Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SOCIOLOGIA DEVIANŢEI
TITLUL REFERATULUI:
4. Predicţie şi prevenire
Consideraţii introductive
Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa care
abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale,
sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare
ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament.
Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus concepţia juridică, fapt recunoscut
şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi
Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost considerată ca
"produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viaţă a
individului".
Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală
ce constă în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite
de norma penală.
Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale
irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu
familial ostil şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială,
au ajuns să comită, mai mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. e. Fuga,
vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare,
o formă de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un
univers şi mai lipsit de valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care
determină un stil de viaţă caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept
îngrădire sau restricţie.
Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau
socială, este o explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău,
normal şi patologic, ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în
limitele absolute ale necesităţii respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite
deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor modalităţi educative defectuoase, iar nu al
unor structuri deficitare ale personalităţii.Putem înţelege că majoritatea actelor deviante au la
origine manifestări specifice mediului de viaţă şi "crizei" adolescentine. De altfel, chiar din
punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal nu se vor aplica
minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ lipsa de
discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face
proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de
major, pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a
capacităţii psihice. De aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea
gradului de vinovăţie, ci este necesară determinarea gradului de maturitate în perceperea
caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de
norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot din aceste motive minorii
delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi social prin
supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi protecţie socială, reeducare
şi resocializare.
Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi
tratament juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică.
Limita de vârstă a răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda
minorii care au împlinit 12 ani pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de
cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia; 14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările
scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în unele state vârsta coboară până la
17 sau chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la 20 de ani sunt judecaţi
de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc.
Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o vârstă penală a
minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr
include persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.
Desigur că există şi copii sau adolescenţi cu tulburări de comportament sau care prezintă
tendinţe antisociale intense şi repetate. Pot fi menţionate agresiunile, irascibilitatea, isteria,
minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalenţa unor
asemenea conduite în rândul copiilor şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, cu
precădere în rândul băieţilor. Tocmai din aceste motive trebuie făcută bine distincţia între un
comportament normal raportat la "criza" adolescenţei şi un comportament degenerativ.
• delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o
deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare
corporală, consum şi trafic de stupefiante etc. De regulă, aceşti minori provin din medii
sociale negative, marginale sau chiar patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit
contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni
delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande"
şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca
ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a rezultatelor
(produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au fost adoptate o
serie întreagă de măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială
sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi.
Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de
factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi
în producerea actului criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului,
precum şi de factorii educativi socio-familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii indivizi
vor comite actul agresional într-o anumită situaţie determinată dată, iar alţii nu. Abordarea
individuală a uneia sau a celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga
experienţă judiciară.
Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu
privire la minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente
şi influenţa reacţia socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii
autori consideră că delincvenţa juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a
legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia socială faţă de abaterile comise de tineri. Există un
fenomen complex, care cuprinde procesele de acţiune şi de reacţie de răspuns şi
contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual şi imaginea despre sine.
Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este unul dificil şi minuţios,
care presupune analiza atentă a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social
al făptuitorului înainte şi în timpul actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă
etc. Teoriile criminologice, în ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o
tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici una dintre ele nu oferă un răspuns complet
problemei cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie susceptibil de noi interpretări şi
semnificaţii.
2. Teoriile psihologice
Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul dintre
maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă,
reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc.
3. Teoriile sociologice
3.1, Preliminarii. Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularităţile psihice de
la vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea
tânărului la mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural
şi condiţiilor vieţii sociale în general.
3.2. Teoria anomiei. Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru
care anomia însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie,
revoluţii, calamităţi – care suspendă temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte
autoritatea controlului social exercitat de instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de
sancţiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noţiunea a dobândit şi alte semnificaţii,
dintre care trei apar mai importante:
a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi,
provocând instabilitatea conduitei şi inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor
supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii;
b) existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă, fiind, de fapt, improprie
pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare
individ alege norma de conduită pe care o doreşte;
Merton explică în mod concret aplicaţiile teoriei anomiei. În condiţiile unei stagnări sociale
cunoscute, membrii societăţii depind de structura socială şi culturală existentă, justificată de
mentalităţile care-şi pun amprenta pe comportamentul individului şi al grupului. Plasarea
individului pe o anumită poziţie a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite
evenimente, acţionând în conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile
globale, determinată de un eveniment imposibil de înţeles şi de acceptat, determină
dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul individual şi lipsa posibilităţilor
legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o
societate slabă.
Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă şi se va comporta ca atare.
Individul conştientizează că este incriminat etic, însă acceptat social ca delincvent. Devenit un
"outsider" pentru societate, îşi acceptă poziţia şi se comportă ca atare.
Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniţi
din categorii şi familii neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se
deosebeşte de cel al tinerilor aparţinând unor categorii sociale privilegiate sau care deţin
puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente;
unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuzivă şi refuzul
preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.
Delincvenţa este un tip special de reacţie de apărare a societăţii sau a anumitor grupuri, natura
şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiată,
bogăţia etc. Cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile privilegiate social,
au tendinţa de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniţi din clasele
de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în
conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi conduite de frondă, unele dintre ele iarăşi
substrat al fenomenului infracţional. Din procesul de interacţiune şi reacţiune dintre grupul
care elaborează şi aplică norma şi grupul sau indivizii care suportă norma şi eticheta se poate
stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delincvenţei şi al devianţei.
Autorii explică delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din criminologia reacţiei
sociale şi explicarea stărilor conflictuale dintre individ şi sistemul economico-politic.
Dintre toate faptele sociale, susţin ei, cele care privesc delincvenţa sunt limitate de următorii
factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate
ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.
Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea valorilor sociale în mod
diferenţiat, formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se
stabilească, prin acumularea unor date de "psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui individ
după temperament, în sensul adoptării sau respingerii "opţiunii criminale".
Obiectul general al studiului actului actului infracţional structurează relaţia dintre gândirea şi
acţiunea individuală, diferenţiată social în raport cu libertatea individuală şi demersul
structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracţional şi
reacţia socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea
statală sau socială asupra devianţei.
Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială, indivizii se confruntă cu
modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament, care se învaţă
în cadrul relaţiilor de comunicare şi relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei nu
este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze
mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau pozitive pe care le
acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul
nonconformist, care înclină spre violarea dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ
ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care
se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor deviante vor fi nevoiţi
să înveţe şi să experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului în care trăieşte pentru a
supravieţui şi a-şi îndeplini scopurile.
În materia delincvenţei juvenile această teorie mai primeşte o semnificaţie. Ea poate explica
procesul de "inducţie negativă" întâlnit în instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi,
unde adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol
social, datorită contactului cu cei recidivişti, sancţionaţi pentru fapte penale grave, "învaţă" pe
parcursul şederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când vor
fi eliberaţi. Doar primele 6 luni de detenţie reprezintă cea mai grea perioadă pentru un
condamnat, apoi intervine obişnuinţa şi de aici până la efectul criminogen al locului de
deţinere nu mai este decât un pas.
Mai mult chiar, locurile de deţinere favorizează organizarea unui mediu structurat de
delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, pregătiţi pentru tot felul de complicităţi viitoare.
4.6. Teoria strategică. M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înţelege
delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având raţiunea sa proprie, ţinând cont
de oportunităţile care se oferă autorului şi de conduita adversarului său.
Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte de orice un comportament şi nu o simplă
manifestare a unei personalităţi; 2. comportamentul este îndreptat către obţinerea de rezultate;
3. comportamentul are raţiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de conflictul care
opune pe delincvent mai întâi victimei şi apoi celor care pedepsesc (poliţie, instanţe etc.).
Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru "super-delincvenţi", minorii care
se angajează mult mai activ şi mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine
caracterizând recidiva juvenilă.
Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând drept cauze prime ale
acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei societăţi, respectiv culturile şi
subculturile.
Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele şi conflictele vieţii
sociale, determină un comportament delincvenţial a cârui rată depinde de numărul şi
intensitatea conflictelor.
O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a
modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacţie de protest faţă de
normele şi valorile societăţii, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi
mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include
un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori chiar contradictorii
(nonutilitarismul, maliţiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.).
Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea culturi utilizează modalităţi şi mijloace ilicite
pentru a-şi realiza scopurile, ne aflăm în faţa unor subculturi delincvente.
Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen,
este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi "învăţarea" diferitelor procedee şi tehnici
delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin intermediul
părinţilor, valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de şcoală
omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele tinerilor în
şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea.
Prin urmare, supuşi presiunii celor două forme de socializare, copiii aparţinând claselor
defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi
asocierea în bande sau subculturi delincvente.
Pentru alţi autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvenţa este un fenomen colectiv, iar nu
individual. Grupurile şi subculturile se constituie ca mijloc de supravieţuire într-o societate
care nu le acceptă şi care nu oferă membrilor acestora mijloace legitime de realizare a
scopurilor personale. În consecinţă, indivizii se unesc în grupuri pentru aşi realiza idealurile,
prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, şi pentru a-şi legitima sau justifica actele
(ideea că voinţa unei colectivităţi legitimează). Autorii introduc noţiunea de "oportunitate
diferenţială", reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează
scopurile dezirabile. În funcţie de aceste oportunităţi (legitime sau nelegitime) şi de mijloacele
utilizate (licite sau ilicite), se structurează şi tendinţele spre conformitate sau devianţă, care
sunt dependente de poziţiile ocupate de indivizi în "structura de oportunitate".
În sfârşit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a "societăţii de la
colţul străzii" (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenţei şi
tinereţii se caracterizează prin stabilirea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de
sociabilitate şi comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de
acţiune.
3.8. Teoria dezorganizării sociale. Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei
sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de
urbanizare şi exod rural.
Efectul este generat de constituirea unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi
coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. La acestea se
adaugă comunităţile de imigranţi, incapabile de adaptare, cel puţin de una rapidă, la mediul
ambiant în care au pătruns.
Cauzele primare ale delincvenţei se găsesc în interiorul comunităţii urbane care, datorită
aglomerării de populaţie, diversificării spaţiilor şi serviciilor sociale şi comerciale, devine prin
ea însăşi o sursă potenţială criminogenă, prin "atragerea" şi "ispitirea" unor tineri de a comite
delicte penale.
Deci, soluţia eradicării delincvenţei juvenile nu se află la nivel individual, ci prin stabilirea
unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condiţiilor economice,
sociale şi culturale în zonele defavorizate ale spaţiilor urbane.
Alţi autori arată că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate socio-economic prezintă
situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidenţiale
selecte.
Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenţei juvenile nu este o problemă de sancţiune
socială, ci una de reconstrucţie şi ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de
delincvenţă va trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii tânărului
deviant.
3.9. Teoria controlului social. Controlul social poate corecta, în mare parte, deficienţele şi
lipsurile socializării şi integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea
controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariţia unor forme de
devianţă.
Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea
fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială, conformitate ce se poate
realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ şi societate, legătură dată de patru
variabile: 1. ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special familie. Parinţii reprezintă
modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de socializare primară; 2.
angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o pregătire
şcolară şi profesională desăvârşită; 3. implicarea individului în activităţi convenţionale ce duc
la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului social; 4.
convingerea, credinţa validităţii morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai
puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puţin probabile comportamentele delincvente.
Teoria a cunoscut şi unele variante nuanţate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol
dominant în procesul de socializare şi control social, pentru M. D. Wiatrowski şi colaboratorii
săi socializarea nu are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un context
educaţional, în care instituţia şcolii, relaţiile cu colegii şi prietenii au roluri determinante.
Devianţa şi delincvenţa nu este efectul direct al socializării defectuoase în familie, ci
reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal, format din ataşamentul faţă de şcoală şi familie în
relaţie cu convingerea (credinţa) tânărului în validitatea morală a normelor şi valorilor sociale.
Un punct de vedere original îl are şi E. M. Lemert, pentru care normele sociale prin care se
realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de referinţă constante, ci doar
probabilităţi care, în unele situaţii, pot genera chiar ele devianţă în urma procesului de
"etichetare".
Astfel, deşi nu se poate ştii cu certitudine cât de corecte sunt datele statistice din acea
perioadă, conform Anuarului Statistic al României, rezultă o medie de circa 3.800 de minori
delincvenţi pe an, vârful fiind atins în anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a
minorilor (74%) au comis delicte de furt în dauna proprietăţii publice şi private, 9,2% delicte
de ultraj şi agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor şi viol, restul de 4,8% fiind delicte de
prostituţie, cerşetorie şi vagabondaj. Ca vârstă, ponderea mai mare este deţinută de minorii
între 16-18 ani (peste 85%).
După acel an societatea românească a fost supusă unor transformări structurale profunde,
care, dincolo de beneficiile aduse, au determinat şi o stare de anomie, constând în dereglări
economice, instabilitate politică, incoerenţă şi inflaţie legislativă, lipsa ierarhizării priorităţilor
de politică socială, corupţie etc.
Astfel, dacă în anul 1990, în custodia instituţiilor aparţinând Ministerului Justiţiei – Direcţia
Generală a Penitenciarelor, se aflau 2.518 minori, în anul 1991 aproape s-a dublat, ajungând
la 5.625 în anul 1992, ca în anul 1998 să se atingă numărul de 27.000.
De asemenea s-a modificat şi structura criminalităţii în direcţia "marii criminalităţi", mai ales
a infracţiunilor de violenţă.
Un alt pericol îl reprezintă scăderea vârstei delincvenţilor minori. Astfel, dacă înainte de 1989
delincvenţii sub 16 ani reprezentau 15% din delincvenţa juvenilă, în 1998 numai cei sub 14
ani au atins 24%.
Într-o altă opinie se pot identifica două categorii de elemente ce caracterizează delincvenţa
juvenilă: elemente de continuitate şi de discontinuitate.
Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie şi delincvenţa juvenilă, ea
este responsabilă de modul în care familiile îşi cresc copiii, şi de aici se nasc o serie de factori
favorizanţi pentru o conduită deviantă, cum ar fi:
a) frustrarea unui mod de viaţă limitat în resurse faţă de cel al altor copii şi tineri din anturajul
minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea
scopurilor, mijloace apreciate drept "soluţii de viaţă";
b) în unele cazuri, mai ales în rândul populaţiei rrome, chiar familia este cea care încurajează
minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obţinerii de resurse nu doar pentru el, ci
pentru întreţinerea întregului cămin;
c) părinţii folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalităţii (cum ar fi colectarea de fier
vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor
şi mijloacelor de reuşită în viaţă;
d) apariţia fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt
trimişi la cerşit de către unele familii de ţigani), fie din proprie iniţiativă, ca evadare dintr-o
"viaţă grea" cu sărăcie şi lipsă de socializare.
2.2. Criza familiei. Din punct de vedere economic cele mai mari dificultăţi le întâmpină
familiile cu doi sau mai mulţi copii.
O consecinţă directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puţini adulţi se încumetă
să-şi dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există, însă, şi
unele excepţii, respectiv familiile de ţigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru
asigurarea unor condiţii optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar şi
temeiurile limitării natalităţii. Efectele pentru viitorul copil sunt, fireşte, dezastruoase dacă
avem în vedere că populaţia rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, şi vor fi
exprimate prin lipsa unor condiţii minime de hrană, îmbrăcăminte, şi igienă, eşecul
socializării şcolare şi abandon şcolar, deficienţe de educaţie, marginalizarea socială datorată
factorilor menţionaţi anterior şi altor factori negativi, apariţia sentimentului de frustrare şi a
fenomenului de etichetare socială etc.
Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulţi copii se pot confrunta cu probleme
economice grave, date de şomaj, incapacitatea de a le asigura condiţiile de viaţă cu care
minorul intră în contact în anturajul său, creşteri de preţuri etc. În sens contrar, alte familii
deţin resurse financiare suficiente, chiar în surplus, dar pentru a le obţine sacrifică timpul
destinat educaţiei şi socializării cu copiii lor. Astfel, părinţii îi neglijează, le dau libertate
deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu şcoala, ori, dimpotrivă, pentru că nu le înţeleg
necesităţile afective, adoptă măsuri punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le asigură
o educaţie corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptaţi social,
cu carenţe de educaţie şi conduite deviante, la fel ca şi numărul acelora care evadează,
temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.
O altă problemă o reprezintă familiile cu părinţi divorţaţi sau separaţi în fapt. Aceste familii
sunt caracterizate de o acută lipsă de funcţionalitate şi de un climat educaţional cu deficienţe
morale. Nu sunt puţine cazurile în care, părintele căruia i-a fost încredinţat minorul, îl instigă
la ură împotriva celuilalt părinte sau manifestă faţă de el o atitudine prea indulgentă, în scopul
de a-i câştiga ataşamentul, ori cele în care parintele trăieşte în concubinaj, de multe ori
partenerul de viaţă având o atitudine ostilă, chiar violentă, faţă de minor, ori cele în care
părintele uită de copil, de educaţia acestuia, de nevoile lui de socializare, tratându-l ca pe un
simplu coleg de apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt permanente, iar
privaţiuniile şi insatisfacţiile sunt frecvente, determinând disoluţia familiei ca grup coeziv şi
protectiv.
Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu social. Sunt tot mai
numeroase cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot mai multe mame îşi abandonează copii
în maternităţi sau instituţii de ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi
instituţionalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficienţe care impun o
îngrijire particulară, dar în realitate majoritatea copiilor sunt abandonaţi din motive de sărăcie.
La împlinirea vârstei de 18 ani copilul trebuie să părăsească instituţia de ocrotire, dacă nu îşi
continuă studiile, fără nici un sprijin, fără protecţie din partea statului, singura soluţie care-i
rămâne fiind aderarea la grupurile stradale şi bandele delincvente sau folosirea altor mijloace
ilicite sau la limita legalităţii. Cele mai frecvente cauze ale abandonului invocate de părinţi
sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor categorii ale populaţiei (ţigani, şomeri, părinţi
alcoolici etc.); în cazul abandonului comis de mamele minore predomină teama acestora de
reacţia familiilor lor, a propriilor părinţi, care, de cele mai multe ori, nu vor să accepte
naşterea nou-născutului; lipsa susţinerii din partea partenerului, cel mai adesea concubin; lipsa
interesului faţă de copii şi familie în general (de exemplu, în cazul femeilor practicante ale
prostituţiei); căutarea unui loc de muncă în străinătate etc. Ca soluţie extremă, atunci când
sunt copleşite de teamă, unele mame, paradoxal cu precădere adolescente sau tinere, recurg la
pruncucidere.
2.3. Şcoala şi delincvenţa. Dezadaptarea şcolară se manifestă sub două aspecte: un aspect
pedagogic sau instrucţional, respectiv dificultăţi de asimilare a cunoştinţelor instructive şi cele
educative, şi un altul relaţional, dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii şi ceilalţi
elevi, de a interioriza normele şcolare şi valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el exprimă
orientarea şi stabilitatea atitudinilor elevului faţă de ambianţa şcolară. Apectul pedagogic se
traduce prin eşecul şcolar, iar deficienţele de relaţionare determină apariţia conduitelor
deviante.
Eşecul şcolar este şi el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea cunoştinţelor instructive)
şi necognitiv (privind regulile de educaţie) şi are la bază factori individuali şi exogeni. Printre
primii se pot aminti: malformaţii anatomo-fiziologice, deficienţe senzoriale, retard intelectual
ori doar hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Aceşti factori dau naştere unor complexe de
inferioritate şi inhibiţii generale, inclusiv intelectuale. Nesusţinut afectiv de către cei din jur
elevul va deveni suspicios, se va izola evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginaţiei,
considerând că nu este dorit de colegi sau că nu este iubit nici măcar de familie. Drept urmare,
crizele de plâns, episoadele de agitaţie şi agresivitate verbală sau chiar fizică, faptele de
răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor rechizite ale colegilor, delaţiunea,
minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului penal (furturi, tâlhării, vătămare corporală
etc.), vor fi tot mai fracvente. Între factorii exogeni, cei mai importanţi sunt reprezentaţi de
criza familiei, inclusiv lipsa respectului pentru educaţie şi cultură, precum şi unii factori
şcolari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub aspectul vârstei şi
ritmului individual de asimilare a cunoştinţelor; stiluri didactice deficitare; slaba pregătire
profesională a unor cadre didactice; neimplicarea acestora în problemele personale ale
elevului, fapt care îi distanţează pe cei doi protagonişti ai procesului de învăţământ, generând
indiferenţa unuia pentru celălalt; neadaptarea programelor şolare la necesităţile actuale ale
societăţii etc. În aceste condiţii, fenomenele de absenteism, inadaptare şcolară şi abandon
şcolar au devenit extrem de frecvente, în special în rândul populaţiei rurale.
Victime ale propriilor lor părinţi şi educatori, copiii, în general, şi adolescenţii, în special, se
orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma
unor "cluburi private", unde por găsi recunoaştere, identitate, securitate emoţională, sprijin şi
ajutor reciproc. Ca o consecinţă directă, creşte riscul socializării negative, implicit al genezei
conduitelor deviante, printre care şi delincvenţa juvenilă.
2.4. Fenomenul "copiii străzii". Nu există o definiţie legală sau unanimă a copiilor străzii, cea
mai folosită fiind definiţia dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei: "copii sau
adolescenţi sub 18 ani, care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi;
ei se deplasează dintr-un loc în altul şi îşi au propriul grup de prieteni şi propriile contacte, iar,
oficial, domiciliul lor poate fi cel al părinţilor sau al unei instituţii de stat pentru asistenţă
socială". Deşi definiţia, dar şi doctrina, vorbeşte de o vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3
ani, în realitate vârsta poate depăşi cu mult 18 ani. În sfârşit, tot sub aspectul definirii, în
ultima vreme se face diferenţa între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în stradă, şi "copiii
din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuinţă alături de familie, dar îşi petrec
mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când se retrag la
somn.
În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul lor
real este dificil să fie stabilit cu exactitate datorită mobilităţii foarte mari a fenomenului. Cei
mai mulţi dintre minorii fugiţi de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc judeţul de
domiciliu, pentru a nu fi găsiţi de familie şi pentru a fi greu identificaţi. Se poate stabili
următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:
a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au abandonat şcoala, dar care
au contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai
mare şansă de recuperare socială;
b) copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de
timp, de maxim câteva luni; şi aceştia prezintă şanse bune de resocializare;
Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar fenomenul este de asemenea
întâlnit în mediul urban în proporţie hotărâtoare (95%). Explicaţia este dată de facilităţile pe
care le oferă marile oraşe: multitudinea de activităţi comerciale prin intermediul cărora se
produc bani uşor, fie prestând diferite munci pentru comercianţii din zonă, fie prin mijloace
ilicite; gara sau metroul şi împrejurimile sale (trenuri, săli de aşteptare, canalizare etc.) oferă
locuri bune de dormit; fluxul mare de călători sau trecători pe stradă asigură câştiguri bune din
cerşit, locurile de parcare a autocarelor străine constituie surse de cerşit, furt sau prostituţie
etc.. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de "locuit" în stradă, fie mai puţin
de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că primele 6 luni sunt decisive, în acest interval
urmând să se stabilească adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la mediul stradal.
Viaţa străzii îşi pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea. Cei mai mulţi se
confruntă probleme ca: cu abandonul şcolar, majoritatea fiind de etnie rromă; lipsa de igienă;
boli, între care predomină parazitozele (pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu
transmitere sexuală, sarcini nedorite, infecţii pulmonare, tulburări neuro-psihice etc.; consum
de alcool, tutun (96%), aurolac (cca. o treime), iar, mai recent, chiar droguri grele. Printre
deficienţele psiho-intelectuale pot fi amintite: vocabular sărac, gândire concretă şi
imposibilitatea de a abstractiza, atenţie şi memorie de scurtă durată şi instabile, capacitate de
concentrare scăzută, labilitate comportamentală şi emoţională, dorinţa puternică de integrare
în grupurile stradale în opoziţie cu reticenţa sporită faţă de societate şi lumea adulţilor.
Dar cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite
predelincvente şi, în cele din urmă, infracţionale. Ca fapte infracţionale, pe primul loc se află
cerşetoria, majoritatea covârşitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale.
Urmează faptele de furt, în special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în
comun, centre comerciale, parcuri, terasele unor localuri etc., şi predominând furturile din
buzunar şi cele de telefoane mobile.
Într-o pondere mai mică, dar în creştere, se află şi faptele de consum de stupefiante. Deşi
mulţi dintre copiii care trăiesc în stradă sunt organizaţi în grupuri, totuşi sunt puţine cazurile
în care acestea sunt structurate pe sistemul unei bande ce are drept obiectiv comiterea de
infracţiuni. Pericolul mai mare vine din partea grupurilor criminale constituite de adulţi, care
vor reuşi să îi atragă pe minori în mijlocul lor şi să îi folosească în diferite activităţi delictuale,
cerşetoria, furtul şi prostituţia fiind predilecte.
În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai înalt grad contactul cu
modelele şi ocaziile criminale. Copiii străzii de azi sunt potenţialii infractori adulţi de mâine,
pentru că strada este o "şcoală" a vieţii şi a conduitelor deviante şi delincvente, unde copiii
învaţă cum să se descurce şi să supravieţuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea
unor mujloace nelegitime sau ilicite.
2.5. Prostituţia juvenilă. Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat
datorită lipsei unor reglementări legislative adecvate şi a unor politici de coordonare dintre
acestea şi autorităţile competente. Foarte puţine cazuri au fost anunţate, şi mai puţine au ajuns
în faţa instanţelor de judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este şi
mai grav dacă avem în vedere că piaţa sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme
mai largi a traficului de fiinţe umane.
Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituţie
şi pornografie infantilă.
Deşi fenomenul nu aduce câştigurile financiare aşa cum se întâmplă cu piaţa sexului cu adulţi,
el există, fiind denumit "industria uşoară" a sexului. Cei mai afectaţi sunt, fireşte, copiii din
familiile sărace şi copiii străzii.Reţelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate
pericole nu doar pentru copii, ci şi pentru întraga societate. Ele îşi desfăşoară activitatea în
secret, conform unor planuri bine puse la punct, având legături cu corupţia politică şi socială
şi cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de reţele îşi desfăşoară activitatea în trei direcţii:
servicii sexuale, pornografie infantilă şi turismul sexual al minorilor români în alte ţări
consumatoare de prostituţie juvenilă. Piaţa serviciilor este mai dezvoltată în oraşele de la
granită şi în cele cu potenţial turistic.
Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea libertăţii fizice şi psihice
a minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieţii sale morale şi socio-profesionale;
traumatismele pe care le provoacă unui psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând
fenomene ireversibile (nevroză, anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite
deviante şi infracţionale, prezente şi viitoare (însuşindu-şi exemplul cunoscut, minorul poate
deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).
2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de alcool. O parte din ce în ce mai importantă
a delincvenţei juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri,
precum şi cu consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi
până la colectivităţile din şcoli, facultăţi, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.
Consumatorul are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău
datorată sevrajului. Aceasta duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul.
Simptomele de sevraj în mod obişnuit se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată.
Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e în stare să facă orice ca să-şi obţină doza de
drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi dependenţii deseori recurg la furturi în
familie, înşelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării şi chiar crimă în grupul de
prieteni, de cunoştinţe şi în comunitate.
Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor sale,
cât prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil de
producerea a cca. 80% din infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă.
3. Predicţie şi prevenire
Investigarea cauzelor care determină delincvenţa juvenilă, fără a pune rezultatele în serviciul
anticipării modului în care vor evolua conduitele deviante în viitor, reprezintă un demers
inutil atâta timp cât el nu oferă posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenţi. Se ştie
că majoritatea delincvenţilor minori îşi încep "cariera" infracţională pornind de la un lung şir
anterior de fapte predelictuale. Astfel, performanţele şcolare minime, absenteismul şcolar,
eroziunea din căminul familial, vagabondajul, agresiunile verbale sau fizice sunt numai câteva
din aceste conduite predeviante sau deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la
care putem conchide că asemenea acte ale tânărului constituie "anticamera" delincvenţei
juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel puţin două premise:
a) conduita deviantă şi delincventă este doar efectul unor cauze concrete; aşadar trebuie
identificate cauzele pentru a putea stabili care este ponderea lor în actul deviant;
b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice pentru a se evita
fenomenul de etichetare dar şi pentru a nu identifica un comportament ca fiind deviant în baza
unor prejudecăţi.
Operaţiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesră pentru a adopta măsurile
potrivite de prevenţie cât timp deficienţele de comportament nu se acutizează. Dobândirea de
către minor a unui comportament delincvent structurat scade drastic şansele acestuia de
recuperare socială, indiferent de măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele aplicate. Din
nefericire, aplicarea unor pedepse privative de libertate faţă de infractorul minor va duce nu la
reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la socializarea lui negativă.
Pentru deţinut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind perioada de acomodare,
după care intervine obişnuinţa, apoi rutina şi asumarea tehnicilor ilicite de supravieţuire în
mediul infracţional de la "veteranii" locului de deţinere.
Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor şi modalităţilor de prevenţie,
intervenţie şi postvenţie, precum şi diversificarea acestora. Principalele direcţii de acţiune pot
fi:
a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu minori şi, în general,
organizarea unei justiţii pentru delincvenţii minori în conformitate cu standardele de la nivelul
altor ţări europene şi americane;
Bibliografie
1. TUDOR AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997