Personalitatea – determinant fundamental în sociologie (2 ore)

• Definirea personalității
• Structura personalităţii: individ, individualitate, personalitate.
• Masca socială a personalităţii.
• Tipologia personalităţii.
• Factorii devenirii personalităţii.
Bibliografie:
Calancea A. Psihologia personalităţii. – Chişinău, 2006
Chelcea S. Personalitate şi societate în tranziţie. – Bucureşti, 1994.
I. Relaţia sociologiei cu studiul personalităţii a fost deseori
ambivalentă, dar nu și ostilă. Dorinţa lui Em.Durkheim de a oferi o
explicaţie pur sociologică sinuciderii l-a determinat pe acesta să respingă
relevanţa factorilor psihologici, precum „stările psihopatice”. Mereu a
existat o tendinţă generală de a considera personalitatea un concept ce
aparţine mai curând psihologiei, decât sociologiei. Totuşi unii sociologi
au încercat să analizeze posibilele relaţii dintre personalitate şi structura
socială (contextul în care aceasta se formează), în timp ce alții au mers
mai departe, analizând aspectele legate de adecvarea caracteristicilor
personalităţii la organizarea socială. Un atare studiu își găsește relevanța
în lucrarea lui Max Weber „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.
Schimbările ideologice produse în ultimii 25-30 de ani în Europa
Centrală şi de Est au adus cu sine profunde restructurări la nivelul
personalităţii şi al societăţii, în ansamblu. S-a modificat în esență nucleul
valoric al majorităţii actorilor sociali și structura ierarhică a acestora.
În limbajul contemporan, termenul ”personalitate” este atât de
frecvent folosit şi în domenii/niveluri atât de diferite – nu doar
oamenilor li se atribuie azi personalitate, ci şi clădirilor, interioarelor,
operelor de artă, produselor designului vestimentar, emisiunilor TV şi
articolelor din ziare – încât pare să fi devenit un dominator comun
pentru orice formă a realităţii materiale care produce un efect puternic
asupra receptorilor. Imprecizia semnificaţiei sale, poate fi explicată prin
două fenomene:
- termenul ”personalitate” exercită intrinsec o fascinaţie şi o
seducţie specifică asupra oamenilor, toate sensurile sale creând un halo
emoţional pozitiv, acest fapt fiind pe larg folosit de experţii în reclamă;
- ambiguitatea definirii termenului în limbaj ştiinţific a alimentat
tendinţa de al folosi în cele mai diverse combinaţii lingvistice,
imprimându-i diferite conotaţii semantice.
Există puține cazuri în istoria epistemologiei (epistemologia –
parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii umane în cadrul
diferitelor ştiinţe; teorie a cunoaşterii ştiinţifice) în care specialiştii, în
încercarea de a clarifica semnificaţia unui termen, să fi formulat atât de
multe definiţii, abordări, interpretări sau precizări. În 1931, G. Allport
enumera peste 50 de definiţii al termenului de personalitate, iar în anul
2000, specialiștii aduc peste 100 de definiţii. După aproximativ două
secole de progres în cunoaşterea personalităţii, interval în care s-au
acumulat mai multe contribuţii meritorii, tentativa de a defini azi
personalitatea se dovedeşte la fel de dificilă ca în trecut. Dificultatea este
una de ordin epistemologic şi provine din complexitatea obiectului
investigat: personalitatea este o realitate extrem de complexă, cu o
multiplă determinare: socială, cultural-axiologică, psihologică,
biologică, educaţională, normativă.
G. W. Allport unul dintre cei mai cunoscuţi personologi menţiona
că „Nici un psiholog şi nici un profan (neştiutor, care nu respectă
religia) nu vor înţelege vreodată pe deplin vre-o personalitate
singulară, nici chiar pe a lor proprie, fapt care nu neagă însăși
existenţa personalităţii”, iar, în consecinţă, nu trebuie să anuleze
încercarea noastră de a înţelege ce este personalitatea.
Un alt moment important este că în limbajul cotidian se afirmă
adesea: „X este o mare personalitate”, „Y este lipsit de
personalitate”, „Z are foarte multă personalitate”. În comunicarea
obişnuită înţelegem despre ce este vorba, însă la nivel ştiinţific,
utilizarea termenului în expresii, precum cele de mai sus este complet
greşită. O personalitate nu are mai multă sau mai puțină personalitate
decât alta, ci are o personalitate diferită de a alteia. În sens ştiinţific,
personalitatea reprezintă totalitatea modelelor comportamentale ale
unui individ, organizate într-un sistem unic şi durabil.
În încercarea de a înţelege personalitatea ca o realitate existentă în
natură, vom porni de la abordarea etimologică potrivit căreia termenii de
persoană, personalitate provin de la grecescul persona, având
semnificaţia de mască. Termenul personalitate este un derivat al
termenului de persoană și desemna iniţial masca folosită de actori în
teatrul antic. În Grecia antică pentru a juca diferite roluri actorii
îmbrăcau diferite măşti, fiecare nouă mască reprezentând un caracter
nou, o personalitate distinctă.
În prezent între acești doi termeni (persoană și personalitate) se
operează următoarea distincţie: persoana desemnează individul uman
concret, iar personalitatea - o construcţie teoretică, elaborată de
psihologi pentru a explica ştiinţific de ce și cum gândesc, simt şi
acţionează oamenii. Conceptul de personalitate a păstrat din sensul
originar al termenului referinţa cu privire la aspectele exterioare şi
vizibile pe care o persoană le relevă în public.
Mai târziu, termenul de personalitate a dobândit înţelesuri multiple,
funcţionând în aproape toate limbile moderne cu înţeles polisemantic:
• aspectul exterior al omului, amintind de înţelesul originar (mască);
• rolul jucat de un actor, funcţia socială îndeplinită de un om;
• actorul însuşi care joacă un rol, ca şi omul care îndeplineşte o
funcţie socială;
• ceea ce conferă valoare omului, calităţile lui.
Cele patru sensuri ale termenului de personalitate, cronologic
delimitate de psihosociologul Jean Stoetzel, fondatorul Institutului
francez de opinie publică (Paris, 1938), ne conduc la concluzia că
personalitatea poate fi definită atât „din exterior”, ca efect produs de
un individ asupra celorlalţi (ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane
care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cât şi
„din interior”, ca structură intimă a elementelor biologice înnăscute
(instincte, trebuinţe, tip de activitate nervoasă superioară etc.),
psihologice (limbaj, gândire, imaginaţie etc.) şi sociomorale,
achiziţionate în procesul socializării (norme comportamentale, valori
sociale, convingeri, idealuri etc.).
De-a lungul secolelor, în reflecţiile despre om şi în investigarea
ştiinţifică a personalităţii s-au adunat argumente pentru ambele
perspective. Impresia produsă în public de prezenţa cuiva, a fost asociată
– la nivelului simţului comun – cu doza de personalitate, care, de la caz
la caz, poate fi mai mare sau mai mică. Se spune chiar, despre unii
oameni – evident, greşit – că sunt lipsiţi de personalitate. Chiar și cel
care nu este luat de nimeni în seamă și nu impresionează pe cei din jur,
are o personalitate proprie. Iar alţii, despre care lumea spune că „au
multă personalitate”, prezintă acele trăsături (de personalitate) care sunt
considerate optime într-o societate dată, atrăgând prin prezenţa şi
acţiunea lor, atenţia publicului. Aşadar, în realitate, faptele sunt cele care
dau măsura personalităţii umane. Voltaire (filosof francez) spunea:
„Faptele mari îi laudă pe oamenii mari”. Suntem aşa, cum ne apreciază
ceilalţi. Stima pe care ne-o arată colegii, oamenii cu care muncim
împreună şi alături de care trăim, reflectă până la un punct,
personalitatea noastră.
Ipoteza construcţiei noţiunii de personalitate „din exterior” trebuie
întregită cu complementara ei - structura internă a personalităţii. Astfel,
Ralph M. Linton (1893-1953), fost profesor de antropologie culturală
(SUA), caracteriza personalitatea ca fiind „agregatul organizat de
procese şi stări psihice ce aparţin individului”. Într-un mod asemănător
defineşte personalitatea şi Gordon W. Allport (1897-1967), în prima din
lucrările sale, devenite puncte de referinţă în domeniu: „organizarea
dinamică a sistemelor psihofizice care determină adaptarea originală
a individului la mediul său”. Iar mai târziu, într-o altă lucrare,
psihosociologul american definește personalitate ca: „organizare
dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic”.
Sintetizând punctele de vedere acceptate în literatura de specialitate,
vom spune despre personalitate că reprezintă o structură (un sistem
ierarhizat), și nu o simplă juxtapunere (îmbinare, acțiune de alăturare) de
trăsături sau caracteristici. Trăsăturile de personalitate, procesele psihice
se organizează la diferite niveluri, ața încât abordarea personalităţii
impune o perspectivă sistemică integratoare. Modul de îmbinare a
funcţiilor psihice, a calităţilor şi defectelor conferă unicitate
personalităţii umane.
Consistenţa personalităţii este dată de relativa stabilitate a trăsăturilor
şi a relaţiilor dintre aceste trăsături. După ani şi ani de zile, recunoaştem
oamenii tocmai datorită stabilității structurii interne a personalităţii lor,
rămasă, în linii mari, aceeaşi. Accentuând stabilitatea structurii interne a
personalităţii, nu vom uita, totuşi, caracterul dinamic alpersonalității:
oamenii evoluează, se dezvoltă, uneori se schimbă radical.
Sistemele care alcătuiesc personalitatea au o natură dublă
(psihofizică), ceea ce înseamnă că în structura acesteia sunt integrate
planurile morfologic şi psihosociologic. Deci, vorbind de personalitatea
unui individ, trebuie să ne referim la totalitatea caracteristicilor sale,
începând cu cele morfologic constituţionale, psihologice,
psihosociologice şi finisând cu cele sociologice.
De asemenea, vorbind despre personalitate, se cuvine să reamintim că
fiecare om reprezintă o entitate originală, nerepetabilă şi
inconfundabilă.
Conceptul de „personalitate” este întâlnit în toate ştiinţele socio-
umane, relevându-se aspectele specifice acesteia. Filozofia are în vedere
„omul”, „esenţa umană”. În psihologie se vorbeşte de „persoană”,
„personaj”, „personalitate” şi „tulburări de personalitate”. În sociologie
se utilizează frecvent termenul de „personalitate socială”, accentuându-
se importanţa elementelor sociogene din structura intimă a omului:
interiorizarea normelor şi valorilor în procesul socializării, însuşirea
„modelului cultural”, formarea idealurilor, dezvoltarea conştiinţei.
Personalitatea este organizarea dinamică în interiorul individului a
acelor sisteme psihice, fizice şi sociale ce determină gândirea şi
comportamentul caracteristice doar lui.
Să examinăm pe scurt conceptele cheie din această definiţie:
1. Organizarea dinamică. Problema centrală a personalităţii este
organizarea mintală, adică formarea structurilor, ierarhiilor de idei şi de
deprinderi ce conduc dinamic activitatea. Termenul implică şi procesul
reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale ce
sunt marcate de o dezintegrare progresivă;
2. Sistemul psihic, fizic, social – organizarea personalităţii este
însoţită de integrarea spiritului şi a biologicului. Sistemele psihic, fizic şi
social constituie potenţialul de activitate al personalităţii. Întrând în
acţiune aceste sisteme direcţionează o activitate sau o gândire specifică.
Toate sistemele ce compun personalitatea au o influenţă directă asupra
tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge a fi
cunoscută;
3. Comportamentul şi gândirea – constituie elemente care
desemnează tot ceea ce poate să facă un individ (adaptarea individului la
mediul în care trăieşte şi reflectarea interacţiunii sale cu mediul în
acţiunile întreprinse de el).
Destul de adecvată este şi definiţia precum că personalitatea este un
sistem bio-psiho-socio-cultural, constituit fundamental în condiţiile
existenţei şi activităţii sale; este subiectul uman privit din trei ipostaze
ale sale: subiect pragmatic al acţiunii – Homo Faber; subiect epistemic
al cunoaşterii – Homo Sapiens; subiect axiologic, purtător şi creator al
valorilor – Homo Valens.
Alte definiţii cunoscute ale personalităţii în literatura de specialitate:
• personalitatea este „agregat organizat de procese şi stări psihice
ce aparţin individului” - R. Linton ;
• ”ceea ce permite prezicerea modului de acţiune al unei persoane
într-o situaţie dată” - R. B. Cattel ;
• ”elementul stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o
caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană” - N. Sillamy ;
• ”organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme care
determină gândirea şi comportamentul său” - G. W. Allport ;
• ”aspectele repetate, durabile ale comportamentului, care
caracterizează diferenţele individuale dintre oameni” - R. L.
Crowmvell ;
• ”rezultatul interacţiunii complexe mai multor categorii de factori:
moştenirea biologică (zestrea genetică), mediul fizic, cultura,
experienţa de grup, experienţa personală” - I. Mihăilescu .
Prezentarea acestor definiţii ale personalităţii evidenţiază câteva
caracteristici comune:
• ideea de globalitate: personalitatea se prezintă ca ansamblu de
caracteristici care permit descrierea specificului acelei persoane
care o reprezintă;
• ideea de individualitate: subliniază caracterul unic, original al
unei personalităţi;
• ideea de coerenţă: elementele constitutive ale personalităţii se
află într-o anumită interdependenţă, alcătuiesc un sistem în care
evoluţia unui element antrenează schimbarea treptată a relaţiei cu
celelalte elemente şi în final schimbarea sistemului;
• ideea de concret: exprimă posibilitatea de a face predicţii cu
 privire la comportamentul unei persoane, pe baza cunoaşterii
personalităţii acesteia;
• ideea de stabilitate: elementele caracteristice ale personalităţii
sunt stabile şi conferă unicitate, identitate psihică a unei persoane;
• ideea de organizare ierarhică a componentelor personalităţii.
Termenul personalitate încearcă să explice stabilitatea în
comportamentul unei persoane de-a lungul timpului şi în situaţii diferite,
dar şi diferenţele comportamentale dintre indivizii aflaţi în aceeaşi
situaţie. În acest sens, Allport observă că:
• dacă ne raportăm la norme universale, fiecare om este la fel ca
toţi ceilalţi, pe temeiul apartenenţei la aceeaşi specie;
• dacă ne raportăm la norme de grup, fiecare om este în anumite
privinţe, la fel ca unii oameni, devenind vizibil cât diferă el faţă
de grup;
• dacă avem în vedere normele individuale, fiecare om este unic,
nu seamănă cu nici un alt om, ceea ce evidenţiază cât de constant,
stabil este comportamentul său.
Pornind de la primele două seturi de norme, cercetătorul american A.
Kardiner extinde conceptul de personalitate de la individ la colectivitate
şi introduce conceptul derivat de personalitate de bază. Personalitatea
de bază desemnează similitudinea de trăsături psihice, caracterologice şi
comportamentale împărtăşite de membrii aceluiaşi grup ca urmare a
experienţei comune de viaţă şi a difuzării aceleiaşi grile de norme și
valori. Astfel, fiecare grup îşi configurează propria personalitate de bază.
La scara naţiunii, personalitatea de bază ia forma caracterului naţional.
Considerând ultimul set de norme R. Linton avansează ideea
existenţei unei personalităţi de statut, care se cristalizează ca urmare a
deţinerii anumitor statute; asumarea de roluri specifice presupune
dezvoltarea unor competenţe specifice, care marchează atât structura
internă a personalităţii, cât şi manifestările sale comportamentale.
1.2. Structura personalității: individ, individualitate, personalitate.
Ca formațiuni istorice individul, individualitatea și personalitatea
constituie componentele fundamentale ce formează structura
personalității, acestea fiind strâns legate între ele.
Individul are o determinație și o menire pur biologică, de perpetuare a
speciei umane și transmiterea informației genetice generațiilor viitoare.
Individul nu cuprinde note de valoare sau de diferențiere calitativă și
este o noțiune care poate fi aplicată tuturor organismelor vii, indiferent
de vârstă și nivel de dezvoltare.
Individualitatea reprezintă expresia diferențierii individului în plan
biologic și psihologic, prin care se particularizează, dobândindu-și
specificitatea sa. Adică individualitatea este felul de a fi al individului. În
acest sens, fiecare om are o individualitate distinctă (eul propriu).
Diferența dintre individ și individualitate semnifică trecerea de la ființă
genetică, înțeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la ființă unică și
irepetabilă – percepută conștient, într-un context sociocultural dat.
Elementul central al oricărei individualități îl reprezintă
personalitatea, care reprezintă întreaga interacțiune a individului cu
mediu, și, prin urmare, și relațiile interiorului lui cu exteriorul, atât cele
actuale, cât și cele potențiale, într-un cuvânt, întreaga sa devenire.
Structura personalității la Z.Freud: In, ego, superego: Sinele, Eul,
Supraeul; inconștientul, conștientul și supraconștientul.
A. Kardiner, referindu-se la personalitatea de bază, menționează că
structura acestea este una ierarhică și include următoarele elemente:
1) sisteme de proiecţie, bazate pe experienţele inconştiente (spre
exemplu, mecanismele de apărare) şi super-ego;
2) norme învăţate, ce se referă la modele general-acceptate de
manifestare a impulsurilor;
3) norme de activitate învăţate;
4) sistemul tabu, perceput ca parte a realităţii;
5) realitatea, percepută de manieră empirică.
1.3. Masca socială a personalității
Spre deosebire de astfel de nepotriviri, întâlnim cazurile de
identificare a individului cu rolul social pe care îl joacă în virtutea
statusului său. Dacă individul continuă a-şi asuma rolul dincolo de
limitele stricte ale statusului său, rolul dă naştere unui „personaj”. H.
Stahl, care a propus introducerea noţiunii de „personaj” în terminologia
sociologică, rezumă astfel raportul rol-personalitate: există pe de o parte,
situaţia în care individul refuză să adere la un anumit rol special pretins
de încadrarea sa în grupul din care e obligat a face parte, pe de altă parte,
aderarea completă la rol, până la formarea unui personaj. Anumite roluri
profesionale impun identificarea totală a personalităţii cu statusul
dobândit. Societatea cere ca medicul – de exemplu – să-şi exercite rolul
în orice împrejurare, nu numai în cabinet, în orele de program. Alte
roluri sociale, jucate temporar, nu influenţează decât în mică măsură
personalitatea (de exemplu rolurile ceremoniale), nu generează
„personaje”. Important de reţinut este însă faptul că sistemul rol-
statusurilor sociale se constituie ca model de învăţare a
comportamentelor sociale acceptate şi chiar inovative.
Uneori individul nu-şi poate îndeplini rolul. El încearcă atunci, printr-
o conduită de disimulare, să mascheze lipsa sa de competenţă
psihosocială. Masca oferită este deci o imagine falsă, o minciună, o
înşelătorie, ipocrizie, făţărnicie, lipsă de sinceritate în raport cu sine şi
lipsă de onestitate în raport cu oamenii. Individul încearcă să pară
altceva decât de fapt este. De obicei el încearcă să pară mai mult. Alteori
el încearcă să pară altceva. Această aparenţă, în care individul începe
treptat să creadă, care este interiorizată prin intermediul idealurilor şi
modelelor de viaţă, devine cu timpul modul său de comportament, stilul
său cotidian. Analizând formele „măştii” sociale, Nicolae Mărgineanu
identifică două ipostaze:
a) dorinţa de a face o bună impresie, alta decât ar putea rezulta din
valoarea persoanei. Atunci, această înşelătorie nu este decât o maladie
mintală;
b) masca ca escrocherie, urmărirea conştientă a intereselor materiale
sau promovarea necinstită. În familie, în profesiune, în viaţa publică
masca, faţada mincinoasă reprezintă un furt, inconştient sau calificat, un
rol străin. Deci, un comportament anomic, o eludare a sistemului de
valori structurat.
1.4 Tipurile de personalitate
Deşi nu pot fi întâlnite două personalităţi identice, s-a observat totuși
că anumite caracteristici semnificative ale proceselor psihice se regăsesc
într-o structură asemănătoare la un număr mai mare de indivizi. În baza
caracteristicilor pregnante morfofiziologice, psihologice, morale etc.
comune, indivizii umani sunt grupaţi în clase omogene care alcătuiesc
tipurile de personalitate. Începând cu „părintele medicinii”, Hipocrat, s-
au alcătuit tipologii dihotomice, trihotomice sau cu un număr sporit de
clase mutual exclusive. Există astăzi peste cincizeci de tipologii diferite.
Cunoaşterea tipologiilor personalităţii – a celor valide din puncte de
vedere ştiinţific – serveşte atât la caracterizarea oamenilor, cât şi la
prognozarea modului de a reacţiona. De asemenea, educaţia şi
autoeducaţia presupun stabilirea tipului de personalitate, chiar dacă cei
mai mulţi dintre noi (aproximativ 60%) aparţinem unor tipuri
intermediate şi mixte.
Tipurile temperamentale (sanguinic, melancolic, coleric, flegmatic)
descrise de Hipocrat rezultă din predominanța uneia din umorile
(hormones) organismului uman: sânge, bila neagră, bila galbenă, flegma.
Aceste tipuri de temperamente și-au păstrat denumirea și la etapa
actuală. După fiziologul rus I. Pavlov (1849-1936) acestea
caracterizează tipurile de activitate nervoasă superioară:
• puternic, neechilibrat, excitabil = coleric;
• puternic, echilibrat, mobil = sanguinic;
• puternic, echilibrat, inert = flegmatic;
• slab = melancolic.
În mod obișnuit, colericii sunt considerați ca irascibili, sanguinicii
sunt considerați optimiști, melancolicii triști, iar flegmaticii apatici.
Tipologiile morfologice ale personalității sunt relativ numeroase. Noi
o vom prezenta numai pe cea prezentată de psihiatrul german Ernest
Kretschmer (1888-1964), aceasta se bazează pe corespondența dintre
constituția anatomo-morfologică și tipul temperamental. În urma
observațiilor clinice, acesta a stabilit că persoanele picnice (în limba
greacă pyknos înseamnă gras) au temperament cicloid, iar persoanele de
tip constituțional leptosom (în limba greacă însemnînd corp subțire) au
temperament schizoid. Între cele două extreme cicloid-schizoid se află
un tip temperamental intermediar având o structură anatomio-
morfologică atletică.
Tipologiile psihologice s-au dezvoltat cu precădere în ultimele
decenii (Freud, Jung, Jaensh, Luscher etc.). Tipologia lui C.G. Jung,
dezvoltată mai târziu de H.J. Eysenk (n.1916) este cea mai larg
acceptată. Psihiatrul elvețian C.G. Jung (1875-1961) clasifică oamenii –
după felul în care se raportează la mediul înconjurător – în două tipuri
extreme (extrovertit şi introvertit) şi un tip intermediar (ambivalent).
Extrovertitul este o persoană orientată spre lumea exterioară, evită
singurătatea, caută iniţiativa şi îşi asumă sarcina conducerii activităţilor
de grup, e agreat de ceilalţi. Îşi asumă responsabilităţi sociale, înfruntă
riscul, e optimist, iubeşte viaţa plină de neprevăzut. Extrovertitul tipic
simte nevoia comunicării cu ceilalţi, are mulţi prieteni, acţionează rapid,
e gata de ripostă, tinde spre agresivitate şi îşi pierde uşor stăpânirea de
sine şi controlul sentimentelor.
Introvertitul se caracterizează prin centrarea asupra lui însuşi, prin
orientarea către sine. Persoanele introvertite sunt contemplative, liniştite,
rezervate faţă de alţii. Deosebit de sensibile, persoanele introvertite sunt
înclinate mai mult spre lumea abstracţiilor decât spre viaţa practică, dau
dovadă de timiditate şi lipsă de încredere în ele însele. Îşi autoanalizează
perpetuu sentimentele, iau toate lucrurile în serios, îşi fac planuri de
viitor, evitând acţiunea sub impulsul momentului, duc o viaţă ordonată.
Tipologiile sociologice. Personalitatea reprezintă, de facto, o relație
stabilită între individ și societate. În realitate, nimeni nu intră în relație
cu întreaga societate, ci doar cu anumite zone ace acesteia. Astfel,
individul nu dispune de o singură personalitate, ci concomitent de trei
personalități (caracteristice) diferite în care se manifestă individul uman.
• Personalitatea socială-primară (decurge din relația individului
cu mediul social, în care își formează principalele roluri și
activități sociale, formându-și personalitatea de bază);
• Personalitatea juridică (decurge din relația individului cu statul.
În conținutul noțiunii de personalitate juridică sunt strâns corelate
două laturi: drepturile asigurate individului de către stat și
obligațiile pe care aceste le are față de stat. Prima latură
reprezintă libertatea individului asigurată de actele normative de a
acționa în cadrul societății, cea de a doua – restricțiile care îi sunt
impuse de lege de a nu acționa după bunul plac. Specificul
personalității juridice constă în faptul că nu individul își
proiectează individualitatea față de stat, ci statul proiectează
individualitatea lui);
• Personalitatea civică (decurge din relația individului cu
societatea civică, implicarea lui în viața socială și care vizează
servirea unei cauze sociale, ceea ce presupune asumarea unor
riscuri și sacrificii concrete).
se referă atât la cadrele de conducere (tipuri de lideri), cât şi la
personalitate în general (tipuri de personalitate). Spre deosebire de
tipologiile anterior prezentate, tipurile sociale de personalitate au o
determinare valorică, în funcţie de orientarea spre introducerea noului în
societate şi susţinerea progresului social. După natura reglării conduitei
(autoreglare, reglare cu mijloace sociale şi juridice, reglare cu mijloace
fizice – A. Roback, 1931), în funcţie de atitudinile dominante (practic,
teoretic, estetic, religios, dominator, social – Wilhelm Dilthei, W. G.
Allport etc.) sau de maniera relaţiilor individuale private (boem, filistin
– W. I. Thomas şi Fl. Znaniecki), după factorii care controlează acţiunea
indivizilor umani (tipul tradiţional, autonom, heteronom – David
Riesman) sau după raportul faţă de nou (tipul creator, apărător al
creaţiilor, prejudiciator al societăţii, întreţinut de societate – Jan
Szczepanski), au fost elaborate tipologii sociologice care urmăresc
„bazele diferenţierii personalităţii în structura grupurilor sociale în
cadrul cărora se desfăşoară socializarea”. Totuşi, pînă în prezent,
tipologia sociologică a personalităţii nu este încă deplin structurată, deşi
s-au realizat progrese notabile, fondate pe cercetări empirice.
Sociologul american David Riesman, pe baza unei largi anchete
sociologice, efectuată în anii 1948-1949, a analizat atitudinea cetăţenilor
americani faţă de politică, familie, muncă etc. şi stabileşte trei tipuri de
personalităţi sociale, corespunzătoare tipurilor de societate. Se distinge
tipul tradiţional specific vechilor societăţi, în care schimbările erau
foarte lente, tipul autonom orientat în acţiunile sale de propria-i
conştiinţă, de normele şi valorile interiorizate în procesul socializării şi
tipul heteronom caracteristic societăţilor moderne. Acest ultim tip de
personalitate s-ar orienta în activităţile sale nu după ceea ce crede el că e
bine sau e rău, ci după ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el.
Personalitatea este un tip statistic mai răspândit de varietăţi deviante
de ideal. Cu cât mai nestabilă este societatea (de exemplu în perioadele
de tranziţie) cu atât mai mulţi oameni nu corespund personalităţii
normative. Şi invers, în societăţile stabile omul tot mai rar se abate de la
stereotipul ideal impus.
Sociologul german R. Darndorf a formulat concepţia de tipologie a
personalităţii contemporane. El afirmă că personalitatea este un rezultat
al dezvoltării culturii, relaţiilor sociale, luând ca bază termenul homo
sociologicus. El propune următoarele forme tipice ale personalităţii:
1 homo faber – personalitate ce îndeplineşte o funcţie socială
tradiţională – omul muncitor (ţăran, politic militar), purtător de sarcină;
2 homo consumer – consumatorul contemporan, personalitate formată
de societate;
3 homo universalis – personalitate ce poate să se ocupe cu diverse
activităţi. În concepţia lui K. Marx este omul care îşi schimbă singur
activităţile, omul universal;
4 homo sovieticus – omul dependent de stat.
În anii 60 ai secolului XX sociologul american D. Rismen a propus
conceptul de om standard (unidimensional) – oameni egali, care percep
totul ce se petrece în societate, însă doar superficial, nivelul
contrazicerilor fiind simplificat până la alternative simple, primitive,
adică aceştia sunt personalităţi cu o percepere socială redusă. Odată cu
dezvoltarea capitalismului, omul devine personalitate capabilă din punct
de vedere social, să-şi exprime în mod manifest nemulţumirea faţă de
nelegiuirile cu care se confruntă.
Savanţii T. Adorno, K. Horni au ajuns la concluzii asemănătoare şi
anume că personalitatea în societatea contemporană este nevrotică. După
părerea lor societăţile în care valorile morale erau stabile, demult s-au
dezmembrat; omul se conduce de alte valori, are alte roluri sociale.
Analizând problema personalităţii prin prisma relaţiilor interpersonale şi
a concepţiilor de rol s-a evidenţiat că atunci când oamenii trăiau în
societăţi mai simple ei nu considerau că îndeplinesc un anumit rol social.
Rolul lor era limitat la rolul-ocupaţie sau rolul la poziţie. Acest rol ei îl
moşteneau din generaţie în generaţie, fapt ce nu le crea disconfort.
1.5 Factorii dezvoltării personalității

Diverse teorii explicative, cum ar fi: teoriile psihologice ale personalităţii,

abordează personalitatea drept un ansamblu de potenţialităţi contemporane, teoriile
genetice, reprezintă personalitatea ca un ansamblu de însuşiri transmise ereditar,
teoriile sociologice, în special cele structural-funcţionale, explică personalitatea ca
ansamblu de însuşiri contextuale sociale şi teoriile cultural-antropologice, ca
rezultat al asimilării valorilor culturii şi al interacţiunilor diferenţiale de educaţie şi
autoeducaţie.
Teoriile genetice pun accentul pe 2 componente: genotipul – ansamblul genelor
unei celule care constituie programul interior de dezvoltare a organismului
copilului în interacţiune cu structura condiţiei externe de viaţă, fiind cel care
controlează inteligenţa umană, care este dependentă de structura genetică a
creierului şi fenotipul – rezultanta efectelor interacţiunii genotipului şi ale condiţiei
ambientale, adică reprezintă dimensiunea externă adezvoltării umane care vizează
procesul psihologic de asimilare al valorilor culturii sociale şi interacţiunile
vârstelor umane cu mediul ambiant.
Teoriile psihologice include componentele psihicului uman: afectivitatea,
 motivaţia, temperamentul, voinţa, aptitudinile, caracterul, relaţiile interpersonale.
Influența societății asupra formării personalității este colosală, personalitatea
fiind considerată un produs social. În acest sens se disting 2 variabile: cultura și
societatea.
Cultură vizează valorile, cunoștințele, credințele, legile, obiceiurile, arta,
limbajul, concepțiile despre lume.
Societatea vizează instituțiile și relațiile sociale. Din perspectiva rolurilor
sociale menționăm că rolul contribuie la formarea personalității.
Socializarea ca mecanism de formare a personalității
Mecanismele de socializare sunt: modelarea socială (prin care se formează
abilitățile, deprinderile și conduitele), învățarea socială (prin care se însușiesc
valorile și normele grupului) și controlul social (care impune raportarea
personalității la normele și valorile sociale).