Emfatic, expresiv, plastic, ion Minulescu a oferit posteritãţii o bogatã metamorfozã

poeticã a experienţei sale personale, transpusã sub semnul unui simbolism tardiv care i-a
format reputaţi de ”maestru simbolist” (Ion Trivale), ”adevãratuk stegar al simbolismului”
(Eugen Lovinescu) sau ”agentul cel mai activ al simbolismului înainte de rãzboi” (Serban
Cioculescu). Poezia sa etericã încã mai reuşeşte sã câştige admiraţia cititorilor, prin
dinamica şi accesibilitatea sa.
Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru trãiri, nu
pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se
adreseazã agorei însetate de poezie. Simbolul este însã prin definiţie ceva ascuns, doar
sugerat prin anumite imagini difuze
Menţinând un cod, dar unul lejer şi seducãtor prin eufonie şi coloraturã. Se strãduieşte sã
menţinã deschis orizontul imaginii. Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de dizidenţã in
interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz,
sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un
pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã
deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al
personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã.
Simbolismul neortodox minulescian mizeazã pe obsesia comunicãrii. Poezia sa, de o
muzicalitate plasticã, capteazã în mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul
în sine. Nu are sens decât dacã prin ea se creeazã un dialog cu audienta. Chiar şi solilocviile
sunt tot o formã de dialog, romanta reprezentând comunicarea nostalgica cu parteneraul
absent. Prin tot felul de efecte sonore şi cromatice, cititorul este în permanenţã invitat sã
participe la actul de creaţie.
Minulescu este un personaj care se confeseazã reîmprospâtând, de pildã, mijloace
tradiţionale precum romanţa.
Dintre romanţele lui Minulescu, puţine întreţin mai bine sentimentalismul difuz ori poza ironică precum cea
intitulată Celei care pleacă, romanţă în care „povestea” e turnată în structura confesiunii, o confesiune, evident,
nenaturală, ci, dimpotrivă, trucată, mimată cu ingeniozitate lexicală. Cu precizarea că aici ţinuta teatralizantă,
clovneria imagistică ori atitudinea ironică – atât de caracteristice liricii minulesciene – sunt parcă mai
estompate, iar emoţia mai expresiv fixată în imaginea poetică. Viziunea lirică e conturată sub imperiul
elegiacului uşor manierist, iar iubirea e asimilată unei „scurte nebunii”, aşadar pusă în cheie iraţională, dar şi
ludică. Definirea sentimentului erotic e aşadar una de o ambiguitate extremă, în care sensurile îşi pierd din
pregnanţă, iar tiparul afectelor e fluctuant