1

SISTEME ECONOMICE

Sistemul economic este caracterizat de către Andre Marchal ca un complex coerent de

structuri instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice sau mentale. Acesta are
drept obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.
Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin
modul cum se răspunde la trei întrebări fundamentale:
a) cine decide?;
b) care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?;
c) care sunt instituţiile-cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?
Pe baza ansamblului coerent al răspunsurilor-tip la aceste întrebări, se pot
desprinde trăsăturile esenţiale ale modelelor teoretice (imaginate) ale sistemelor economice,
cărora le corespund, în realitate, regimurile economice istorice. In această privinţă, Raymond
Barre distinge trei sisteme economice principale:
- sistemul economiei naturale;
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de comandă.
Aceste sisteme economice s-au realizat în practică, prin mecanisme de funcţionare
specifice. Realitatea economică nu a putut fi rigid delimitată în cele trei sisteme economice,
ele reprezentând ideatizări teoretice, care au coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea
acesteia ca fiind organizată sub una dintre aceste forme se face după criteriul preponderenţei pe
care fiecare o deţine în cadrul întregii activităţi economice.

1. CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI ECONOMIEI NATURALE

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale.

S-a mai numit şi „economie autarhică", „economie casnică închisă” sau „non-economie”.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi
satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la schimb.
Principalii factori de producţie disponibili în etapa respectivă şi la nivelul acelei
comunităţi, şi anume resursele naturale, bunurile de capital, erau alocaţi la nivelul acestui
sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producţii obţinute. Ea a
fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. Fiecare gospodărie individuală
executa toate activităţile, de la obţinerea diferitelor materii prime, până la pregătirea lor în
formă definitivă pentru consum. Astfel, după Fernand Braudel, în secolul al XlV-lea, din
populaţia regiunii mediteraneene (care era centrul activităţii economice, sociale şi politice). de
aproximativ 60-70 milioane locuitori, cca. 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70% din
producţia regiunii nu ajungea pe piaţă. în celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei
naturale erau şi mai extinse.
Motivaţia principală a deciziilor era crearea bunurilor destinate autoconsumului, care
putea lua două forme:
- autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale oamenilor;
- autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri.
Instituţia-cheie o reprezintă gospodăria familială, izolată din punct de vedere
economic, în care „producţia şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de
viaţă”.
Alvin Toffler consideră economia naturală drept „civilizaţia primului val", ce se
caracteriza prin:
- „pământul constituia principalul factor de producţie;
- baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
- diviziunea simplă a muncii;
- economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i era de
trebuinţă”.
In timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrângere relativă.
Marfa, ca obiect al economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea producţiei de
mărfuri. Insă, înainte de apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea loc numai cu
totul întâmplător. Abia ulterior el şi-a lărgit treptat sfera de cuprindere şi a devenit relativ
stabil. Cu toate acestea, până la apariţia şi celei de a doua condiţii a existenţei economiei de
schimb - autonomia, independenţa producătorilor -, schimbul de mărfuri era legat doar de
surplusul care putea apărea întâmplător la o comunitate sau alta şi continua să deţină o
pondere mică în totalul activităţii economice.
Aceasta însă nu trebuie să ne facă să credem că, în prezent, ar fi dispărut forma
anterioară de organizare a producţiei sociale. In multe dintre ţările cu economie slab
dezvoltată, economia ţărănească, având o pondere încă importantă în totalul producţiei
naţionale, poartă şi astăzi, în mare măsură, caracterul de economie naturală.

2. ECONOMIA DE SCHIMB - SISTEMUL ECONOMIEI DE PIAŢA

2.1. Concepţia şi conţinutul economiei de schimb

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea

resurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit, aşa
cum experienţa acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită
performanţă.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază
pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi
ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi
financiare disponibile.
In cadrul economiei de piaţă, activitatea economică este pusă în mişcare printr-un
mare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar iniţiativa îi aparţine
individului, care este centrul impulsionării activităţii economice. Având în vedere
multitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este pluripolară.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celui
mai mare câştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice este
concurenţa. Insă mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe parcursul
evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prin înfiinţarea
exploatărilor cooperative, şi interesului general, care constituie motivaţia de bază a deciziilor
economice luate sub controlul statului.
Dintre instituţiile-cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile, amintim:
- o instituţie juridică - proprietatea privată, care stă la baza liberei iniţiative;
- un mecanism - piaţa, care permite, prin jocul ajustărilor continue, compatibilitatea
deciziilor autonome, care "ar fi astfel generatoare de anarhie. Prin importanţa sa în
funcţionarea sistemului şi prin caracterul său permanent în punerea în contact a agenţilor
economici, piaţa reprezintă o adevărată instituţie socială.

2.2. Modelul teoretic al economiei de piaţă şi evoluţia ei în realitate

Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile

liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocratice şi dezvoltat de economiştii clasici
englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii, în general, şi asupra
vieţii economice, în special, sintetizează formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de
lui même" şi se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii
şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această concepţie a fost consacrată de ei prin
patru principii esenţiale: libera concurenţă, libera iniţiativă, ordinea naturală şi homo
æconomicus.
Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnale ale preţurilor, de unde
şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ
care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de
oscilaţiile acestuia.
Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă
perfectă. Prima însemna posibilitatea, pentru antreprenor, de a modifica în orice moment
orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce,
pentru a se îndrepta spre alte domenii, când preţurile se micşorau. In realitate, acest lucru nu
era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri, existând dintotdeauna o
anumită rigiditate ce ţinea atât de factorul capital, cât şi de factorul forţă de muncă.
La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiei vieţii economice, s-au adăugat noi
distorsiuni create pe piaţă, dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste,
intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică etc. Drept urmare,
economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent, nu mai prezintă trăsăturile
economiei de piaţă perfect concurenţiale din gândirea clasică şi neoclasică, ea se
caracterizează printr-o „concurenţă imperfectă”.
Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţă sunt
economii mixte.
Statul, în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic,
conservând însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Dar intervenţia
statului în economie, prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară,
prin legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul etc.) ş.a., peste anumite limite obiective,
apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti, de natură să deregleze funcţionarea
pieţei. Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic.
Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul principal în deciziile şi
comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia
generală a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea
resurselor, ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale.
Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se
caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de
echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării rezultatelor
activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor.

2.3. Caracteristici şi tipuri ale economiei de piaţă contemporane

Tipul actual al economiei de piaţă existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în

principal, prin următoarele trăsături:
• este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi
diversitatea centrelor de decizie economică;
• este o economie de întreprindere, în care universul macroeconomic este
fundamental în activităţile de economie naţională;
• este o economie de calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor
comun al activităţilor agenţilor economici, răspunzând cerinţelor de evaluare-cuantificare a
cheltuielilor şi a rezultatelor;
• este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie indirectă şi
globală, prin care el nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să o
completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei;
• este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activităţilor economice.

Sistemul real al economiei de piaţă nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă într-o
mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici naţionale. In funcţie de gradul, modul
şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale
pieţei, doctrina economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii economice etc, se pot
identifica mai multe tipuri concrete de economie de piaţă:
• tipul anglo-saxon, ce cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai
puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia economică a statului, adepte
ale ideii de superioritate a întreprinderii private şi a liberei iniţiative;
• tipul vest-european, ce cuprinde economiile de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă,
variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a statului în
economie;
• tipul de economie socială de piaţă, ce reprezintă un sistem economic care tinde spre
reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel
public, cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabile a unor cerinţe economico-
sociale;
• tipul de economie paternalistă, ce se caracterizează prin puternice elemente
tradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă.

3. SISTEMUL ECONOMIEI DE COMANDA

Sistemul economiei de comandă a apărut ca o relaţie ideologică la unele

disfuncţionalităţi reale ale sistemului economiei de piaţă. In cadrul acestui sistem, iniţiativa
deciziei economice îi aparţine unei autorităţi centrale. Intrucât principalele decizii economice
sunt concentrate într-un centru unic, spunem că economia este unipolară.
Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivităţii
naţionale, preocuparea pentru bunăstare socială, de realizarea cărora depinde şi satisfacerea
intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune gestiuni, dar niciodată un
stimulent al activităţii economice.
Instituţiile-cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra bunurilor
de producţie, care devine atotcuprinzătoare, şi planul central, care are un caracter imperativ.
Cea mai mare parte a resurselor economice sunt alocate centralizat, agenţii economici neavând
libertatea necesară folosirii lor.
Deşi chiar şi într-o asemenea economie există piaţă, ea se abate evident de la rolul său
de mijlocire directă a contractului dintre cerere şi ofertă, dintre producători şi consumatori, în
cadrul căreia să se poată cunoaşte operativ în ce măsură echilibrul şi eficienţa economică
validează bunurile şi serviciile create.

4. ECONOMIILE CONTEMPORANE - ECONOMII MIXTE

In realitate, cum deja s-a subliniat, în nici o societate contemporană economia nu se

prezintă şi nici nu s-a prezentat în forma pură a vreuneia dintre cele două modele polare
înfăţişate mai sus. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. Doar
Anglia secolului al XlX-lea s-a apropiat destul de mult de acest model.
Prin întreprinderile sale publice, cât şi printr-o serie de reglementări directe ale politicii
monetare şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa şi mediul afacerilor, cel
care este rezervat mecanismelor pieţei. Realităţile ultimelor decenii au demonstrat însă că
succesul funcţionării economiilor moderne a fost într-o relaţie inversă cu dimensiunile
implicării statului în viaţa economică.
Economia mixtă, desigur în forme şi ponderi diferite de la ţară la ţară, va continua să
existe. Problema care se pune este de a menţine prezenţa statului în limite acceptabile, pentru a
păstra libertatea întreprinderilor şi a menaja susceptibilitatea contribuabilului.