovare avirtutîlor morale, a evlaviei şi a iubirii de Dumnezeu
şi de oameni, pe care sfia(ii au întruchipat-o în gradul cel mai înalt.
d) În al patrulea rînd, sărbătorile sunt importante şi din punct de vedere soteriologic. Ele sînt,
adică, nu numai popasuri de odihnă pentru trup, prin întreruperea muncii, ci şi de reculegere şi
reconfortare pentru suflet. În scurtul interval de timp, pe care ni-1 oferâ, ele ne fac să lyunem pe
primul plan al preacupărilor noastre grija de suflet şî de mîntuirea lui, întărindu-1 cu puteri noi, din
izvorul nesecat al Harului dumnezeiesc, pe care Biserica ni-1 pune atunci mai cu osebire la
îndemînă şi de care putem beneficia, prin participarea noastră la sfintele slujbe, prin împărtăşirea
cu Sfintele Daruri, prin contactul nemijlocit cu Biserica şi cu slujitorii ei, sau prin alte mijloace, pe
care sărbătorile ni le oferă.
- La sărbătorile mari se numără toate cele pe care le numim de obicei praznice împărăteşti, adică
sărbătorile Mîntuitorului şi ale Sfintei Fecioare, la care Tipicul mînăstiresc al Sfîntului Sava
(Tipicul mare) adaugă două ale Sfîntului loan Botezătorul (Naşterea şi Tăierea capului), precum şi
sărbătoarea comună a Sfintilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Toate acestea au slujba cea mai
dezvoltată (bogată), adică slujbă cu Priveghere (Vecernie mică şi Vecernie mare, Litie, Polieleu,
Evanghelie şi Slavoslovie mare), care se pun numai din Minei (respectiv Triod sau Penticostar). În
calendarele bisericeşti de perete şi în Sinaxarele din cărţile de slujbă acestea au de obicei, ca semn
tipiconul distinctiv, o cruce roşie încadrată între două paranteze: (+).
- Sărbătorile mijlocii sînt ale Sfintilor mai însemnaţi şi se împart şi ele în două categorii :
- Sărbătorile Sfinţilor cu priveghere şi polieleu, notate cu o cruce cu semicerc: (+) (în cărţile slavo-
ruse), sau cruce roşie cu paranteză: (+) (în cărtile româneşti). Ele se deosebesc de cele mari doar
prin aceea că n-au înainte-serbare şi după-serbare; la ele se adaugă la Utrenie canonul Născătoarei
de Dumnezeu; aşa sînt, de exemplu : Sf. Nicolae (6 decembrie), Sf. Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sf.
Gheorghe (23 aprilie) ş.a.
- Sărbătorile Sfintilor fără priveghere (cu o singură Vecernie), dar cu polieleu, Evanghelie la
Utrenie şi Slavoslovie mare, notate cu o cruce simplă :+ (în cărţile slavo-ruse neagră, în cele
româneşti roşie), ca de exemplu: Acoperămîntul Maicii Domnului (1 octombrie), Sf. Paraschiva
(14 octombrie), Sf. Dimitrie (26 octombrie), Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie), Sf. Spiridon (12
decmbrie), Sf. Ştefan (27 decembrie) ş.a.
- Sărbătorile mici (ale Sfintilor mai puţin însemnaţi) sînt şi ele de două feluri :
- sărbătorile Sfintilor cu stihirile pe şase (la «Doamne, strigat-am ...» de la Vecernie) şi cu
Slavoslovie mare (cîntată) la Utrenie, ele fiind notate (în cărţile slavo-ruse) printr-un semicerc cu
trei puncte roşii la mijloc.
- sărbăborile Sfintilor cu stihirile pe şase, dar fără Slavoslovie mare (cu doxologie citită), n'otate
printr-un semicerc cu trei puncte negre (în' cărţile slavo-ru~se) sau cu cruce neagră simplă, ori cu
paranteză (in cartile româneşti).
Restul sărbătorilor care n-au nici un semn tipiconal au slujba zilelor de rînd (de exemplu : stihirile
Vecerniei pe şase, adi!că trei din Minei şi trei din Octoih, Canoanele pe patru etc.).
Pentru a simplifica, vom împărţi sărbătorile, după obiectul şi importanţa lor, în patru categorii :
a)Sărbătorile dumnezeieşti sau praznicele împărăteşti propriu-zise (ale persoanelor Sfintei Treimi);
b) Sărbătorile Maicii Domnului ;
c) Sărbătorile Sfintilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci ;
d) Sărbătorile Sfintilor mai de seamă (cu ţinere), la care vom adăuga un capitol deosebit despre
Sfintii naţionali (cu prăznuire locală) ai diferitelor Biserici ortodoxe (inclusiv sfintii români).