UNIVERSITATEA TEHNICĂ "GHEORGHE ASACHI" DIN IAȘI

FACULTATEA DE INGINERIE CHIMICĂ ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ”Cristofor

Simionescu”
DEPARTAMENTUL: INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL MEDIULUI

PROGRAM MASTERAT: MANAGEMENTUL MEDIULUI

RAPORT DE CERCETARE 1

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: STUDENT MASTERAND:

Asist.dr.ing. Petronela COZMA Nastasă Diana-Mădălina
Anul 1

IAȘI, 2020
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE……………………………………………………..3

CAPITOLUL 2. PROBLEMATICA CERCETĂRII

2.1. Ce este gândirea științifică……………………………………………………...5

2.2. Ce este o problemă de cercetare………………………………………………..7

2.3. Selectarea unei problematici……………………………………………………8

2.4. Surse ale problemei și definirea acesteia……………………………………...11

2.5. Stabilirea limitelor sistemului…………………………………………….…....12

2.6. Evaluarea unei probleme de cercetare………………………………….……...13

CONCLUZII GENERALE.............................................................................................14
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..16

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

2
 Etimologia cuvântului „ştiinţă” este de origine latină, provine din latinescul
„scientia” însemnând „cunoaştere”. În sens larg, termenul desemnează totalitatea cunoştinţelor
acumulate, având la bază descoperirile ipotezelor realizate de savanţi, oameni de ştiinţă şi
specialişti din întreaga lume şi puse în slujba omenirii. În sens restrâns, fiecare ştiinţă este
formată dintr-o mare diversitate de cunoştinţe specifice unui domeniu, ramură sau specialitate,
acumulate în timp, ca rezultat al cercetării desfăşurate.
Pornind de la logică, ştiinţa constă în afirmarea unui set de proprietăţi modale care
reprezintă sistemul legilor naturale întemeiate pe cauzalitate. Astfel, ştiinţa este un set de
argumente inferenţiale care se dovedesc obligatorii în anumite ocazii din întreg domeniul
posibilităţii.

Toate ştiinţele au în comun ceea ce se numeşte metoda ştiinţifică de abordare a

cercetării. Deşi concepţia despre metodă se schimbă odată cu ştiinţa însăşi, se conturează o serie
de principii cu caracter permanent, proprii oricărei metode ştiinţifice. Toate ştiinţele se bazează
pe o serie de fapte, date, “evidenţe”, percepute din lumea reală, pe care trebuie să le explice şi cu
care se confruntă diversele teorii. Datele se află într-o serie de relaţii, ca expresie a
interdependenţelor dintre date, care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim pas
către elaborarea unor teorii cuprinzătoare. Confuzia şi ambiguitatea apare atunci când se încalcă
succesiunea date – relaţii – modele. Acest fapt constituie o gravă abatere de la metoda ştiinţifică.
Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică, creatoare, menită să sporească
volumul cunoştinţelor pentru noi aplicaţii. Aceasta activitate presupune formularea şi testarea
unor enunţuri, ipoteze, construirea de sisteme teoretice şi confruntarea acestora cu experienţa
prin observaţie şi experiment.
Poate fi analizată sub două aspecte:
 Cercetare ştiinţifică fundamentală - este o activitate profundă , minuţioasă
şi complexă care se ocupă de un anumit domeniu vital pentru omenire;
 Cercetarea operativ- aplicativă – activitate specifică într-un anumit
domeniu, strict limitată, care are ca scop cunoaşterea şi aplicarea într-un timp cât mai scurt.
Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă iar
scopul cercetării este acela de a identifica regularităţile – constantele şi variabilele diferitelor
fenomene, procese, evenimente din domeniul specific de cercetare. Activităţile de cercetare se
întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări atente şi a
aplicării unor metode de cercetare ce presupun distanţarea subiectului de obiectul de cercetat.
Identificarea şi analiza acestor constante face posibilă o altă dimeniune a cercetării ştiinţifice:
predictibilitatea.
Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte care însă se
presupun reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic.
Nivelul empiric constă din datele şi faptele empirice ale ştiinţei. Faptele
economice reale sunt însumate, grupate, indexate şi cuprinse în indicatori economici potrivit
nevoilor cunoaşterii şi exigenţelor metodologice existente. Ele devin astfel fapte ştiinţifice,
diferite de faptele reale.
Pe baza faptelor ştiinţifice şi a legităţilor empirice (care nu surprind esenţa şi cauzele
fenomenelor) sunt elaborate enunţurile ştiinţifice.

3
 Nivelul teoretic este constituit din teoriile ştiinţifice. În cadrul teoriilor
economice sunt formulate noţiunile, enunţurile şi tezele ştiinţifice, precum şi legile economice.
Metodologia cercetării ştiinţifice reprezintă sistemul de metode, procedee, tehnici,
reguli, principii şi instrumente, precum şi know-how-ul aferent, angajate în procesul cunoaşterii
ştiinţifice. Metodologia este ştiinţa cercetării ştiinţifice care se ocupă de ansamblul ştiinţelor
precum şi de o anumită ştiinţă şi a cărui rezultat poate fi o descoperire, ipoteză sau teorie.
Metodologia cercetării științifice economice este o parte a științei economice. Ea poate fi definită
ca un ansamblu de principii, de etape și faze, de metode, tehnici și instrumente de investigare și
cunoaștere științifică a fenomenelor economice.
Metodologia cercetării științifice economice (ca de altfel și a altor științe) este
alcătuită din trei niveluri de metode:
 Metode de maximă generalitate, specifică tuturor științelor;
 Metode proprii unui grup de științe;
 Metode specifice fiecarei științe.

2.1. Ce este gândirea științifică

4
 În diverse surse gândirea este definită în mod diferit. DEX-ul ne propune o astfel
de definiţie:”Facultatea superioară a creierului omenesc, care reflectă în mod  generelizat realitatea obiectivă
prin noţiuni, judecăţi, teorii”pe când în Psychological Enciclopedy ea este prezentată ca fiind:
„ Thinking is a mental activity involved in understanding, processing and communicating
information”(Gândirea este acea activitate mintală care se implică în înţelegerea, procesarea şi
comunicarea informaţiei.”).
S. Freud (1900 ) spunea că gândirea are ca origine„necesitatea de a găsi metode
de satisfacţie a cerinţelor biologice” ; ea izvorăşte din ” nevoia de a traduce imaginea internă în
realitate, sub formă de mecanisme de control al mişcărilor, prin atingerea unui scop” ( Hayes &
Orrell, 1997, p.130).
 J. Dewey (1933) consideră că gândirea apare atunci când: ” există o nepotrivire
sau o descrepanţă între ceea ce sperăm şi ceea ce se întâmplă de fapt ”, în momentul încare J.
Peaget (1952) scria că ea provine dintr-un proces biologic de adaptare la mediul înconjurător
numit acomodare.
Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o poziţie centrală în
sistemul psihic uman şi îndeplineşte un rol decesiv în cunoastere. Dacă procesele senzoriale
realizează legături directe cu mediul, cu lumea înconjurătoare, gândirea efectuează „o reflectare
multiplu mijlocită a realităţii şi existenţei, căutând să surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de
fenomene esenţialul,dincolo de singularul- concret generalul şi genericul   (Popescu-Neveanu, 1987,
p. 90).
Chiar dacă procesele senzoriale (senzaţiile, percepţiile, reprezentările) îşi au rolul
lor şi locul lor bine determinat şi evident în procesul cunoasterii, în raporturile omului cu mediul
intern şi cu cel extern, deşi indispensabile, ele totuşi nu sunt şi nu pot fi suficiente. Procesele
cognitive senzoriale limitează existenta umană doar la momentul prezent, la clipa trăită în
prezent, la zona cea de „ aici şi acum”, doar la concret, neesenţial, la aspectele superficiale şi
exterioare ale lucrurilor ( ceea ce este foarte puţin pentru a-i permite fiinţei umane să-şi atingă
scopurile şi să-şi satisfacă dorinţele metafizice, caci cunoaşterea de sine şi interacţiunea omului
cu lumea sa internă, dar şi fizică, presupun şi necesită chiar mult mai mult ).
Fapt ce generează ideea că pentru a cuprinde şi a pătrunde în lumea exterioară şi
în universul propriu, cel interior, creatura umană va apela şi apelează la acele procese cognitive
care îi oferă libertate şi o detaşează de restricţiile şi limitile prezentului: gândirea, memoria,
imaginaţia. Astfel, gândirea reprezintă porţiunea superioară a cunoaşterii, integrîndu-se în ea prin
conţinutul său reflectoriu, dar şi desemnând, în acelaşi timp, o lipsă de continuitate, o
intermitenţă, prin trecerea bruscă a activităţii de cunoaştere de la cea senzorială la cea logică.
„Spre deosebire de procesele senzoriale, gândirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit,
generalizat, esenţializat şi abstract” (Golu, 2000).
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei
despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al
activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla
constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea
de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare. Prin urmare, gândirea este
procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor
şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice,
cauzale între ele. Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra

5
realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări. Desfăşurarea ei presupune
întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial
cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei
activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Gandirea ştiinţifică reprezintă facultatea superioară a creierului omenesc de a
reflecta în mod abstract şi generalizat realitatea obiectivă. Concentrare a activităţii psihicului
asupra unui lucru; meditare; gând.
Capacitatea de a-şi închipui ceva în mod creator; imaginaţie creatoare; fantezie.
Gandirea ştiinţifică a debutat în Grecia o dată cu filozofii ionieni Thales,
Anaximandros si Anaximenes. Filizofii ionieni sunt primii care au avut convingerea că oamenii
pot întelege universul bazându-se doar pe rationament şi nu pe mitologie si religie.

2.2. Ce este o problemă de cercetare

6
 Orice cercetare porneşte de la o problemă de cercetare. Problemele de cercetare
pot fi sugerate de anumite goluri în literatura existentă într-un anumit domeniu de cercetare, de
teme insuficient abordate, de anumite dezbateri teoretice sau de diverse aspecte practice din
contextul social. Scopul unei cercetări constă în enunţarea cât mai precisă a întrebărilor,
colectarea dovezilor faptice, interpretarea şi analiza datelor şi formularea concluziilor.
Din acest punct de vedere, cercetarea psihologică este un proces de cunoaştere
ştiinţifică ce-şi propune observarea şi măsurarea comportamentelor umane în scopul descrierii,
explicării şi predicţiei acestora(Curelaru, 2003).
Orice cercetare, inclusiv cea din ştinţele psihologice, operează cu următorii
termeni: model, concept, teorie, ipoteză, metodologie şi metodă, iar cercetătorul are sarcina de a
specifica care estemodelul, conceptelesau teoriile pe carese sprijină studiul său, de a descrie
metodele utilizate şi de a clarifica procedura de lucru cu acestea. În general, toate cercetările
pornesc de la o problemă de cercetarecare necesităun răspuns la întrebările.
S-ar putea ca problema dată să fi fost deja cercetată, să fi fost studii care au
legătură cu subiectul cercetării şi care se pot dovedi folositoare. Astfel, se trece în revistă
bibliografia, se analizează problema prin discuţii cu specialişti sau diverse persoane competente
din domeniu,se consultă rapoarte ale cercetărilor la această temă. Se selectează articole din
diverse reviste de specialitate şi se sortează conform importanţei şi relevanţei pentru tema
cercetată – cele care vor fi citite în primul rând sau cărora li se vor acorda mai multă atenţie.
Niciodată nu vom reuşi să citim tot ce s-a publicat la tema care ne interesează, dar nu trebuie să
ignorăm lucrările cele mai importante din domeniu.

2.3. Selectarea unei problematici

7
 Obiectivul este acela de a detalia problematica ridicată din prima etapă a
procesului, planificarea cercetării, care presupune, la rândul ei, mai multe componente, pe care le
vom analiza pe rând: găsirea unui subiect de cercetare, generarea ideii cercetării, studierea
literaturii de specialitate relevante pentru subiectul respectiv. Evident, cunoștințele și experiența
personală joacă un rol important în parcurgerea acestei etape, iar interesele și orientarea fiecărui
cercetător reprezintă un factor de orientare și selecție asupra diverselor teme de cercetare
posibile.
În același timp, însușirea unor strategii de căutare a subiectelor de cercetare poate
avea un rol benefic. Mai mult decât atât, pentru a sesiza și exploata nu doar una, ci mai multe
strategii și opțiuni pentru selectarea unui subiect de cercetare viabil.
Găsirea unui subiect de cercetare poate fi, la rândul ei, descompusă în două stadii:
strategii de căutare și strategii de precizare și definire a subiectului.
În primul stadiu obiectivul constă în găsirea unei teme generale de studiu. În al
doilea stadiu fixarea și trasarea limitelor exacte ale subiectului cercetării.
Cele mai uzuale strategii de urmat în vederea identificării unui subiect de
cercetare au fost clasificate de Leong și Muccio (2006) în următoarele categorii principale:
strategii personale; strategii interpersonale; surse scrise; strategii computerizate; strategii
creative.
a)Strategii personale
Iată câteva din cele mai importante abordări din perspectiva acestui tip de
strategii:
Experiența personal și observația directă. Un psiholog care este familiarizat cu
problematica organizațiilor va găsi mai ușor o temă de studiu în acest domeniu, la fel cum unul
care lucrează cu copiii abuzați în familie își va alege din aceasta arie tema cercetării. Șansa de a
trăi într-un anumit mediu oferă deschideri către subiecte de cercetare inspirate din probleme
reale, uneori noi și surprinzătoare, care pot aveao valoare științifică reală.
Creativitatea individuală. Această strategie se poate materializa prin sesiuni de generare
de idei libere de orice constrângere și autocenzură care, mai apoi, pot fi triate și evaluate pe baza
unor criterii raționale.
Perspectiva de ”marțian”. Aceasta presupune dezvoltarea capacității de raportare la
lumea înconjurătoare ca și cum am fi văzut-o atunci, pentru prima dată.
Cărți, filme, programe TV. Chiar dacă literatura, filmele sau programele TV sunt
departe de a fi văzute ca sursă de teme de cercetare, în realitate acest lucru este perfect posibil.
Aceasta deoarece ele conțin de multe ori ilustrări ale unor fapte sau situații de viață care au o
anumită valoare de generalitate și care, din această cauză, merită a fi studiate.
b)Strategii interpersonal
Acestea presupun apelul la relația cu alte persoane, profesori, cercetători, colegi
care pot contribui cu experiența și cunoștințele lor la conturarea unei idei de cercetare. Uneori,
chiar relația cu persoane de alte specialități poate fi o sursă de inspirație pentru idei interesante,
deoarece deschide perspective neobișnuite și sugerează conexiuni noi între fapte și fenomene,
care până atunci erau văzute dintr-o perspectivă mai îngustă. În aceeași categorie intră și
participarea la conferințe sausesiuni de prezentări, în care se poate lua cunoștință cu o varietate
de studii, pe diverse teme, ce pot constitui surse de inspirație pentru dezvoltarea unei idei proprii.

8
 Întrebările și discuțiile cu autorii comunicărilor pot fi, de asemenea, extrem de
utile. Ascultând ideile altora în legătură cu un domeniu de care suntem interesați, putem găsi
puncte de interes pentru cercetări proprii.
c)Literatura de specialitate
Deși le introducem abia le locul al treilea pe lista surselor de idei de cercetare,
literatura de specialitate este, în realitate, cel mai important loc în care putem găsi ceea ce căutăm
(Brewerton & Millward, 2008; Mitchell & Jolley, 2001).
Cercetările științifice nu au doar rolul de a oferi răspunsuri la diverse întrebări, ci,
mai mult decât atât, ele sunt generatoare de întrebări și, implicit, surse de inspirație pentru noi
cercetări. Așa cum vom avea ocazia să precizăm de multe ori de acum încolo, nici o cercetare
științifică, oricât de ambițioasă ar fi, nu poate elucida complet un anumit subiect și nici nu este
lipsită de limite.
Orice aspect criticabil la o cercetare poate deveni o sursă de inspirație și un punct
de pornire pentru o cercetare care corectează problema respectivă. Cele mai utile resurse pentru
identificarea unui subiect de cercetare sunt sursele primare, care sunt reprezentate de articolele
din revistele de specialitate, rapoartele de cercetare sau comunicările prezentate cu ocazia
manifestărilor științifice. Chiar și simpla trecere în revistă a titlurilor și rezumatelor articolelor
publicate în astfel de surse ne poate da o idee coerentă cu privire la temele actuale și sugestii
pentru studii proprii.
Un studiu mai aprofundat al surselor primare este cu atât mai mult util în
atingerea acestui obiectiv.
Johnson și Christensen (2008) identifică mai multe modalități prin care cercetările
anterioare pot constitui o bază de pornire pentru noi cercetări:
Replicarea.
O cercetare considerată importantă, mai ales atunci când deschide o direcție nouă
sau testează o ipoteză mai puțin verificată, poate fi replicată, în condiții identice, pentru a aduce
noi dovezi în sprijinul acesteia.
Verificarea potențialului de generalizare.
Un studiu de laborator sau care este limitat la un anumit context ori populație,
poate fi reluat în mediul real sau pe un eșantion aparținând altei populații.
Ameliorarea puterii explicative.
O cercetare care privește, relația dintre implicarea în evenimente traumatice și
dezvoltarea unor simptome emoționale poate fi ameliorată dacă cercetătorul controlează anumite
variabile care nu au fost controlate în cercetarea inițială (de ex., nivelul de control al situației –
șoferii au un control mai ridicat și pot fi mai puțin afectați emoțional de accidente, decât
pasagerii, care au un rol pasiv).
Reconcilierea unor rezultate divergente.
De multe ori, analizând rezultatele unor cercetări cu privire la aceeași temă putem
constata rezultate diferite, chiar total divergente. În astfel de situații, o cercetare nouă poate fi
utilă pentru a înclina balanța într-o direcție sau alta.
Sugestiile propuse de autori.
Este o practică destul de frecventă ca autorii să își încheie cercetările cu sugestii
pentru noi studii privind tema respectivă, pornind de la recunoașterea limitelor propriei cercetări
sau de la întrebările noi ridicate pe parcursul acesteia. Pe lângă sursele primare, idei de cercetare
pot fi găsite și în așa numitele surse secundare. Acestea sunt materiale în care se fac trimiteri sau
sinteze ale unor surse primare.Chiar dacă mai sărace în informații decât sursele primare, acestea

9
oferă o orientare bună și pot sugera idei de cercetare. În această categorie intră, de regulă,
sintezele, enciclopediile, studiile de meta-analiză sau manualele universitare. Acestea din urmă
însă, vor trebui ”citite” altfel decât sunt citite pentru a fi învățate. În mod obișnuit, manualele
conțin informație puternic sintetizată și esențializată, iar tematica lor este adesea structurată în
funcție de diverse criterii academic și pedagogice. Acest lucru nu este întotdeauna benefic și
stimulativ pentru inițierea unei cercetări.

10
 2.4. Surse ale problemei și definirea acesteia

Fiecare studiu de cercetare are un scop specific, constând în identificarea unor

răspunsuri la anumite întrebări, prin aplicarea unor proceduri științifice.
Principalul obiectiv al cercetării constă în scoaterea la iveală a adevărului care nu
a fost încă descoperit. Părticele de adevăr se ascund după obiecte, fapte, comportamente și
atitudini, evenimente, fenomene, practici sociale etc. Pentru a le face să se manifeste,
cercetătorul pornește de la o supoziție sau o ipoteză și, ca să ajungă la descoperirea adevărului,
parcurge un întreg ciclu de operații riguroase, metodice. Cercetătorul este cel care trebuie să
dispună de rigurozitate în observarea fenomenelor studiate, precum și în analiza și interpretarea
datelor, a faptelor sau a ideilor.
Cercetătorul își mobilizează întreaga atenție în direcția acumulării de cunoștințe
noi, punând între paranteze ceea ce credea că știe până atunci. Cu alte cuvinte, se distanțează de
modul în care era obișnuit să gândească, să vadă, să ridice probleme sau să facă observații.
Acum e momentul să-și definească ipotezele, punându-le în relație cu conceptele,
cu variabilele. Ipotezele sunt mai întâi supuse probei cu faptele, sunt testate cu ajutorul
instrumentelor cercetării. Spre exemplu, cercetătorul poate să elaboreze grile, cu care să observe
interacțiunile dintr-o clasă, poate să facă o analiză a conținutului manualelor, poate să sondeze
opinii etc. În funcție de obiectivele sale, cercetarea poatefi catalogată astfel:
-studii de cercetare privind familiarizarea cu un fenomen sau obținerea unor noi
perspective asupra acestuia (vorbim în acest caz despre studii exploratoriisau formulative);
-studii de cercetare privind descrierea cu exactitate a caracteristicilor unui anumit
individ, situație sau grup (vorbim în acest caz despre studii descriptive);
-studii de cercetare privind determinarea frecvenței cu care se produce ceva sau cu
care este asociat cu altceva (vorbim în acest caz despre studiide diagnostic);
-studii de cercetare privind testarea unei ipotezea unei relații cauzale între
variabile (acestea se numesc studii privitoare la testarea ipotezei).
Delbert Miller distinge pe baza obiectivelor trei tipuri mari de cercetări:
-fundamentale (puresau de bază), având ca obiective dobândirea de cunoştinţe
noi şi dezvoltarea teoriei. Acest tip de cercetare se mai numește și academică sau teoretică;
-aplicate, orientate spre analiza problemelor sociale şi găsirea soluţiilor de
rezolvare, contribuind la fundamentarea deciziei (cum ar fi analiza politicilor publice sau unele
tipuri de evaluare a programelor);
-evaluative, orientate spre determinarea efectului diferitelor acţiuni (cum ar fi
evaluarea programelor).
O altă clasificarea cercetărilor științifice,în funcție de obiective,este următoarea:
-exploratorii, care au ca obiectiv familiarizarea cercetătorului cu subiectul;
-descriptive, care descriu fenomenele studiate;
-explicative,prin care încercăm să explicăm fenomenul

11
 2.5. Stabilirea limitelor sistemului

Abordările cantitativă și calitativă constituie cele două elemente de bază ale

cercetării. Cercetarea cantitativă se bazează pe măsurarea cantității, fiind, așadar, aplicabilă
fenomenelor care pot fi exprimate în termeni cantitativi.
Cercetarea cantitativă implică generarea de date în formă cantitativă care pot fi
supuse unei evaluări riguroase. Acest tip de cercetare presupune o analiză formală și rigidă și
poatefi sub-clasificată în:
-inferențială;
-experimentală;
-prin simulare.
Scopul unei abordări de tip inferențial este acela de a construe o bază de date
pornind de la care să se poată deduce caracteristicile sau relațiile unei populații. De regulă se ia
în considerare un eșantion de populație, se studiază (prin interviusau prin observație) și i se
determină caracteristicile. Prin deducție, se trage concluzia că populația din care eșantionul
studiat face parte are aceleași caracteristici. Abordarea experimental se caracterizează printr-un
control mult mai mare asupra mediului de cercetare.
În acest caz, unele variabile sunt manipulate pentru ale observa efectul asupra
altor variabile.
Simularea presupune construirea unui mediu artificial în cadrul căruia pot fi
generate informații importante și date. Acest lucru permite o observație a comportamentului
dinamic al unui sistem (sau al unui sub-sistem) în condiții controlate. Abordarea prin simulare
poate, de asemenea, să fie utilă în construirea de modele pentru înțelegerea condițiilor viitoare.
Cercetarea calitativă, pe de altă parte, se referă la fenomenul calitativ, adică la fenomene legate
de calitate sau natură. Cercetarea calitativă este deosebit de importantă în științele
comportamentale, unde scopul este de a descoperi motivele de bază ale comportamentului uman.
Prin astfel de cercetări putem analiza diferiți factori care îi motivează pe oameni să se comporte
într-o manieră particulară sau care îi fac pe oameni să le placă sau să le displacă un anumit lucru.
Exemple de cercetare calitativă:
-când suntem interesați
de investigarea motivelor comportamentului uman (de exemplu de ce oamenii
gândesc sau fac anumite lucruri), vorbim destul de des despre „motivația cercetării”, un tip
important de cercetare. Acest tip de cercetare își propune să descopere motivele și dorințele
debază, folosindu-se deinterviu.
Alte tehnici ale unor astfel de cercetări sunt testele de asociere de cuvinte, teste de
completare a unei povestiri date și alte tehnici proiective similare.
-cercetarea de opinie, respectiv cercetarea concepută pentru a afla cum simt
oamenii sau cum se gândesc ei la un anumit subiect sau instituție, este, de asemenea, este o
cercetare calitativă.
Abordarea calitativă se referă la evaluarea subiectivă a atitudinilor, a opiniilor și a
comportamentului. Cercetarea într-o astfel de situație este o funcție a intuițiilor și impresiilor
cercetătorului. O astfel de abordare a cercetării generează rezultate fie în formă non-cantitativă,
fie într-o formă care nu e supusăunei analize cantitative riguroase.

12
 2.6. Evaluarea unei probleme de cercetare

Cercetarea științifică este, principial vorbind, o activitate deschisă, iar rezultatele

sale sunt de cele mai multe ori prezentate public, sub diferite forme: comunicări științifice,
articole în reviste, lucrări cu finalitate academică (licență, lucrări de dizertaţie, doctorat, proiecte
didactice etc.).
Oricare dintre modalitățile prin care o cercetare devine publică presupune o formă
de evaluare, fie formală, fie informală. La prima vedere, evaluarea unei cercetări este o problemă
care nu cade în sarcina cercetătorului, ci a celor care sunt investiți cu acest rol (profesori, comisii
de examen, editorii și evaluatorii revistelor etc.). Și totuși nu este așa. Cu toții știm că atunci
când am finalizat o cercetare și am terminat de scris lucrarea în care prezentăm rezultatele
acesteia, ne punem întrebări cu privire la ceea ce am făcut și la ce am scris.
Cea mai rapidă metodă de a găsi răspuns la aceste întrebări este să apreciem noi
înșine calitatea cercetării, utilizând criteriile uzuale pentru evaluarea acesteia. În acest scop se
impune ca cercetătorul să adopte o poziție neutră, ca și cum lucrarea analizată nu ar fi opera lui,
privind-ocu un ochi detașat și critic. Procedând astfel, are posibilitatea de a preveni observațiile
unor evaluatori externi și de a corecta eventualele deficiențe.

13
 CONCLUZII GENERALE

Cercetarea științifică sau procesul științific este fundamental pentru investigația

științifică și pentru dobândirea de către comunitatea științifică de noi cunoștințe bazate pe dovezi
fizice. Savanții folosesc observația și raționamentul pentru a propune explicații provizorii pentru
fenomene, numite ipoteze. Sub presupunerea naturalismului metodologic, evenimentele
observabile din natură (inclusiv operele artificiale ale omenirii) se explică doar prin cauze
naturale, fără a presupune existența sau nonexistența supranaturalului. Prognozele derivate din
aceste ipoteze sunt testate prin diferite experimente, care ar trebui să fie reproductibile. Un aspect
important al unei ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să se poată
verifica dacă este falsă. Dacă o propoziție nu este falsificabilă, atunci nu este o ipoteză, ci o
opinie sau afirmație care se află în afara domeniului de cercetare științifică. Este de asemenea
important de știut că o ipoteză nu poate fi dovedită, mai degrabă, datele dintr-un experiment
anume conceput pentru a testa o ipoteză pot ori să sprijine ori să respingă acea ipoteză.
Odată ce o ipoteză este verificată experimental în mod repetat, este considerată a
fi o teorie și prognozele noi se bazează pe ea. Orice prognoză eronată, inconsistențe interne sau
lacune, sau fenomene neexplicate, inițiază considerarea și generarea de corecții sau de ipoteze
alternative, care ele însele sunt testate, ș.a.m.d. Orice ipoteză care este destul de validă pentru a
face prognoze poate fi testată astfel.
O ipoteză neverificată poate să se bucure de interes considerabil în rândul
specialiștilor din cauza eleganței sale sau a unei validități intuitive, sau a unei anticipări a
verficării sale, deși nu este acceptată în mod formal până când există dovezi experimentale
convingătoare; vezi exemplul relativității generale.
Dezvoltarea de noi tehnologii este legată de dezvoltarea cunoașterii potrivit
metodei științifice, și poate servi atât ca un alt test al validității ideilor care stau la baza sa, cât și
ca o sursă de instrumente noi cu care să aibă loc progresul în cunoaștere, lărgind domeniul
observabilului sau îmbunătățind calitatea observațiilor. Mai mult, nevoia de a înțelege sau
exploata un fenomen natural în cadrul procesului de dezvoltare a unei tehnologii poate constitui
un impuls în a cerceta natura acelui fenomen. Vezi exemplul țițeiului.
Un punct de vedere larg răspândit este de a considera metodele științifice ca fiind
logica care stă la baza activității științifice, de exemplu Karl Popper. Totuși, accentul pus pe
această logică este criticat de cei care se concentrează asupra aspectelor sociologice (vezi
sociologia științei și sociologia cunoașterii științifice).
O metodă științifică este un set de reguli de bază, pe care un om de știință le
folosește pentru a efectua o experiență controlată din care poate trage concluzii teoretice.
În metoda științifică, ipoteza este drumul care trebuie să conducă la formularea
teoriei. Teoriile științifice, destinate să explice într-un fel sau altul fenomenele pe care le
observăm, trebuie să fie sprijinite de experimente care să le certifice validitatea. Pilonul central al
metodei științifice este reproductibilitatea, și anume capacitatea de repetare a unui anumit
experiment.
Știința nu este dogmatică. Se deosebește de religie prin faptul că nu are pretenția
de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării științifice sunt falsificabile, adică se
pot testa și verifica validitatea lor. Dar afirmațiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru
că nu pot fi cercetate.

14
 Rezultatele cercetării științifice sunt documentate minuțios. Pentru asta există
standarde, care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o anume concluzie. Aici este
importantă și publicarea tuturor surselor folosite și luarea în considerare a nivelului actual la care
se află cercetarea în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel
precum progresul însuși în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la
celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecționează teoriile existente.
Un principiu important este interogația sceptică în sensul unei atitudini critice față
de rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștințele științifice se deosebesc de cele doctrinare
prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciție subtile sau fățișe și interogația
critică este cel puțin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de
căte oricine cu ajutorul rațiunii și experienței proprii. La fel se diferențiază cunoștințele științifice
de cele cu caracter de revelație. Revelația, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele
individului, nu este accesibilă celorlalți și astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

15
 BIBLIOGRAFIE

https://ro.wikipedia.org/wiki/Metod%C4%83_%C8%99tiin%C8%9Bific%C4%83
https://www.academia.edu/12131549/METODE_
%C5%9EI_TEHNICI_DE_CERCETARE
http://www.politice.ro/sites/default/files/fisiere/proiect_de_cercetare.pdf
http://www.upt.ro/img/files/2014-2015/doctorat/cscd/CSCD_2014-
2015_Cursul_nr_1.pdf
http://intermaster.geo.unibuc.ro/wp-content/uploads/2014/10/9.-Craciun-
Cerasella_Metode.pdf
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Metodologia_cerc
etarii.pdf

16