Schizofrenia

 Înainte de orice, să discutăm despre ce nu este schizofrenia.

Oamenii care au schizofrenie nu au personalităţi multiple. În 1911,
Eugen Bleuler a fost primul care a folosit termenul ”schizofrenie”.
Deşi termenul ”schizofrenie” vine de la cuvintele greceşti ”scindare”
şi ”minte”, oamenii bolnavi de schizofrenie nu suferă de scindarea
personalităţii.
 Această neînţelegere a determinat folosirea greşită a termenului de
către mulţi oameni. ”Mintea scindată” se referă la felul în care
oamenii bolnavi de schizofrenie sunt rupţi de  realitate; ei nu pot
spune ce este real şi ce nu este real.

Cine are schizofrenie?

Schizofrenia este una dintre cele mai întâlnite boli mintale.
Aproximativ 1 din 100 oameni (1% din populaţie) este afectat de
schizofrenie. Această tulburare este întâlnită peste tot în lume şi în
toate rasele şi culturile. Schizofrenia afectează în egală măsură
bărbaţii şi femeile, deşi, în medie, bărbaţii dezvoltă schizofrenia mai
devreme decât femeile. În general, bărbaţii manifestă primele semne
de schizofrenie în jurul vârstei de 20 ani, iar femeile manifestă
primele semne mai târziu de 20 ani. Schizofrenia reprezintă un cost
uriaş pentru societate, estimat la 32,5 miliarde dolari pe an în SUA
(conform statisticii realizată de Brain Facts, Society for
Neuroscience, în 2002).

Care sunt simptomele schizofreniei?

Comportamentul oamenilor schizofrenici este adesea foarte straniu şi
şocant. Această schimbare în comportament, când oamenii nu pot
realiza diferenţa între ce este real şi ce nu, este numită ”psihoz ă” sau
”episod psihotic”. American Psychiatric Association  a publicat
repere orientative ce sunt folosite în clasificarea oamenilor cu
tulburări mintale. Cele mai recente repere sunt conţinute de cartea
numită ”Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth
Edition” (cunoscută drept DSM-IV ca prescurtare). DSM-IV descrie
câteva simptome pe care o persoană trebuie să le aibă pentru a fi
diagnosticată ca având schizofrenie. Aceste simptome includ două
sau mai multe din următoarele comportamente ce au o durată de cel
puţin o lună:

•    Delir – stranietate, convingeri false

Aceste convingeri par reale persoanei schizofrenice, dar nu sunt

reale. De exemplu, o persoană poate crede că extratereştri sau spioni
controlează comportamentul ei sau al lui, mintea şi gândurile. Uneori
acest delir poate fi prin natura lui paranoid. Oamenii cu paranoia au o
teamă sau suspiciune ireală că cineva ”vrea să-i prindă”. Delirul
poate fi, de asemenea, de grandoare. În aceste cazuri, oamenii cred
că sunt persoane importante, precum preşedinte, rege sau prim
ministru.

•    Halucinaţii – ciudăţenii, percepţii ireale ale mediului. Aceste

halucinaţii pot fi:
A.    Auditive (aud voci) – uneori vocea îi spune persoanei să facă
ceva anume
B.    Vizuale (văd lumini, obiecte sau chipuri)
C.    Olfactive (miros tot felul de lucruri)
D.    Tactile (de exemplu, simt că gândaci se târăsc pe sau pe sub
piele)

•    Gândire/vorbire dezorganizată

Gândurile nefireşti sunt de obicei măsurate prin vorbirea

dezorganizată. Oamenii schizofrenici vorbesc foarte puţin; când o fac,
discursul este incoerent. Uneori persoana schimbă topica unei
propoziţii la jumătatea ei.

•    Simptome negative – absenţa unui comportament normal

Delirul, halucinaţiile şi vorbirea incoerentă indică prezenţa unui

comportament anormal. Simptomele negative includ retragerea
socială, absenţa emoţiilor şi expresiilor, energie, motivare şi
activitate reduse. Uneori persoanele schizofrenice au o igienă şi
obiceiuri de îngrijire precare.

•    Catatonia – imobilitate şi ”flexibilitate de ceară”

Catatonia este un simptom negativ prin care persoana rămâne fixată

într-o singură poziţie pentru o perioadă lungă de timp. ”Flexibilitatea
de ceară” descrie situaţia în care braţele persoanei rămân  
înţepenite într-o anumită poziţie chiar dacă sunt mişcate de cineva.

Atunci când persoanele manifestă oricare din aceste cinci simptome

sunt considerate a fi în ”faza activă” a tulburării. De obicei,
schizofrenicii manifestă simptome mai uşoare înainte şi după această
fază activă.

Există trei tipuri de bază ale schizofreniei. Toţi cei care suferă de
schizofrenie au pierdut contactul cu realitatea. Cele trei tipuri de
schizofrenie sunt:
1.    Schizofrenia dezorganizată (numită înainte  ”schizofrenie
hebefrenică”) – lipsa emoţiilor, vorbire dezorganizată
2.    Schizofrenia catatonică – flexibilitate de ceară, mişcări reduse,
postură rigidă, uneori exces de mişcare
3.    Schizofrenia paranoidă – delir sau halucinaţii puternice

Ce se întâmplă în creier?
O constatare obişnuită despre creierul unui schizofrenic este că
ventriculele laterale sunt mai mari. Ventriculele laterale sunt parte
din sistemul ventricular ce conţine lichidul cerebrospinal.

Poza de mai jos arată imaginea scanată prin rezonanţă magnetică

(RMN) a creierelor a doi gemeni: unul cu schizofrenie, altul nu.
Observaţi că ventriculele cerebrale (săgeţile roşii) sunt mai mari în
cazul geamănului cu schizofrenie. (Imagine oferită prin amabilitatea
NIMH Clinical Brain Disorders Branch)

Un hipocampus de dimensiuni reduse, un ganglion bazal de

dimensiuni mai mari şi anomalii în cortexul prefrontal sunt prezente
la unii schizofrenici. Totuşi, aceste modificări nu sunt prezente la to ţi
cei tulburaţi de schizofrenie şi pot apărea la persoane ce nu au
această boală. 

Care sunt cauzele schizofreniei?

Probabil că există cauze multiple ale schizofreniei, iar cercetătorii nu
cunosc toţi factorii care provoacă această boală mintală.

Genetica
Schizofrenia ”se moşteneşte din familie”. Cu alte cuvinte,
schizofrenia are o importantă componentă genetică. Evidenţa privind
componenta genetică vine din studierea gemenilor. Gemenii
monozigoţi (gemenii identici) sunt aceia care au exact aceeaşi
amprentă genetică; gemenii di-zigoți (gemenii fraterni) sunt aceia
care au doar pe jumătate aceeaşi amprentă genetică. Dacă factorii
genetici ar fi fost singura cauză în dezvoltarea schizofreniei, atunci ar
fi trebuit ca ambii gemeni monozigoţi să dezvolte întotdeauna
această boală. 

Studiile asupra gemenilor

Studiile făcute asupra gemenilor arată că probabilitatea ca ambii
gemeni monozigoţi (identici) să dezvolte schizofrenie este între 30-
50%. Probabilitatea ca ambii gemeni dizigoţi (fraternali) să dezvolte
schizofrenie este de 15%. Probabilitatea aceasta în cazul fraţilor care
nu sunt gemeni (precum fraţii de vârste diferite) este, de asemenea,
aproximativ 15%. Nu uitaţi că rata în care găsim schizofrenia în
rândul populaţiei este de aproximativ 1%. De aceea, pentru că
probabilitatea în cazul gemenilor monozigoţi nu este  100%, factorii
genetici nu pot reprezenta singura cauză. Totuşi, deoarece
probabilitatea în cazul gemenilor monozigoţi de a face schizofrenie
este mult mai mare decât în cazul gemenilor dizigoţi, factorii genetici
joacă un rol important.

Studiile privind adopţiile

Unele studii s-au concentrat asupra istoricului familiilor copiilor care
au fost adoptaţi la o vârstă fragedă şi care au dezvoltat schizofrenie
mai târziu. Unul dintre studii (Kety et al., 1968) a arătat că 13% din
rudele biologice ale adoptaţilor cu schizofrenie au avut, de
asemenea, schizofrenie, dar doar 2% dintre rudele adoptaţilor
”normali” aveau schizofrenie. Aceste studii susţin rolul factorilor
genetici în declanşarea schizofreniei.

Pentru a afla mai multe despre rolul factorilor genetici în

schizofrenie, vezi pagina the Genetics and Mental Disorders de pe
National Institute of Mental Health.

Mediul
Printre factorii non-genetici care pot influenţa dezvoltarea
schizofreniei sunt: stresul familial, interacţiuni sociale slabe, infec ţii
sau viruşi contractaţi la o vârstă fragedă sau traume produse la
vârste fragede. Într-un fel sau altul, amprenta genetică a indivizilor se
combină cu factorii non-genetici (de mediu) pentru a declanşa
schizofrenia. 

Neurotransmiţătorii
Multe studii au cercetat posibilul rol al neurotransmiţătorilor
cerebrali în dezvoltarea schizofreniei. Majoritatea dintre ele s-au
concentrat asupra neurotransmiţătorului numit dopamină. ”Teoria
dopaminei în schizofrenie” afirmă că schizofrenia este cauzată de un
sistem dopaminic superactiv la nivelul creierului. Există dovezi
puternice care susţin teoria dopaminei, dar şi o serie de alte date
care nu o susţin:

Dovezi în favoarea Teoriei dopaminei în schizofrenie:

1.    Medicaţia ce blochează dopamina reduce simptomele
schizofrenice.
2.    Medicaţia ce blochează dopamina are efecte secundare
similare sindromului Parkinson.
3.     Sindromul Parkinson este cauzat de lipsa dopaminei într-o
parte a creierului numită ganglionul bazal.
4.    Cele mai bune medicamente în tratarea schizofreniei seamănă
cu dopamina şi blochează complet receptorii dopaminei.
5.    Doze mari de amfetamine declanşează simptome schizofrene –
precum cele din tulburarea numită ”psihoză amfetaminică”. Psihoza
amfetaminică este un model pentru schizofrenie pentru că medicaţia
ce blochează psihoza amfetaminică reduce, în egală măsură,
simptomele de schizofrenie. De asemenea, amfetaminele înrăutăţesc
simptomele schizofreniei.
6.    Copiii cu risc de schizofrenie manifestă acelaşi patern al
undelor cerebrale ca al adulţilor cu schizofrenie. Acest model
anormal al undelor cerebrale la copii poate fi redus prin medicamente
ce blochează receptorii de dopamină. 

Dovezi împotriva teoriei dopaminei  în schizofrenie:

1.    Amfetaminele fac mai mult decât doar să crească nivelul
dopaminei. Ele modifică, de asemenea, nivelul şi în cazul altor
neurotransmiţători.
2.    Medicamentele ce blochează receptorii dopaminei acţionează
rapid asupra receptorilor. Cu toate acestea, uneori trec multe zile
până când schimbă comportamentul persoanelor cu schizofrenie.
3.    Efectul medicamentelor ce blochează dopamina poate fi
indirect. Ele ar putea de fapt să influenţeze alte sisteme care au un
impact mai mare asupra simptomelor din schizofrenie.
4.    Noi medicamente pentru schizofrenie, cum ar fi clozapina,
blochează receptorii atât pentru serotonină, cât şi pentru dopamină.

Tratamentul în schizofrenie

Medicaţia
Medicamentele ce tratează schizofrenia sunt numite medicamente
antipsihotice. Acest tip de medicament a fost introdus pentru prima
dată în 1950. El s-a dovedit a fi de mare succes în tratarea
simptomelor schizofreniei. Diferite tipuri de antipsihotice lucreaz ă
bine pe diferite simptome ale bolilor şi nu dau dependenţă.
Medicamentul nu este un remediu pentru boală, ci pentru a reduce
simptomele.

Posibile efecte secundare ale medicamentelor antipsihotice

1.    Boala Parkinson – ca simptome – tremur, rigiditate musculară,
pierderea expresiei faciale
2.    Distonie – contracţia muşchilor
3.    Nelinişte
4.    Dischinezie tardivă – gesturi involuntare, mişcări anormale ale
feţei, gurii şi/sau corpului. Printre acestea lingerea buzelor şi
mişcarea de mestecare. Aproximativ 25-40% din pacienţii care iau
medicaţie antipsihotică timp de câţiva ani dezvoltă aceste efecte
secundare. 
5.    Creşterea în greutate
6.    Probleme de piele

Consiliere
Adesea medicaţia antipsihotică nu reduce toate simptomele
schizofreniei. De asemenea, deoarece suferinzii de schizofrenie se
pot îmbolnăvi în perioada în care ar trebui să dezvolte aptitudinile
profesionale şi o carieră, ei ar putea să nu aibă abilitatea de a deveni
membri utili ai societăţii. De aceea, terapia psihologică, terapia
familială şi cea ocupaţională pot fi folosite în paralel cu medicaţia
antipsihotică pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să revină în
comunitate.