SUBIECTE MEDICINA LEGALA

1. Definitia si domeniul de
activitate al medicinii legale
Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune
cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare
precizări de ordin medical.
Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:
 Autopsie medico – legală.
 Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de
muncă sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a
exercita o anumită activitate sau profesie.
 Expertiza medico – legală psihiatrică.
 Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea
sexului şi a vârstei biologice.
 Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice,
histopatologice, tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
 Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul
ADN ).
 Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili,
urme, împuşcare.
 Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.
 Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
 Bioetică şi deontologie medicală.
 Cercetare ştiinţifică.
 Învăţământ medical.
Constatările şi expertizele medico – legale constau în ansamblu din :
 Examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea (autopsia
medico – legală).
 Examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice( examinări
complementare).
Examinări şi cercetări privind persoane în viaţă.
Certificatul medico-legal se eliberează persoanei fizice interesate la cererea sa,
contra cost, in funcţie de competenţa teritorială. În general, în majoritatea cazurilor, CML se
eliberează pentru a constata existenţa leziunilor traumatice. Acest lucru se face înainte de
dispariţie leziunilor traumatice şi nu la mai mult de 1 lună.
Concluziile CML, eliberate fie imediat, fie după un timp scurt în condiţiile în care
leziunile impun consult de specialitate, trebuie să precizeze conform CP următoarele aspecte:
1. realitatea traumatismului;
2. mecanismul de producere;
3. natura agentului traumatic;
4. data probabilă a traumatismului;
5. aprecierea gravităţii traumatismului exprimată prin durata tratamentului medical
(nr. de zile de îngrijire medicală).
Constatările medico-legale sunt efectuate in anumite cauze penale si care au o
importanta majora in aflarea adevărului. Sunt situaţii in care cauza penala reclama urgenta,
întrucât mijloacele de proba pot dispărea sau sa schimbe o situaţie de fapt, organele de
urmărire penala dispun din oficiu sau la cerere efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice
prin folosirea cunoştinţelor unui specialist. Organul de urmărire penala stabileşte obiectivul
acesteia formulând întrebări la care se solicita răspunsuri. Constatarea se face numai in cursul
urmăririi penale. De multe ori, pentru rezolvarea urgentei cazului se efectuează constatării
provizorii sau concluzii provizorii medico-legale, urmând ca ulterior sa se detalieze sub raport
tehnico-ştiinţific aspectele medico-legale. Constatarea medico – legală se efectuează în
situaţiile când se cere stabilirea stării de virginitate, a capacităţii sexuale, precum şi a
elementelor necesare stabilirii filiaţiei. Alte situaţii când se impune efectuarea unei constatări
medico – legale sunt: constatarea leziunilor traumatice mai vechi de 1 lună de zile (este o
expertiză pe acte medicale),constatarea stării obstetricale (sarcină, avort, naştere, lehuzie),
pentru evaluarea stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a
exercita o anumită activitate (şofer, pilot).
Expertiza medico-legală poate fi facultativă sau obligatorie fiind dispusă fie la
cererea părţii interesate fie la solicitarea organelor judiciare. Este obligatorie in următoarele
situaţii:
- omor deosebit de grav
- stabilirea stării psihice a învinuitului sau inculpatului care vizează răspunderea
penala a acestora.
- în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei cu închisoarea.
Aceste expertize pot fi:
 expertize simple sau oficiale.
 expertize complexe in care experţii sunt aleşi si numiţi de către organele
judiciare sau de către parţi. Acesta expertiza este mult mai complexa din punct de vedere
metodologic, putându-se coopta pe lângă medici legişti si alţi experţi medicali oficiali din
diferite specialităţi medicale.

2. Definitia plus etapele mortii

Def.
Moartea este încetarea vieţii. Practic moartea poate fi definita, ca încetarea ireversibila a
trepiedului vital, respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.
Etapele mortii
Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume: agonia, moartea clinică şi moartea
biologica sau definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt relativ specifice,
fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică. Semnele vitale
sunt diminuate şi are durată variabilă.
Agonia: - funcţiile vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar
cu totul.
Fazele agoniei sunt:
•euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie, •de
„privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţie neregulata •de
imobilitate, când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv(primul dispare
văzul,ultimul auzul).
Formele agoniei: •Conştientă sau lucidă, •Inconştientă sau delirantă, •Alternantă, combinaţii
ale celor doua.
Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale. Poate evolua fie
spre moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre viaţă. Are o durată de 5
– 6 minute iar în condiţii de temperatură scăzută poate ajunge la 15 – 20 minute. Moartea
cerebrală (juridică): Este o moarte a întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral. Este
etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.
Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii reale.
Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa
reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau
în: contracţii musculare la stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.

3. Clasificarea mortii
CLASIFICAREA MORŢII. MOARTEA SUBITĂ
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
-Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite afecţiuni ale
organelor interne.
-Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra organismului:
sinucideri, accidente şi omucideri.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul
acesteia se distinge moartea subită, care este o formă particulară de moarte neviolentă, care se
caracterizează prin:
•Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
•Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau la o persoană
bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să trădeze o agravare a
bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală;
•Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile;
•La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea subită aparţine
morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :
•Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale, infarct
miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.
•Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi renale.
•Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.
Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este moartea
prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după un traumatism(chiar minor) pe
o zonă a corpului considerată reflexogenă şi la care autopsia nu relevă nici o modificare care
să explice moartea, chiar după efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de
anchetă sunt aici importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit (lovituri la
nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).

4. Clasificarea semnelor mortii si descrierea lor

Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată confirma
realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până la
examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2 categorii de semne: semne negative de
viaţă şi semne ale morţii reale(semne pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
• Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.
• Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală,
deoarece sunt prezente şi în sincope, lipotimii.
•Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de relaxarea
sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura flască,degetele
mâinilor în semiflexie, nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă. -
lipsa respiraţiei, lipsa activităţii cardio-vasculare.
 Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie de
momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
A) semne precoce:
- răcirea cadavrului (algor mortis): reprezintă scăderea temperaturii cadavrului sub
temperatura fiziologică a organismului viu. Temperatura scade de la exterior spre interior,
zonele descoperite răcindu-se mai uşor.
- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin
evaporare. Prin deshidratare cadavrul pierde din greutate, iar în condiţii de temperatură
crescută şi în lipsa umidităţii are loc blocarea putrefacţiei şi apariţia mumificării.
- lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-violacei
ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa
circulaţiei sângelui. În evoluţia lor,lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:
1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ 30-60 min de la
deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv şi vor conflua; sunt complet
instalate la 8 - 12 ore; la digitopresiune ele dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se
modifică poziţia cadavrului lividităţile reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în
zona lividă, sângele care apare se spală (spre deosebire de echimoză).
2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în ţesuturile adiacente;
se instalează la 18 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile pălesc iar dacă se schimbă
poziţia cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând altele noi în noile zone declive. În
această fază petele cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în
poziţia de decubit dorsal.
3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apar la 20 - 24 ore de la
deces, interval ce se poate suprapune cu putrefacţia; lividităţile sunt omogen colorate iar dacă
se schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu
apar modificări de culoare
Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:
• Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor dictează
întreruperea manevrelor de resuscitare.
• Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu rigiditatea cadaverică,
timpul care a trecut de la deces.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:
• de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi muşchii cefei,
pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte grupe musculare; La
aproximativ 4-6 ore corpul devine rigid, se poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
•de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu greutate, după
care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
•de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care diminuează
treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare prin autoliză şi
putrefacţie.
Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:
•spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după morţi rapide, în special
prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei spinării, aşa cum se întâmplă spre
exemplu în electrocuţii,decapitări.
•rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor extensori.
•Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare în absenţa
microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului, precedând astfel putrefacţia.

Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.

•Modificări distructive:
•Putrefacţia – este o modificare cadaverică distructivă de natură microbiană, prin care
substanţele organice se transformă în substanţe anorganice. Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze:
faza gazoasă (are loc descompunerea glucidelor şi apariţia gazelor de putrefacţie) şi de
lichefiere (liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice, cadaverină şi putresceină.
Principalele semne externe ale putrefacţiei sunt:
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin combinarea hidrogenului
sulfurat cu hemoglobina. Pata verde de putrefacţie este evidentă la circa 20 ore vara şi la
aproximativ 48-72 ore iarna.
b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos) superficial sub forma unor
dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară. procesul se datorează difuzării sângelui
hemolizat în afara vasului de sânge.
c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin acumularea
gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor.
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:
• temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20 o
încetineşte. La 0o putrefacţia este oprită.
•Modificări conservatoare – pot fi:
•Naturale:
•Mumificarea– presupune deshidratarea generalizată a cadavrului. Apare în anumite condiţii
de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă.
Exemplu: cadavre înhumate în sol nisipos, uscat, în podurile caselor.
•Tăbăcirea – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii bogate în acid tanic şi
humic. Cadavrul are volumul redus,pielea este dură,brună aşa numitul cadavru lemnos.
•Petrificarea – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri de calciu); apare
în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.
•Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după dezgheţare
putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.
•Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite astfel contactul apei
cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se transformă în săpun de cadavru.
Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt: mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în
cantitate redusă sau absent şi temperatură ridicată.
•Artificiale:
- menţinerea în camere frigorifice.
- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

5. Legatura de cauzalitate dintre agentii traumatici si deces

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre
traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte
relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul constatat.
Legătura de cauzalitate poate fi:
 Primară sau directă,cu două variante:
 Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune
nimic( aplicarea unei lovituri cu toporul în cap → deces).
 Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori
preexistenţi, care fie agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la pacient hemofilic
sau pacient diabetic), fie aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului (pacient cu
fractura în curs de consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism,care
generează o nouă fractură,de data acesta cu secţiune medulară urmată de paralizie).
  Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o
complicaţie care agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă
sau chiar moartea victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face
parte din evoluţia posttraumatică obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia
fiziopatologică scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul,
peritonita care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni
intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

6. Clasificarea agentilor traumatici

Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă) sau formă de energie
(naturală sau artificială) care acţionând asupra organismului uman poate produce leziuni
traumatice.
Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici,care pot fi
clasificaţi după mai multe criterii:
•Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure.
• Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de
presiune,electricitatea,radiaţii.
• Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
• Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
• Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu produc o traumă
obiectivată printr-o leziune.
Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima gravitatea unui traumatism
asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de zile de îngrijiri medicale”. Stabilirea nr.
de zile de îngrijiri medicale ţine cont de:
•Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.
•Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase, chirurgicale sau
recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.
• Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; aşa numitul teren al
pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli preexistente,stare de nutriţie,particularităţi
legate de sex etc.
•Timpul de vindecare anatomică.
•Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu medical).
•Perioada de spitalizare.
•Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.
7. Clasificarea agentilor traumatici mecanici
AGENŢI TRAUMATICI MECANICI
Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni
traumatice datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei
acţiuni violente.
Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni
violente asupra corpului uman,se pot clasifica în:
 Corpuri contondente:
 În funcţie de forma suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.
 Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.
 În funcţie de relieful suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa netedă-regulată
 Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.
 În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).
  Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).
 Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):
 Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite:
furculiţa,furca.
 Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.
 Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal,
foarfecă, cuţit de bucătărie.
 Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor,satâr,sapă.
 Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:
Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea agenţilor
traumatici mecanici sunt următoarele:
 Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în agresiuni,generează
leziuni traumatice numai în zona de impact ;
 Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere, determină
apariţia de leziuni traumatice în special la nivelul
proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar caracterul lor este bipolar (leziuni în urma
impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia, explicat prin mecanismul de
contralovitură).
 Comprimare între 2 planuri dure;
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară sub
forma mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2 sau mai multe
mecanisme simple.
Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice consecutiv
acţiunii agenţilor traumatici mecanici sunt:
 Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).
 Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.
 Diverse forme de asfixie mecanică.
 Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.
 Traumatisme secundare exploziilor.

8. Leziuni traumatice externe

Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul
tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor
traumatici mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni
traumatice pot fi fără sau cu soluţie de continuitate tegumentară.
Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate se caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi nici
nu generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie sau
efracţie vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
•Echimoza posttraumatică(vânătaia): este o leziune traumatică fără soluţie de continuitate, ce
se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial roşietică,dar care se modifică în
timp şi care nu dispare la digitopresiune. Vechimea este apreciată în funcţie de modificările de
culoare pe care aceasta le parcurge: iniţial este roşietică, în câteva ore devine albăstruie sau
albăstrui-violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile), iar în final gălbuie (după 8-10
zile).
 •Hematomul posttraumatic (cucui): se prezintă ca o coloraţie bine delimitată,iniţial roşietică-
violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la presiune digitală. Mecanismul de
producere constă în acumularea de sânge consecutiv rupturii posttraumatice a unor vase de
sânge de calibru mai mare,ceea ce indică un traumatism mai violent asupra persoanei
respective. Hematomul îşi modifică culoarea într-un interval de timp mai mare decât
echimoza datorită cantităţii mari de sânge existente.
Spre deosebire de echimoze,hematoamele pot induce o stare de şoc fie posttraumatic fie
hemoragic, sau pot determina decesul victimei, ca în cazul hematomului cerebral.
•Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt clasificate ca atare
datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat. Aceste leziuni se vindecă cu
sechele(cicatrici), au gravitate mai mare.
În categoria acestor leziuni intră:
•Excoriaţia –Excoriaţiile pot fi superficiale,cu lezarea doar a epidermului (se acoperă de o
crustă gălbuie ) şi profunde când interesează şi dermul (se acoperă de o crustă roşietică).
Mecanismul este de zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos, ce poate acţiona
asupra tegumentului fie perpendicular fie oblic
•Plaga – cunoscută sub denumirea de rană, se caracterizează prin distrugerea tuturor straturilor
pielii, şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă. Cele mai
frecvente tipuri de plăgi sunt:
•Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită, se produce prin lovire cu sau de corp dur; prezintă
următoarele caracteristici: profunzime mică, margini neregulate, zdrenţuite, dinţate. În funcţie
de mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită, plaga strivită,
plaga muşcată, şi plaga smulsă,
•Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o manevră de
împingere sau împingere-răsucire,
•Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o acţiune combinată
de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară.
•Plaga tăiată-înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în practica medico-legală.
Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un mecanism de înţepare-penetrare şi
tăiere-secţionare.
•Plaga despicată: este rezultatul acţiunii unor obiecte dure, grele, prevăzute cu o lamă
tăietoare. Leziunile traumatice,care sunt consecinţa forţei de lovire, sunt în general mortale.

9. Reactia vitala
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în
organismul viu ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic de orice natură.
Reacţii vitale locale:
•Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu extravazarea
sângelui în ţesuturile din jur. Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este echimoza
sau vânătaia.
• Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderenţi de vas, au
suprafaţa rugoasă, sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei postmortem au suprafaţa
lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.
• Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii sunt
îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii, pe când marginile unei plăgi postmortem
nu sunt îndepărtate, sunt mai moi şi netumefiate.
•Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor factori sau
agenţi ai mediului, având drept scop repararea ţesutului lezat.
Reacţia vitală generală:
•Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a diferitelor
elemente: sânge, conţinut gastric, funingine, apă, care în mod normal nu ar trebui să fie
prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei, deci în timpul vieţii.
•Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în mod
normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente
tisulare,plancton,aer, azot, etc
10. Traumatismul cranio cerebral
•Traumatismul cranio-cerebral.
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi
conţinutul cutiei craniene, respectiv creierul.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:

• Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul traumatic;
avem următoarele mecanisme :
• Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur, atunci când
un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
• Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci când capul
aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.
• Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.
• Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de acţiune la
cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea
leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei,
în lovirile active sau pasive la nivelul regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei
vertebrale în căderile de la înălţime.
• Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman. Amintim
următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:
• Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale sau
mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc
datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos
endocranian.
• Mecanismul prin suflul exploziei;
În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni traumatice:

11. Traumatismul vertebro medular

Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie, precipitări şi
accidente de muncă, şi se împart în:
A.fracturile coloanei vertebrale : frecvent apar prin mecanisme indirecte. Fractura
interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul
vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un
mecanisme aparte îl constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau
pe ischioane, mecanisme ce poate realiza şi tasarea.
B.traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului că
interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele
intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul măduvei sunt
ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea medulară, pot apare tetraplegii,
paraplegii, tulburări sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate.
Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie necesită o tehnică specială, coloana
vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.
 12. Traumatismele gatului
Datorită formaţiunilor importante situate la acest nivel, orice leziune traumatică în zona
respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Traumatismele gâtului pot determina
leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre care cele mai
grave sunt plăgile.
A.traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene sinocarotidiană şi
laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce moartea prin inhibiţie. Leziunile
contuzive pot interesa diferitele formaţiuni anatomice având uneori consecinţe grave. Pot
apărea hematoame ale ţesuturilor moi perilaringiene sau peritraheale care pot determina
compresiuni asupra căilor respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale uneori
grave.
În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi sau
zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea căilor respiratorii
şi apariţia insuficienţei respiratorii.
Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme
tanatogeneratorii:
- moartea prin inhibiţie;
- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară sau de către
hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu sânge.
B.leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea pachetului
vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele carotidele externe şi interne,
arterele cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este moartea
rapidă prin hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului poate
determina embolia gazoasă, prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.
Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi pachetul nervos al gâtului şi se
însoţesc constant de afectarea şi altor formaţii anatomice.

13. Traumatismele toracelui

-în marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită organelor vitale ce se găsesc în cutia
toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.
A.leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea echimoze
şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea fracturi
costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este
apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor
fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar
afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul, hemopericardul
cu apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.
B.Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară în
interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile, care
pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât
determină constant apariţia hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni
impun un tratament de urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în
primejdie viaţa victimei.
 14. Traumatismele abdomenului
Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise. Traumatismele închise presupun
lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu exteriorul. În funcţie de intensitatea traumatismului,
leziunile traumatice abdominale închise pot fi mortale, mecanismele tanatogeneratorii fiind:
-hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină, pancreas) sau a
unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;
-peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară, intestin);
-moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal).
Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale
deschise, produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante
abdominale, pot fi perforante (când interesează un organ cavitar) sau transfixiante (când
interesează un organ parenchimatos, ca de exemplu ficat, splină, rinichi). Traumatismele
abdominale cu interesarea organelor reprezintă urgenţe chirurgicale, pentru salvarea vieţii
victimei.

15. Caderea si precipitarea

Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului. Căderea
reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia contact cu planul
de susţinere. Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan
inferior, sub acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi precipitare,
depinde de o serie de factori:
-viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea corpului;
-proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;
-regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;
Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice, sincopa
cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului, obscuritatea sau diferite
obstacole.
Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la
stabilirea mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe părţile proeminente
ale corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona occipitală şi constau în echimoze,
excoriaţii, hematoame, plăgi (în special zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor
leziuni este faptul că sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.
Precipitarea: principala caracteristică a leziunilor prin precipitare este gravitatea, cel
mai adesea ele fiind mortale. O a doua caracteristică este că sunt multipolare, fiind situate pe
mai multe părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase şi foarte variate. În funcţie de aceste
caracteristici se poate face diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele de
precipitare.
Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor (în special
de precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru disimularea unei crime,
cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera sinuciderea sau căderea accidentală.
16. Leziuni traumatice ale soferului, ale pasagerilor si mecanismul de producer al
leziunilor la pietoni
În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:
a. prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest mecanism părţile moi
se comportă diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel, coapsele, gambele, genunchii,
părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt
mai grav lezate decât părţile moi.
b. prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional
specific traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea
dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică. Astfel, deflectarea cervicală cu hiperextensie
bruscă duce la contuzia medulară. În fracturile de coloană vertebrală, prin deplasarea
fragmentelor osoase are loc strivirea şi secţionarea măduvei spinării. Aorta se rupe prin
intermediul sternului ce loveşte „cu efect de lopată”.
În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de leziuni
traumatice. Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate la nivelul
sternului, coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul membrelor
inferioare, apar frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau plante. Dacă volanul
este telescopic, şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz sau de stâlpul
lateral stâng, rezultând fracturi de piramidă nazală, de mandibulă şi dento – alveolare.
Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave leziuni. În
impactul frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte de părţile
proeminente din interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului, mandibulei, ale arcadei
temporo – zigomatice şi ale oaselor frontale. De asemenea, în situaţia în care nu există tetieră,
există posibilitatea apariţiei fracturilor la nivelul coloanei cervicale cu moarte rapidă sau
paralizii.
Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă. Datorită
capitonajului forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie mai puţin grave.
Cele mai frecvente leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare, fracturile membrelor
inferioare.
Leziunile la pietoni:
Apar frecvent prin lovire directă, ca urmare a unor mecanisme simple (lovire,
călcare, comprimare) sau asociate )lovire – proiectare, lovire – proiectare – călcare).
a. mecanisme simple:
- prin impact direct, apar leziuni la locul de contact cu autovehiculul; leziunile
depind de partea cu care autovehiculul ia contact cu corpul şi sunt exprimate prin echimoze,
hematoame, fracturi, plăgi contuze. După impact, pe hainele sau corpul victimei pot rămâne
urme de la vehicul (vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot
găsi urme biologice provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi).
- leziuni de proiectare, polimorfe si mult mai grave. Se găsesc pe partea opusă celor
de lovire. În funcţie de viteza vehiculului victima este proiectată de la câţiva metri până la
zeci de metri, pe caldarâm, pod, stâlp, pom cel mai adesea. Leziunile apărute, în general, sunt
mortale prin traumatism cranio – cerebral.
- leziuni de călcare sunt mai rare ca mecanism simplu, cel mai frecvent apar în
cadrul unor mecanisme complexe. În situaţia în care apar , aceste leziuni sunt foarte grave,
majoritatea sunt mortale.
- leziuni de târâre, apar în situaţiile când victima este agăţată şi târâtă pe o anumită
distanţă. Leziunile apar sub forma unor excoriaţii în placard, ce pot imita arsurile. Uneori se
pot produce delabrări ale pielii şi părţile moi pe suprafeţe mari b. mecanisme asociate:
- lovirea şi căderea apar în situaţia în care vehiculul are viteză de deplasare redusă.
Vor apărea 2 focare lezionale, unul la nivelul unde maşina loveşte victima şi altul în zona în
care victima ia contact cu planul de susţinere. Leziunile apărute sunt variate, echimoze,
hematoame, rupturi musculare, fracturi.
- lovire – proiectare, apare în cazul vehiculelor cu viteză mai mare de 40 km/h.
leziunile apărute în cadrul acestui mecanism sunt grave, în special la zona de contact cu solul
şi se exprimă prin traumatism cranio – cerebral şi leziuni ale organelor interne.
- lovire – basculare – proiectare apare la viteze sub 40 km/h. În rulare maşina
loveşte victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar) şi apoi, după
basculare, o proiectează pe planul de rulare (al 3-lea focar de leziuni). În acest mecanism pe
capota maşinii este imprimat conturul cutiei craniene sau al altei regiuni a corpului cu care
victima este aruncată pe maşină.
 - lovire – cădere şi călcare, lovire – cădere şi târâre sunt mecanisme complexe ce se
caracterizează prin multipolaritatea leziunilor, prin imposibilitatea individualizării fiecărei
leziuni în parte ca mecanism de producere şi prezenţa obligatorie a leziunilor osoase
plurifocale.
17. Actiunea proiectilului asupra corpului uman
În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:
- de penetrare, ce formează un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de
substanţă;
- de înfundare, apare când viteza proiectilului este mică; glonţul despică ţesutul ca
o pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă;
- contuzivă, apare când forţa vie este foarte mică şi glonţul poate acţiona ca un
obiect tare, producând o echimoză sau excoriaţie;
- de rupere, apare când tragerea se face de aproape.
În cazul tragerilor de aproape, când se vizează un organ cavitar ce conţine materie
bogată în apă (stomac plin, creier), apare explozia organului respectiv, datorită faptului că
presiunea exercitată pe o suprafaţă lichidă se răspândeşte uniform pe întreaga suprafaţă
lichidă.
18. Studiul orificiului de intrare al proiectilului
Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită faptului că pielea
are un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În plus, tegumentul se retractă în
momentul în care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului
când pielea este situată aproape de os, cum se întâmplă la craniu, unde capacitatea elastică a
tegumentului este micşorată. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în
tragerile de aproape sau cu ţeava lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată
cu acţiunea gazelor.
În mod obişnuit în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval
atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau datorită
elasticităţii pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în tragerile de aproape când
intervine forţa gazelor, sau atunci când vârful glonţului este bont sau rotund.
Cu cât forţa vie a glonţului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât marginile
orificiului vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se observă o serie
de modificări care au mare importanţă medico-legală. Aceste modificări apar în mod constant
indiferent de distanţa de la care s a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării
(proiectil).
1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei orificiului de intrare.
Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea : epidermul este mai puţin elastic
decât corionul, acesta se rupe primul în contact cu proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe
o distanţă de 1 2 mm de marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de
eroziune are o culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.
2.Guleraşul de ştergere se datorează ştergerii glonţului de marginile orificiului, determinând
încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum.
3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile
orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în urma
frecării acestuia de ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s a tras este mai mică de 60 cm – 1 m (după tipul de armă)
în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai sus, o serie de modificări
noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari.
Acestea sunt:
1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare, a pulberilor
nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare
cu cât gura ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datorează funinginii.
3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acţiunii gazelor.
Aceste 4 modificări apar aşa cum am arătat numai în tragerile de aproape şi ele variază ca
intensitate după tipul de armă : astfel la armele vechi acţiunea lor se manifestă până la o
distanţă de 1,5 m., acţiunea flăcării, a fumului şi a pulberilor nearse fiind mai intensă. În
schimb la armele moderne acţiunea acestor factori suplimentari se manifestă de la o distanţă
mai mică (cca.60 cm), iar acţiunea gazelor este mai puternică.
În medicina legală în raport cu aceste modificări se vorbeşte de trageri în limita de acţiune
a factorilor suplimentari sau în afara limitei acestor factori. În acest fel se poate vorbi despre
trageri cu ţeava lipită sau semilipită, de trageri de foarte aproape, de trageri în limita factorilor
suplimentari şi de trageri în afara factorilor suplimentari.

19. Clasificarea asfixiilor mecanice

Scăderea concentraţiei de oxigen la nivel tisular (hipoxie) sau absenţa acestuia poate fi
consecinţa perturbării procesului fiziologic în oricare din etapele procesului respirator mai sus
- amintit. Deci pot apărea următoarele tipuri de asfixii mecanice:
-anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau absentă; aceste
anoxii pot fi provocate de cauze:
- neviolente (patologice) –diverse boli care împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei.
- violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa concentraţiei de O2 din aerul
inspirat sau imposibilitatea efectuării inspiraţiei,
-anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini funcţia de transportor a
O2; aceste anoxii pot fi:
oanoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte redusă, datorită unei
disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă.
oanoxii anemice – care apar în toate tipurile de anemii. Pot fi violente sau neviolente -anoxii
de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a folosi în metabolismul
celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză violentă sau cauză neviolentă.

20. Asfixii mecanice produse prin comprimarea gatului strangulatea sugrumarea

asfixia
SPÂNZURAREA
Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul unui laţ,
acţionat de greutatea propriului corp.
Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, de poziţia nodului, poate fi:
- completă , când corpul nu are contact cu solul;
- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;
- tipică, când nodul este situat la ceafă;
- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.
Pe lângă forma obişnuită de spânzurare, în unele situaţii, în special în cadrul
execuţiilor sunt descrise forme particulare de spânzurare: prin aruncarea în gol de la înălţime,
prin ataşarea unor greutăţi de corpul victimei.
Tanatogeneza în cazul spânzurării poate fi explicată prin 4 mecanisme:
 - mecanismul mecanic sau asfixic – prin care se împiedică pătrunderea aerului în
plămâni, prin comprimarea căilor respiratorii ( pentru compresia traheii sunt necesare circa 15
kg);
- mecanismul vascular sau hemodinamic – prin care vasele de la baza gâtului sunt
comprimate şi implicit fluxul de sânge spre creier. 2 kg sunt necesare pentru blocarea venelor
jugulare, 3,5 kg pentru carotide şi circa 16 – 25 kg pentru arterele vertebrale;
- mecanismul neuroreflex – determinat de comprimarea brutală a sinusului
carotidian, formaţiune reflexogenă situată la baza gâtului, cu oprirea instantanee a inimii;
- mecanismul medular – care apare în cadrul execuţiilor când are loc alungirea
brutală sau elongarea măduvei spinării, uneori cu secţiune medulară, aşa – numita „fractura
spânzuraţilor” urmată de încetarea concomitentă a activităţii centrilor nervoşi medulari ai
inimii şi respiraţiei.
În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre mecanismele menţionate, se pot
întâlni:
- spânzuraţi „albi”, când predomină mecanismul neuroreflex; apare mai ales
atunci când nodul este situat la ceafă;
- spânzuraţi „albaştri”, când intervine mecanismul mecanic/vascular; apare
frecvent în situaţia în care nodul este situat lateral sau anterior.
Moartea survine într-un interval de timp variabil, în funcţie de mecanismul
tanatogenerator, mergând până la 30 de min.; când nodul este situat anterior, moartea se
instalează mai târziu. Deoarece conştienţa se pierde rapid, uneori instantaneu alteori în
aproximativ 20 secunde, orice eventuală încercare de autosalvare este exclusă.
Modificările specifice spânzurării sunt:
1. şanţul de spânzurare – depresiune pergamentată, situată circular în 1/3
superioară a gâtului, cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului, de adâncime
neuniformă; este mai adânc şi este întrerupt în partea opusă nodului;
2. dunga echimotică – care este continuă sau discontinuă, situată de-a lungul
marginii superioară a şanţului, formată prin hemoragia punctiformă din straturile superficiale
ale pielii.
3. „linia argintie” pe faţa internă a tegumentului sub şanţ, datorită comprimării
ţesutului adipos subcutanat.
4. infiltrate sanguine adiacente şanţului, în muşchiul sternocleidomastoidian
( semnul Walcher).
5. fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid.
6. fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale.
7. plesnituri transversale ale stratului intern al carotidei ( semnul Amussat).
În unele situaţii, examinarea medico – legală poate evidenţia o serie de leziuni
traumatice elementare care, de obicei, sunt consecinţa lovirii corpului de obiectele din jur în
perioada convulsivă.
Rămân în istoria medicinii legale române, studiile privind spânzurarea realizate de
către profesorul Nicolae Minovici, care în aceste studii privind autospânzurarea, a descris
halucinaţii vizuale şi auditive, durere locală şi excitaţie sexuală. Obiectiv, după pierderea
cunoştinţei şi după o perioadă de linişte ce durează aproximativ 30 de secunde apar convulsii
generalizate, protruzia limbii, hipersalivaţie, erecţie, ejaculare şi relaxare sfincteriană.
Problemele medico – legale pe care expertiza trebuie să le rezolve sunt, în primul
rând, stabilirea faptului dacă este sau nu vorba de o moarte prin asfixie. Diagnosticul de
moarte prin asfixie se pune pe baza semnelor generale anatomo-patologice ale asfixiilor. În al
doilea rând trebui stabilită forma de asfixie şi agentul producător. Un element important ce se
cere precizat în cadrul expertizei este stabilirea caracterului vital al şanţului de spânzurare,
având în vedere posibilitatea disimulării unei crime prin spânzurare. În această privinţă se va
cerceta infiltraţia cu sânge a ţesuturilor moi de la nivelul gâtului.
Deoarece, în mod frecvent, echipa de cercetare care se deplasează la faţa locului,
găseşte cadavrul nesuspendat, lividităţile cadaverice au o repartiţie necaracteristică. În mod
normal lividităţile se găsesc la nivelul membrelor inferioare şi la extremităţile membrelor
superioare.
ŞTRANGULAREA
Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea gâtului cu
ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.
Modificări specifice strangulării:
-şanţul de strangulare – apare ca o depresiune pergamentată, situată circular în 1/3 medie sau
inferioară a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea este uniformă şi este complet -leziunile
traumatice decelate la autopsie sunt mai evidente după secţionarea pielii gâtului;
- în strangulare vor apărea leziuni traumatice de apărare, deoarece victima opune rezistenţă;
atunci,însă, când cel agresat este în stare de inconştienţă sau paralizat aceste leziuni de
apărare vor lipsi.
Circumstanţe de producere: omucidere, în marea majoritate a cazurilor, accidente, sinucidere,
foarte rar,
SUGRUMAREA
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu ajutorul
mâinilor.
Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul victimei
sau prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este precedată de o
acţiune prin care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea stării de conştienţă.
Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi a celui
hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii superioare.
Modificările specifice sugrumării sunt reprezentate de:
-leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului, reprezentate de echimoze, ovalar – alungite,
determinate de degete, şi /sau excoriaţii semilunare produse de unghii,. În cazul în care
comprimarea s-a produs prin intermediul unor obiecte moi şi decesul s-a produs rapid, aceste
leziuni traumatice pot lipsi.
-frecvent se poate constata amprenta arcadelor dentare pe limbă.
-spumă sanguinolentă la nivelul orificiilor respiratorii şi în căile respiratorii.
-leziuni traumatice de apărare, când victima este conştientă.
Circumstanţe de producere:
-omucidere, cel mai frecvent.
Sinuciderea nu este posibilă, deoarece, după pierderea stării de conştienţă, are loc
relaxarea musculară, iar mâinile nu vor mai putea realiza compresia, astfel încât respiraţia se
reia automat, prin mecanismul reflex declanşat de hipoxie – hipercapnie.

21. Submersia
Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:
-mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS
-mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare în mod reflex la
contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de hidrocuţie sau sincopa termo –
diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate apărea la contactul brusc al corpului încins cu apa
rece.
-mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce submersia: oÎn
apă dulce (deces în aproximativ 4 minute
oÎn apa sărată (deces în aproximativ 8 minute),
-mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când corpul rămâne în apă rece
timp îndelungat.
Fazele înecului:
-faza preasfixică sau de apnee voluntară, are loc oprirea reflexă a respiraţiei, care durează
până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa automat
mişcările respiratorii.
-faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (aproximativ 1 minut) şi
apariţia convulsiilor.
-faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă, şi instalarea
progresivă a asfixiei.
Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări specifice: -pielea de
găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa contracţiei mm. erectori
ai firului de păr.
-Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea tegumentului,
-Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.
-Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile. -Adipoceara
debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului adipos cu sărurile din apă:
vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna după 2 – 3 luni. -Putrefacţia începe în
aproximativ 48 ore.
La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a intestinului
subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate mare în organele
viscerale).
Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii pe baza
examenelor anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere posibilitatea unei morţi
subite în apă, caz în care lipsesc semnele de înecare. Diagnosticul de laborator se bazează pe
studiul planctonului acvatic (alge, diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor
pulmonare atunci când decesul s-a produs datorită înecării.

22. Leziunile si moartea prin temperaturi crescute

Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele scăzute
şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa modificărilor locale,
leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse prin flacără, metale încălzite, gaze
fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt produse prin lichide fierbinţi sau aburi.
Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală. După un
timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie închisă, apoi urmează
descuamarea epidermului
Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule (flictene) cu
lichid transparent, rareori tulbure.
Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un teren
favorabil pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de cicatrici retractile,
dureroase, cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul plicilor.
Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad de arsura
apare doar la cadavru.
Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de excitarea intensă a
terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului postcombustional. Arsurile se
pot complica cu infecţii locale sau generale.
Examenul cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă aceste arsuri au
caracter vital sau post-mortem, pentru a diagnostica corect cauza morţii. Sunt situaţii de
disimulare a morţii prin incendierea cadavrului. În cazul decesului prin arsuri diagnosticul
pozitiv este dat de examenul microscopic al flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii,
faringelui, precum şi, cel mai important semn, prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în
concentraţie ridicată
23. Leziunile si moartea prin temperaturi scazute
Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile suspecte în care se
găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun o anchetă şi o expertiză
medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se caracterizează prin apariţia de
leziuni traumatice numite degerături, care prezintă 4 grade:
-gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc prin
vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere, dar rapid după
aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie pielii.
-gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat sanguinolent inflamator.
Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu vindecabile. -gradul III - se
caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.
-gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent cu infecţii
secundare.
La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se păstrează mai
bine. Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid roşiatic tulbure, spre
deosebire de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari, mai greu de spart şi conţin lichid
transparent deschis, rareori tulbure, dar niciodată sanguinolent.
Sub acţiunea frigului temperatura corpului începe să scadă. La 34 – 34 0 C apare o
stare de slăbiciune şi oboseală. Dacă temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar ameţeli,
somnolenţă. Funcţiile vitale se diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25 0C se
instalează moartea.
Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor în
încăperi răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o dezgheţare rapidă. După
dezgheţare, autoliza şi putrefacţia avansează foarte rapid.
Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii parametri:
-aspectul roşu deschis al lividităţilor; -sânge
roz deschis şi lichid în cord; -sufuziuni
sanguine pe mucoasa gastrică;
-examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;
-excluderea morţii subite sau morţii violente

24. Leziunile si moartea produse prin actiunea curentului electric

Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.
Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu
sarcini opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de
electricitate este foarte mare.
Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul I şi
II, numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de ramificaţii, care însă
pălesc rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei rămaşi în viaţă aceste figurine persistă
câteva zile.
Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe corp.
Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei.
Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor examenul extern cu
circumstanţele în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în preajma unor pomi carbonizaţi.
Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o serie
de factori:
  tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce
depăşesc 350 – 400 V sunt mortali; curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă
nu are o intensitate suficientă.
 intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate
ce pătrunde în organism. Un curent electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este
considerat periculos;
 rezistenţa organismului;
 frecvenţa curentului;
 durata de acţiune;
 suprafaţa şi intensitatea contactului;
 traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format
din ţesuturile care au rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când
interesează inima sau sistemul nervos.
Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:
- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;
- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin
contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;
- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor cardiac
şi respirator.
-marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau galbenă, rotundă
sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate;
-arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se observă toate
gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine delimitate şi
fără reacţie inflamatorie în jur;
-metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de metal din
conducătorul electric;
-edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;
-necroze cutanate sau subcutanate.
25. Boala de cheson
La ascensionarea către suprafaţă apei se constată:
-boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de ridicare/ascensionare”, sau boala de
decompresiune, ce poate apărea atunci când scufundătorul se ridică brusc la suprafaţa apei,
datorită faptului că, pe măsură ce scade presiunea, azotul revine din starea lichidă în cea
gazoasă urmând a fi eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă,
depăşindu-se capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în
totalitate şi va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima,
plămânii, apare decesul.
Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit, emfizem
subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu echimoze), dureri
articulare sau dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări neurologice.
Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.

26. Toxic, toxicitate, intoxicatie – definitie

Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi relativ
reduse, provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare patologică
numită intoxicaţie.
Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă din
interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de
proprietăţile toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în această
interacţiune prin structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin viteză şi
 calea de pătrundere. Reactivitatea organismului este condiţionată de specie, vârstă,
sex, terenul patologic care are o mare importanţă, şi greutatea corporală.

27. Toxice methemoglobinizante

Sunt substanţe care provoacă fie o oxidare directă (cloraţi, permanganatul, cromatul,
fericianura), fie substanţe reducătoare (derivaţi aminaţi, nitriţi, nitroderivaţi, anilina).
Caracteristic intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea ireversibila
a Fe2+ (bivalent) in Fe3+ (trivalent) cu formare de methemoglobină.
Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată a sângelui şi uneori a lividităţilor
cadaverice. Apar frecvent in industria alimentară, abatoare, unde nitriţii sunt folosiţi frecvent
pentru a induce o culoare roz a cărnurilor şi mezelurilor, sau accidentală prin confuzia cu
sarea.
Este o asfixie de transport.
Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri grave se practică
perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.

28. Intoxicatie cu monoxid de carbon

Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un conţinut
insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.
Mecanismul tanatogenerator : CO pătruns în organism pe cale respiratorie,ajunge
în sânge prin intermediul membranei alveolo – capilare, se fixează pe Hb din eritrocit.,
formând CoHb (carboxihemoglobină) care nu permite transportul oxigenului în sânge, deci
apare o asfixie mecanica de transport. Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia
de CO, ele mergând de la cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii
şi moarte.
La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi organele de
asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină. Mai apar mici sufuziuni
ale mucoasei digestive, subpleural, în muşchiul cardiac şi în creier.
In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul intoxicaţiilor cu
CO.
Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie mecanică.
29. Intoxicatia cu alcool etilic
Una dintre cele mai frecvente intoxicaţii acute, având numeroase implicaţii în medicina
legală ca urmare a actelor agresive, antisociale, accidentelor şi morţilor violente ce survin în
cursul intoxicaţiei.
Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau respiratorie
(vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80% in porţiunea iniţială a
intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia
maxima fiind atinsă la 2 ore, iar pe stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 30 – 60
minute.
Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:
-iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;
-după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si eliminare, curba alcoolemiei
prezintă un platou;
-după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv.
In faza ascendentă a alcoolemiei, concentraţia alcoolului in sângele arterial este mai
mare decât in sângele venos.
Metabolizare:
-95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea mai importanta este
alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid acetic, CO2 si apa.
-5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva, lapte. -alcooluria este
mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si invers in faza descendenta sau faza de
eliminare.
-viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora, viteză care este constantă.
Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:
a)faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt afectate funcţiile
intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.
b)faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt evidente.
c)faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie periferica, narcoza profunda,
hipotermie.
d)decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie centrala, aspirarea
conţinutului gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.
Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica, ciroza
hepatică, pancreatită necrotico – hemoragică, hipotermie şi asfixie mecanică prin aspiraţia
conţinutului gastric.cool etilic

30. Intoxicatia cu acid canhidric

HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare. Este
folosit ca insecticid si rodenticid.
Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca fericianura de K. Săruri
de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi de cireşe sau piersici, care sub
acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN producând intoxicaţii.
Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se
produce prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.
La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce iar
conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de intoxicaţie).
31. Intoxicatie cu ciuperici
Intoxicaţii cu ciuperci: cele mai importante sunt amanitele si halvella. Intoxicaţiile
sunt accidentale si se produc cel mai frecvent prin confundarea acestora cu ciupercile
comestibile. Cea mai toxică este amanita faloides care are o toxicitate ce rămâne nealterată si
după fierbere. Dintre manifestările intoxicaţiei amintim:
- sindromul faloidian dat de ciuperca amanita faloides, denumita pălăria şarpelui.
Se caracterizează prin tulburări digestive violente cu colici, sete puternica, astenie si ameţeli.
Evoluţia poate dura 3 – 8 zile. Spre sfârşit apare oliguria, convulsii, icter si tulburări
respiratorii grave,
- sindromul muscarinic dat de ciuperca amanita muscaria. După 1-2 ore de la
ingestie, apar arsuri stomacale, tulburări digestive, transpiraţie, mioză.
Aspecte anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu ciuperci sunt: rigiditate
cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa gastrică şi leziune
hepatice ireversibile.
32. Expertiza medico-legala in pruncucidere
Pruncuciderea este definită în legislaţie (art. 177 C.P.) ca fiind: „Uciderea copilului
nou – născut, săvârşită imediat după naştere, de către mamă, aflată într-o stare de tulburare
pricinuită de naştere”. Din textul de lege rezultă că infracţiunea trebuie sa cuprindă
următoarele aspecte juridice:
-uciderea pruncului în omisiune sau comisiune; -uciderea
să se execute asupra copilului nou – născut; -uciderea să
fie făcută imediat după naştere; -uciderea să fie făcută de
către mamă;
-mama să prezinte o tulburare legată de actul naşterii, tulburare care să nu ducă la abolirea sau
diminuarea discernământului.
Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:
-examenul cadavrului nou – născutului;
-examenul femei suspectate de pruncucidere;
-examenul locului faptei.
Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele aspecte: 1.starea de
nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi
morfologice ale acestuia şi anume: lungimea, cordonul ombilical, turgescent şi lucios, urme
de sânge şi grăsime pe corp, testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se găseşte
meconiu.
2.vârsta intrauterină
3.viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile
extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se consideră că un
făt este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g greutate.
4.dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a născut viu
este elementul cheie în acest tip de expertiză. Dacă fătul a respirat, plămânul este expansionat,
umple cavităţile toracice, are culoare roz. Într-un vas cu apă se scufundă întreaga piesă buco –
cervico – toracică. Dacă piesa pluteşte, înseamnă că fătul s-a născut viu. În raport cu aceste
aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.
5.durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a faptei
(pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se recunoaşte după
modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite etape, imediat după naştere
este gelatinos şi turgescent. După 24 ore apare o linie de demarcaţie la locul de implantare al
cordonului. Mumificarea cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând bontul
ombilical.
6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după naştere
are nevoie de îngrijiri speciale. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei de a
alimenta copilul.
7.cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea intrauterină
poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale mamei sau placentei. Altă
cauză este decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze nou
– născutul.
Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul psihic şi
psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili cu atât mai exact cu cât
acest examen se face mai aproape de momentul naşterii. Comportamentul femeii
va putea fi apreciat prin cercetarea cu atenţie a antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii,
constituţiei somato – psihice, condiţiile în care a avut loc naşterea.
Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi placenta, urme de
sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe), necesare identificării.

33. Expertiza medico legala a violului

Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu
virgină în momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul ginecologic se
poate observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este posibil
într-un interval de 7 – 10 zile de la producerea violului; în acest interval de timp, în special în
primele 3 – 5 zile, marginile himenului sunt roşii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate,
dureroase la examinare şi câteodată supurate.
După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare a
rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie medicul legist
etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile, nemaiputându-se proba realitatea unui
raport sexual recent.
Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate mare şi permit
efectuarea raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu ruptura himenală se
produce şi o hemoragie de intensitate variabilă, care trebuie diferenţiată însă de o eventuală
metroragie prin examinarea microscopică a sângelui.
Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin evidenţierea prezenţei
spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut toaleta şi să se prezinte
într-un interval de maximum 24 – 36 ore de la producerea violului. Alte probe sunt mai puţin
directe sau sigure: fire de păr de la agresor prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii
ori a bolilor venerice.
În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi sex( în cazurile de
pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din anus sau ampula rectală, iar la
pasivii cronici sunt de observat şi modificările specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La
lesbiene raportul sexual nu se poate proba.
Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor traumatice la
nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în jurul gurii, pe membrele
superioare, torace sau regiunea fesieră.
Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Această
împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o boală gravă, este în vârstă
sau minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei stări de inconştienţă prin administrarea
de medicamente care induc somnul. Alte împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de
viol sunt create de influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în
mod silit. Această categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în
competenţa expertului medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului
revenindu-i sarcina de a constata şi a proba raportul sexual.
34. Expertiza medico-legala a filiatiei
Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în afara
căsătoriei, conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei,
cu condiţia ca paternitatea să-i fie recunoscută.
Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:
- la oficiul de stare civilă.
- prin sentinţă judecătorească.
În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea paternităţii este
expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor moştenite de copil de la părinţi, în
cadrul sistemelor grupelor sanguine.
Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit
copil, dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu atât şansele de
a stabili paternitatea este mai mare..
În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele formule:
- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,
- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul
sau orice alt bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în complexul serologic
compatibil filiaţiei.
Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:
- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,
- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de
soţ,
- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.
 În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de factori,
dar aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,
- să fie prezent la naştere,
- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.
Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:
- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,
- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,
- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor
eritrocitare,
- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.
- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.
35. Regimul juridic in alcoholism
În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:
Etilismul acut
a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare
de băuturi alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul că ingestia
peste anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de acte antisociale, mai ales
când cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 – 2,5 0/00. La unele persoane întâlnim forme
cu episoade de amnezie şi agitaţie, mai ales la cele care consumă cantităţi mari, timp
îndelungat şi schimbă felul băuturii. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea
stări sunt pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;
b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La adulţi,
beţia accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care lucrează uneori cu vapori
de alcool (în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru căile respiratorii , constituie un factor
alarmant şi ca atare favorizează luarea măsurilor de prevenire prin părăsirea atmosferei
încărcate cu asemenea vapori;
c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o acţiune
de premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea faptelor, consumă
alcool în scopul de a trece de faza de reţinere şi control, de a căpăta curaj şi a realiza cele
propuse. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa legii,
iar dacă dovedeşte că în mod intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta constituie un
element agravant;
d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări
posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau răspunsuri
paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie psihomotorie, anestezie,
amnezie şi somn prelungit.
Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte
antisociale grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise. Persoanele în
această situaţie sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă atenţie la stabilirea
diagnosticului corect, unii infractori încercând să simuleze.
Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane
consumul de alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea stări, sunt
pasibili de pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi alcoolice. Nu este indicată măsura
internării obligatorii conform art. 110 c.p.
Formele cronice ale etilismului cronic
a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor
cantităţi de băuturi alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se afla
în asemenea stări. În general, asemenea persoane recurg mai rar la fapte antisociale, sunt
considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor scade din ce în ce mai mult încât
manifestă o serie tulburări la doze mici. O parte din aceste cazuri pot evolua către psihoza
etilică;
b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în
necesitatea periodică de a consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni – între
acestea existând un interval de abstinenţă). Persoana devine irascibilă, fără capacitatea de a
lucra şi nevoia de toxic devine imperioasă, încât poate săvârşi furturi în scopul procurării
toxicului sau banilor necesari; unii consumă alcool metilic, medicinal, etc. Episodul poate
dura zile de-a rândul – atingând apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată
amnezie, tulburări psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general
asemenea persoane nu răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar răspund de
faptele antisociale, dacă nu se evidenţiază apariţia unor stări psihotice, delirante;
c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la
etilicii cronici, mai ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice, caracterizată
prin delir şi halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa zoopsiilor halucinatorii. Asemenea
bolnavi nu răspund de faptele lor;
d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi
vorba de o cauzalitate multiplă: leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de involuţie.
Stabilirea corectă a diagnosticului atrage după sine iresponsabilitatea.