CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

CAPITOLUL 4

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

4.1. Perioadele de vârstă

Totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de fiecare pom

sau arbust fructifer de la formarea zigotului şi embrionului până la moarte
alcătuiesc ciclul individual de viaţă.
Pomii şi arbuştii fructiferi au un comportament foarte complex în decursul
ciclului de viaţă, care se eşalonează pe durate variabile de la 10 - 15 ani la arbuşti,
până la peste 100 ani la nuc şi castan. Longevitatea plantelor, precum şi
caracteristicile climatului temperat fac ca procesele de creştere, rodire şi entropie
să fie foarte diferite de plantele anuale, precum şi de plantele lemnoase din
climatul cald. Evoluţia acestor fenomene de-a lungul vieţii pomilor nu urmează o
linie continuă, ci una ciclică. Ca atare, creşterea, rodirea şi entropia sunt rezultanta
însumării cantitative şi calitative a acestor procese parcurse anual în perioada de
vegetaţie activă.
Ţinând seama de intensitatea funcţională a proceselor, precum şi de
exteriorizarea lor morfologică, în ciclul ontogenetic al pomilor se pot delimita mai
multe perioade de vârstă, dintre care cele mai caracteristice sunt: perioada de
tinereţe, perioada de maturitate şi perioada de declin.
La pomii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi prin seminţe se adaugă şi perioada
embrionară, care durează de la formarea zigotului, până la germinarea seminţei şi
formarea primelor frunze adevărate.
4.1.1. Perioada de tinereţe
Este caracteristică prin predominanţa procesului de creştere, care se
manifestă, atât funcţional cât şi morfologic, mai intens decât celelalte procese.
Atât organele epigee cât şi cele hipogee îşi măresc volumul şi cantitatea. La
sfârşitul acestei perioade habitusul pomilor este bine conturat şi foarte apropiat de
volumul său maxim.
Fructificarea lipseşte în primii ani, dar treptat îşi face apariţia şi creşte
progresiv cu înaintarea în vârstă. Fenomenul entropic încă nu este vizibil.

73
POMICULTURĂ GENERALĂ

Durata acestei perioade este influenţată de specie, portaltoi, soi, sistemul de

cultură etc. Aceasta variază de la 3 - 4 ani la plantaţiile superintensive, la 5 - 6 ani
la cele intensive şi 10 - 12 ani la cele clasice.
Corelat cu procesul declanşării fructificării şi al raportului de intensitate
dintre creştere şi rodire, perioada de tinereţe se poate împărţi în:
Etapa juvenilă: în care pomii vegetează fără să fructifice, datorită între
altele, capacităţii funcţionale reduse, care nu permite încă inducţia florală.
Această etapă începe odată cu germinaţia seminţei sau pornirea în vegetaţie a
altoiului şi sfârşeşte odată cu prima înflorire.
Etapa de început a rodirii (de tranziţie) începe odată cu prima rodire şi ţine
până când apar producţiile mari şi constante. În această etapă, deşi pomii cresc în
ritm alert, paralel şi treptat apare şi se intensifică fructificarea. Între creştere şi
rodire se stabileşte un raport de compensaţie, în sensul că pe măsură ce
fructificarea se intensifică, creşterile vegetative se reduc ajungând către finalul
acestei perioade la o stare de echilibru (fig. 4.1.). Durata acestei etape este
influenţată de aceiaşi factori ca şi cea anterioară.
Ca lucrări de importanţă majoră în perioada de tinereţe menţionăm: tăierile
de formare şi apoi de întreţinere a coroanelor. Tăierile de fructificare sunt reduse
deoarece ramurile de rod şi de semischelet sunt încă tinere şi altele noi se
formează în cantitate mare. Tendinţa de încărcare cu fructe sau de alternanţă nu se
manifestă încă. Din relaţia creştere-rodire-entropie (C-R-E) predominantă este
creşterea, ceea ce asigură un raport frunze-fructe favorabil. Producţia este mică
dar de calitate superioară.
4.1.2. Perioada de maturitate
Începe odată cu apariţia recoltelor mari şi constante şi se termină odată cu
scăderea ireversibilă a producţiei.
Este cea mai lungă perioade şi este de dorit să dureze cât mai mult.
Pomii au atins capacitatea maximă de fructificare iar producţiile sunt
constante. Acum trebuie luate toate măsurile pentru evitarea apariţiei fenomenului
de alternanţă de rodire.
Creşterea în volum a părţii aeriene este lentă; numărul ramurilor de schelet
şi semischelet rămâne relativ constant; se formează încă noi ramuri de
semischelet, iar cele existente se ramifică, îndesind coroana. Se formează în ritm
susţinut noi ramuri de rod, dar apare şi fenomenul de entropie (uscare).
Această perioadă durează 6-7 ani la plantaţiile superintensive, 15-20 de ani
la cele intensive şi 20-40 de ani la cele extensive, funcţie de specie, combinaţia
soi-portaltoi, agrotehnica aplicată etc.
Ca şi etapa precedentă şi aceasta poate fi divizată în două etape:
Etapa de mare producţie, durează atât timp cât recoltele sunt maxime şi se
menţin la un nivel relativ constant. Fructele au caracteristicile soiului şi cca 70-
80% sunt de calitatea extra şi I. De asemenea, creşterile vegetative au un potenţial
de vitalitate ridicat. Acest echilibru se poate strica numai printr-o agrotehnică
necorespunzătoare.

74
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Etapa de diminuare a producţiei, începe odată cu scăderea uniformă a

producţiei şi durează până când plantaţia devine nerentabilă din punct de vedere
economic. Deşi producţia este încă mare, calitatea fructelor începe să scadă;
creşterile vegetative sunt tot mai reduse, apare fenomenul de alternanţă de rodire,
iar entropia este tot mai accentuată.

Fig. 4.1. Relaţii între creştere-rodire-entropie în ciclul biologic al unui pom

Săgeţile reprezintă posibilitatea de prelungire a etapei de dominanţă a fructificării, printr-o
agrotehnică superioară. (Adaptare după A. Negrilă). Specia măr, plantaţie intensivă.

De o importanţă deosebită, alături de celelalte măsuri agrotehnice sunt

tăierile de întreţinere şi fructificare, care au un rol hotărâtor în ceea ce priveşte
calitatea şi regularitatea recoltelor. Tendinţa de supraîncărcare cu fructe în
detrimentul creşterilor vegetative conduce la un raport frunze-fructe dezechilibrat,
cu consecinţe negative asupra calităţii fructelor, favorizând în acelaşi timp
alternanţa de rodire.
Totodată apare şi fenomenul de epuizare a ramurilor de rod.

75
POMICULTURĂ GENERALĂ

În concluzie, amintim că tăierile corespunzătoare, alături de celelalte

măsuri agrotehnice efectuate corect, pot prelungi etapa de maturitate până la
nivelul potenţialului maxim productiv al pomului.
4.1.3. Perioada de declin
Se caracterizează prin apariţia fenomenului de uscare către periferia
coroanelor. Entropia se generalizează atât în coroana pomilor, cât şi la nivelul
sistemului radicular. Uscarea ramurilor are loc atât centripet, cât şi centrifug.
Potenţialul de vitalitate al pomului fiind aproape consumat, formarea de
lăstari din mugurii axilari este foarte redusă sau chiar lipseşte. Din mugurii axilari
apar în special rozete de frunze. Ca o reacţie naturală a plantei, intră în funcţiune
mugurii adventivi, din care vor apărea lăstari lacomi, care însă nu pot reface
planta.
Fructificarea este slabă cantitativ şi calitativ, neregulată şi chiar încetează.
În plantaţiile industriale această etapă nu mai există deoarece pomii se defrişează
atunci când aceştia nu mai prezintă interes economic.
Dacă într-o plantaţie nu se respectă cu stricteţe toate măsurile agrotehnice,
atunci fenomenele enumerate anterior pot apărea încă din perioada de maturitate.

4.2. Ciclul anual al speciilor pomicole

Metabolismul pomilor şi arbuştilor fructiferi de climat temperat se
desfăşoară cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm
biologic, rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice.
Pomii şi arbuştii fructiferi trec de-a lungul unui an prin două stări
fiziologice distincte: cea de activitate fiziologică intensă (perioada de vegetaţie) şi
una de viaţă latentă (perioada de repaus).
Fenofazele care aparţin unei recolte se extind pe două perioade de vegetaţie
activă separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc
formarea mugurilor, care rămân în repaus pe durata iernii; în următoarea perioadă
de vegetaţie pornesc în creştere şi înfloresc, leagă fructe, care ajung la maturitate.
Rezultă că fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu
fenofazele iniţiale ale recoltei următoare.
Cunoaşterea acestor faze fenologice (fenofaze) are ca scop adaptarea
tehnologiei, în vederea obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate.

4.2.1. Perioada de vegetaţie

Fenofazele organelor vegetative
1. Formarea mugurilor vegetativi
Este unica fenofază iniţială a organelor vegetative care se desfăşoară în
perioada premergătoare repausului biologic.
Mugurii vegetativi sau de creştere se formează în axila frunzelor de pe
lăstarii în creştere.

76
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Un mugure vegetativ cuprinde conul de creştere (celule iniţiale ale

meristemul primordial), primordii de frunze, primordii de muguri şi solzi
protectori.
Mugurii formaţi nu pornesc în creştere datorită inhibiţiei corelative
exercitată de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută sub denumirea de
dominanţă apicală. De acest fenomen, trebuie ţinut cont la efectuarea "tăierilor în
verde" (momentul tăierii). Dacă aceste operaţii se execută timpuriu, mugurii
vegetativi axilari pot porni în vegetaţie, dând lăstari anticipaţi, cu consecinţe de
cele mai multe ori negative. Tăierile mai tardive nu mai sunt urmate de pornirea
în vegetaţie a mugurilor laterali, deoarece, aceştia trec din starea de inhibiţie
corelativă, în stare de repaus (dormance) (Manget, 1982; G. Grădinariu, 1992).

2. Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor

Începe cu umflarea mugurilor şi se încheie odată cu apariţia primei frunze

normale, care în mod obişnuit este cea de a 5-6 frunză de la baza lăstarului (martie
- aprilie), care coincide cu momentul intrării meristemului apical într-o nouă etapă
de diviziune.
Desfăşurarea acestei fenofaze este rezultatul etapelor de alungire şi
diferenţiere a lăstarului rudimentar, existent în mugure încă din anul anterior.
Celulele se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele
meristematice. Internodiile şi frunzele preformate se alungesc şi apoi se
diferenţiază ţesuturile lăstarului.
La iniţierea şi desfăşurarea creşterii participă: citochinine, auxine,
gibereline şi acid abscisic (E. Baldini, 1976).
Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor se desfăşoară în principal, pe
seama substanţelor de rezervă, acumulate de plantă în anul anterior şi într-o
măsură mai mică pe substanţele nutritive (N, P, K, Mg) absorbite din sol. În
plantă, predomină procesele de hidroliză a substanţelor de rezervă în hidraţi de
carbon, necesari procesului de creştere.
Nivelul agrotehnic din anul precedent, influenţează desfăşurarea acestei
fenofaze. Astfel, din rezerva foarte mare de muguri vegetativi existentă pe pomi,
numai o parte pornesc în vegetaţie, mulţi rămân dorminzi.
Fenofaza se desfăşoară simultan cu înfloritul şi legarea fructelor, dar la
unele specii, poate avea loc înaintea înfloritului (gutui, nuc, zmeur), iar la altele
după înflorit (cais, piersic, migdal), apărând o concurenţă pentru apă şi hrană.
Activitatea fotosintetică se înregistrează numai spre sfârşitul fenofazei, ca
urmare, mugurii care se formează în axila frunzelor, rămân slab dezvoltaţi.
Pomii consumă în această fenofază 10 % din necesarul anual de substanţe
nutritive, având cerinţe mari faţă de N şi K.
Aplicarea unei tehnologii adecvate şi normarea încărcăturii de rod prin
tăieri, conduce la existenţa unui raport optim lăstari/rozete de frunze, favorabil
calităţii şi constantei recoltelor.

77
POMICULTURĂ GENERALĂ

3. Creşterea intensă a lăstarilor

Momentul începerii fenofazei, coincide cu intrarea meristemului apical
într-o activitate intensă de diviziune, continuă cu alungirea rapidă a lăstarilor şi se
termină când sporul de creştere se reduce evident de la o zi la alta.
Odată cu creşterea suprafeţei foliare, se intensifică procesele de sinteză
(îndeosebi a proteinelor şi acizilor nucleici), creşterea lăstarilor este intensă,
internodiile se alungesc, nodurile devin mai proeminente iar mugurii formaţi ating
dimensiuni normale.
Pomii au o activitate fotosintetică intensă, iar asimilatele sunt consumate
integral în procesele de creştere şi fructificare.
Durata fenofazei de creştere intensă a lăstarilor, este în funcţie de specie,
soi, vârsta pomilor, încărcătura de rod şi factorii externi.
La pomii maturi aceasta este de 3-4 săptămâni iar la pomii tineri de 5-7
săptămâni.
În această fenofază pomii au cerinţe mari faţă de azot, fosfor, potasiu şi
apă. Ca urmare, se impune fertilizarea suplimentară, irigarea, întreţinerea solului,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
4. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor
Începe din momentul încetinirii creşterii lăstarilor şi durează până la
formarea mugurelui terminal.
Creşterile lăstarilor sunt din ce în ce mai mici, frunzele sunt mai dese, mai
groase şi au capacitatea fotosintetică maximă. Mugurii care se formează sunt de
dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi, decât în fenofaza creşterii intense a
lăstarilor. Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea fotosintezei scade, datorită
îmbătrânirii frunzelor şi a micşorării intensităţii luminoase.
Încetinirea şi încetarea creşterilor lăstarilor sunt corelate cu o diminuare a
substanţelor stimulatoare şi o mărire semnificativă a inhibitorilor sintetizaţi de
frunze, în mod special acid abscisic (E. Baldini, 1988).
Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin sinteza
intensă a substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon, substanţe care nu mai sunt
consumate integral pentru creştere şi fructificare, ci sunt depozitate ca substanţe
de rezervă.
Acumularea de substanţe de rezervă este dependentă de aprovizionarea
pomilor cu apă şi substanţe nutritive, de starea fitosanitară a aparatului foliar şi de
încărcătura de rod a pomilor.
În această fenofază, pomii au cerinţe mari faţă de P şi K, în schimb excesul
de N are efecte negative, prelungind vegetaţia şi pregătirea pentru iernare a
pomilor.
În timpul creşterii intense şi a încetinirii creşterii lăstarilor, pomii absorb
cca 60 % din totalul anual de N, P, K şi Ca şi 40 % din totalul anual de Mg (M-me
Huguet).
Încetarea creşterii lăstarilor are loc în lunile iulie-august, în funcţie de zona
climatică.

78
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

5. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare

Această fenofază începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie odată
cu căderea frunzelor.
Principalele procese care au loc în această fenofază, constau în desăvârşirea
membranelor celulare, apariţia stratului de suber pe lăstari şi în depunerea
continuă a substanţelor de rezervă, care ating cantitatea maximă în momentul
căderii frunzelor.
În timpul maturării ţesuturilor, nevoia plantelor faţă de N scade foarte mult,
faţă de P şi K cerinţele fiind mai mari. Potasiul contribuie la încetinirea creşterilor
la maturarea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger. Fosforul ajută la
formarea mugurilor de rod. În timpul acestei fenofaze, pomii absorb 20 % din
totalul anual de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40 % din totalul anual de Mg. (Huguet).
De asemenea, se constată sporirea cantităţii de acid abcizic, care grăbeşte
îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă degradarea clorofilei, formarea carotinei,
pierderea turgescenţei, iar prin acumularea lui în stratul izolator de suber de la
baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor (E. Baldini).
Căderea frunzelor la pomi, în condiţiile climatului temperat este precedată
de migrarea substanţelor organice şi a unor substanţe minerale (N, P, K) existente
în frunze către celelalte organe ale plantei (tulpină, rădăcină). Aceste substanţe
contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, implicit a rezistenţei la ger.
Căderea prematură a frunzelor are efecte negative.
Întârzierea căderii frunzelor, ca urmare, fie a prelungirii creşterii (exces
azot, la pomii tineri), fie a unor toamne prelungite şi calde, periclitează maturarea
ţesuturilor şi călirea lemnului, datorită consumului de substanţe sintetizate pentru
respiraţia frunzelor, în absenţa migrării substanţelor de rezervă (A. P. Bădescu şi
colab. 1994).

Fenofazele organelor de rod

Pentru realizarea producţiei, organele de rod ale pomilor trec prin diferite
procese morfologice, fiziologice şi biochimice, care se desfăşoară pe un ciclu de
un an şi jumătate: încep în luna iunie-iulie cu diferenţierea mugurilor de rod şi se
finalizează în anul următor, odată cu maturarea fructelor.
Organele de fructificare parcurg următoarele 4 fenofaze succesive pentru
formarea unei recolte: diferenţierea mugurilor de rod, înfloritul şi legarea
fructelor, creşterea fructelor, maturarea fructelor.

1. Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul formării mugurilor de rod este complex şi cuprinde două etape
obligatorii: inducţia florală şi diferenţierea morfologică.
Inducţia florală (antogenă) este o etapă relativ scurtă (8-9 săptămâni), în
care se creează condiţiile necesare, schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor
vegetativi, aflaţi în stadiul de formare, în muguri de rod.

79
POMICULTURĂ GENERALĂ

Aspectele legate de inducţia florală sunt insuficient cunoscute, datorită

absenţei pe parcursul ei a unor modificări micro sau macroscopice. Inducţia
florală cuprinde două faze:
- reversibilă, prin dispariţia factorilor declanşatori, precum şi datorită
efectului antiflorigen al giberelinei.
- ireversibilă, când evoluţia mugurilor urmează programarea antogenă,
indiferent de unele perturbaţii fiziologice. Această fază se manifestă cu 4-5
săptămâni înaintea diferenţierii morfologice (E. Baldini, 1988, citat de V. Cireaşă, 1995).
Inducţia florală începe în luna iunie, mai devreme la măr şi păr decât la
prun şi piersic şi la soiurile timpurii faţă de cele târzii. La cireş şi vişin are loc
după recoltarea fructelor.
Aspectele fiziologice şi biochimice ale inducţiei florale nu sunt complet
elucidate, asupra acestora s-au emis diferite ipoteze şi teorii:
Teoria nutriţionistă se bazează pe acumularea substanţelor organice:
raportul hidraţi de carbon-azot, C/N ≥ 1 (Klebs G., 1903); acidul fosforic (Kobel,
1964); raportul azot proteic/azot total (Ursulenko P. K., 1957).
Teoria substanţelor florigene emisă încă din 1856 de către J. Sachs şi
preluată de alţi cercetători (Harley C.P., Moon H. H. şi Regeimbal L.O. 1949).
Inducţia florală este determinată de formarea în frunze a unor substanţe
hormonale (auxine, citochinine), care migrează la nivelul mugurilor. Substanţele
florigene nu au putut fi izolate până în prezent.
Westwood M.N. (1978), consideră că inducţia florală este dependentă de:
vârsta sezonieră (numărul de zile de la înflorirea deplină); reacţia la intensitatea şi
calitatea luminii; de nutriţie; de suprafaţa foliară; de intensitatea tăierilor; de
nivelul recoltei, respectiv existenţa unui echilibru hormonal care acţionează în
spaţiu şi timp (pomocronotop după V. Cireaşă, 1995), la nivelul apical al mugurilor.
Teoria genetică potrivit căreia inducţia florală este determinată de gene
specifice înfloririi (florigen), care controlează sinteza substanţelor hormonale de
către frunze şi afluxul acestora la nivelul meristemului apical al mugurilor, sub
acţiunea unor stimuli termici, fotoperiodici şi hormonali (citochinine). Dintre
factorii externi se menţionează luminozitatea intensă, temperatura de 18-25oC şi
aprovizionarea solului cu apă (Kolomieţ, 1961).
După H. Chirilei (1976), formarea florilor este determinată de florigen, care
activează genele florale din muguri vegetativi, dar care nu au fost descoperite
până în prezent.
Diferenţierea morfologică sau intramugurală are loc după inducţia florală
şi se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp (8-9 luni), rezultatul fiind
diferenţierea în muguri, a elementelor morfologice ale florii (primordiile florale).
Diferenţierea morfologică cuprinde câteva faze desfăşurate după încetarea
creşterii lăstarilor:
- aplatizarea apexului, datorită activităţii mai intense a procesului de
diviziune de la periferia conului meristematic;
- apariţia primordiilor sepalelor;
- diferenţierea sepalelor, staminelor şi pistilului.

80
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Aceste faze se desfăşoară în timpul verii, când temperatura este de 18-20oC

(Serghev, 1961) şi se continuă în cursul toamnei, iernii şi a primăverii, când se
desăvârşeşte formarea organelor sexuale (stamine şi pistil) şi formarea gameţilor
(polen şi ovule).
Bioritmul desfăşurării diferenţierii nu este acelaşi la toate speciile, începe
mai întâi, la speciile şi soiurile care înfloresc primăvara timpuriu şi îşi maturează
fructele devreme (N. Constantinescu şi colab. 1969; Creola Mănescu şi colab. 1989;
V. Balan şi colab. 2001).
În afară de specie şi de soi, diferenţierea morfologică mai este influenţată
de condiţiile climatice şi tehnologice:
- temperatura şi seceta din a doua parte a verii, accelerează procesul de
diferenţiere (Newmann, 1962).
- umbrirea frunzelor, micşorează intensitatea procesului de diferenţiere,
fiind una din cauzele înfloririi eşalonate în cadrul coroanei pomilor (Rudenko, 1960).
- tăierile, excesul de azot şi umiditatea prelungesc creşterea lăstarilor,
întârziind formarea mugurilor de rod.
- supraîncărcarea cu fructe a pomilor, înhibă procesul de diferenţiere a
mugurilor de rod.

2. Înfloritul şi legarea fructelor

Fenofaza se desfăşoară în martie-aprilie şi se încheie atunci când ovarul îşi
dublează volumul.
Fenofaza cuprinde mai multe subfaze, dintre care cele mai importante sunt:
dezmugurirea, apariţia butonilor florali, apariţia petalelor, înflorirea, polenizarea
şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate, legarea fructelor. (fig. 4.2)
Desfăşurarea acestor subfaze depinde de specie, soi, temperatură şi precipitaţii.
Particularităţile desfăşurării fenofazei - în funcţie de specie:
-înfloritul înaintea apariţiei frunzelor (cais, piersic, migdal);
-înfloritul se desfăşoară simultan cu înfrunzitul (măr, păr, cireş, vişin, prun);
-apariţia frunzelor precede înfloritul (gutui, moşmon).
Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei înfloritului şi legarea fructelor este
dependentă de temperatură, pe de o parte de satisfacerea nevoii de frig a soiului
(t° scăzute pozitive pentru formarea gameţilor), iar pe de altă parte de satisfacerea
nevoilor faţă de căldură pentru începerea vegetaţiei.
Pragul biologic pentru majoritatea speciilor pomicole este de 6-8°C iar
pentru arbuştii fructiferi de 4-5º C. Deschiderea florilor se înregistrează după ce
pomii au acumulat o anumită cantitate de căldură - suma gradelor de temperatură
activă (însumarea temperaturilor peste 7°C). dintre speciile pomicole caisul are
nevoie de 300-350°C; piersicul 300-325°C; cireşul 320°C; vişinul şi prunul
325°C; mărul 380-690°C; nucul 435°C (M. Popescu, 1972, Elena Voica, 1973,
Sonea V.).

81
 CAIS
PIERSIC
CIREŞ
PRUN

82
PĂR
MĂR
POMICULTURĂ GENERALĂ

Fig. 4.2 Fenofazele organelor de fructificare la principalele specii pomicole. (după Flekinger)
A-ogivă brună (sfârşitul repausului, lungimea = 1,5-2 ori diametru); B, C – C3 – ogivă cu margini galben-verzui (dezmugurire);
D-D3 –apariţia butonilor florali; E-E2 – apariţia petalelor; F-F2 – deschiderea florilor; G-H – căderea petalelor;
I – legarea fructelor; J – începutul creşterii fructelor
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Temperatura optimă din timpul înfloritului este de 12-17°C, iar umiditatea

atmosferică 50-60%.
Durata înfloritului - este de 7-14 zile, putând ajunge la 18 zile în cazul
primăverilor mai reci sau se reduce la 7-9 zile, dacă temperatura este prea ridicată.
Deschiderea florilor are loc eşalonat, funcţie de poziţia acestora în coroană
(de obicei apar primele flori situate spre sud) şi de gradul diferit de diferenţiere al
mugurilor. La măr, înfloreşte prima, floarea din centrul inflorescenţei apoi apar
celelalte, la păr înfloreşte prima, penultima floare, urmând apoi celelalte.
Speciile pomicole înfloresc într-o anumită succesiune - alunul, cornul,
cătina albă, zarzărul, caisul, migdalul, piersicul, cireşul, vişinul, prunul, părul,
coacăzul, agrişul, mărul, nucul, ultimele fiind: castanul, gutuiul, moşmonul, socul,
măceşul, lonicera, zizifus.
Înflorirea are loc pe baza substanţelor de rezervă, acumulate în anul
precedent (biochimic fiind predominant procesul de hidroliză a amidonului) şi se
desfăşoară concomitent cu dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor. Înflorirea
este o fază critică, în ceea ce priveşte hidraţii de carbon, N, K, Ca, în absenţa
acestora, se constată o cădere masivă a florilor.
În cadrul acestei fenofaze se desfăşoară microsporogeneza, macrosporogeneza,
polenizarea şi fecundarea. Începutul umflării mugurilor corespunde cu apariţia în
masă a tetradelor, umflarea mugurilor (începutul formării grăunciorilor de polen)
iar odată cu deschiderea florilor are loc şi diferenţierea sacului embrionar
(macrosporogeneza), iar polenizarea şi fecundarea urmează după deschiderea florilor.
Polenizarea
Polenizarea constă în transportul polenului din anterele staminelor pe
stigmat şi germinarea polenului (Breton, 1980).
Polenizarea poate fi entomofilă şi anemofilă.
Polenizarea entomofilă - este caracteristică la majoritatea speciilor
pomicole, care produc o cantitatea mică de polen, iar transportul polenului este
asigurat de albine (Apis melifera) precum şi de bondari (Bombus). Condiţiile
climatice din această perioadă, trebuie să fie favorabile: temperatura de 10-12°C,
zile calde, fără ploi.
Polenizarea anemofilă - caracteristică la puţine specii pomicole (nuc,
castan, alun), care produc o cantitate mare de polen, transportul polenului fiind
asigurat de vânt (până la câţiva km), iar structura florilor femele favorizează
receptarea polenului (lipsa învelişurilor florale şi mărimea stigmatului).
Fecundarea
Fecundarea numită frecvent şi "legare" este precedată de germinarea
polenului depus pe stigmat şi de pătrunderea tubului polenic prin ţesuturile stilului
până la ovar şi ovul.
Aici are loc o dublă fecundare, respectiv, una din cele două spermatii se
uneşte cu oosferă şi formează zigotul (nr. dublu de cromozomi), iar spermatia
secundară se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar şi dă naştere la
zigotul accesoriu (endosperm) cu număr triplu de cromozomi.

83
POMICULTURĂ GENERALĂ

Cercetările mai noi au arătat, că în procesul fecundării şi legării fructelor,

regulatorii de creştere au un rol important (acidul giberelinic).
După felul cum se comportă în procesul de polenizare-fecundare, soiurile
existente în cultură pot fi:
-autofertile - la care fecundarea se face cu polen propriu: cais, piersic,
gutui, zmeur, afin, căpşun (unele soiuri de cireş şi vişin). Unele soiuri de prun,
măr, păr sunt parţial autofertile şi au nevoie de polenizatori.
-autosterile - care necesită fecundarea alogamă, încrucişată, cu polen de la
alte soiuri bune polenizatoare şi interfertile (majoritatea soiurilor de măr, păr,
prun, cireş).
Autosterilitatea se mai poate datora androsterilităţii, staminele fiind
atrofiate şi lipsite de polen, ca în cazul unor soiuri de prun (Tuleu gras, Centenar,
Albatros, Alina), sau dichogamiei - la unele soiuri de nuc, la care momentul
înfloririi amenţilor nu corespunde cu cel al florilor femele (soiurile putând fi:
protandre şi protogine), unisexualităţii dioice la cătina albă.
Pentru asigurarea fecundării şi obţinerii de recolte mari, se recomandă
plantarea într-o parcelă a 2-3 soiuri intercompatibile, bune polenizatoare (chiar şi
în cazul celor autofertile), iar la cătina albă păstrarea unui raport de 1/7 - 1/8 între
plantele mascule şi femele.
Soiurile intersterile sunt perechi de soiuri care nu se polenizează reciproc
(ex. soiuri de cireş B. Burlat x B. Moreau) (Bargioni 1991).
Mecanismul genetic care afectează compatibilitatea la polenizare, nu a fost
complet elucidat. Incompatibilitatea se caracterizează prin inhibare stilară a
creşterii tubului polenic, tipic gametofitului autoincompatibilităţii, care se
datorează existenţei perechilor de gene alele (Lansari şi Iezzoni). (fig. 4.3.).
Procentul de flori legate este de 5-10% la pomaceae şi de 30-40% la
drupacee în funcţie de soi, polenizatori factorii interni climatici şi de nutriţie din
timpul înfloritului asigură recolte mari şi constante.
Factori interni
-de natură morfologică - absenţa polenului - androsterilitate;
-de natură fiziologică - pomi foarte bătrâni, epuizaţi, ramuri slab dezvoltate;
-de natură citologică - unele soiuri triploide de măr cu deficienţe
cromozomale.
Factori climatici
-temperatura, umiditatea atmosferică, vântul, precipitaţii.
Seceta usucă stigmatul iar ploile diluează secreţia acestuia.
Factori de nutriţie
-lipsa substanţelor nutritive influenţează negativ germinarea polenului,
determină avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate.
Factori agrotehnici

84
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

-efectuarea tratamentelor fitosanitare în timpul înfloritului influenţează

negativ fecundarea.
Unele soiuri pot lega fructe parternocarpic (fără fecundare) măr - Belle de
Boskoop, păr - Curé.

Fig. .4.3. - Mecanismul compatibilităţii polenului

(după G. Bargioni 1978) (Sx Sy - perechi de gene alele S)

3. Creşterea fructelor
Creşterea fructelor începe după legarea florilor, când ovarul îşi dublează
volumul şi se încheie la intrarea în pârgă.
I.F. Radu (1985) consideră că fructele au intrat în pârgă, în momentul când
au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea de substanţă uscată şi 75-
80% din pigmentaţia normală.
Durata de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor este foarte diferită
de la un soi la altul iar în condiţii identice din punct de vedere climatic constituie
o caracteristică de soi.
În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante care au
loc sunt: creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură a fructelor.
Creşterea propriu-zisă a fructelor se bazează pe multiplicarea celulelor
(citochineză) şi apoi pe “intinderea” celulelor până la dimensiunile normale (până
la 0,5 mm Φ), însoţită de mărirea spaţiilor intercelulare (Baldini E., 1976, citat de
Miliţiu I., şi colab., 1992).
Durata celor două etape este diferită, în funcţie de specie şi soi. Astfel,
durata medie a etapei de diviziune este de 3-4 săptămâni, la majoritatea speciilor
pomicole, cu excepţia cireşului unde este de numai 10 zile şi la păr, unde această
etapă se întinde pe 6 săptămâni. Această etapă se încheie, atunci când fructele au

85
POMICULTURĂ GENERALĂ

aproximativ 14,5 mm diametrul. În schimb, etapa de întindere a celulelor are o

contribuţie importantă asupra calibrului fructelor. La măr, de la 14,5 mm la 60-65
mm şi chiar mai mult.
Deşi, etapa de diviziune celulară contribuie mai puţin la sporirea volumului
fructelor, ea are o importanţă deosebită, deoarece, numărul de celule existent la
sfârşitul acestei etape, determină şi potenţialul de mărire al fructelor. Atunci când,
numărul de celule din care este alcătuit fructul este mai mare, se pot obţine fructe
mari, de calitate superioară. Fructele cu puţine celule, de dimensiuni mari, au o
structură afânată şi ca urmare, o capacitate de păstrare redusă.
Între etapa de diviziune şi cea de întindere a celulelor, care formează
fructul, nu există o demarcaţie netă.
Grafic, creşterea fructelor este reprezentată sub forma unei curbe
sigmoide la pomacee sau sub forma unei curbe duble sigmoide la drupacee (cu o
inflexiune în perioada de lignificare a sâmburilor) (E. Baldini, 1976). (fig. 4.4.)

Fig. 4.4. - Curba creşterii la pomaceae

(a) şi drupaceae (b); V=volumul T=timp

Creşterea fructelor se datorează factorilor hormonali şi nutriţionali. În faza

de diviziune celulară (citochineză) acţionează în principal citochininele,
giberelinele şi auxinele. În faza de alungire a celulelor sunt prezente numai
auxinele şi giberelinele.
Respiraţia în timpul creşterii fructelor are variaţii însemnate este foarte
intensă în etapa de diviziune a celulelor iar pe măsură ce fructele avansează în
timp, respiraţia scade în intensitate până la începutul maturării fructelor sau la
unele specii (cireş, vişin) şi după aceasta. (fig. 4.5.)
Căderea fiziologică se manifestă imediat după fecundare şi se accentuează
ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. Cad în primul rând fructele
rezultate din flori întârziate, rămase în urmă ca dezvoltare, cu puţine seminţe,
lipsite de vitalitate.
Fenomenul este prezent în fiecare an, dar intensitatea căderii fiziologice
diferă de la un soi la altul.

86
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Faptul că se manifestă la toate speciile pomicole, denotă, că fenomenul este

o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin care se tinde la stabilirea unui
echilibru (autoreglare) între încărcătura de rod şi condiţiile de nutriţie.
În anii, în care polenizarea şi fecundarea se desfăşoară în condiţii optime,
căderea fiziologică este mai accentuată şi mai redusă în anii cu fecundare
deficitară.
Căderea fiziologică ca fenomen biologic se desfăşoară în limitele
caracteristice soiului şi nu influenţează negativ producţia.
Există şi situaţii, când căderea fiziologică poate atinge proporţii deosebite,
necesitatea cunoaşterii factorilor externi care o influenţează, prezintă importanţă
deosebită (insuficienţa hranei, insuficienţa şi excesul de umiditate, atacul de boli
şi dăunători).

Fig. 4.5. - Schema proceselor fiziologice şi biochimice din fenofazele de creştere şi

maturare a fructului (după Baldini citat de Miliţiu I., 1992):
f - fecundare; Min-m.r. - maturitate de recoltare; MAX-m.c. - maturitate de consum; IAA -
acid indolil acetic; GA3 - acid giberelic 3; ABA - acid abscizic; R1 - curba respiraţiei la
fructele cu fază climacterică; R2 - curba respiraţiei fructelor fără fază climacterică

Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-

august (deci destul de târziu după căderea fiziologică) şi până în momentul
recoltării fructelor.
Acest fenomen se manifestă cu o intensitate mai mare, pe măsura apropierii
de maturitatea fructelor, care acum conţin o mare cantitate de substanţe sintetizate.

87
POMICULTURĂ GENERALĂ

Nu este prezentă la toate speciile pomicole, în mod frecvent la măr, păr şi

în măsură mai redusă la prun, cais.
În cadrul fiecărei specii, există soiuri la care fenomenul este mai redus şi la
altele la care este mai accentuat.

a) din prima categorie:

- măr: Calvil de zăpadă, Tirolca;
- păr: Favorita lui Clapp, Ducchesse d'Angouléme
- prun: Vinete de Italia, Anna Späth

b) din a două categorie:

- măr: Parmen auriu, Roz de Virginia;
- păr: Josefina de Malines;
- prun: D'Agen.

În afară de particularităţile biologice ale speciei şi soiurilor, căderea

prematură poate fi accentuată de numeroase cauze: seceta, atacul de boli şi
dăunători, udarea după o secetă prelungită, lipsă de hrană.

Factorii care influenţează creşterea fructelor

Factori nutriţionali
Nutriţia - are un rol deosebit atât în privinţa creşterii cât şi a calităţii
fructelor influenţând acestă fenofază şi pe cea a maturării fructelor.
Factorii climatici
Apa - reprezintă în exces conduce la obţinerea unor fructe de calibru mare,
rarefiate, formate din celule mari şi cu conţinutul redus de substanţa uscată.
Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de
creştere a fructelor, recolta redusă.
Căldura - satisfacerea nevoilor de frig din timpul repausului favorizează
citochineza, constituind o premisă pentru obţinerea de fructe de calitate.
Temperaturi ridicate (24°C) în faza diviziunii celulare favorizează creşterea fructelor.
Lumina - iluminarea corespunzătoare asigură obţinerea unor fructe de
dimensiuni mari, bogate în substanţă uscată.

Factori biologici
-rolul seminţelor din fructe: -sporesc afluxul de substanţe trofice în
citochineză; măresc rezistenţa legăturii cu ramură; determină asimetria fructelor.-
Influenţa seminţelor se menţine numai până la căderea fiziologică.
-competiţia între rodire şi creştere - în primele 4-5 săptămâni în favoarea
creşterii lăstarilor, apoi se schimbă în favoarea creşterii fructelor;
-influenţa lemnului purtător şi poziţia fructelor. La soiul Golden delicious
fructe mari se obţin pe lemn de 3 ani, respectiv, fructe mici pe lemn de 1 an.

88
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

-înclinarea ramurilor purtătoare: Lespinasse a constatat că cele mai mari

fructe se obţin pe ramuri înclinate la 30-60°.
-lungimea suportului fructului - egală sau mai mare de 3 cm conferă
mugurelui şi apoi fructului o oarecare autonomie (scapă de concurenţa lăstarilor),
duce la obţinerea de fructe mari.
Factori tehnologici: -rărirea precoce a fructelor;-ciupirea lăstarilor;-rărirea
chimică a florilor.

4. Maturarea fructelor
Maturarea fructelor începe la intrarea în pârgă şi se încheie atunci când
fructele au atins însuşirile organoleptice maxime, ceea ce coincide cu maturitatea
de consum.
Maturarea fructelor constă în totalitatea schimbărilor fizice, biochimice şi
fiziologice, prin care trec fructele în această fenofază.
Schimbările fizice care au loc la nivelul fructelor, constau în micşorarea
tăriei pulpei, textura devine mai flexibilă, scade conţinutul în clorofilă din
exocarp, creşte conţinutul substanţelor ceroase şi a xantofilelor.
În acelaşi timp are loc schimbarea culorii de fond a fructelor de la verde la
galben şi o creştere a pigmenţilor antocianici.
Procese biochimice - În fenofaza maturării fructelor, amidonul din fructe
se hidrolizează în zaharuri simple, care dau fructelor gustul dulce, dispare
astrigenţa, datorită diminuării conţinutului de acizi organici şi substanţe tanante.
Alături de acestea, mai apar, însă şi substanţe noi cum sunt pigmenţii şi
substanţele volatile (esteri, alcooli, aldehide, cetone), care alcătuiesc mirosul de
fruct copt şi împreună cu zaharurile şi aciditatea, contribuie la realizarea
principalelor însuşiri organoleptice.
Etilenul - măreşte permeabilitatea membranelor celulare, ceea ce
favorizează o respiraţie mai intensă şi activitatea enzimelor care reglează
maturarea (protopectinază). La început, producerea etilenului în fruct este inhibată
de prezenţa giberelinelor.
Acidul abscizic (ABA) - acţionează ca antogonist al GA3 favorizând
producerea etilenului.
Din punct de vedere fiziologic, respiraţia are în această fenofază, o
intensitate diferită în funcţie de specie.
La cireşe, vişine, prune intensitatea respiraţiei manifestă o scădere continuă
pe măsura avansării spre maturitate şi chiar după aceea, până la moartea celulelor
- fructe fără fază climacterică. (fig. 4.5.).
La mere, pere, banane curba respiraţiei are altă alură, începutul maturării la
aceste fructe, este însoţit de o scădere a respiraţiei până la un minim, care coincide
cu sfârşitul etapei de întindere a celulelor, urmează o creştere bruscă a intensităţii
până la un maxim, după care descreşte din nou - fructe cu fază climacterică.
În cadrul procesului de maturare a fructelor există 3 tipuri de maturitate: de
recoltare; de consum şi tehnologică.

89
POMICULTURĂ GENERALĂ

1. Maturitate de recoltare - reprezintă momentul optim de recoltare al

fructelor, stabilit în funcţie de destinaţie şi timpul necesar transportului de la
plantaţie la locul de valorificare.
Există o serie de indici, cu ajutorul cărora se determină maturitatea de
recoltare: fermitatea pulpei, culoarea pieliţei, conţinutul în zahar şi aciditate, testul
amidonului, etc.
2. Maturitatea de consum - coincide cu momentul în care transformările
fizice, biochimice şi fiziologice au atins nivelul, la care fructele prezintă
maximum de însuşiri organoleptice.
-la sâmburoase, mere şi pere de vară, acest optim poate fi atins în livadă,
datorită necesităţilor transportului şi valorificării fructelor, acestea se recoltează la
maturitatea de recoltare;
-la merele şi perele de toamnă - iarnă, maturitatea de consum se realizează
în depozite, în lunile următoare.
3. Maturitatea tehnologică - are loc atunci când fructele mature sau
imature corespund momentului cel mai prielnic pentru prelucrare industrială.
Epoca de maturare diferă de la o specie la alta şi în cadrul fiecăreia
reprezintă o caracteristică de soi, constantă pentru condiţii ecologice identice.
Aceasta nu exclude, ca momentul maturării să difere de la un fruct la altul în
coroana pomului. Eşalonarea maturării în cadrul unui soi, se extinde uneori pe o
durată mare de timp şi necesită recoltări repetate.

4.2.2. Perioada de repaus

Starea de repaus, reprezintă o reacţie de adaptare a plantelor la condiţiile

nefavorabile de mediu, prin încetarea activităţii de vegetaţie.
În principal, trecerea de la viaţa activă la starea de repaus este determinată
de: caracterul ereditar al pomului de a-şi reînoi anual frunzele, scăderea
temperaturii şi reducerea luminii solare, care nu permit o vegetaţie normală.
Starea de repaus este relativă, deoarece, funcţiile vitale ale pomului
continuă dar cu o intensitate redusă (transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor),
precum şi unele schimbări biochimice. În timpul iernii are loc şi desăvârşirea
diferenţierii organelor sexuate şi formarea gameţilor, care necesită temperaturi
scăzute.
Instalarea repausului are loc în octombrie, când scurtarea zilei (12 ore) şi
scăderea temperaturii 5°C noaptea, determină încetarea creşterilor pomilor şi apoi
căderea frunzelor. Receptori pentru această reacţie la scurtarea zilei sunt frunzele,
mecanismul constând în transformarea pigmentului fotoreceptor fitocrom, din
forma activă (P = 730 nanometri) în forma inactivă (P = 660 nm).
Starea de "dormance" a mugurilor porneşte tot de la frunze, sub forma unui
impuls inhibitor spre apex, care se pare a fi acidul abscizic. Alături de lumină, se
apreciază că temperaturile ridicate din cursul verii, contribuie la temperarea
creşterii a mugurilor şi la pregătirea repausului.
Sfârşitul perioadei de repaus este marcată prin reînceperea vegetaţiei active
(umflarea mugurilor) în martie.

90
 CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Schimbările biochimice - care au loc în timpul repausului sunt

următoarele:
-se acumulează o cantitate maximă de amidon, care ulterior scade, se
hidrolizează şi dă naştere unor zaharuri simple (glucoza, maltoza, sorboză),
acestea ating cantitatea maximă în decembrie-ianuarie;
-creşte conţinutul de azot total şi proteic, concomitent cu scăderea cantităţii
de azot neproteic;
-în scoarţă şi în lemn creşte conţinutul substanţelor grase şi tanante
(maximum în decembrie-ianuarie).
Prin urmare datorită acestor schimbări creşte rezistenţa la ger.
Modificări fiziologice
În procesul de respiraţie, deşi are o intensitate scăzută, se consumă o parte
din substanţele de rezervă.
Dacă temperatura din sol este mai mare de 2°C, creşterea rădăcinilor,
continuă într-un ritm mai lent. Astfel, rădăcinile rănite în toamnă prin arătură sau
la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) sau chiar emit rădăcini
noi.
Transpiraţia, deşi are o intensitate redusă, conduce totuşi, la pierderi mari
de apă prin ramurile tinere, de aici şi necesitatea existenţei apei în sol în timpul
iernii. Lipsa de apă din sol, duce la deshidratarea pomilor, fenomen mai accentuat
în cazul solurilor neacoperite cu zăpadă, unde solul îngheaţă. Seceta apărând,
datorită faptului că rădăcinile nu pot absorbi apa existentă în sol.
Posibilitatea mare de apariţie a acestui fenomen, este în cazul pomilor
altoiţi pe portaltoi de vigoare redusă, care au sistemul radicular situat în stratul de
sol care îngheaţă.
Pentru înlăturarea acestui fenomen de deshidratare este indicată a fi aplicată
toamna udarea de aprovizionare.
Pentru finalizarea deferenţierii mugurilor floriferi (microsporogeneza) şi
formarea gameţilor masculi şi femeli, pomii cultivaţi în condiţiile climatului
temperat au nevoie, ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute dar
pozitive - nevoie de frig.
Fiecare specie, are nevoie de un anumit număr de ore de frig, respectiv la
migdal, cais 700-1000 ore; piersic 750-1200 ore; prun 800-1200 ore; cireş 1100-
1300 ore; măr 1200-1500 ore. (Negrilă A., şi colab., 1982).
Temperaturile eficace, care pun capăt repausului, se situează între 0 şi 7°C
la majoritatea speciilor; sub 7°C piersic; 4-10°C cais; 3-6°C soiuri de măr
timpurii, 0-3°C soiuri de măr (de iarnă).
Perioadele intermitente de căldură şi frig din cursul iernii, conduc la durate
mai mari, decât temperaturile constante.
Nesatisfacerea acestei cerinţe, duce la unele perturbaţii în evoluţia
ulterioară: întârzierea şi eşalonarea înfloritului, înflorire şi legare slabă, absenţa
înfloririi şi căderea mugurilor în masă.
Cunoaşterea cerinţelor soiurilor faţă de aceste temperaturi, ne ajută la o
zonare corectă.

91
POMICULTURĂ GENERALĂ

Pomii parcurg repausul hibernal trecând prin două etape: repausul profund
(obligatoriu) şi repausul facultativ.
Repausul profund - are loc începând cu octombrie-noiembrie până în
decembrie-ianuarie. Această etapă este determinată ereditar, astfel, pomii nu
pornesc în vegetaţie, chiar dacă sunt puşi în condiţii favorabile de temperatură şi
umiditate. Mărul şi părul au repausul profund lung, iar caisul şi piersicul un
repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
Repausul facultativ - reprezintă durata de timp de la încheierea repausului
profund şi până la pornirea în vegetaţie a pomilor. El este determinat, numai de
absenţa condiţiilor de vegetaţie.
În perioada repausului facultativ, rezistenţa la ger a pomilor scade, ca
urmare a procesului de decălire, întrucât, o parte din zaharuri se transformă în
amidon, astfel, că în februarie-martie se înregistrează maximul de primăvară.
Acesta este mai mic cu 25-30% faţă de maximul de toamnă, datorită consumului
din timpul iernii, în procesul de respiraţie a pomilor, cât şi pentru creşterea şi
vindecarea rănilor rădăcinilor.
Ca urmare, genurile de revenire de la sfârşitul iernii, mai puţin aspre decât
cele din repausul profund, provoacă daune mari pomilor.
În perioada de repaus, se efectuează tăierile (de formare a coroanelor, de
întreţinere şi fructificare), iar toamna înainte de oprirea creşterii rădăcinilor se
efectuează transplantarea pomilor.
Foarte frecvente sunt tratamentele fitosanitare pentru combaterea bolilor şi
dăunătorilor, care se efectuează în timpul repausului, cu insecto-fungicide în
concentraţii mai mari, deci cu o eficienţă mărită.

92