Cursuri1 7 CDI

CAPITOLUL 1
Mulţimea numerelor reale
Cursul 1
1.1. Noţiuni introductive: mulţimi, funcţii
Noţiunea de mulţime este una fundamentală (nu se defineşte). Putem descrie o mulţime drept o colecţie
de obiecte diferite. Mulţimile se notează cu litere mari: A, B, . . . , X, Y, . . ..
Obiectele dintr-o mulţime se numesc elementele mulţimii şi se notează cu litere mici: a, b, . . . , x, y, . . ..
Dacă A este o mulţime şi x un element al său, scriem x ∈ A (şi putem citi ”x aparţine lui A”). În caz
contrar, scriem x ̸∈ A (”x nu aparţine mulţimii A”).
Postulăm existenţa mulţimii care nu conţine niciun element, numită mulţimea vidă şi notată ∅.
Date două mulţimi A, B, spunem că A este submulţime a lui B (sau că A este inclusă ı̂n B) dacă orice
element al mulţimii A aparţine şi mulţimii B. Scriem acest lucru cuantificat astfel:
∀x, x ∈ A ⇒ x ∈ B
şi folosim notaţia A ⊂ B.
Observaţia 1.1. A nu se confunda simbolurile ∈ şi ⊂!
Evident, pentru orice mulţime A au loc ∅ ⊂ A şi A ⊂ A.
Două mulţimi A şi B sunt egale dacă au aceleaşi elemente; notăm acest lucru prin A = B. Să observăm
că A = B ⇔ A ⊂ B şi B ⊂ A.
Dacă mulţimile A şi B nu sunt egale scriem A ̸= B, ceea ce, conform observaţiei de mai sus, revine la
a spune că A nu este inclusă ı̂n B sau B nu este inclusă ı̂n A. Mai precis,
A ̸= B ⇔ ∃ x ∈ A, x ̸∈ B sau ∃ x ∈ B, x ̸∈ A.
Pentru o mulţime A, notăm cu P(A) mulţimea submulţimilor sale (se mai numeşte mulţimea părţilor
lui A):
P(A) = {B | B ⊂ A}.
Evident, ∅, A ∈ P(A).
Fie două mulţimi X, Y şi A, B ∈ P(X). Definim:
• reuniunea mulţimilor A şi B: A ∪ B = {x ∈ X | x ∈ A sau x ∈ B};
• intersecţia mulţimilor A şi B: A ∩ B = {x ∈ X | x ∈ A şi x ∈ B};
• diferenţa mulţimilor A şi B: A \ B = {x ∈ X | x ∈ A şi x ̸∈ B};
• complementara lui A faţă de X: CX A = X \ A = {x ∈ X | x ̸∈ A};
• produsul cartezian al mulţimilor X şi Y : este mulţimea perechilor ordonate (x, y), cu x ∈ X şi
y ∈ Y , adică X × Y = {(x, y) | x ∈ X şi y ∈ Y }.
Dacă A, B, C ∈ P(X), se verifică uşor (ı̂ncercaţi!) că:
• A ∪ B = B ∪ A; (A ∪ B) ∪ C = A ∪ (B ∪ C);
• A ∩ B = B ∩ A; (A ∩ B) ∩ C = A ∩ (B ∩ C);
• A \ B = A ∩ CX B;
• CX (A ∪ B) = CX A ∩ CX B; CX (A ∩ B) = CX A ∪ CX B (relaţiile lui de Morgan).
Reuniunea şi intersecţia se extind la familii oarecare de mulţimi. Mai exact, dacă I este o mulţime
de indici şi (Ai )i∈I este o familie de părţi ale unei mulţimi arbitrare X, numim reuniunea familiei (Ai )i∈I
mulţimea
[
Ai = {x ∈ X | ∃i ∈ I astfel ı̂ncât x ∈ Ai }
i∈I
1
şi intersecţia familiei (Ai )i∈I mulţimea
\
Ai = {x ∈ X | x ∈ Ai , ∀i ∈ I}.
i∈I
Cazuri particulare:
n
S n
T
• dacă I = {1, 2, . . . , n}, scriem Ai , respectiv Ai ;
i=1 i=1
∞ ∞
• dacă I = N∗ , scriem
S T
Ai , respectiv Ai .
i=1 i=1
Fie X, Y mulţimi nevide.

Definiţia 1.1. Se numeşte funcţie definită pe X cu valori ı̂n Y un procedeu (notat, de exemplu, f ) care
asociază fiecărui element x ∈ X un unic element y ∈ Y. Pentru a desemna funcţia f, scriem f : X → Y .
Pentru a preciza corespondenţa dintre elementele x şi y scriem f (x) = y şi spunem că y este imaginea lui
x prin f sau că x este o contraimagine a lui y prin f . Mulţimile X şi Y se numesc domeniul de definiţie
al funcţiei f şi, respectiv, codomeniul său.
Definiţia 1.2. Fie A ⊂ X şi B ⊂ Y. Imaginea lui A prin f este mulţimea
f (A) = {f (x) | x ∈ A} ⊂ Y ;
ı̂n particular, mulţimea f (X) se numeşte imaginea lui f şi se notează Im f .
Contraimaginea lui B prin f este
f −1 (B) = {x ∈ X | f (x) ∈ B} ⊂ X.
Observaţia 1.2. Cum pot exista mai multe elemente ı̂n X care au imaginea y, scriem x ∈ f −1 ({y})
(sau, pentru simplitate, x ∈ f −1 (y)).
Aşadar, simbolul f −1 nu desemnează, ı̂n general, o funcţie.
Definiţia 1.3. Cu notaţiile de mai sus, funcţia f se numeşte injectivă dacă pentru orice elemente
x1 , x2 ∈ X cu x1 ̸= x2 are loc f (x1 ) ̸= f (x2 ) sau, echivalent, dacă
∀x1 , x2 ∈ X, f (x1 ) = f (x2 ) implică x1 = x2 .
Definiţia 1.4. Funcţia f se numeşte surjectivă dacă
∀y ∈ Y, ∃x ∈ X astfel ı̂ncât f (x) = y,
sau, echivalent, dacă Im f = Y.
Definiţia 1.5. Funcţia f se numeşte bijectivă dacă este simultan injectivă şi surjectivă.
Definiţia 1.6. Graficul funcţiei f este submulţimea produsului cartezian X × Y dată de
gr f = {(x, f (x)) | x ∈ X} ⊂ X × Y.
Definiţia 1.7. Dacă X, Y, Z sunt mulţimi nevide şi f : X → Y , g : Y → Z, definim compunerea
funcţiei g cu funcţia f ca fiind funcţia g ◦ f : X → Z dată prin
(g ◦ f )(x) = g(f (x)), ∀x ∈ X.
2
Definiţia 1.8. Fie A o submulţime nevidă a lui X.
(i) Dacă f : X → Y este o funcţie, numim restricţia lui f la mulţimea A ⊂ X funcţia
f |A : A → Y, (f |A )(x) = f (x).
(ii) Dacă f0 : A ⊂ X → Y este o funcţie dată, atunci orice funcţie f : X → Y cu proprietatea că
f |A = f0 se numeşte prelungire a funcţiei f0 .
1.2. Mulţimea numerelor reale R

În acest curs vom lucra pe submulţimi ale mulţimii numerelor reale R. Există mai multe modele ale
mulţimii numerelor reale:
• modelul lui Cantor, bazat pe noţiunea de şir fundamental de numere raţionale;
• modelul lui Dedekind, având la bază noţiunea de tăietură;
• modelul lui Weierstrass, care utilizează noţiunea de fracţie zecimală.
Dăm ı̂n continuare o definiţie axiomatică a mulţimii numerelor reale. Vom numi mulţimea numerelor
reale, notată R, o mulţime nevidă ı̂nzestrată cu două operaţii algebrice (legi de compoziţie interne),
+ : R × R → R (adunarea) şi · : R × R → R (ı̂nmulţirea), şi cu o relaţie1 ≤, care satisface grupele
de axiome I, II, III de mai jos:
I. (R, +, ·) este un corp comutativ, adică:
(I.1) (x + y) + z = x + (y + z), ∀x, y, z ∈ R (asociativitatea adunării);
(I.2) x + y = y + x, ∀x, y ∈ R (comutativitatea adunării);
(I.3) ∃ 0 ∈ R astfel ı̂ncât 0 + x = x, ∀x ∈ R (0 este element neutru pentru adunare);
(I.4) ∀x ∈ R, ∃ − x ∈ R (numit opusul lui x) astfel ı̂ncât x + (−x) = 0;
(I.5) (x · y) · z = x · (y · z), ∀x, y, z ∈ R (asociativitatea ı̂nmulţirii);
(I.6) x · y = y · x, ∀x, y ∈ R (comutativitatea ı̂nmulţirii);
(I.7) ∃ 1 ∈ R \ {0} astfel ı̂ncât 1 · x = x, ∀x ∈ R (1 este element neutru pentru ı̂nmulţire);
(I.8) ∀x ∈ R \ {0}, ∃ x−1 ∈ R \ {0} (notat şi x1 şi numit inversul lui x) astfel ı̂ncât x · x−1 = 1;
(I.9) x · (y + z) = x · y + x · z, ∀x, y, z ∈ R (distributivitatea la stânga a ı̂nmulţirii faţă de adunare).
II. R este un corp total ordonat, adică:
(II.1) x ≤ x, ∀x ∈ R (≤ este reflexivă);
(II.2) ∀x, y ∈ R, (x ≤ y şi y ≤ x) ⇒ x = y (≤ este antisimetrică);
(II.3) ∀x, y, z ∈ R, (x ≤ y şi y ≤ z) ⇒ x ≤ z (≤ este tranzitivă);2
(II.4) ∀x, y ∈ R, x ≤ y sau y ≤ x (≤ este relaţie de ordine totală);
(II.5) ∀x, y, z ∈ R, x ≤ y ⇒ x + z ≤ y + z (≤ este compatibilă cu adunarea);
(II.6) ∀x, y, z ∈ R, (x ≤ y şi 0 ≤ z) ⇒ x · z ≤ y · z (≤ este compatibilă cu ı̂nmulţirea).
Pentru a enunţa ultima axiomă a mulţimii numerelor reale dăm mai ı̂ntâi câteva definiţii.
Fie A ⊂ R.
Spunem că α1 ∈ R este un majorant al mulţimii A dacă ∀x ∈ A, x ≤ α1 . O mulţime care admite cel
puţin un majorant se numeşte majorată (mărginită superior).
Spunem că β1 ∈ R este un minorant al mulţimii A dacă ∀x ∈ A, β1 ≤ x. O mulţime care admite cel
puţin un minorant se numeşte minorată (mărginită inferior).
O mulţime care este simultan majorată şi minorată se numeşte mărginită.
Dacă pentru o mulţime A ⊂ R există un cel mai mic majorant α ∈ R, atunci α este unic (din axioma
(II.2)), se numeşte marginea superioară sau supremumul mulţimii A şi se notează sup A.
Dacă pentru o mulţime A ⊂ R există un cel mai mare minorant β ∈ R, atunci β este unic (tot din
axioma (II.2)), se numeşte marginea inferioară sau infimumul mulţimii A şi se notează inf A.
Observaţia 1.3. A nu se confunda marginea superioară a unei mulţimi cu cel mai mare element al
mulţimii, numit maxim şi notat (atunci când există) cu max A! A nu se confunda marginea inferioară a
unei mulţimi cu cel mai mic element al mulţimii, numit minim şi notat (atunci când există) cu min A!
Este posibil ca inf A, sup A ̸∈ A, ı̂n vreme ce min A, max A ∈ A (atunci când aceste elemente există).
1O relaţie pe mulţimea X ̸= ∅ este o submulţime a produsului cartezian X × X.

2Axiomele (II.1)-(II.3) spun că ≤ este o relaţie de ordine (parţială) pe R.
3
Putem formula acum şi ultima axiomă care defineşte mulţimea numerelor reale:
III. (Axioma de completitudine sau axioma Cantor-Dedekind) Orice submulţime nevidă şi
majorată a lui R admite margine superioară ı̂n R.
Observaţia 1.4. Axioma Cantor-Dedekind şi antisimetria relaţiei de ordine pe R asigură că pentru
o submulţime nevidă majorată a lui R există sup şi este unic determinat.
Demonstraţia riguroasă a faptului că există măcar o mulţime cu proprietăţile I, II, III este laborioasă.
Se poate demonstra că această mulţime este unică până la un izomorfism de corpuri total ordonate.
Exemplul 1.1. Fie R1 = {a, b}, cu a ̸= b. Definim operaţia de adunare astfel:
a + a = a, a + b = b + a = b, b + b = a;
definim operaţia de ı̂nmulţire astfel:
a · a = a, a · b = b · a = a, b · b = b;
definim relaţia de ordine: a ≤ a, b ≤ b, a ≤ b.
Constatăm că (R1 , +, ·, ≤) verifică toate axiomele lui R, mai puţin (II.5).
Precizări:
• Se observă uşor că atât opusul unui număr real, cât şi inversul unui număr real nenul sunt unice.
• Notaţia x · y se prescurtează prin xy. Prin x2 ı̂nţelegem x · x.
Pentru orice două numere x, y ∈ R, vom defini diferenţa lor x − y = x + (−y) (operaţia se numeşte
scădere).
Dacă, ı̂n plus, y ̸= 0, putem defini raportul xy = xy −1 (operaţia se numeşte ı̂mpărţire).
• Vom utiliza notaţia x < y pentru a spune că x ≤ y şi x ̸= y.
• În loc să scriem x ≤ y vom scrie uneori y ≥ x, iar ı̂n loc de x < y vom scrie uneori y > x.
• Numerele reale x pentru care 0 ≤ x se numesc numere pozitive şi notăm mulţimea lor cu R+ .
Numerele reale x pentru care 0 < x se numesc numere strict pozitive si notăm mulţimea lor cu
R∗+ . Numerele reale x pentru care x ≤ 0 se numesc numere negative şi notăm mulţimea lor cu
R− . Numerele reale x pentru care x < 0 se numesc numere strict negative si notăm mulţimea lor
cu R∗− . Astfel,
R = R+ ∪ R− = R∗+ ∪ {0} ∪ R∗− ; R+ ∩ R− = {0}; R∗+ ∩ R∗− = ∅.

Cu ajutorul grupelor de axiome I, II putem demonstra cu uşurinţă:
Teorema 1.1. (Proprietăţi ale mulţimii numerelor reale) Fie x, y, z ∈ R. Au loc:
(1) 0 · x = 0.
(2) (−1) · x = −x.
(3) Dacă xy = 0, atunci x = 0 sau y = 0.
(4) Dacă x ≤ y, atunci −y ≤ −x.
(5) Dacă x ≤ y şi z ≤ 0, atunci xz ≥ yz.
(6) Dacă 0 ≤ x şi 0 ≤ y, atunci 0 ≤ xy.
(7) 0 ≤ x2 .
(8) 0 < 1.
(9) Dacă 0 < x, atunci 0 < x1 .
(10) Dacă 0 < x < y, atunci 0 < y1 < x1 .
Demonstraţie.
(1) Folosim (I.3), (I.6), (I.9): 0 · x = (0 + 0) · x = x · (0 + 0) = x · 0 + x · 0 = 0 · x + 0 · x, apoi adunăm
ı̂n ambii membri opusul lui 0 · x şi folosim (I.1), (I.4), (I.2) şi, din nou, (I.3).
(2) Din (I.3), (I.2), (I.4), (I.7), (I.1), (I.6), (I.9), (I.4) şi (1),
(−1)·x = 0+(−1)·x = (−1)·x+0 = (−1)·x+(x+(−x)) = (−1)·x+(1·x+(−x)) = ((−1)·x+1·x)+(−x)
= (x · (−1) + x · 1) + (−x) = x · (−1 + 1) + (−x) = x · 0 + (−x) = 0 · x + (−x) = 0 + (−x) = −x.
(3) Dacă x = 0, am terminat. Dacă x ̸= 0, atunci există x−1 şi ı̂nmulţim relaţia xy = 0 la stânga
cu acesta. Folosind (I.5), rezultă x−1 x y = 0, ceea ce este echivalent, din (I.6), (I.8) şi (I.7), cu
y = 0.
4
(4) Adunăm la x ≤ y pe (−x) + (−y). Afirmaţia rezultă din (II.5), (I.1)-(I.4).
(4) (II.6) (4),(2)
(5) z ≤ 0 =⇒ 0 ≤ −z =⇒ x(−z) ≤ y(−z) =⇒ yz ≤ xz.
0 ≤ x (II.6)
(6) =⇒ 0 = 0 · y ≤ xy.
0≤y
 (4) (6)
 x ≤ 0 =⇒ 0 ≤ −x =⇒ 0 ≤ (−x)2 = x2

(7) Fie x ∈ R =⇒ sau
 (6)
0 ≤ x =⇒ 0 ≤ x2

(7) (I.7)
(8) 1 ∈ R, 1 ̸= 0 =⇒ 0 < 12 = 1.
1 (5),(1)
(9) Presupunem prin reducere la absurd că există un x ∈ R astfel ı̂ncât 0 < x şi x ≤ 0 =⇒
1 1
0≥x· x = 1, contradicţie cu (8). Deci presupunerea făcută este falsă şi 0 < x.
(9) (6)
(10) 0 < x < y =⇒ 0 < x1 şi 0 < y1 =⇒ 0 ≤ x1 y1 . Aplicând ı̂n inegalitatea 0 < x < y proprietatea (II.6)
cu z = x1 y1 , rezultă că y1 ≤ x1 ; nu poate avea loc y1 = x1 , pentru că aceasta implică x = y, ceea ce
ar contrazice ipoteza x < y. Prin urmare, y1 < x1 .
Definiţia 1.9. Pentru orice x ∈ R definim modulul (valoarea absolută) a lui x, notat |x|, prin

x, dacă x ≥ 0
|x| =
−x, dacă x < 0
Utilizând definiţia modulului unui număr real se arată uşor:
Propoziţia 1.1. (Proprietăţile modulului)
a) |x| ≥ 0, ∀x ∈ R; |x| = 0 ⇔ x = 0;
b) |x| = | − x|, ∀x ∈ R;
c) x ≤ |x|, ∀x ∈ R;
d) |xy| = |x||y|, ∀x, y ∈ R;
e) |x + y| ≤ |x| + |y|, ∀x, y ∈ R;
f) ||x| − |y|| ≤ |x − y|, ∀x, y ∈ R.
Ne oprim acum puţin asupra noţiunilor de margine inferioară şi superioară a unei mulţimi.
Teorema 1.2. (de caracterizare a marginii superioare) Fie ∅ ̸= A ⊂ R. Un element α ∈ R este
marginea superioară a mulţimii A dacă şi numai dacă:
i) x ≤ α, ∀x ∈ A;
ii) ∀ε > 0 ∃xε ∈ A astfel ı̂ncât α − ε < xε .
Demonstraţie. Observăm că relaţia i) exprimă faptul că α este majorant pentru A, iar ii), faptul că
α este cel mai mic majorant pentru A (orice număr real mai mic decât α se poate scrie sub forma α − ε,
unde ε > 0, iar ii) spune că α − ε nu este un majorant pentru A).
Analog se poate arăta:
Teorema 1.3. (de caracterizare a marginii inferioare) Fie ∅ =
̸ B ⊂ R. Un element β ∈ R este
marginea inferioară a mulţimii B dacă şi numai dacă:
i) β ≤ x, ∀x ∈ B;
ii) ∀ε > 0 ∃xε ∈ B astfel ı̂ncât xε < β + ε.
Propoziţia 1.2. Dacă mulţimea ∅ =
̸ A ⊂ R este majorată, atunci mulţimea
B = −A = {x ∈ R | − x ∈ A}
este minorată, admite inf şi inf(−A) = − sup A.
Demonstraţie. Observăm că putem scrie mulţimea −A şi astfel: −A = {−x | x ∈ A}.
Deoarece mulţimea A ̸= ∅ e majorată, din axioma Cantor-Dedekind rezultă că există α = sup A ∈ R.
Din teorema 1.2 de caracterizare a marginii superioare rezultă că:

 x ≤ α, ∀x ∈ A =⇒ −x ≥ −α, ∀x ∈ A
şi
∀ε > 0 ∃xε ∈ A cu α − ε < xε =⇒ ∀ε > 0 ∃ − xε ∈ −A cu − α + ε > −xε

5
Aceste relaţii implică faptul că −A este minorată şi, din teorema 1.3 de caracterizare a marginii inferioare,
există inf(−A) şi inf(−A) = −α = − sup A.
Teorema 1.4. Orice submulţime nevidă, minorată a lui R admite margine inferioară ı̂n R.
Demonstraţie. Fie ∅ = ̸ B ⊂ R o mulţime minorată ⇒ ∃β ∈ R astfel ı̂ncât β ≤ x, ∀x ∈ B. Rezultă că
−β ≥ −x, ∀x ∈ B, ceea ce ne spune că mulţimea −B = {−x | x ∈ B} este majorată (−β este majorant
pentru −B!); evident, −B ̸= ∅ pentru că B ̸= ∅. Prin urmare, conform axiomei de completitudine Can-
tor-Dedekind, există sup(−B) ∈ R. Din propoziţia anterioară, mulţimea −(−B) = B este minorată,
admite inf şi inf B = inf(−(−B)) = − sup(−B) ∈ R. Aşadar există inf B ∈ R.
Observaţia 1.5. Din teorema precedentă şi din antisimetria relaţiei de ordine pe R rezultă că pentru
orice mulţime ∅ =
̸ B ⊂ R minorată există şi este unic inf B.
Propoziţia 1.3. Dacă ∅ ̸= A ⊂ B ⊂ R, iar mulţimea B este majorată, atunci şi mulţimea A este
majorată, iar sup A ≤ sup B.
Demonstraţie. Din A ⊂ B ⇒ ∀x ∈ A, are loc x ∈ B şi atunci x ≤ toţi majoranţii lui B; prin urmare,
majoranţii lui B sunt majoranţi şi pentru A, deci A este majorată.
Fie acum αA = sup A, αB = sup B şi presupunem prin reducere la absurd că αA > αB . Fie ε =
αA − αB > 0; din teorema de caracterizare 1.2 pentru sup A rezultă că există xε ∈ A astfel ı̂ncât xε >
αA − ε = αA − (αA − αB ) = αB . Pe de altă parte, ı̂ntrucât xε ∈ A şi A ⊂ B, rezultă că xε ∈ B. Dar
relaţiile xε > αB şi xε ∈ B contrazic αB = sup B (mai precis, contrazic faptul că αB este majorant pentru
B). Deci presupunerea făcută este falsă şi atunci αA ≤ αB .
Observaţia 1.6. Inegalitatea dintre marginile superioare nu este strictă, chiar dacă A ⊊ B. De
exemplu, pentru a, b ∈ R, a < b, A = {x ∈ R | a ≤ x < b} ⊊ {x ∈ R | a ≤ x ≤ b} = B şi totuşi
sup A = sup B = b.
Din propoziti̧ile 1.2 şi 1.3 rezultă şi:
Propoziţia 1.4. Dacă ∅ ̸= A ⊂ B ⊂ R, iar mulţimea B este minorată, atunci şi mulţimea A este
minorată, iar inf A ≥ inf B.
Amintim câteva submulţimi remarcabile ale lui R.

Se observă că, odată cu 1, R conţine şi elementele 2 = 1 + 1, 3 = (1 + 1) + 1, . . .. Se defineşte astfel
mulţimea numerelor naturale, notată N, ca fiind cea mai mică submulţime a lui R care conţine pe 0 şi
odată cu elementul n conţine şi pe n + 1:
N = {0, 1, 2, 3, . . .}.
Mulţimea N are şi proprietatea că orice submulţime nevidă a sa are un cel mai mic element.
Dacă la N adăugăm opusele numerelor naturale, obţinem mulţimea numerelor ı̂ntregi, notată cu Z:
Z = {. . . , −2, −1, 0, 1, 2, . . .} ⊂ R.
Tot din axiomele de mai sus se deduce că dacă m, n ∈ Z, n ̸= 0, atunci mn−1 = m n ∈ R. Numerele
reale de această formă determină mulţimea numerelor raţionale, notată Q:
nm o
Q= m, n ∈ Z, n ̸= 0 .

n
Mulţimea Q satisface grupele de axiome I şi II, dar nu axioma de completitudine III! Într-adevăr, se
observă că mulţimea A = {x ∈ Q | x > 0, x2 < 2} este majorată ı̂n Q, dar sup A ∈ / Q.
Numerele reale √ care nu aparţin lui Q (numerele din R \ Q) se numesc iraţionale.
De exemplu, 2, e, π ∈ R \ Q.
De reţinut că suma dintre un număr raţional şi un număr iraţional este un număr iraţional şi că produsul
dintre un număr raţional nenul şi un număr iraţional este un număr iraţional.
Notăm cu N∗ , Z∗ , Q∗ , R∗ mulţimile corespunzătoare din care se elimină elementul 0.
Definiţia 1.10. Fie a, b ∈ R, a < b. Numim:
• interval deschis de origine a şi de extremitate b mulţimea
(a, b) = {x ∈ R | a < x < b};
6
• interval ı̂nchis de origine a şi de extremitate b mulţimea
[a, b] = {x ∈ R | a ≤ x ≤ b};
• interval semi-deschis de origine a şi de extremitate b, deschis ı̂n a şi ı̂nchis ı̂n b, mulţimea
(a, b] = {x ∈ R | a < x ≤ b};
• interval semi-deschis de origine a şi de extremitate b, ı̂nchis ı̂n a şi deschis ı̂n b, mulţimea
[a, b) = {x ∈ R | a ≤ x < b}.
Intervalele definite mai sus se numesc intervale mărginite.
Prin definiţie, (a, a) = [a, a) = (a, a] = ∅, [a, a] = {a}.
De asemenea, vom defini şi următoarele tipuri de intervale nemărginite:
(−∞, a) = {x ∈ R | x < a}, (a, ∞) = {x ∈ R | a < x},
(−∞, a] = {x ∈ R | x ≤ a}, [a, ∞) = {x ∈ R | a ≤ x}.
Deocamdată simbolurile ∞ (scris şi ca +∞), −∞ reprezintă doar notaţii.
Se arată uşor că toate intervalele definite mai sus sunt mulţimi nevide (numărul a+b
2 aparţine tuturor
intervalelor de origine a şi extremitate b, a − 1 aparţine intervalelor (−∞, a) şi (−∞, a], iar a + 1 aparţine
intervalelor (a, ∞) şi [a, ∞)).
Putem asimila R cu intervalul (−∞, ∞).
Definiţia 1.11. O mulţime I ⊂ R se numeşte interval dacă pentru orice două elemente a, b ∈ I şi
orice c cu a ≤ c ≤ b, rezultă că c ∈ I.
Observaţia 1.7. Dacă a, b ∈ R şi a < b, atunci:
sup [a, b] = sup (a, b] = sup [a, b) = sup (a, b) = b; max [a, b] = max (a, b] = b;
inf [a, b] = inf (a, b] = inf [a, b) = inf (a, b) = a; min [a, b] = min [a, b) = a.
Dăm mai jos câteva rezultate remarcabile privind structura mulţimii numerelor reale.
Teorema 1.5. (Proprietatea lui Arhimede) Pentru orice x, y > 0 există n ∈ N∗ astfel ı̂ncât
nx > y.
Demonstraţie. Presupunem prin reducere la absurd că
nx ≤ y, ∀n ∈ N∗ .
Rezultă că y este majorant pentru mulţimea A = {nx | n ∈ N∗ } ̸= ∅ şi atunci, conform axiomei Can-
tor-Dedekind, există α = sup A ∈ R. Din teorema de caracterizare a marginii superioare pentru ε =
x > 0 obţinem că există yx ∈ A astfel ı̂ncât α − x < yx ; mai precis, folosind definiţia lui A, rezultă că
există nx ∈ N∗ astfel ı̂ncât α − x < yx = nx x. Prin urmare, α < (nx + 1)x. Aşadar, cum nx + 1 ∈ N∗ , am
găsit y ′ = (nx + 1)x ∈ A astfel ı̂ncât y ′ > α, ceea ce contrazice α = sup A (mai precis, contrazice faptul că
α este majorant pentru A).
În concluzie, presupunerea făcută este falsă şi proprietatea lui Arhimede este demonstrată.
Propoziţia 1.5. i) Mulţimea numerelor naturale este nemărginită superior. Altfel spus,
(1.1) ∀y ∈ R ∃ n ∈ N, y < n.
ii) Dacă a > 0, atunci există n ∈ N∗ astfel ı̂ncât n1 < a.
iii) Dacă a ≥ 0 şi pentru orice ε > 0 (suficient, pentru orice ε ∈ Q, ε > 0) are loc a < ε, atunci a = 0.
Demonstraţie.
i) Dacă y ≤ 0, e suficient să luăm n = 1. Dacă y > 0, luăm x = 1 ı̂n teorema 1.5.
ii) Luăm x = a şi y = 1 ı̂n teorema 1.5.
iii) Presupunem prin reducere la absurd că a ̸= 0; prin urmare, a > 0. Conform subpunctului precedent,
există n ∈ N∗ astfel ı̂ncât a > n1 . Luând ε = 2n
1
> 0 ı̂n ipoteză, obţinem n1 < a < 2n1
, de unde, deoarece
n > 0, rezultă că 1 < 12 , contradicţie. Aşadar presupunerea făcută este falsă, deci a = 0.
7
Teorema 1.6. (de existenţă a părţii ı̂ntregi) Pentru orice x ∈ R există n ∈ Z, unic determinat,
astfel ı̂ncât
(1.2) n ≤ x < n + 1.
Acest ı̂ntreg se notează [x] şi se numeşte partea ı̂ntreagă a numărului real x. Cu alte cuvinte,
[x] ≤ x < [x] + 1, ∀x ∈ R, de unde x − 1 < [x] ≤ x, ∀x ∈ R.
(1.1)
Demonstraţie. Existenţa. Dacă x ≥ 0 =⇒ ∃n ∈ N∗ astfel ı̂ncât x < n. Fie n̄ cel mai mic element din
N∗ cu această proprietate. Atunci n̄ − 1 satisface (1.2).
Dacă x < 0 ⇒ −x > 0. Fie n̄ cel mai mic număr natural pentru care −x < n̄ (⇔ x > −n̄). Atunci

−n̄ + 1, dacă x ∈ Z
−n̄, dacă x ∈
/Z
satisface (1.2).
Unicitatea lui n ce satisface (1.2): presupunem prin reducere la absurd că există n1 , n2 ∈ Z, cu n1 ̸= n2
(să zicem, n1 < n2 ) ce verifică (1.2). Atunci n1 < n2 ≤ x < n1 + 1, de unde rezultă că 0 < n2 − n1 < 1,
contradicţie (n2 − n1 ∈ N∗ !).
Deci presupunerea făcută este falsă, ceea ce ı̂ncheie demonstraţia unicităţii.
Teorema 1.7. (Densitatea lui Q ı̂n R) Oricare ar fi x, y ∈ R, cu x < y, există q ∈ Q astfel ı̂ncât
x < q < y.
Demonstraţie. Fie x, y ∈ R, cu x < y. Din propoziţia 1.5, ii) rezultă că există n ∈ N∗ astfel ı̂ncât
1
n < y − x sau, echivalent,
1
(1.3) x+ < y.
n
Fie m = [nx] + 1 ∈ Z. Din teorema 1.6,
m 1 m
[nx] ≤ nx < [nx] + 1 ⇔ m − 1 ≤ nx < m| : n > 0 ⇒ − ≤x< .
n n n
(1.3)
Prima inegalitate se rescrie m 1
n ≤ x + n . Obţinem şirul de inegalităţi x <
m
n ≤ x+ 1
n < y. Aşadar,
m
numărul q = n ∈ Q satisface inegalitatea x < q < y.
Teorema 1.8. (densitatea lui R \ Q ı̂n R) Pentru orice x, y ∈ R, cu x < y, există z ∈ R \ Q astfel
ı̂ncât x < z < y.
√
Demonstraţie. Fie x, y ∈ R, cu x < y şi fie r ∈ R \ Q (de exemplu, r = 2). Atunci x − r < y − r şi, din
teorema 1.7, există q ∈ Q astfel ı̂ncât x − r < q < y − r sau, echivalent, x < q + r < y. Facem observaţia
că z = q + r ∈ R \ Q (pentru că, presupunând prin reducere la absurd că z ∈ Q, ar rezulta r = z − q ∈ Q,
contradicţie!) . Cu aceasta, teorema este demonstrată.
Observaţia 1.8. Se poate arăta că ı̂ntre oricare două numere reale distincte există, de fapt, o infinitate
de numere raţionale şi o infinitate de numere iraţionale (a se vedea A. Croitoru, M. Durea, C. Văideanu,
Probleme de analiză matematică. I - Calcul diferenţial ı̂n R, Editura PIM , Iaşi, 2010.).
Definiţia 1.12. Fie x ∈ R. Un interval de forma (x − ε, x + ε), cu ε > 0, se numeşte interval deschis
centrat ı̂n x.
Definiţia 1.13. O mulţime V ⊂ R se numeşte vecinătate a punctului x ∈ R dacă conţine un interval
deschis centrat ı̂n x, adică dacă există ε > 0 astfel ı̂ncât (x − ε, x + ε) ⊂ V .
Dacă x ∈ R, notăm mulţimea vecinătăţilor sale cu V(x).
Cursul 2
Exemple:
• (0, 2) este vecinătate pentru punctul 1, fiindcă găsim intervalul ( 12 , 32 ) ⊂ (0, 2) (ε = 21 ).
• Un interval deschis (a, b) sau (a, ∞) sau (−∞, a) este vecinătate pentru orice punct al său. Inter-
valul ı̂nchis [a, b] este vecinătate pentru orice punct x ∈ (a, b), dar nu pentru a şi b.
8
• N şi Z nu sunt vecinătăţi pentru niciunul dintre punctele lor, ı̂ntrucât ∀n ∈ N (respectiv, n ∈ Z),
∀ε > 0, intervalul deschis (n − ε, n + ε) nu este inclus ı̂n N (respectiv, Z), deoarece conţine şi
numere care nu sunt ı̂ntregi (a se vedea, de exemplu, teorema 1.8).
• Nici Q nu este vecinătate pentru niciunul dintre elementele sale (pentru justificare se aplică tot
teorema 1.8).
Modelul geometric intuitiv uzual pentru mulţimea numerelor reale este o dreaptă orientată3, pe
care am fixat o origine O (corespunzătoare numărului real 0) şi o unitate de măsură (lungimea segmentului
OA, punctul A aflându-se pe sensul pozitiv al dreptei; A corespunde numărului real 1). Între mulţimea
punctelor acestei drepte şi R există o corespondenţă bijectivă. Aceasta ne permite să folosim pentru R şi
expresia ”dreapta reală”, iar pentru numerele reale denumirea de ”puncte”.
1.3. Mulţimea R
Adăugăm la R două noi elemente, −∞ = ”minus infinit” şi ∞ = +∞ = ”(plus) infinit”. Notăm
R = R ∪ {−∞, ∞} şi numim această mulţime dreapta reală ı̂ncheiată sau compactificată.
• Prelungim ordinea uzuală a lui R la R, convenind ca
−∞ < x, x < ∞, ∀x ∈ R şi − ∞ < ∞.
În acest fel, (R, ≤) este total ordonată.
• Prelungim operaţiile algebrice din R la R (fără a le defini ı̂nsă peste tot!). Astfel,
x + ∞ = ∞ + x = ∞, ∀x ∈ R \ {−∞} (inclusiv ∞ + ∞ = ∞)
x + (−∞) = (−∞) + x = −∞, ∀x ∈ R \ {∞} (inclusiv (−∞) + (−∞) = −∞)
DAR ∞ + (−∞), (−∞) + ∞ nu au sens!
x · ∞ = ∞ · x = ∞, ∀x ∈ R, x > 0 (inclusiv ∞ · ∞ = ∞)
x · ∞ = ∞ · x = −∞, ∀x ∈ R, x < 0 (inclusiv ∞ · (−∞) = −∞)
x · (−∞) = (−∞) · x = −∞, ∀x ∈ R, x > 0
x · (−∞) = (−∞) · x = ∞, ∀x ∈ R, x < 0 (inclusiv (−∞) · (−∞) = ∞)
DAR (±∞) · 0, 0 · (±∞) nu au sens!
• Ţinând seama de relaţia de ordine din R, putem extinde ı̂n R notaţiile folosite pentru diferitele
tipuri de intervale. Astfel, dacă a, b ∈ R, cu a < b,
– intervalul deschis (a, b) = {x ∈ R | a < x < b};
– intervalele semi-deschise
[a, b) = {x ∈ R | a ≤ x < b}, (a, b] = {x ∈ R | a < x ≤ b};
– intervalul ı̂nchis [a, b] = {x ∈ R | a ≤ x ≤ b}.
În particular, am atribuit un sens ı̂n R intervalelor [−∞, b), [−∞, b], (a, ∞], [a, ∞], unde a, b ∈ R.
În plus, [−∞, ∞] = R.
• Fie acum ∅ =
̸ A ⊂ R. Dacă A este majorată, atunci, conform axiomei Cantor-Dedekind, există
def.
sup A ∈ R. Dacă A nu este majorată, atunci sup A = +∞.
La fel, dacă A este minorată, atunci, conform teoremei 1.4, există inf A ∈ R. Dacă A nu este
def.
minorată, atunci inf A = −∞.
În felul acesta orice submulţime A ̸= ∅ a lui R admite şi sup, şi inf ı̂n R.
• Explicăm ce se ı̂nţelege prin vecinătăţi pentru ±∞.

Definiţia 1.14. a) O submulţime V ⊂ R se numeşte vecinătate a lui +∞ dacă există a > 0
astfel ı̂ncât (a, +∞] ⊂ V . Mulţimea tuturor vecinătăţilor lui +∞ se notează V(+∞).
b) O submulţime V ⊂ R se numeşte vecinătate a lui −∞ dacă există a > 0 astfel ı̂ncât
[−∞, −a) ⊂ V . Mulţimea tuturor vecinătăţilor lui −∞ se notează V(−∞).
3adică am ales un sens pozitiv de parcurgere a ei
9
CAPITOLUL 2
Şiruri şi serii de numere reale. Şiruri şi serii de funcţii
2.1. Şiruri de numere reale

Definiţia 2.1. Se numeşte şir de numere reale (şir numeric) o funcţie f : N → R.
Valoarea f (n) a funcţiei f ı̂n n ∈ N o notăm cu xn (sau yn , zn , an , . . . ); xn poartă numele de termen
general (termen de rang n) al şirului. Şirul se notează cu (xn )n∈N sau (xn ).
În acest capitol vom numi, simplu, ”şir” un şir de numere reale ı̂n sensul definiţiei de mai sus.
Exemple:
• şirul numerelor naturale pare: 0, 2, 4, 6, . . . , 2n, 2(n + 1), . . .
• progresia aritmetică cu primul termen a ∈ R şi raţia r ̸= 0:
a, a + r, a + 2r, a + 3r, . . . , a + nr, a + (n + 1)r, . . .
• progresia geometrică cu primul termen a ∈ R∗ şi raţia q ̸= 0:
a, aq, aq 2 , aq 3 , . . . , aq n , aq n+1 , . . .
Definiţia 2.2.
a) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este majorat dacă mulţimea {xn | n ∈ N} a termenilor săi este majorată,
adică dacă există α ∈ R astfel ı̂ncât xn ≤ α, ∀n ∈ N.
b) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este minorat dacă mulţimea termenilor săi este minorată, adică dacă
există β ∈ R astfel ı̂ncât β ≤ xn , ∀n ∈ N.
c) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este mărginit dacă mulţimea termenilor săi este mărginită, adică dacă
există α, β ∈ R astfel ı̂ncât
β ≤ xn ≤ α, ∀n ∈ N
(sau, echivalent, dacă există M > 0 astfel ı̂ncât |xn | ≤ M, ∀n ∈ N).
d) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este nemărginit dacă nu este mărginit (adică dacă nu este majorat sau
nu este minorat sau ambele).
Exemple:
2n+1
• şirul an = 3n+1 , cu n ∈ N, este mărginit, deoarece
0 < an ≤ 1, ∀n ∈ N;
• şirul an = n, cu n ∈ N, este minorat de 0, dar nu este majorat (vezi propoziţia 1.5, i)); prin
urmare, este un şir nemărginit;
• şirul an = −n, cu n ∈ N, este majorat de 0, dar nu este minorat (vezi propoziţia 1.5, i)); prin
urmare, este un şir nemărginit;
• şirul an = (−1)n n, cu n ∈ N, este nemărginit (nu este nici minorat, nici majorat).
Definiţia 2.3.
a) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este crescător dacă xn ≤ xn+1 , ∀n ∈ N (adică dacă x0 ≤ x1 ≤ x2 ≤
. . . ≤ xn ≤ xn+1 ≤ . . .)
b) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este strict crescător dacă xn < xn+1 , ∀n ∈ N (adică dacă x0 < x1 <
x2 < . . . < xn < xn+1 < . . .)
c) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este descrescător dacă xn ≥ xn+1 , ∀n ∈ N (adică dacă x0 ≥ x1 ≥ x2 ≥
. . . ≥ xn ≥ xn+1 ≥ . . .)
d) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este strict descrescător dacă xn > xn+1 , ∀n ∈ N (adică dacă x0 > x1 >
x2 > . . . > xn > xn+1 > . . .)
e) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este monoton dacă este crescător sau descrescător.
f) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R este strict monoton dacă este strict crescător sau strict descrescător.
10
Studiul monotoniei unui şir (xn )n∈N ⊂ R:
• comparăm cu 0 diferenţa xn+1 − xn a doi termeni consecutivi oarecare din şir;
• dacă xn > 0, ∀n ∈ N, putem, echivalent, compara cu 1 raportul xxn+1 n
a doi termeni consecutivi
oarecare din şir.
Exemple:
• şirul de termen general xn = n−1
n+1 , ∀n ∈ N, este strict crescător, deoarece
(n + 1) − 1 n − 1 n n−1
xn+1 − xn = − = −
(n + 1) + 1 n + 1 n+2 n+1
n(n + 1) − (n − 1)(n + 2) n2 + n − n2 − 2n + n + 2
= =
(n + 1)(n + 2) (n + 1)(n + 2)
2
= > 0, ∀n ∈ N;
(n + 1)(n + 2)
1·3·5·...·(2n−1)
• şirul de termen general xn = 5·10·15·...·(5n) > 0, ∀n ∈ N∗ , este strict descrescător, deoarece
1·3·5·...·(2n−1)·(2n+1)
xn+1 5·10·15·...·(5n)·[5(n+1)]
= 1·3·5·...·(2n−1)
xn
5·10·15·...·(5n)
1 · 3 · 5 · . . . · (2n − 1) · (2n + 1) 5 · 10 · 15 · . . . · (5n)
= ·
5 · 10 · 15 · . . . · (5n) · (5n + 5) 1 · 3 · 5 · . . . · (2n − 1)
2n + 1
= < 1, ∀n ∈ N∗ ;
5n + 5
• şirul de termen general xn = (−1)n , ∀n ∈ N, nu este monoton, deoarece termenii săi de rang par
sunt strict pozitivi, iar termenii de rang impar, strict negativi (x2n = 1 > −1 = x2n+1 < 1 =
x2n+2 , ∀n ∈ N).
Definiţia 2.4. Se numeşte subşir al şirului (xn ) un şir (yk ) cu proprietatea că pentru orice k ∈ N,
yk = xnk , unde (nk )k∈N ⊂ N este un şir strict crescător de numere naturale.
Exemplu. Şirul de termen general xn = (−2)n , ∀n ∈ N are drept subşiruri pe x2n = (−2)2n = 22n ,
∀n ∈ N şi x2n+1 = (−2)2n+1 = −22n+1 , ∀n ∈ N.
Definiţia 2.5. Spunem că un şir de numere reale (xn )n∈N ⊂ R este convergent dacă există x ∈ R
astfel ı̂ncât
(2.1) ∀V ∈ V(x), ∃ nV ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nV , xn ∈ V
(adică dacă orice vecinătate a lui x conţine toţi termenii şirului, de la un loc ı̂ncolo).
Numărul x se numeşte limita lui (xn ).
Notaţii: xn → x, lim xn = x (sau lim xn = x).
n→∞
Propoziţia 2.1. (de caracterizare cu ε) Un şir (xn ) este convergent la limita x ∈ R dacă şi numai
dacă
(2.2) ∀ε > 0, ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , |xn − x| < ε
(ı̂n cuvinte: de la un loc ı̂ncolo, toţi termenii şirului sunt oricât de aproape de limita şirului).
Demonstraţie. ”⇒”: Fie ε > 0. Cum (x − ε, x + ε) ∈ V(x), există nε ∈ N astfel ı̂ncât pentru orice
n ≥ nε , xn ∈ (x − ε, x + ε), ceea ce este echivalent cu:
x − ε < xn < x + ε ⇔ −ε < xn − x < ε ⇔ |xn − x| < ε.
”⇐”: Fie V ∈ V(x) oarecare. Din definiţia vecinătăţii, există ε > 0 (care depinde de V ) astfel ı̂ncât
(x − ε, x + ε) ⊂ V . Folosind ipoteza (2.2), pentru acest ε există nε ∈ N astfel ı̂ncât
∀n ≥ nε , |xn − x| < ε sau, echivalent, xn ∈ (x − ε, x + ε).
Cu alte cuvinte, ∀V ∈ V(x), ∃ nV = nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nV , xn ∈ (x − ε, x + ε) ⊂ V , ceea ce ı̂ncheie
demonstraţia.
11
Exemplul 2.1. Şirul xn = n1 , n ∈ N∗ este convergent la 0. Pentru demonstraţie folosim propoziţia 2.1.
Fie ε > 0. Conform propoziţiei 1.5, ii), există un rang nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât n1ε < ε. Dar, şirul n1 n∈N∗
fiind strict descrescător, rezultă că pentru orice n ≥ nε are loc
1 1
≤ < ε.
n nε
Cu alte cuvinte,
∗
1 1
∀ε > 0 ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , − 0 = < ε,

n n
1
ceea ce, conform propoziţiei 2.1, arată că lim = 0.
n→∞ n
Propoziţia 2.2. Orice şir convergent este mărginit.

Demonstraţie. Fie şirul (xn ), xn → x ∈ R. Aplicăm propoziţia precedentă pentru ε = 1 > 0 şi rezultă
că există n1 ∈ N astfel ı̂ncât pentru orice n ≥ n1 , |xn − x| < 1. Prin urmare,
|xn | ≤ |xn − x| + |x| < 1 + |x|, ∀n ≥ n1 ,
de unde
not.
|xn | ≤ max{|x0 |, |x1 |, . . . , |xn1 −1 |, 1 + |x|} = M > 0, ∀n ∈ N.
Aşadar, şirul (xn ) este mărginit.
Observaţia 2.1. Reciproca acestei propoziţii este falsă. De exemplu, şirul de termen general
xn = (−1)n , n ∈ N este mărginit (|xn | = 1 ≤ 1, ∀n ∈ N), dar nu convergent (xn ia alternativ valo-
rile 1 şi −1 şi pentru orice număr x ∈ R se poate găsi o vecinătate Vx a sa care nu conţine măcar unul
dintre numerele -1 sau 1; prin urmare, este imposibil ca toţi termenii şirului (xn ), de la un loc ı̂ncolo, să
se afle ı̂n Vx , ceea ce neagă definiţia şirului convergent).
Definiţia 2.6. a) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R are limita +∞ dacă
∀V ∈ V(+∞), ∃ nV ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nV , xn ∈ V.
Notaţii: xn → +∞, lim xn = +∞ (sau lim xn = +∞).
n→∞
b) Spunem că şirul (xn )n∈N ⊂ R are limita −∞ dacă
∀V ∈ V(−∞), ∃ nV ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nV , xn ∈ V.
Notaţii: xn → −∞, lim xn = −∞ (sau lim xn = −∞).
n→∞
Propoziţia 2.3. (de caracterizare a limitelor infinite pentru şiruri) Fie şirul (xn )n∈N ⊂ R. Atunci:
a) lim xn = +∞ ⇔ ∀A > 0, ∃nA ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nA , xn > A.
n→∞
b) lim xn = −∞ ⇔ ∀A > 0, ∃nA ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nA , xn < −A.
n→∞
Demonstraţie. Asemănătoare cu cea a propoziţiei 2.1.
Propoziţia 2.4. Dacă există, limita unui şir este unică.

Demonstraţie. Aplicăm metoda reducerii la absurd. Fie (xn ) un şir cu două limite diferite, x, y ∈ R,
x ̸= y (presupunem, pentru a fixa lucrurile, x < y).
y−x
• Dacă x, y ∈ R: fie ε = 2 > 0; din propoziţia 2.1 rezultă că
∃ n1ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1ε , |xn − x| < ε;
∃ n2ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n2ε , |xn − y| < ε.
Atunci pentru n ≥ max{n1ε , n2ε } avem
y − x = |y − x| = |(y − xn ) + (xn − x)| ≤ |y − xn | + |xn − x| = |xn − y| + |xn − x| < 2ε = y − x,
contradicţie.
12
• Dacă x ∈ R, y = +∞:
P rop.2.1
pentru ε = 1 > 0 =⇒ ∃ n1 ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1 , |xn − x| < 1 ⇒ xn < x + 1, ∀n ≥ n1
P rop.2.3
pentru A = max{x + 1, 1} > 0 =⇒ ∃ n2 ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n2 , xn > A ≥ x + 1
Atunci pentru n ≥ max{n1 , n2 } avem xn < x + 1 < xn , contradicţie.
• . . . celelalte cazuri se tratează similar.
Deci presupunerea făcută este falsă şi limita şirului (xn ) este unică.
Definiţia 2.7. Spunem că şirul (xn ) diverge (este divergent) dacă (xn ) nu este convergent.
Altfel spus, un şir numeric este divergent dacă şi numai dacă fie nu are limită, fie are limita −∞ sau
+∞.
Reamintim câteva limite fundamentale:

+∞, dacă ak > 0

k k−1
• lim ak n + ak−1 n + · · · + a1 n + a0 = ,
n→∞ −∞, dacă ak < 0
unde k ∈ N∗ , ai ∈ R, pentru 0 ≤ i ≤ k şi a
k ̸= 0.
 0, dacă p > k
ak nk + ak−1 nk−1 + · · · + a1 n + a0  ak , dacă p = k ,
• lim = bk
n→∞ bp np + bp−1 np−1 + · · · + b1 n + b0

 +∞ · sgn ak , dacă p < k

bp
unde k, p ∈ N, ai , bj ∈ R, pentru
 0 ≤ i ≤ k, 0 ≤ j ≤ p şi ak , bp ̸= 0.

 +∞, dacă a > 1
1, dacă a = 1

• Fie a ∈ R. Atunci lim an =
n→∞ 
 0, dacă a ∈ (−1, 1)
nu există, dacă a ≤ −1

n
Totuşi, dacă a < −1, lim a1n = lim a1 = 0 (pentru că a1 ∈ (−1, 0)).
√ n→∞ n→∞
• lim n a = 1 pentru orice a > 0;
n→∞ √
• lim n n = 1;
n→∞
ln n
• lim k = 0, pentru orice k > 0;
n→∞ n
k
• lim nn = 0, pentru orice k ∈ R şi orice a ∈ R cu |a| > 1;
n→∞ a
n
• lim a = 0, pentru orice a > 0.
n→∞ n!
Propoziţia 2.5. (Operaţii cu şiruri care au limită)

Fie (xn ), (yn ) şiruri de numere reale, x, y ∈ R.
i) dacă xn → x, yn → y, atunci xn + yn → x + y, xn yn → xy;
ii) dacă xn → x, atunci axn → ax, pentru orice a ∈ R şi |xn | → |x|;
Obs. |xn | → x > 0 nu implică faptul că şirul (xn ) are limită (exemplu: xn = (−1)n , n ∈ N).
Totuşi, |xn | → 0 ⇔ xn → 0 ⇔ x 2
n → 0.
iii) dacă xn → x ̸= 0, atunci şirul xn este bine definit de la un rang ı̂ncolo şi x1n → x1 ;
1
iv) dacă xn → +∞ şi (yn ) este mărginit inferior, atunci xn + yn → +∞;

v) dacă xn → −∞ şi (yn ) este mărginit superior, atunci xn + yn → −∞;
Obs. ∞ + (−∞), −∞ + ∞ sunt nedeterminări!
vi) dacă xn → +∞ (respectiv, xn → −∞) şi yn → y ∈ R \ {0}, atunci xn yn → +∞ · sgn(y) (respectiv,

xn yn → −∞ · sgn(y));
Obs. (±∞) · 0 sunt nedeterminări!

vii) dacă xn → +∞ şi yn → y ∈ R, atunci şirul xynn este bine definit de la un rang ı̂ncolo şi xynn → 0;
y ±∞
Obs. ±∞ = 0, dacă y ∈ R, dar ±∞ sunt nedeterminări!
viii) dacă xn > 0, pentru orice n, xn → 0 şi yn → y ∈ R \ {0}, atunci xynn → +∞ · sgn(y).
Obs. 0y+ = +∞ · sgn(y) şi 0y− = −∞ · sgn(y), dacă y ̸= 0, dar 00 e nedeterminare!
13
Demonstraţie. Folosim, după caz, propoziţia 2.1 sau propoziţia 2.3.
i) Fie ε > 0. Cum xn → x şi yn → y, rezultă că
ε
∃ n1ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1ε , |xn − x| < ;
2
2 2 ε
∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , |yn − y| < .
2
Prin urmare, pentru orice n ≥ max{n1ε , n2ε }, avem
ε ε
|xn + yn − (x + y)| ≤ |xn − x| + |yn − y| < + = ε.
2 2
Aşadar xn + yn → x + y.
Pentru calculul limitei produsului pornim de la inegalitatea:
(2.3) |xn yn − xy| = |xn (yn − y) + (xn − x)y| ≤ |xn ||yn − y| + |xn − x||y|, ∀n.
Deoarece şirul (xn ) este convergent, este mărginit, adică ∃ M > 0 constant astfel ı̂ncât |xn | ≤ M, ∀n.
Fie ε > 0. Cum xn → x şi yn → y, rezultă că
ε
∃ n1ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1ε , |yn − y| < ;
2M
ε
∃ n2ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n2ε , |xn − x| < .
2(|y| + 1)
Înlocuind ı̂n (2.3), obţinem că, pentru orice n ≥ max{n1ε , n2ε },
ε ε
|xn yn − xy| < M · + |y| · < ε.
2M 2(|y| + 1)
Prin urmare, xn yn → xy.
ii) Procedăm asemănător cu punctul precedent, dar pornind de la relaţiile:
|axn − ax| = |a||xn − x|, ∀n , respectiv ||xn | − |x|| < |xn − x|, ∀n.
iii) Presupunem x > 0. Cum xn → x, luând ı̂n propoziţia 2.1 pe ε = x2 > 0, obţinem că ∃ n0 ∈ N astfel
ı̂ncât, pentru orice n ≥ n0 , |xn − x| < x2 sau, echivalent, − x2 < xn − x < x2 ; inegalitatea din stânga
implică xn > x2 > 0, ∀n ≥ n0 , deci pentru orice n ≥ n0 există x1n şi, mai mult, x1n < x2 . Atunci

1 1 x − xn |xn − x| |xn − x| 2
xn − x = xn x = |xn ||x| = xn x < x2 · |xn − x|, ∀n ≥ n0 .

Fie acum ε > 0. Din xn → x rezultă că

εx2
∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , |xn − x| < .
2
2
Atunci, pentru n ≥ max{n0 , nε }, x1n − x1 < x22 · εx2 = ε, ceea ce implică x1n → x1 .

Pentru x < 0 procedăm analog.
Celelalte implicaţii se demonstrează asemănător.
0 ±∞ 0
Observaţia 2.2. Cazurile: ∞ − ∞, 0 · (±∞), , , 0 , (±∞)0 , 1±∞ sunt nedeterminări.
0 ±∞
Observaţia 2.3. În cazurile de nedeterminare nu putem aplica direct propoziţia 2.5, ci va trebui să
rescriem convenabil şirul de sub limită, astfel ı̂ncât să ajungem la calcul de limite fundamentale sau să
intrăm ı̂n condiţiile propoziţiei 2.5.
Propoziţia 2.6. (Treceri la limită) Fie (xn ), (yn ), (zn ) şiruri de numere reale, x, y ∈ R şi n0 ∈ N.
i) (trecerea la limită ı̂n inegalităţi) Dacă xn ≤ yn , ∀n ≥ n0 şi xn → x, yn → y, atunci x ≤ y.
Obs. Chiar dacă xn < yn , ∀n ≥ n0 , inegalitatea ı̂ntre limite este tot nestrictă (de exemplu,
1 2 ∗ 1 2
n < n , ∀n ∈ N şi totuşi lim n = lim n = 0).
n→∞ n→∞
ii) (criteriul majorării) Dacă |xn − x| ≤ yn , ∀n ≥ n0 şi yn → 0, atunci xn → x.
iii) Dacă xn ≥ yn , ∀n ≥ n0 şi yn → +∞, atunci xn → +∞.
iv) Dacă xn ≥ yn , ∀n ≥ n0 şi xn → −∞, atunci yn → −∞.
v) Produsul dintre un şir mărginit şi un şir cu limita 0 este un şir cu limita 0.
vi) (teorema cleştelui) Dacă xn ≤ yn ≤ zn , ∀n ≥ n0 şi xn → x, zn → x, atunci yn → x.
14
Demonstraţie. i) Presupunem prin reducere la absurd că x > y. Cum xn → x, yn → y, luând ı̂n
propoziţia 2.1 pe ε = x−y 2 > 0, obţinem că
x−y x−y x+y
∃ n1ε ∈ N, a.ı̂. ∀n ≥ n1ε , |xn − x| < , de unde xn − x > − sau, echivalent, xn > , ∀n ≥ n1ε ;
2 2 2
x−y x−y x+y
∃ n2ε ∈ N, a.ı̂. ∀n ≥ n2ε , |yn − y| < , de unde yn − y < sau, echivalent, yn < , ∀n ≥ n2ε .
2 2 2
Prin urmare, pentru orice n ≥ max{n1ε , n2ε , n0 }, avem yn < x+y 2 < xn , contradicţie cu ipoteza.
Aşadar presupunerea făcută este falsă, adică x ≤ y.
ii) În primul rând, din faptul că termenii şirului (yn ) majorează un modul pentru n ≥ n0 rezultă că
yn ≥ 0 pentru orice n ≥ n0 .
Arătăm că şirul (xn ) verifică ipotezele propoziţiei 2.1. Astfel, fie ε > 0 oarecare.Cum yn → 0, din
propoziţia 2.1 rezultă că
∃ nε ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , |yn − 0| < ε.
Folosind şi ipoteza
|xn − x| ≤ yn , ∀n ≥ n0 ,
rezultă că, pentru orice n ≥ max{n0 , nε },
|xn − x| ≤ yn = |yn − 0| < ε.
Prin urmare, am obţinut că
∀ε > 0 ∃n̄ε = max{n0 , nε } ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ n̄ε , |xn − x| < ε,
ceea ce, conform propoziţiei 2.1, este echivalent cu xn → x.
iii) Arătăm că şirul (xn ) verifică ipotezele propoziţiei 2.3, punctul a). Fie A > 0 oarecare. Cum
yn → +∞, din aceeaşi propoziţie 2.3, punctul a) rezultă că
∃nA ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nA , yn > A.
Pe de altă parte, din ipoteză,
xn ≥ yn , ∀n ≥ n0 .
Prin urmare, xn ≥ yn > A pentru orice n ≥ max{n0 , nA }. Am obţinut astfel că
∀A > 0 ∃n̄A = max{n0 , nA } ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n̄A , xn > A,
ceea ce este echivalent, conform propoziţiei 2.3, a), cu xn → +∞.
iv) Analog cu iii), dar folosind propoziţia 2.3, b).
v) Fie xn → 0 şi (yn ) un şir mărginit, adică există o constantă M > 0 astfel ı̂ncât |yn | ≤ M , pentru
orice n. Atunci
|xn yn − 0| = |xn ||yn | ≤ M |xn |, ∀n
şi, cum xn → 0 implică |xn | → 0, concluzia rezultă din criteriul majorării (din punctul ii)).
vi) Fie ε > 0. Cum xn → x, zn → x, din propoziţia 2.1 rezultă că
∃ n1ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n1ε , |xn − x| < ε, de unde xn − x > −ε, ∀n ≥ n1ε ;
∃ n2ε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ n2ε , |zn − x| < ε, de unde zn − x < ε, ∀n ≥ n2ε .
Folosind şi ipoteza, obţinem că pentru orice n ≥ nε = max{n1ε , n2ε , n0 } are loc
−ε < xn − x ≤ yn − x ≤ zn − x < ε,
de unde |yn − x| < ε, ∀n ≥ nε . Prin urmare, yn → x, conform aceleiaşi propoziţii 2.1.
Definiţia 2.8. Fie (xn ) un şir de numere reale. Un element x ∈ R se numeşte punct limită al lui (xn )
dacă există un subşir al lui (xn ) cu limita x.
Exemplul 2.2. Punctele limită ale şirului sin nπ

2 sunt 0, −1, 1. Într-adevăr,
2kπ
x2k = sin = sin kπ = 0, ∀k ∈ N
2
şi deci x2k → 0.
De asemenea,
(4k + 1)π π π
x4k+1 = sin = sin 2kπ + = sin = 1, ∀k ∈ N
2 2 2
15
şi x4k+1 → 1.
În sfârşit,

(4k + 3)π 3π 3π
x4k+3 = sin = sin 2kπ + = sin = −1, ∀k ∈ N
2 2 2
şi x4k+3 → −1.
Cum cele trei subşiruri partiţionează mulţimea termenilor şirului iniţial, nu mai există alte puncte
limită.
Teorema 2.1. Un şir are limita x ∈ R dacă şi numai dacă orice subşir al său are limita x. Altfel spus,
un şir are limită dacă şi numai dacă mulţimea punctelor sale limită este formată dintr-un singur element.
Demonstraţie. Fie x ∈ R. Presupunem că xn → x. Este clar că orice subşir satisface caracterizarea cu ε
a faptului că limita sa este x, deci orice subşir are limita x. Reciproc, presupunem că toate subşirurile lui
(xn ) converg la x. Dacă (xn ) nu ar converge la x, atunci ar exista ε > 0 şi un şir strict crescător (nk ) de
numere naturale astfel ı̂ncât pentru orice k are loc
|xnk − x| ≥ ε.
Dar subşirul (xnk )k astfel format nu converge la x, ceea ce reprezintă o contradicţie.
Cazurile x = +∞ şi x = −∞ se tratează similar.
Corolar 2.1. Un şir care are două subşiruri cu limite diferite este divergent (şi nu are limită).
Exemplul 2.3. Şirurile:
a) xn = (−1)n , n ∈ N;
b) yn = cos nπ
2 , n ∈ N;
c) zn = sin nπ
2 , n∈N
sunt divergente şi nu au limită. Într-adevăr,
k→∞ k→∞
a) x2k = (−1)2k = 1 −→ 1, ı̂n vreme ce x2k+1 = (−1)2k+1 = −1 −→ −1 ̸= 1;
k→∞
b) de exemplu, y4k = cos 4kπ
2 = cos 2kπ = cos 0 = 1 −→ 1, ı̂n vreme ce
k→∞
y4k+1 = cos (4k+1)π π
= cos π2 = 0 −→ 0 ̸= 1;

2 = cos 2kπ + 2
c) a se vedea Exemplul 2.2.

Observaţia 2.4. Pentru a ı̂nţelege rezultatul următor să observăm că:
a) Dacă şirul (xn )n∈N ⊂ R este crescător, atunci:
x0 ≤ x1 ≤ x2 ≤ . . . ≤ xn ≤ xn+1 ≤ . . . ,
prin urmare x0 ≤ xn , ∀n ∈ N, adică şirul (xn ) este minorat de primul său termen, x0 . Reţinem că
orice şir numeric crescător este mărginit inferior. Aşadar, dacă un şir crescător este nemărginit, el
este nemărginit superior.
b) Dacă şirul (xn )n∈N ⊂ R este descrescător, atunci:
x0 ≥ x1 ≥ x2 ≥ . . . ≥ xn ≥ xn+1 ≥ . . . ,
prin urmare xn ≤ x0 , ∀n ∈ N, adică şirul (xn ) este majorat de primul său termen, x0 . Reţinem că orice
şir numeric descrescător este mărginit superior. Aşadar, dacă un şir descrescător este nemărginit, el
este nemărginit inferior.
Teorema 2.2. Un şir monoton şi mărginit este convergent după cum urmează: dacă este crescător,
atunci limita sa este marginea superioară a mulţimii termenilor şirului, iar dacă este descrescător, atunci
limita sa este marginea inferioară a mulţimii termenilor şirului.
Un şir crescător şi nemărginit are limita +∞. Un şir descrescător şi nemărginit are limita −∞.
Deci orice şir monoton are limită ı̂n R.
16
Demonstraţie. Fie un şir (xn )n∈N ⊂ R crescător şi mărginit. Fie M = sup xn ∈ R. Din teorema 1.2 de
n∈N
caracterizare a marginii superioare,
∀ε > 0, ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât M − ε < xnε .
Mai mult, cum şirul (xn ) este crescător, are loc
M − ε < xnε ≤ xn ≤ M < M + ε, ∀n ≥ nε ,
de unde |xn − M | < ε, ∀n ≥ nε . Folosind propoziţia 2.1, rezultă că lim xn = M = sup xn , ceea ce trebuia
n→∞ n∈N
demonstrat.
Observaţi că ı̂n demonstraţie am folosit doar monotonia şi mărginirea superioară a şirului; un şir
crescător este automat mărginit inferior.
Celelalte cazuri ale teoremei se tratează similar.
Observaţia 2.5. Se constată că dacă (xn ) este un şir crescător, atunci pentru orice n are loc inega-
litatea xn ≤ lim xn , iar dacă (xn ) este un şir descrescător, atunci pentru orice n are loc inegalitatea
xn ≥ lim xn .
Teorema 2.3. (Teorema lui Weierstrass) Dacă un şir este monoton şi mărginit, atunci este
convergent.
Demonstraţie. din teorema precedentă
Observaţia 2.6. Teorema lui Weierstrass ne permite să demonstrăm convergenţa unui şir doar pe
baza unor evaluări privind termenii săi, dar nu ne dă o indicaţie precisă privind valoarea limitei.
Reciproca teoremei lui Weierstrass nu este adevărată. Cu toate că dacă un şir este convergent,
n
atunci este mărginit, totuşi există şiruri convergente care nu sunt monotone. De exemplu, şirul an = (−1)
n ,
∀n ∈ N∗ este convergent la 0 (deoarece |an | = n1 → 0), dar nu este monoton, căci semnul termenilor săi
alternează.
Teorema 2.4. (Teorema lui Cantor) Fie ([ak , bk ])k∈N un şir de intervale ı̂nchise din R astfel ı̂ncât
[ak+1 , bk+1 ] ⊂ [ak , bk ], ∀k ∈ N şi bk − ak → 0. Atunci există un singur element comun tuturor intervalelor.
Demonstraţie. Din ipoteza [ak+1 , bk+1 ] ⊂ [ak , bk ], ∀k ∈ N rezultă că
ak ≤ ak+1 ≤ bk+1 ≤ bk , ∀k ∈ N,
prin urmare şirul (ak )k∈N este crescător, iar şirul (bk )k∈N este descrescător. Mai mult, (ak ) este majorat
de b0 , iar (bk ) este minorat de a0 . Atunci cele două şiruri sunt convergente, conform teoremei 2.2. Cum,
din ipoteză, bk − ak → 0, rezultă că lim ak = lim bk şi notăm valoarea comună a limitelor cu x (x ∈ R).
k→∞ k→∞
Din aceeaşi teoremă 2.2 mai ştim că:
- şirul (ak ), fiind crescător, tinde la supremumul mulţimii termenilor săi, deci ak ≤ x, ∀k ∈ N;
- şirul (bk ), fiind decrescător, tinde la infimumul mulţimii termenilor săi, deci bk ≥ x, ∀k ∈ N.
∞
T
Deci ak ≤ x ≤ bk , ∀k ∈ N sau, altfel spus, x ∈ [ak , bk ], ∀k ∈ N, de unde x ∈ [ak , bk ].
k=0
∞
T
Fie y un alt punct din [ak , bk ] ⇒ ak ≤ y ≤ bk , ∀k ∈ N şi, trecând la limită ı̂n această inegalitate,
k=0
rezultă lim ak ≤ y ≤ lim bk sau, echivalent, x ≤ y ≤ x, adică x = y. Aşadar punctul x de intersecţie al
k→∞ k→∞
familiei de intervale este unic şi teorema este complet demonstrată.
Cursul 3
Teorema 2.5. (Lema lui Cesàro) Din orice şir mărginit se poate extrage un subşir convergent.
Demonstraţie. Fie (xn )n∈N un şir mărginit de numere reale. Rezultă că există a0 , b0 ∈ R astfel ı̂ncât
a0 ≤ xn ≤ b0 , ∀n ∈ N ⇔ xn ∈ [a0 , b0 ], ∀n ∈ N. Alegem un termen oarecareh xn0 ∈ i [a0 , bh0 ], n0 ∈ N.
i Deoarece
a0 +b0 a0 +b0
un şir are o infinitate de termeni, cel puţin unul dintre intervalele a0 , 2 sau 2 , b0 conţine o
infinitate de termeni ai şirului (xn ). Notăm intervalul respectiv cu [a1 , b1 ] şi alegem un termen oarecare
xn1 ∈ [a1 , b1 ] ⊂ [a0 , b0 ], n1 ∈ N,
17
astfel ı̂ncât n1 > n0 (există un astfel de indice deoarece ı̂n [a1 , b1 ] se află o infinitate de termeni din şirul
(xn )). Mai mult, lungimea intervalului [a1 , b1 ] este b0 −a 2 .
0
Repetând procedeul, obţinem un interval [a2 , b2 ] ⊂ [a1 , b1 ] ⊂ [a0 , b0 ], de lungime b1 −a 2

1
= b02−a
2
0
, care
conţine o infinitate de termeni ai şirului (xn ); dintre aceştia alegem un element xn2 ∈ [a2 , b2 ], cu n2 ∈ N,
n2 > n1 .
Inductiv, se construieşte un şir de intervale [ak , bk ], unde k ∈ N, fiecare conţinând o infinitate de termeni
ai şirului (xn ). Din fiecare astfel de interval am ales un termen: xnk ∈ [ak , bk ], ∀k ∈ N, astfel ı̂ncât şirul
(nk )k∈N ⊂ N să fie strict crescător; cu alte cuvinte, am construit un subşir al şirului (xn ). Mai mult, şirul
de intervale satisface condiţiile teoremei lui Cantor:
[ak+1 , bk+1 ] ⊂ [ak , bk ], ∀k ∈ N şi
bk−1 − ak−1 bk−2 − ak−2 b0 − a0 k→∞
bk − ak = = = ··· = −→ 0.
2 22 2k
Fie x punctul dat de teorema lui Cantor:
\
{x} = [ak , bk ].
k∈N
Atunci x ∈ [ak , bk ], ∀k ∈ N. Cum xnk ∈ [ak , bk ], ∀k ∈ N, iar distanţa dintre două elemente ale unui interval
este ı̂ntotdeauna cel mult egală cu lungimea intervalului, rezultă că
1 k→∞
|xnk − x| ≤ bk − ak = k
(b0 − a0 ) −→ 0.
2
k→∞
Prin urmare, din criteriul majorării, xnk −→ x, ceea ce demonstrează că subşirul (xnk )k∈N al şirului
(xn )n∈N este convergent.
Definiţia 2.9. Şirul (xn ) se numeşte şir Cauchy sau şir fundamental dacă
∀ε > 0 ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n, m ≥ nε , |xn − xm | < ε.
Putem reformula definiţia şi astfel: (xn ) este şir Cauchy dacă
∀ε > 0 ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N, |xn+p − xn | < ε.
Teorema 2.6. (Teorema lui Cauchy) Un şir de numere reale este convergent dacă şi numai dacă
este şir Cauchy.
Demonstraţie. ”⇒”: Presupunem că un şir (xn ) este convergent, cu lim xn = x ∈ R. Fie ε > 0. Din
n→∞
propoziţia 2.1,
ε
∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε are loc |xn − x| < .
2
Atunci pentru orice n, m ≥ nε avem
ε ε
|xn − xm | = |xn − x + x − xm | ≤ |xn − x| + |xm − x| < + = ε,
2 2
adică (xn ) este şir Cauchy.
”⇐”: Fie (xn ) un şir Cauchy. Arătăm că (xn ) este mărginit, că are un subşir convergent şi, ı̂n final,
că, de fapt, ı̂ntreg şirul converge la limita respectivului subşir.
• (xn ) mărginit: Luăm ε = 1 ı̂n definiţia şirului Cauchy ⇒ ∃ n1 ∈ N astfel ı̂ncât
∀n, m ≥ n1 , are loc |xn − xm | < 1;
ı̂n particular, pentru m = n1 şi n ≥ n1 oarecare, are loc |xn − xn1 | < 1, de unde rezultă că
|xn | ≤ |xn − xn1 | + |xn1 | < 1 + |xn1 |, ∀n ≥ n1 .
Notând M = max{|x0 |, |x1 |, . . . , |xn1 −1 |, 1 + |xn1 |}, observăm că |xn | ≤ M , ∀n ∈ N, adică şirul (xn ) este
mărginit.
• Din lema lui Cesàro, şirul mărginit (xn ) are un subşir convergent, pe care să-l notăm (xnk )k∈N .
Fie lim xnk = x ∈ R.
k→∞
18
• Demonstrăm că lim xn = x: Fie ε > 0. Avem:
n→∞
ε
(xn ) şir Cauchy ⇒ ∃ nε ∈ N, ∀n, m ≥ nε : |xn − xm | < ;
2
ε
lim xnk = x ⇒ ∃ kε ∈ N, ∀k ≥ kε : |xnk − x| < .
k→∞ 2
ε
Atunci, pentru k ≥ k̄ε = max{nε , kε } ∈ N, avem nk ≥ k ≥ nε , deci |xk − xnk | < , din condiţia de şir
2
Cauchy, prin urmare,
ε ε
|xk − x| = |xk − xnk + xnk − x| ≤ |xk − xnk | + |xnk − x| < + = ε.
2 2
Conform propoziţiei 2.1, putem concluziona1 că şirul (xn ) este convergent şi lim xn = x.
n→∞
Observaţia 2.7. Această teoremă ne permite să demonstrăm convergenţa unui şir doar pe baza unei
relaţii ı̂ntre termenii săi, fără a-i găsi exact limita.
Exemplul 2.4. Şirul
1 1
xn = 1 + + · · · + , n ∈ N∗
2 n
nu este şir Cauchy, deci nu este convergent. Într-adevăr,
1 1 1 1 1 1 p
|xn+p − xn | = + + ··· + ≥ + + ··· + = , ∀n, p ∈ N∗ .
n+1 n+2 n+p n+p n+p n+p n+p
n 1
Pentru p = n obţinem |x2n − xn | ≥ = , ∀n ∈ N∗ , deci (xn ) nu verifică definiţia şirului Cauchy.
2n 2
Exemplul 2.5. Şirul
cos x cos 2x cos nx
xn = + 2
+ ··· + , n ∈ N∗ (unde x ∈ R)
2 2 2n
satisface relaţiile:

cos(n + 1)x cos(n + 2)x cos(n + p)x
|xn+p − xn | = + + ··· +
2n+1 2n+2 2n+p
| cos(n + 1)x| | cos(n + 2)x| | cos(n + p)x|
≤ n+1
+ n+2
+ ··· + n+p
2 2 2
1 1 1 1 1 1
≤ n+1
+ n+2 + · · · + n+p = n 1 − p < n , ∀n, p ∈ N∗ .
2 2 2 2 2 2
1
Cum n → 0, aplicând propoziţia 2.1 rezultă că
2

∗
1 1
∀ε > 0 ∃ nε ∈ N ∀n ≥ nε : n − 0 < ε sau, echivalent, n < ε.

2 2
1
Atunci |xn+p − xn | < n < ε, ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ . Deci (xn ) este şir Cauchy, prin urmare şir convergent.
2
Material suplimentar (opţional)
Amintim fără demonstraţie ı̂ncă un număr de criterii utile de convergenţă pentru şiruri.
Teorema 2.7. (Criteriul raportului pentru şiruri) Fie (xn )n∈N ⊂ (0, ∞). Presupunem că există
xn+1
lim = x.
n→∞ xn
i) Dacă x < 1, atunci lim xn = 0.
n→∞
ii) Dacă x > 1, atunci lim xn = +∞.
n→∞
Observaţia 2.8. Dacă x = 1, nu putem preciza natura şirului.
1Nu are importanţă că indicii termenilor din şir care intervin ı̂n caracterizarea cu ε a convergenţei poartă la noi numele
k ı̂n loc de n; notaţia poate varia.
19
De exemplu:
• şirul xn = n1 , n ∈ N∗ este convergent la 0 şi
1
xn+1 n+1 n
lim = lim 1 = lim = 1;
n→∞ xn n→∞ n→∞ n+1
n
• şirul yn = n, n ∈ N este divergent, cu limita +∞, şi
yn+1 n+1
lim = lim = 1.
n→∞ yn n→∞ n
Observaţia 2.9. Reciprocele afirmaţiilor din criteriul raportului nu sunt adevărate. De exemplu:
• şirul xn = n1 , n ∈ N∗ are limita 0, dar lim xxn+1
n
= 1;
n→∞
yn+1
• şirul yn = n, n ∈ N are limita +∞, dar lim = 1.
n→∞ yn
Exemple. Studiem cu ajutorul criteriului raportului convergenţa şirurilor:

2n
a) xn = ,n∈N
n!
Deoarece
2n+1
xn+1 (n+1)! 2n+1 n! 2
lim = lim 2n = lim · = lim = 0,
n→∞ xn n→∞ n→∞ (n + 1)! 2n n→∞ n + 1
n!
2n
rezultă că lim = 0.
n→∞ n!
n n
b) xn = ,n∈N
n!
Deoarece
(n+1)n+1
(n + 1)n n! n+1 n

xn+1 (n+1)!
lim = lim nn = lim · n = lim
n→∞ xn n→∞ n→∞ n! n n→∞ n
n!
n
1
= lim 1 + =e∼= 2, 71 > 1,
n→∞ n
nn
rezultă că lim = +∞.
n→∞ n!
1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1)
c) xn = ,n∈N
1 · 5 · 9 · . . . · (4n + 1)
Deoarece
1·4·7·...·(3n+1)·[3(n+1)+1]
xn+1 1·5·9·...·(4n+1)·[4(n+1)+1]
lim = lim 1·4·7·...·(3n+1)
n→∞ xn n→∞
1·5·9·...·(4n+1)
1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1) · (3n + 4) 1 · 5 · 9 · . . . · (4n + 1)
= lim ·
n→∞ 1 · 5 · 9 · . . . · (4n + 1) · (4n + 5) 1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1)
3n + 4 3
= lim = < 1,
n→∞ 4n + 5 4
1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1)
rezultă că lim = 0.
n→∞ 1 · 5 · 9 · . . . · (4n + 1)
Teorema 2.8. (Teorema lui Stolz-Cesàro) Fie şirurile (an ), (bn ) ⊂ R satisfăcând ipotezele:
1) (bn ) strict monoton şi divergent;
an+1 − an
2) există lim = l ∈ R.
n→∞ bn+1 − bn
an an an+1 − an
Atunci există lim şi lim = lim = l.
n→∞ bn n→∞ bn n→∞ bn+1 − bn
Exemple. Să se calculeze:

1 + 12 + · · · + n1 1+ 1
2 + ··· + 1
n 12 + 2 2 + 3 3 + · · · + nn
a) lim ; b) lim √ ; c) lim .
n→∞ ln n n→∞ n n→∞ nn
20
an
a) Pentru n ∈ N∗ , notăm an = 1 + 1
2 + ··· + 1
n şi bn = ln n. Avem de calculat lim . Pentru aceasta
n→∞ bn
observăm că şirul (bn ) este strict crescător şi lim bn = +∞, iar
n→∞
1 1
an+1 − an n+1 1 1
= = n+1n+1 = n+1 = n+1 .
bn+1 − bn ln(n + 1) − ln n ln n (n + 1) ln n ln 1 + n1
1 n+1

an+1 − an 1
Dar lim 1 + = e, de unde lim = = 1. Conform teoremei lui Stolz-Cesàro,
n→∞ n n→∞ bn+1 − bn ln e
an
rezultă că şi lim = 1.
n→∞ bn
√ an
b) Pentru n ∈ N∗ , notăm an = 1 + 21 + · · · + n1 şi bn = n. Din nou, ne interesează lim . Şirul (bn )
n→∞ bn
este strict crescător şi lim bn = +∞, iar
n→∞
√ √ √ q 1
q
an+1 − an
1 1
n+1+ n n 1 + n + 1 1 + n1 + 1 n→∞
n+1 n+1
=√ √ = (n+1)−n = = = √ −→ 0.
bn+1 − bn n+1− n √ √ n+1 n(1 + n1 ) n(1 + n1 )
n+1+ n
an
Din teorema lui Stolz-Cesàro obţinem că şi lim = 0.
n→∞ bn
an
c) Fie an = 11 + 22 + 33 + · · · + nn şi bn = nn , pentru n ∈ N∗ . Pentru a calcula lim , observăm că şirul
bn
n→∞
(bn ) este strict crescător (bn+1 = (n + 1)n+1 > (n + 1)n > nn , ∀n ∈ N∗ ), lim bn = +∞ şi
n→∞
n+1
n 1 + n1

an+1 − an (n + 1)n+1
= = n+1
bn+1 − bn (n + 1)n+1 − nn n 1 + n1 − nn
n+1 n+1
nn+1 1 + n1 1 + n1

n→∞ e
= h n+1 1 i = n+1 −→ = 1.
nn+1 1 + n1 −n 1 + n1 − 1 e−0
n
an
Conform teoremei lui Stolz-Cesàro, rezultă că şi lim = 1.
n→∞ bn
Consecinţe ale teoremei lui Stolz-Cesàro:
a1 + a2 + · · · + an
C1) Dacă lim an = a ∈ R, atunci lim = a (altfel spus, dacă un şir are limită, atunci
n→∞ n→∞ n
şirul mediilor aritmetice ale primilor n termeni ai acestui şir are aceeaşi limită).
n
Dacă, ı̂n plus, an ̸= 0, pentru orice n ∈ N∗ şi a ̸= 0, atunci avem şi lim 1 1 1 = a
a1 + a2 + · · · + an
n→∞
(şirul mediilor armonice ale primilor n termeni ai şirului

√ are aceeaşi limită).
C2) Dacă an > 0, ∀n ∈ N∗ şi lim an = a, atunci lim n a1 a2 · . . . · an = a (dacă un şir are limită, atunci
n→∞ n→∞
şirul mediilor geometrice ale primilor n termeni ai acestui şir are aceeaşi limită).
an+1 √
C3) Fie şirul (an )n∈N ⊂ (0, ∞) astfel ı̂ncât există lim = a. Atunci există lim n an = a.
n→∞ an n→∞
Demonstraţie.
C1) Fie, pentru n ∈ N∗ , An = a1 +a2 +· · ·+an şi Bn = n. Şirul (Bn ) este strict crescător şi lim Bn = +∞.
n→∞
Cum există
An+1 − An an+1
lim = lim = lim an+1 = a,
n→∞ Bn+1 − Bn n→∞ (n + 1) − n n→∞
An
din teorema Stolz-Cesàro rezultă că există lim = a.
n→∞ Bn
Acum, fie Ãn = a11 + a12 + · · · + a1n , n ∈ N∗ . Cum există
1
Ãn+1 − Ãn an+1 1 1
lim = lim = lim = ,
n→∞ Bn+1 − Bn n→∞ (n + 1) − n n→∞ an+1 a
21
Ãn 1
teorema 2.8 spune că există lim = . Atunci există şi
n→∞ Bn a
Bn 1
lim = lim = a.
n→∞ Ãn n→∞ Ãn
Bn
C2) Concluzia rezultă din inegalitatea mediilor (media armonică ≤ media geometrică ≤ media aritmetică),
din punctul C1) şi din teorema cleştelui.
C3)
√
r
a1 a2 an−1 an
n
an = n a0 · · · ... · ·
a0 a1 an−2 an−1
√
r
a1 a2 an−1 an
= n
a0 · n · · ... · · .
a0 a1 an−2 an−1
Notăm An = an
an−1 , pentru n ∈ N∗ ; din ipoteză, lim An+1 = a, ceea ce este echivalent cu lim An = a.
n→∞ n→∞
Din C2) rezultă că
r
a1 a2 an−1 an p
lim n · · ... · · = lim n A1 A2 · . . . · An = a.
n→∞ a0 a1 an−2 an−1 n→∞
1
√ 1 lim n
În plus, lim n
a0 = lim a0n = a0n→∞ = a00 = 1.
n→∞ n→∞
√
Prin urmare, lim n an = 1 · a = a.
n→∞
√
Observaţia 2.10. Reciproca consecinţei C3) nu este adevărată: există şiruri (an ) cu lim n an ∈ R
1 n→∞
an+1 n, dacă n par √
pentru care nu există lim . De exemplu, luând an = , obţinem lim n an = 1
n→∞ an n, dacă n impar n→∞
√

an+1
(a se vedea mai jos demonstraţia pentru lim n n = 1), dar şirul are două subşiruri cu limite
n→∞ an n
diferite.
Exemple
√1 + √1 + · · · + √1
n C1) 1
a) lim 1 2
= lim √ = 0
n→∞ n n→∞ n
1 1
1+ 2 + ··· + n C1) 1
b) lim = lim =0
n→∞ n n→∞ n
r
π π π C2) π
c) lim n sin sin · . . . · sin = lim sin = sin 0 = 0
n→∞ 2 3 n+1 n→∞ n+1
π
(an = sin n+1 , ∀n ∈ N∗ )
√ C3) n+1
d) lim n n = lim = 1 (an = n, ∀n ∈ N∗ )
n→∞ n→∞ n
r
n nn
e) lim √n
= lim n .
n→∞ n! n→∞ n!
nn
Fie an = ∀n ∈ N∗ . Folosim consecinţa C3) a teoremei Stolz-Cesàro. Deoarece
n! ,
(n + 1)n+1 n! (n + 1)n n+1 n 1 n n→∞

an+1
= · n = = = 1+ −→ e,
an (n + 1)! n nn n n
n √
rezultă că lim √ = lim n an = e.
n→∞ n n! n→∞
√ √ √
1 + 2 + 3 3 + · · · + n n C1) √
f) lim = lim n n = 1, conform subpunctului d).
n→∞ n n→∞
22
2.2. Serii de numere reale
Ne punem problema de a extinde noţiunea de sumă de la o mulţime finită de numere reale la o mulţime
infinită. Cum un şir are o infinitate de termeni, vom atribui un sens sumei tuturor termenilor unui şir
numeric.
Fie şirul (an )n∈N ⊂ R. Îi asociem şirul (Sn )n∈N ⊂ R, definit prin:
S0 = a0
S1 = a0 + a1
S2 = a0 + a1 + a2
S3 = a0 + a1 + a2 + a3
..
.
n
X
(2.4) Sn = a0 + a1 + · · · + an = ak , n ∈ N
k=0
..
.
Definiţia 2.10. Fie (an )n∈N un şir de numere reale şi (Sn )n∈N şirul definit prin relaţia (2.4). Perechea
((an )n∈N , (Sn )n∈N ) se numeşte serie de numere reale (sau serie numerică) de termen general an . Şirul
(Sn )n∈N poartă numele de şirul sumelor parţiale asociat şirului (an )n∈N .
∞
P P P
Pentru această serie folosim notaţiile an , an , an sau
n=0 n∈N n≥0
a0 + a1 + a2 + · · · + an + · · · .
∞
P
Definiţia 2.11. Spunem că seria numerică an este convergentă dacă şirul (Sn )n∈N al sumelor sale
n=0
∞
P
parţiale este convergent. În acest caz scriem an (C).
n=0
∞
P
Spunem că seria an este divergentă dacă nu este convergentă (adică dacă şirul sumelor sale parţiale
n=0
∞
P
este divergent). Scriem an (D).
n=0
∞
P ∞
P
Dacă seria an este convergentă, limita S = lim Sn ∈ R se numeşte suma seriei. Notăm an = S
n=0 n→∞ n=0
sau a0 + a1 + a2 + · · · + an + · · · = S.
∞
P
Dacă lim Sn = +∞ (sau −∞), spunem că suma seriei an este +∞ (respectiv, −∞) şi scriem
n→∞ n=0
∞
P ∞
P
an = +∞ (respectiv, an = −∞). (În acest caz seria este divergentă!)
n=0 n=0
Exemple
∞
P
a) Seria n are termenul general al şirului sumelor parţiale
n=0
n(n + 1)
Sn = 0 + 1 + 2 + · · · + n =
2
∞
n(n+1) P
şi lim Sn = lim 2 = +∞. Atunci seria este divergentă şi are suma n = +∞.
n→∞ n→∞ n=0
∞
n2 are termenul general al şirului sumelor parţiale
P
b) Seria
n=0
n(n + 1)(2n + 1)
Sn = 02 + 12 + 22 + · · · + n2 =
6
∞
n(n+1)(2n+1)
n2 = +∞.
P
şi lim Sn = lim 6 = +∞. Atunci seria este divergentă şi are suma
n→∞ n→∞ n=0
23
∞
n3 are termenul general al şirului sumelor parţiale
P
c) Seria
n=0
2
3 3 3 n(n + 1)
3
Sn = 0 + 1 + 2 + · · · + n =
2
h i2 ∞
n(n+1)
n3 = +∞.
P
şi lim Sn = lim 2 = +∞. Atunci seria este divergentă şi are suma
n→∞ n→∞ n=0
∞
P 1
d) Seria n! are termenul general al şirului sumelor parţiale
n=0
1 1 1 1 1 1 1
Sn = + + ··· + = 1 + + ··· + .
0! 1! 2! n! 1! 2! n!
∞
P 1
Cum lim Sn = e ∈ R, seria este convergentă, cu suma n! = e.
n→∞ n=0
∞
P
e) Serii telescopice. O serie an , ı̂n care termenul general poate fi scris sub forma an = xn − xn+1 ,
n=0
unde (xn )n∈N ⊂ R este un alt şir, se numeşte serie telescopică. Se observă uşor că termenul general
pentru şirul sumelor parţiale asociat unei serii telescopice este dat de
Sn = (x0 − x1 ) + (x1 − x2 ) + (x2 − x3 ) + · · · + (xn − xn+1 ) = x0 − xn+1 , ∀n ∈ N,

∞
P
deci seria an este convergentă dacă şi numai dacă şirul (xn )n∈N este convergent. De exemplu:
n=0
∞
P 1
• Seria n(n+1) are termenul general al şirului sumelor parţiale
n=1
1 1 1 2−1 3−2 (n + 1) − n
Sn = + + ··· + = + + ··· +
1·2 2·3 n(n + 1) 1·2 2·3 n(n + 1)

1 1 1 1 1 1 1
= − + − + ··· + − =1− .
1 2 2 3 n n+1 n+1
∞
P 1
Deoarece lim Sn = 1 ∈ R, rezultă că seria este convergentă, cu suma n(n+1) = 1.
n→∞ n=1
∞
P 1 √
• Seria √
n+1+ n
are termenul general al şirului sumelor parţiale
n=0
1 1 1
Sn = √ √ +√ √ + ··· + √ √
1+ 0 2+ 1 n+1+ n
√ √ √ √ √ √
1− 0 2− 1 n+1− n
= + + ··· +
1−0 2−1 (n + 1) − n
√ √ √ √ √ √
= 1− 0 + 2 − 1 + ··· + n+1− n
√
= n + 1.
∞
P 1 √
Cum lim Sn = +∞, rezultă că seria este divergentă, cu suma √
n+1+ n
= +∞.
n→∞ n=1
∞
P 1
• Seria 4n2 −1
are termenul general
n=1
1 1 1 (2n + 1) − (2n − 1)
an = = = ·
4n2 − 1 (2n − 1)(2n + 1) 2 (2n − 1)(2n + 1)

1 1 1
= − , n ∈ N∗ .
2 2n − 1 2n + 1
24
Atunci termenul general al şirului sumelor parţiale

1 1 1 1 1 1 1 1 1
Sn = − + − + ··· + −
2 1 3 2 3 5 2 2n − 1 2n + 1

1 1 1 1 1 1 1 1 1
= − + − + ··· + − + −
2 1 3 3 5 2n − 3 2n − 1 2n − 1 2n + 1

1 1
= 1− .
2 2n + 1
∞
Deoarece lim Sn = 12 ∈ R, rezultă că seria este convergentă, cu suma 1
= 12 .
P
n→∞ 4n2 −1
n=1
∞
P
Teorema 2.9. (Condiţia necesară de convergenţă) Dacă seria an este convergentă, atunci
n=0
lim an = 0.
n→∞
Demonstraţie. Deoarece seria este convergentă, există lim Sn = S ∈ R. Dar an = Sn − Sn−1 , ∀n ∈ N∗ ,
n→∞
ceea ce, prin trecere la limită, implică lim an = 0.
n→∞
∞
P
Corolar 2.2. Dacă şirul (an )n∈N nu converge la 0, atunci seria an este divergentă.
n=0
∞
P
Altfel spus, dacă nu există lim an sau există lim an , dar lim an ̸= 0, atunci seria an este diver-
n→∞ n→∞ n→∞ n=0
gentă.
Exempleq
∞
n 1
P
a) Seria 2 este divergentă, deoarece
n=1
r 1 0
n 1 1 n 1
lim = lim = = 1 ̸= 0.
n→∞ 2 n→∞ 2 2
∞
(−1)n n este divergentă, deoarece nu există lim an . Într-adevăr, lim a2n = lim 2n = +∞,
P
b) Seria
n=1 n→∞ n→∞ n→∞
iar lim a2n+1 = lim (−2n − 1) = −∞, deci şirul (an ) are două subşiruri tinzând la limite diferite.
n→∞ n→∞
Observaţia 2.11. Reciproca teoremei 2.9 nu este adevărată: condiţia lim an = 0 nu atrage după
n→∞
∞
P
sine convergenţa seriei an .
n=0
∞
P 1
De exemplu, seria armonică n este divergentă (am arătat că şirul sumelor sale parţiale nu este şir
n=1
1
Cauchy!), deşi lim = 0.
n→∞ n
∞
qn:
P
Exemplul 2.6. Seria geometrică de raţie q ∈ R \ {0},
n=0
1
• este convergentă ⇔ q ∈ (−1, 1) \ {0} şi are suma 1−q ;
• este divergentă ⇔ |q| ≥ 1; mai precis, are suma +∞ dacă q ≥ 1 şi nu are sumă dacă q ≤ −1.
Într-adevăr, şirul sumelor parţiale are termenul general
Sn = q 0 + q 1 + q 2 + · · · + q n = 1 + q + q 2 + · · · + q n
q n+1 −1
{z· · · + 1} = n + 1, iar pentru q ∈
şi pentru q = 1, Sn = 1| + 1 + / {0, 1}, Sn = q−1 , conform formulei
de n+1 ori
pentru suma unei progresii geometrice. Mai departe se folosesc rezultatele obţinute pentru şirul remarcabil
(q n )n∈N .
∞
P ∞
P
Definiţia 2.12. Spunem că două serii an şi bn au aceeaşi natură dacă sunt ambele convergente
n=0 n=0
P∞ P∞
sau ambele divergente; ı̂n acest caz scriem an ∼ bn .
n=0 n=0
25
Dăm ı̂n continuare câteva proprietăţi generale ale seriilor numerice.
∞
an şi λ ∈ R∗ . Atunci
P
Propoziţia 2.7. a) (produsul cu un scalar) Fie seria de numere reale
n=0
∞
P ∞
P ∞
P ∞
P
(λan ) ∼ an şi, ı̂n caz de convergenţă, (λan ) = λ an .
n=0 n=0 n=0 n=0
∞
P ∞
P
b) (suma a două serii) Fie seriile de numere reale an şi bn . Atunci:
n=0 n=0
∞
P
• dacă ambele serii sunt convergente, atunci şi seria (an + bn ) este convergentă, iar
n=0
∞
P ∞
P ∞
P
(an + bn ) = an + bn .
n=0 n=0 n=0
∞
P
• dacă una dintre serii este convergentă şi cealaltă, divergentă, atunci seria (an + bn ) este diver-
n=0
gentă.
Demonstraţie. Se scriu şirurile sumelor parţiale pentru seriile din enunţ.
∞
P ∞
P ∞
P
Observaţia 2.12. Dacă seriile an şi bn sunt divergente, atunci seria (an + bn ) ar putea fi
n=0 n=0 n=0
convergentă sau divergentă.
P∞ ∞
P ∞
P ∞
P
De exemplu, seriile (−n) şi n sunt divergente, iar seria sumă, (−n + n) = 0, este conver-
n=0 n=0 n=0 n=0
∞ ∞ ∞
n2 , (n+n2 ),
P P P
gentă, cu suma 0. Pe de altă parte, atât seriile n şi cât şi suma lor, sunt divergente
n=0 n=0 n=0
(toate au suma +∞).
∞
P
Teorema 2.10. (Condiţia Cauchy de caracterizare) O serie an este convergentă dacă şi numai
n=0
dacă
∀ε > 0, ∃ nε ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ , |an+1 + an+2 + · · · + an+p | < ε.
Demonstraţie. Seria este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor ei parţiale, (Sn ), este convergent.
Dar (Sn ) este convergent dacă şi numai dacă este şir Cauchy, adică
∀ε > 0, ∃ nε ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ , |Sn+p − Sn | < ε.
Observăm că Sn+p − Sn = an+1 + an+2 + · · · + an+p , ∀n ∈ N, ∀p ∈ N∗ .
∞
P
Observaţia 2.13. Fie seria an (n0 ∈ N). Dacă din şirul (an ) se elimină sau dacă la şir se adaugă
n=n0
un număr finit de termeni, atunci natura seriei nu se
Pschimbă (dar, ı̂n cazul convergenţei, suma seriei se
schimbă). Astfel, convenim să notăm o serie prin an atunci când ne interesează doar natura, nu şi
suma ei.
2.2.1. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi.
∞
P
Atunci când seria an are proprietatea că an ≥ 0, ∀n ≥ n0 spunem că seria este cu termeni pozitivi.
n=n0
În acest caz şirul sumelor parţiale (Sn ) este crescător, deoarece Sn+1 − Sn = an+1 ≥ 0, ∀n ≥ n0 .
P
P Teorema 2.11. Fie an o serie cu termeni pozitivi şi fie (Sn ) şirul sumelor ei parţiale. Atunci seria
an este convergentă dacă şi numai dacă (Sn ) este majorat.
P
Demonstraţie. Dacă an (C), atunci şirul (Sn ) este convergent, deci mărginit. Dacă (Sn ) este majorat,
atunci
P este monoton (crescător) şi mărginit, deci convergent (din teorema lui Weierstrass), prin urmare
an (C).
∞
P
Observaţia 2.14. O serie cu termeni pozitivi an (n0 ∈ N) este divergentă dacă şi numai dacă
n=n0
(Sn ) este nemărginit superior, ceea ce este echivalent, conform teoremei 2.2, cu faptul că lim Sn = +∞.
n→∞
Aşadar, o serie cu termeni pozitivi are ı̂ntotdeauna sumă ı̂n [0, +∞].
26
Teorema 2.12. (Criteriul de comparaţie de speţa I)
P∞ P∞
Fie seriile an şi bn , cu 0 ≤ an ≤ bn , ∀n ≥ n0 (unde n0 ∈ N).
n=0 n=0
P P
a) Dacă seria P bn este convergentă, atunci seriaP an este convergentă.
b) Dacă seria an este divergentă, atunci seria bn este divergentă.
Demonstraţie. Presupunem, fără a restrânge generalitatea, că an ≤ bn , ∀n ∈ N (altfel ı̂ndepărtăm din
ambele serii n0 termeni - adică un număr finit de termeni, ceea ce nu va schimba natura celor două serii).
∞
Notăm cu Sn1 şirul sumelor parţiale pentru seria an şi cu Sn2 şirul sumelor parţiale pentru seria
P
n=0
∞
P
bn . Observăm că
n=0
Sn1 = a0 + a1 + · · · + an ≤ b0 + b1 + · · · + bn = Sn2 , ∀n ∈ N.
Folosind această relaţie, rezultă că:
∞
bn converge, atunci şirul Sn2 este majorat, prin urmare şirul Sn1 este majorat, ceea ce
P
a) dacă seria
n=0
∞
P
este echivalent cu a spune că seria an converge;
n=0
∞
an diverge, atunci Sn1 → ∞, de unde Sn2 → ∞, ceea ce este echivalent cu a spune că seria
P
b) dacă seria
n=0
∞
P
bn diverge.
n=0
Cursul 4
Teorema 2.13. (Criteriul de comparaţie de speţa a II-a)
P∞ P∞ an+1 bn+1
Fie seriile an şi bn şi n0 ∈ N astfel ı̂ncât an > 0, bn > 0 şi ≤ , ∀n ≥ n0 .
n=0 n=0 an bn
P P
a) Dacă seria P bn este convergentă, atunci seriaP an este convergentă.
b) Dacă seria an este divergentă, atunci seria bn este divergentă.
Demonstraţie. Raţionând ca ı̂n demonstraţia precedentă, putem presupune că inegalităţile au loc pe N.
Dând lui n valorile 0, 1, . . . , n − 1, obţinem relaţiile:
a1 b1
0 < ≤ ,
a0 b0
a2 b2
0 < ≤ ,
a1 b1
..
.
an bn
0 < ≤ ,
an−1 bn−1
a0
pe care le ı̂nmulţim şi ajungem la an ≤ bn , ∀n ∈ N. Mai departe aplicăm criteriul precedent şi ţinem
X a0 X b0
cont că bn ∼ bn (propoziţia 2.7, a)).
b0
P P
Teorema 2.14. (Criteriul de comparaţie cu limită) Fie seriile numerice an şi bn , cu an ≥ 0
an
şi bn > 0, ∀n ≥ n0 (unde n0 ∈ N). Presupunem că există lim = λ ∈ [0, +∞].
n→∞ bn
P P
a) Dacă λ ∈ (0, +∞), atunci
P an ∼ bn . P P P
b) Pentru λ = 0, dacă bn P
converge, atunci an converge,
P iar dacă an diverge,
P atunci bn diverge.
P
c) Pentru λ = +∞, dacă an converge, atunci bn converge, iar dacă bn diverge, atunci an
diverge.
Demonstraţie.
27
an
a) Deoarece lim = λ ∈ (0, +∞), din propoziţia 2.1 avem că
n→∞ bn
an
∀ε > 0 ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , λ − ε < < λ + ε.
bn
λ
Pentru ε = 2 > 0 rezultă că pentru n ≥ nε are loc
λ an 3λ λ 3λ
< < sau, echivalent, bn < an < bn .
2 bn 2 2 2
În continuare se aplică criteriul de comparaţie de speţa I şi propoziţia 2.7, a).
b) Dacă λ = 0, luăm ε = 1 ı̂n propoziţia 2.1 şi obţinem că există nε ∈ N astfel ı̂ncât an < bn , ∀n ≥ nε .
Apoi aplicăm criteriul de comparaţie de speţa I.
c) Cazul λ = +∞ se poate reduce la cazul λ = 0.
∞
P n+2
Exemplul 2.7. Seria n2 +n
este divergentă (conform criteriului de comparaţie cu limită), deoarece
n=1
n+2
n2 +n n(n + 2) n+2
lim 1 = lim = lim = 1 ∈ (0, +∞),
n→∞ n→∞ n(n + 1) n→∞ n + 1
n
∞
P 1
iar despre seria n am demonstrat că este divergentă.
n=1
P
Teorema 2.15. (Criteriul de condensare P al luiPCauchy) Fie an o serie cu termeni pozitivi
astfel ı̂ncât şirul (an ) este descrescător. Atunci an ∼ 2n a2n .
∞
P
Demonstraţie. (facultativ) Fie (Sn ) şirul sumelor parţiale pentru seria an şi (Tn ) şirul sumelor
n=1
∞
2n a2n . Fiecare număr natural nenul se află ı̂ntre două puteri consecutive ale lui 2:
P
parţiale pentru seria
n=0
∀n ∈ N∗ , ∃ k ∈ N astfel ı̂ncât 2k ≤ n≤2k+1 − 1.

Atunci
Sn = a1 + (a2 + a3 ) + (a4 + a5 + a6 + a7 ) + · · · + (a2k + · · · + an )
≤ a1 + (a2 + a3 ) + (a4 + a5 + a6 + a7 ) + · · · + (a2k + · · · + a2k+1 −1 )
≤ a1 + 2a2 + 22 a22 + · · · + 2k a2k = Tk .
Similar, avem
Sn = a1 + a2 + · · · + an ≥ a1 + a2 + · · · + a2k
= a1 + a2 + (a3 + a4 ) + (a5 + a6 + a7 + a8 ) + · · · + (a2k−1 +1 + · · · + a2k )
1
≥ a1 + a2 + 2a22 + 22 a23 + · · · + 2k−1 a2k ≥ Tk .
2
1
Prin urmare, 2 Tk ≤ Sn ≤ Tk , relaţie din care rezultă concluzia teoremei.
∞
P 1
Exemplul 2.8. Studiem natura seriei armonice generalizate, nα , cu α ∈ R. Criteriul condensării
n=1
ne permite să tratăm cazul α > 0. În acest caz şirul n1α n≥1 este descrescător şi rezultă că seria armonică

∞ ∞
1
2n · 2nα 2n(1−α) . Cum ultima serie este o serie geometrică
P P
generalizată are aceeaşi natură cu seria =
n=0 n=0
de raţie q = 21−α , iar o serie geometrică e convergentă dacă şi numai dacă |q| < 1, obţinem convergenţă
ı̂n cazul
21−α < 1 ⇔ 1 − α < 0 ⇔ α > 1.
Deoarece pentru α ≤ 0 seria armonică generalizată diverge, fiindcă termenul general nu tinde la 0,
putem concluziona că această serie este convergentă pentru α > 1 şi divergentă pentru α ≤ 1.
Observaţia 2.15. În criteriile de comparaţie folosim de multe ori drept serii de comparaţie serii
geometrice sau armonice (generalizate), deoarece natura acestor serii ne este cunoscută.
28
Exemple
∞
P 1
a) Seria n(n2 +1)
este convergentă (conform criteriului de comparaţie de speţa I, punctul a)), deoarece
n=1
n(n2 + 1) = n3 + n > n3 , ∀n ∈ N∗ , de unde 1
n(n2 +1)
< 1
n3
, ∀n ∈ N∗ , iar seria armonică generalizată cu
∞
P 1
α = 3 > 1, n3
, este convergentă.
n=1
∞
P 1+ 21 +···+ n
1
b) Seria √
n
este divergentă (conform criteriului de comparaţie de speţa I, punctul b)), deoarece
n=1
1+ 12 +···+ n
1 ∞
√1 , ∀n ∈ N∗ , iar seria armonică generalizată cu α = 1 √1 ,
P
√
n
≥ n 2 < 1, n
este divergentă.
n=1
∞
P n2 +1
c) Seria n4 +2
este convergentă (conform criteriului de comparaţie cu limită, punctul a)), deoarece o vom
n=0
∞ ∞
P n2 P 1
compara cu seria n4
= n2
, care este seria armonică generalizată cu α = 2 > 1 şi e convergentă.
n=1 n=1
Avem
n2 +1
n4 +2 n4 + n2
lim 1 = lim = 1 ∈ (0, ∞).
n→∞ n→∞ n4 + 2
n2
∞ √
P n+3
d) Seria 3n+2 este divergentă (conform criteriului de comparaţie cu limită, punctul a)), deoarece o vom
n=0
∞ √ ∞
P n P
√1 , 1
compara cu seria n = n
care este seria armonică generalizată cu α = 2 < 1 şi e divergentă.
n=1 n=1
Observăm că √
n+3 √
n+3 n 1
lim 3n+2 = lim = ∈ (0, ∞).
n→∞ √1 n→∞ 3n + 2 3
n
∞
P 2n
e) Seria 3n +1 este convergentă (conform criteriului de comparaţie de speţa I, punctul a)), deoarece
n=0
∞
2n 2 n 2 n 2
P
0< 3n +1 < 3 , ∀n ≥ 0, iar seria 3 este convergentă (seria geometrică cu raţia q = 3 ∈ (−1, 1)).
n=0
Teorema 2.16. (Criteriul rădăcinii cu limită ( Cauchy-Hadamard)) Fie seria cu termeni pozi-
P √
tivi an . Presupunem că există lim n an = a ∈ [0, +∞].
n→∞
P
a) Dacă a < 1, atunci seria P an este convergentă.
b) Dacă a > 1, atunci seria an este divergentă.
Demonstraţie.
1−a √
a) Dacă a ∈ [0, 1), fie ε > 0 astfel ı̂ncât a + ε < 1 (de exemplu, ε = 2 ). Cum lim n an = a, din
√ n→∞
propoziţia 2.1 rezultă că există nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice n ≥ nε , n an < a + ε sau, echivalent,
an < (a + ε)n , ∀n ≥ nε .
Cum (a + ε)n este o serie geometrică cu raţia subunitară, deci convergentă, pentru a obţine concluzia
P
este suficient să aplicăm criteriul de comparaţie de speţa I, punctul a).
√
b) Dacă a ∈ R, a > 1, fie ε > 0 astfel ı̂ncât a − ε > 1 (de exemplu, ε = a−1 2 ). Cum n→∞
lim n an = a, din
√
propoziţia 2.1 rezultă că există nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice n ≥ nε , a − ε < n an sau, echivalent,
(a − ε)n < an , ∀n ≥ nε .
√
Dacă lim an = +∞ şi considerăm un A > 1, din propoziţia 2.3 rezultă că există nA ∈ N astfel ı̂ncât,
n
n→∞ √
pentru orice n ≥ nA , A < n an sau, echivalent,
An < an , ∀n ≥ nA .
În ambele cazuri am minorat pe an , de la un loc ı̂ncolo, cu termenul general al unei serii geometrice
cu raţia supraunitară, deci divergentă. Concluzia rezultă din aplicarea criteriului de comparaţie de
speţa I, punctul b).
29
P
Observaţia 2.16. Dacă a = 1, atunci nu putem preciza prin acest criteriu natura seriei an (caz de
dubiu).
∞ ∞
P 1 P 1
De exemplu, seria armonică este divergentă şi seria
n n2
(seria armonică generalizată cu
n=1 q n=1 q
α = 2 > 1) este convergentă. Totuşi, lim n n1 = lim √ 1
n n = 1 şi lim
n 1
n2
= lim √ 1
2 = 1 (a se
n→∞ n→∞ n→∞ n→∞ ( n n)
vedea pagina 22).
√
Deci criteriul rădăcinii nu poate fi folosit pentru studiul convergenţei seriilor cu lim n an = 1.
n→∞
Exemple
∞ n
P n+1
a) Seria 2
n +1
este convergentă deoarece
n=0
s n
n n+1 n+1
lim = lim = 0 < 1.
n→∞ n2 + 1 n→∞ n2 + 1
∞ √ √
n · 4n este divergentă deoarece lim n
n · 4n = lim 4 n n = 4 > 1 (a se vedea pagina 22).
P
b) Seria
n=0 n→∞ n→∞
P∞ √ √ n
c) Seria n+1− n − 1 este convergentă deoarece
n=2
q √ √ √ √
n
n (n + 1) − (n − 1)
lim n+1− n−1 = lim n+1− n − 1 = lim √ √
n→∞ n→∞ n→∞ n+1+ n−1
2
= lim √ √ = 0 < 1.
n→∞ n+1+ n−1
∞
P
Teorema 2.17. (Criteriul raportului cu limită ( D’Alembert)) Fie seria an (n0 ∈ N), cu
n=n0
an > 0, ∀n ≥ n0 . Presupunem că există lim an+1
= a ∈ [0, +∞].
n→∞ an
P
a) Dacă a < 1, atunci seria P an este convergentă.
b) Dacă a > 1, atunci seria an este divergentă.
Demonstraţie.
an+1
a) Dacă a ∈ [0, 1), fie ε > 0 astfel ı̂ncât a + ε < 1. Cum lim = a, din propoziţia 2.1 rezultă că există
n→∞ an
an+1
nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice n ≥ nε , an < a + ε sau, echivalent,
an+1 (a + ε)n+1
< , ∀n ≥ nε .
an (a + ε)n
(a + ε)n este o serie geometrică cu raţia subunitară, deci convergentă, pentru a obţine
P
Întrucât
concluzia este suficient să aplicăm criteriul de comparaţie de speţa a II-a, punctul a).
b) Dacă a ∈ R, a > 1, fie ε > 0 astfel ı̂ncât a − ε > 1. Cum lim an+1 an = a, din propoziţia 2.1 rezultă că
n→∞
an+1
există nε ∈ N astfel ı̂ncât, pentru orice n ≥ nε , a − ε < an sau, echivalent,
(a − ε)n+1 an+1
n
< , ∀n ≥ nε .
(a − ε) an
an+1
Dacă lim = +∞ şi considerăm un A > 1, din propoziţia 2.3 rezultă că există nA ∈ N astfel ı̂ncât,
n→∞ an
an+1
pentru orice n ≥ nA , A < an sau, echivalent,
An+1 an+1
n
< , ∀n ≥ nA .
A an
În ambele cazuri concluzia rezultă din aplicarea criteriului de comparaţie de speţa a II-a, punctul
b) (amintim că seriile geometrice cu raţia supraunitară sunt divergente).
P
Observaţia 2.17. Dacă a = 1, atunci nu putem preciza prin acest criteriu natura seriei an (caz de
dubiu).
30
∞ ∞
P 1 P 1
Pentru a exemplifica luăm aceleaşi două serii, n şi n2
, prima divergentă şi a doua convergentă.
n=1 n=1
1 1
n+1 n (n+1)2 n2
Totuşi, lim 1 = lim = 1 şi lim 1 = lim 2 +2n+1 = 1.
n→∞ n n→∞ n+1 n→∞ n2 n→∞ n
an+1
Deci criteriul raportului nu poate fi folosit pentru studiul convergenţei seriilor cu lim = 1.
n→∞ an
Observaţia 2.18. Se observă uşor ı̂n Criteriul raportului şi Criteriul rădăcinii că dacă limita a > 1,
atunci, de fapt, lim an = +∞.
n→∞
Exemple
∞
P 1·6·11·...·(5n+1)
a) Seria 1·3·5·...·(2n+1) este divergentă deoarece
n=1
1·6·11·...·(5n+1)·[5(n+1)+1]
an+1 1·3·5·...·(2n+1)·[2(n+1)+1]
lim = lim 1·6·11·...·(5n+1)
n→∞ an n→∞
1·3·5·...·(2n+1)
1 · 6 · 11 · . . . · (5n + 1) · (5n + 6) 1 · 3 · 5 · . . . · (2n + 1)
= lim ·
n→∞ 1 · 3 · 5 · . . . · (2n + 1) · (2n + 3) 1 · 6 · 11 · . . . · (5n + 1)
5n + 6 5
= lim = > 1.
n→∞ 2n + 3 2
∞
P n3
b) Seria n! este convergentă deoarece
n=0
(n+1)3
an+1 (n+1)! (n + 1)3 n! (n + 1)2
lim = lim n3
= lim · 3 = lim = 0 < 1.
n→∞ an n→∞ n→∞ (n + 1)! n n→∞ n3
n!
Dacă aplicând criteriul raportului ajungem ı̂n cazul de dubiu, putem ı̂ncerca să utilizăm:
∞
P
Teorema 2.18. (Criteriul lui Raabe-Duhamel) Fie seria numerică an (n0 ∈ N), cu
n=n0
an
an > 0, ∀n ≥ n0 . Presupunem că există lim n an+1 − 1 = b ∈ R.
n→∞
P
a) Dacă b > 1, atunci P an este convergentă.
b) Dacă b < 1, atunci an este divergentă.
Demonstraţie. facultativă
P
Observaţia 2.19. Dacă b = 1, atunci nu putem preciza prin acest criteriu natura seriei an (caz de
dubiu).
Exemple
∞
P 1·4·7·...·(3n+1)
a) Pentru seria 2·5·8·...·(3n+2) nu funcţionează criteriul raportului, deoarece
n=0
1·4·7·...·(3n+1)·[3(n+1)+1]
an+1 2·5·8·...·(3n+2)·[3(n+1)+2]
lim = lim 1·4·7·...·(3n+1)
n→∞ an n→∞
2·5·8·...·(3n+2)
1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1) · (3n + 4) 2 · 5 · 8 · . . . · (3n + 2)
= lim ·
n→∞ 2 · 5 · 8 · . . . · (3n + 2) · (3n + 5) 1 · 4 · 7 · . . . · (3n + 1)
3n + 4
= lim = 1.
n→∞ 3n + 5
Aplicăm atunci criteriul lui Raabe-Duhamel şi constatăm că

an 3n + 5 n 1
lim n − 1 = lim n − 1 = lim = < 1,
n→∞ an+1 n→∞ 3n + 4 n→∞ 3n + 4 3
adică seria studiată este divergentă.
31
∞
P (2n)!
b) Pentru seria (n!)2 4n
nu funcţionează criteriul raportului, deoarece
n=1
[2(n+1)]!
an+1 [(n+1)!]2 4n+1 (2n + 2)! (n!)2 4n
lim = lim = lim ·
n→∞ an n→∞ (2n)! n→∞ [(n + 1)!]2 4n+1 (2n)!
(n!)2 4n
(2n + 1)(2n + 2) (2n + 1)
= lim 2
= lim = 1.
n→∞ 4(n + 1) n→∞ 2(n + 1)
Aplicăm atunci criteriul lui Raabe-Duhamel şi constatăm că

an 2n + 2 n 1
lim n − 1 = lim n − 1 = lim = < 1,
n→∞ an+1 n→∞ 2n + 1 n→∞ 2n + 1 2
adică seria studiată este divergentă.
2.2.2. Criterii de convergenţă pentru serii cu termeni oarecare.
∞
P
Teorema 2.19. (Criteriul lui Dirichlet) Dacă seria an are şirul (Sn )n∈N al sumelor parţiale
n=0
∞
P
mărginit, iar şirul (bn )n∈N este descrescător şi convergent la 0, atunci seria an bn este convergentă.
n=0
Exemple
∞
P sin n sin n2
a) Studiem convergenţa seriei n2
. Luăm
n=1
1
an = sin n sin n2 , bn = , ∀n ∈ N∗
n2
şi aplicăm criteriul lui Dirichlet.
Şirul (bn ) este (strict) descrescător:
1 1
0 < n < n + 1, ∀n ≥ 1 ⇒ 0 < n2 < (n + 1)2 , ∀n ≥ 1 ⇒ 0 < < 2 , ∀n ≥ 1,
(n + 1)2 n
∞
1
an are şirul sumelor parţiale2
P
iar lim bn = lim 2 = 0. În plus, seria
n→∞ n→∞ n n=1
n n n
X X cos(k 2 − k) − cos(k 2 + k) 1X
Sn = sin k sin k 2 = = [cos(k − 1)k − cos k(k + 1)]
2 2
k=1 k=1 k=1
1
= [cos 0 · 1 − cos 1 · 2 + cos 1 · 2 − cos 2 · 3 + · · · + cos(n − 1)n − cos n(n + 1)]
2
1 1
= [cos 0 − cos n(n + 1)] = [1 − cos n(n + 1)]
2 2
şi |Sn | = 2 |1 − cos n(n + 1)| ≤ 2 (1 + | cos n(n + 1)|) ≤ 21 (1 + 1) = 1, pentru orice n ∈ N∗ , adică şirul
1 1
(Sn )n∈N∗ este mărginit.

∞
P sin n sin n2
Din criteriul lui Dirichlet rezultă atunci că seria n2
este convergentă.
n=1
∞
P sin nx
b) Studiem convergenţa seriei n , unde x ∈ R. Dacă x ∈ {2kπ, k ∈ Z}, atunci termenul general
n=1
al seriei este 0, deci seria converge. Dacă x ̸= 2kπ, ∀k ∈ Z, luăm an = sin nx, bn = n1 , ∀n ∈ N∗ şi
aplicăm criteriul lui Dirichlet. Avem, pentru orice n ∈ N∗ ,
2 sin x sin x2 + 2 sin 2x sin x2 + · · · + 2 sin nx sin x2
Sn = sin x + sin 2x + · · · + sin nx =
2 sin x2
(2n−1)x
cos x2 − cos 3x 3x 5x
2 + cos 2 − cos 2 + · · · + cos 2 − cos (2n+1)x
2 cos x2 − cos (2n+1)x
2
= = ,
2 sin x2 2 sin x2
2sin a sin b = 1
(cos(a − b) − cos(a + b)).
2
32
prin urmare, pentru orice n ∈ N∗ ,

cos x − cos (2n+1)x cos x2 − cos (2n+1)x x (2n+1)x

cos + cos

2 1

2 2 2 2 2
|Sn | = = ≤ ≤ =
sin x ,

x x x x

2 sin 2 2 sin 2 2 sin 2 2 sin 2 2
∞
P
aşadar seria sin nx are sirul (Sn ) al sumelor parţiale mărginit.
n=1
Pe de altă parte, şirul (bn ) este (strict) descrescător ( n1 >∀n ∈ N∗ ) şi tinde la 0.
1
n+1 ,
∞
P sin nx
Din criteriul lui Dirichlet concluzionăm că şi pentru x ∈
/ {2kπ, k ∈ Z} seria n este convergentă.
n=1
Deci seria converge pentru orice x ∈ R.
∞
P cos nx
c) Studiem convergenţa seriei n , unde x ∈ R. Dacă x ∈ {2kπ, k ∈ Z}, atunci seria este seria
n=1
∞
1
care diverge. Dacă x ̸= 2kπ, ∀k ∈ Z, luăm an = cos nx, bn = n1 , ∀n ∈ N∗ şi aplicăm
P
armonică n,
n=1
criteriul lui Dirichlet. Avem, pentru orice n ∈ N∗ ,3
2 sin x2 cos x + 2 sin x2 cos 2x + · · · + 2 sin x2 cos nx
Sn = cos x + cos 2x + · · · + cos nx =
2 sin x2
(2n+1)x
sin 3x x 5x 3x
2 − sin 2 + sin 2 − sin 2 + · · · + sin 2 − sin (2n−1)x
2 sin (2n+1)x
2 − sin x2
= = ,
2 sin x2 2 sin x2
prin urmare,

sin (2n+1)x − sin x sin (2n+1)x x (2n+1)x
+ sin x2

− sin 2 sin

2 2 2 2 1 ∗
|Sn | = = ≤ ≤ sin x , ∀n ∈ N ,

x x x

2 sin 2 2 sin 2 2 sin 2 2
∞
P
aşadar seria cos nx are sirul (Sn ) al sumelor parţiale mărginit.
n=1
Cum şirul (bn ) este
(strict) descrescător şi tinde la 0, din criteriul lui Dirichlet rezultă că pentru
∞
P cos nx
x∈
/ {2kπ, k ∈ Z} seria n este convergentă.
n=1
∞
P
Definiţia 2.13. O serie de numere reale an se numeşte serie alternată dacă termenii ei al-
n=0
ternează ca semn, adică dacă an · an+1 < 0, ∀n ∈ N. Se observă că termenul general al unei astfel de
serii poate fi scris an = (−1)n bn sau an = (−1)n+1 bn , pentru orice n ∈ N, unde bn > 0, ∀n ∈ N (de fapt,
bn = |an |, ∀n ∈ N).
∞
(−1)n bn , cu bn > 0, ∀n ∈ N. Dacă
P
Teorema 2.20. (Criteriul lui Leibniz) Fie seria alternată
n=0
∞
(−1)n bn este convergentă.
P
şirul (bn )n∈N este descrescător şi lim bn = 0, atunci seria
n→∞ n=0
∞
(−1)n are şirul sumelor parţiale
P
Demonstraţie. Este un caz particular al criteriului lui Dirichlet. Seria
n=0
mărginit de 1 (de fapt termenii acestui şir iau valori ı̂n mulţimea {0, 1}), iar şirul (bn ) verifică ipotezele
cerute.
∞
(−1)n
este convergentă, deoarece şirul n1 n∈N∗ este (strict) descrescător şi tinde
P
Exemplu. Seria n
n=1
la 0.
∞
P
Teorema 2.21. (Criteriul lui Abel) Dacă seria an este convergentă, iar şirul (bn )n∈N este
n=0
∞
P
monoton şi mărginit, atunci seria an bn este convergentă.
n=0
3sin a cos b = 1
(sin(a + b) + sin(a − b)) = 21 (sin(a + b) − sin(b − a)).
2
33
Exemple
∞
P sin n sin n2 cos 1
a) Studiem convergenţa seriei n2
n
. Luăm
n=1
sin n sin n2 1
an = 2
, bn = cos , ∀n ∈ N∗
n n
∞
P
şi aplicăm criteriul lui Abel. Am demonstrat mai sus că seria an este convergentă. Pe de altă parte,
n=1
şirul (bn )n∈N∗ este mărginit (| cos n1 | ≤ 1, ∀n ∈ N∗ ) şi (strict) crescător (1 ≥ n1 > n+1
1
> 0, ∀n ∈ N∗ ,
iar cos este funcţie strict descrescătoare pe (0, π2 ) ⊃ (0, 1], prin urmare cos n1 < cos n+1 1
, pentru orice
n ∈ N ).∗
∞ sin n sin n2 cos 1
P
Din criteriul lui Abel concluzionăm că seria n2
n
este convergentă.
n=1
∞
P (−1)n
b) Am demonstrat prin criteriul lui Leibniz că seria n este convergentă. Atunci criteriul lui Abel
n=1
∞
P (−1)n bn
arată că, pentru orice şir (bn ) monoton şi mărginit, seria n este convergentă.
n=1
n n
De exemplu, fiindcă şirul 1 + n1 este (strict) crescător şi mărginit (2 ≤ 1 + n1 < e, ∀n ∈ N∗ ),

n∈N∗
∞
(−1)n n
1 + n1 este convergentă.
P
rezultă prin criteriul lui Abel că seria n
n=1
P P
Definiţia 2.14. Seria numerică an se numeşte absolut convergentă dacă seria modulelor, |an |,
este convergentă.
Teorema 2.22. Dacă o serie numerică este absolut convergentă, atunci este şi convergentă.
Demonstraţie. Se pleacă de la inegalitatea
|an+1 + an+2 + · · · + an+p | ≤ |an+1 | + |an+2 | + · · · + |an+p |, ∀n ≥ n0 (n0 ∈ N), ∀p ∈ N∗
şi se foloseşte condiţia Cauchy de caracterizare (teorema 2.10).
Observaţia 2.20. Putem utiliza teorema 2.22 pentru a demonstra convergenţa anumitorP serii care au
o infinitate de termeni pozitivi şi o infinitate de termeni negativi. Avantajul este că seria |an | este o
serie cu termeni pozitivi, deci pentru a-i studia natura se pot aplica rezultatele din paragraful 2.2.1.
Exemplul 2.9. Seriile
∞ ∞ ∞
X n3 X sin n sin n2 X cos nx
a) (−1)n ; b) √ c) , cu x ∈ R
n! n n n2
n=1 n=1 n=1
sunt convergente, deoarece sunt absolut convergente.
Într-adevăr:
∞ ∞
n n3 = n3
P P
a) seria modulelor, (−1) n! , este convergentă (a se vedea la pagina 31), deci seria

n!
n=1 n=1
∞ 3
(−1)n nn! este absolut convergentă;
P
n=1
b) seria modulelor verifică inegalitatea
sin n sin n2 | sin n|| sin n2 |

1
n√n = √ ≤ √ , ∀n ≥ 1;

n n n n
∞
P 1 ∞
P 1 3
dar, cum seria √ =
n n 3 este convergentă (fiind seria armonică generalizată cu α = 2 > 1), din
n=1 n=1 n 2
∞ ∞
P sin n√sin n2 P sin n2
sin n√
criteriul de comparaţie de speţa I rezultă că seria n n este convergentă, adică seria n n
n=1 n=1
este absolut convergentă;
c) seria modulelor verifică inegalitatea
cos nx | cos nx| 1
= ≤ 2, ∀n ≥ 1;

n 2 n 2 n
34
∞
P 1
dar, cum seria n2
este convergentă (fiind seria armonică generalizată cu α = 2 > 1), din criteriul
n=1
∞ ∞
cos 2nx este convergentă, adică seria cos nx
P P
de comparaţie de speţa I rezultă că seria n n2
este absolut
n=1 n=1
convergentă.
∞
P (−1)n
Observaţia 2.21. Reciproca teoremei 2.22 nu este adevărată. De exemplu, am arătat că seria n
n=1
∞ n
∞
P (−1) P 1
este convergentă; totuşi, nu este absolut convergentă, deoarece n = n , care este o serie diver-
n=1 n=1
gentă (e seria armonică).
Atunci are sens să introducem următoarea definiţie:
Definiţia 2.15. O serie numerică convergentă, dar nu absolut convergentă se numeşte serie semicon-
vergentă.
P Observaţia 2.22. P Dacă se obţine cu ajutorul criteriului rădăciniii sau al raportului divergenţa seriei
|an |, atunci şi seria an este divergentă, deoarece şirul (an ) nu are limita 0.
∞
P n2 +1 n
Exemplul 2.10. Să se studieze absoluta convergenţă şi convergenţa seriei 2n3 +1
x , unde x ∈ R.
n=0
n2 +1 n
Notăm an = 2n3 +1
x , ∀n ≥ 0. Considerăm seria modulelor,
∞ ∞ 2 ∞
n2 + 1 n

X X n + 1 n X
|an | = x
2n3 + 1
= |x| .
2n3 + 1
n=0 n=0 n=0
∞
P
Pentru x = 0 obţinem seria nulă, 0, care este, evident, convergentă. Considerăm x ̸= 0. Aplicăm seriei
n=0
modulelor criteriul raportului:
(n + 1)2 + 1 |x|n+1 n2 + 2n + 2 (2n3 + 1)

|an+1 | 2n3 + 1
= · 2 = · |x|
|an | 2(n + 1)3 + 1 (n + 1)|x|n [2(n3 + 3n2 + 3n + 1) + 1] (n2 + 1)
n2 1 + n2 + n22 n3 2 + n13 1 + n2 + n22 2 + n13

n→∞
= 3 3 3 1
1
1
· |x| = 6 6 3
1
· |x| −→ |x|.
n 2 1 + n + n2 + n3 + n3 n 1 + n2 2 2 + n + n2 + n3 1 + n2
Prin urmare:
P P
• dacă |x| < 1 (inclusiv x = 0), atunci seria |an | este convergentă, aşadar seria an este absolut
convergentă, deci convergentă;
P P
• dacă |x| > 1, atunci seria |an | este divergentă, aşadar, conform observaţiei 2.22, seria an este
divergentă;
• dacă |x| = 1, atunci suntem ı̂n cazul de dubiu pentru criteriul raportului. Distingem subcazurile:
∞
P n2 +1
– dacă x = 1, atunci seria din enunţ este seria cu termeni pozitivi 2n3 +1
. Îi aplicăm criteriul
n=0
de comparaţie cu limită. Deoarece
n2 +1
2n3 +1 n3 + n n→∞ 1
1 = −→ ∈ (0, ∞),
n
2n3 + 1 2
∞
P 1
rezultă că seria ı̂n discuţie are aceeaşi natură cu seria armonică n, care e divergentă;
n=1
∞ 2
n +1
(−1)n 2n
P
– dacă x = −1, atunci seria din enunţ este seria alternată 3 +1 . Aceasta nu este
n=0
absolut convergentă, ı̂ntrucât seria modulelor este seria studiată ı̂n subcazul x = 1. Pentru
n2 +1
a-i studia convergenţa ı̂i aplicăm criteriul lui Leibniz. Şirul bn = 2n 3 +1 , n ≥ 0 este (strict)
35
descrescător, deoarece
(n + 1)2 + 1 n2 + 1
bn+1 − bn = −
2(n + 1)3 + 1 2n3 + 1
(n2 + 2n + 2)(2n3 + 1) − (2n3 + 6n2 + 6n + 3)(n2 + 1)
=
[2(n + 1)3 + 1] (2n3 + 1)
2n4 + 4n3 + 8n2 + 4n + 1
= − < 0, ∀n ≥ 0.
[2(n + 1)3 + 1] (2n3 + 1)
2
n +1
În plus, lim bn = lim 2n 3 +1 = 0. Aşadar, din criteriul lui Leibniz, seria dată este conver-
n→∞ n→∞
gentă pentru x = −1, dar nu absolut convergentă, adică este semiconvergentă.
În concluzie, seria considerată este absolut convergentă pentru x ∈ (−1, 1), semiconvergentă pentru
x = −1 (deci convergentă pentru x ∈ [−1, 1)) şi divergentă pentru x ∈ (−∞, −1) ∪ [1, ∞).
Cursul 5
∞
P ∞
P
Definiţia 2.16. (Produsul Cauchy a două serii) Fie seriile an şi bn şi fie (cn ) şirul definit
n=0 n=0
prin
c0 = a0 b0
c1 = a0 b1 + a1 b0
c2 = a0 b2 + a1 b1 + a2 b0
..
.
n
X
cn = a0 bn + a1 bn−1 + · · · + an b0 = ak bn−k , ∀n ∈ N.
k=0
∞
P ∞
P ∞
P
Seria cn se numeşte produs (ı̂n sens Cauchy) al seriilor an şi bn .
n=0 n=0 n=0
În general produsul a două serii convergente nu este o serie convergentă (a se vedea, mai jos, Exemplul
2.11 a)).
∞
P ∞
P
Teorema 2.23. ( Mertens) Fie an şi bn două serii convergente. Dacă cel puţin una dintre
n=0 n=0
∞
P
aceste serii este absolut convergentă, atunci seria produs Cauchy cn este convergentă şi
n=0
∞ ∞ ∞
! !
X X X
cn = an · bn .
n=0 n=0 n=0
Teorema 2.24. ( Cauchy) Produsul după Cauchy a două serii absolut convergente este o serie
absolut convergentă şi are suma egală cu produsul sumelor celor două serii.
Exemplul 2.11. Efectuaţi produsul Cauchy al următoarelor serii şi studiaţi convergenţa seriei obţinute:
∞ ∞ ∞ ∞
n+1 1 n+1 1 n+1 1 1
X X X X
a) (−1) √ şi (−1) √ ; b) (−1) şi (−1)n ;
n n n n
n=1 n=1 n=1 n=1
∞ ∞
X 1 X 1
c) şi (−1)n , a > 0.
n! n!(a + n)
n=1 n=1
36
∞ ∞
a) Fie an = bn = (−1)n+1 √1 ,
P P
n
pentru n ≥ 1 şi cn seria produs ı̂n sens Cauchy al seriilor an şi
n=1 n=1
∞
P
bn . Atunci
n=1
1 1 1 1
cn = a1 bn + a2 bn−1 + · · · + an b1 = (−1)2 √ · (−1)n+1 √ + (−1)3 √ · (−1)n √ +
1 n 2 n−1

n+1 1 2 1 n+3 1 1 1
+ · · · + (−1) √ · (−1) √ = (−1) √ √ +√ √ + ··· + √ √ , ∀n ≥ 1.
n 1 1 n 2 n−1 n 1
Prin urmare,
1 1 1 1 1 1 1
|cn | = √ √ + √ √ + · · · + √ √ ≥ √ √ + √ √ + · · · + √ √ = n · = 1, ∀n ≥ 1.
1 n 2 n−1 n 1 n n n n n n n
∞
P
Rezultă că şirul (cn ) nu poate avea limita 0, deci, conform corolarului 2.2, seria cn este divergentă.
n=1
∞
P ∞
P
Să observăm, totuşi, că seriile an şi bn sunt convergente, prin criteriul lui Leibniz pentru serii
n=1
n=1
alternate (se observă uşor că şirul √1n este descrescător şi converge la 0), dar nu absolut convergente
∞ ∞ ∞
√1 , care este seria armonică generalizată cu α = 1 < 1). Aşadar, produsul ı̂n
P P P
( |an | = |bn | = n 2
n=1 n=1 n=1
sens Cauchy a două serii convergente nu este neapărat convergent.
∞
b) Fie an = (−1)n+1 n1 , bn = (−1)n n1 , pentru n ≥ 1 şi
P
cn seria produs ı̂n sens Cauchy al seriilor
n=1
∞
P ∞
P
an şi bn . Atunci, pentru orice n ≥ 1,
n=1 n=1
1 1 1 1
cn = a1 bn + a2 bn−1 + · · · + an b1 = (−1)2 · (−1)n + (−1)3 · (−1)n−1 +
1 n 2 n−1

1 1 1 1 1
+ · · · + (−1)n+1 · (−1)1 = (−1)n+2 + + ··· + =
n 1 1 · n 2(n − 1) n·1
(−1)n n + 1 (n − 1) + 2

1+n
= + + ··· + =
n+1 1·n 2(n − 1) n·1
(−1)n

1 1 1 1 n 2 1 1
= 1+ + + + ··· + +1 = (−1) · 1 + + ··· + .
n+1 n 2 n−1 n n+1 2 n
∞ ∞
2 1 1
(−1)n dn , unde dn = |cn | =
P P
Seria cn = n+1 1+ 2 + ··· + n , pentru n ≥ 1, este o serie alternată.
n=1 n=1
Arătăm că este convergentă cu ajutorul criteriului lui Leibniz. Într-adevăr,
1 1 1
dn+1 n + 1 1 + 2 + · · · + n + n+1
= ·
dn n+2 1 + 12 + · · · + n1
(n + 1) + n+1 n+1
2 + ··· + n + 1
= 1 ≤ 1, ∀n ≥ 1,
(n + 1) + n+1 n+1 1

2 + ... + n + 1 + 2 + · · · + n
deci (dn ) este descrescător. Pentru a calcula lim dn folosim teorema lui Stolz-Cesàro: notăm
n→∞

1 1
xn = 2 1 + + · · · + , yn = n + 1, n≥1
2 n
şi observăm că şirul (yn ) este strict crescător şi are limita +∞, iar
1
xn+1 − xn 2 · n+1 2 n→∞
= = −→ 0;
yn+1 − yn (n + 2) − (n + 1) n+1
xn
prin urmare, lim dn = lim = 0.
n→∞ n→∞ yn
37
∞
P
Aşadar, conform criteriului lui Leibniz, seria cn converge. Ea nu este, ı̂nsă, absolut convergentă.
n=1
Într-adevăr,

|cn | 2n dn 1 1 n→∞
1 1 = 1 += + · · · + −→ 2 · ∞ = ∞
n n
n+1 2 n
(ne amintim că şirul 1 + 12 + · · · + n1 n≥1 are limita ∞) şi atunci din criteriul de comparaţie cu limită,

∞ ∞
P 1 P
punctul c) deducem că, deoarece seria armonică n diverge, şi seria |cn | diverge.
n=1 n=1
∞
P
Aşadar, seria cn este semiconvergentă.
n=1
∞
P ∞
P
Din criteriul lui Leibniz pentru serii alternate ştim că seriile an şi bn sunt convergente; ele nu
n=1 n=1
∞ ∞ ∞
P P P 1
sunt absolut convergente, deoarece |an | = |bn | = n, serie divergentă (seria armonică).
n=1 n=1 n=1
Avem astfel un exemplu de serii semiconvergente al căror produs Cauchy este o serie convergentă (dar
nu absolut convergentă).
∞ ∞
P P 1
c) Seria an = n! este convergentă, deci, fiind serie cu termeni pozitivi, absolut convergentă. Fie
n=1 n=1
bn = (−1)n 1
n!(a+n) , cu n ∈ N∗ , unde a > 0. Cum a + n > 0 + 1 = 1 pentru orice n ∈ N∗ , avem
1
|bn | < , ∀n ≥ 1,
n!
∞
P ∞
P
aşadar din criteriul de comparaţie de speţa I rezultă că seria |bn | este convergentă, deci seria bn este
n=1 n=1
absolut convergentă. În concluzie, conform teoremei lui Cauchy privind produsul a două serii (teorema
2.24), seria
∞ ∞
! ∞ !
X X 1 X 1
cn = (−1)n
n! n! (a + n)
n=1 n=1 n=1
este absolut convergentă, unde

n n
X X 1 (−1)n+1−k
cn = a1 bn + a2 bn−1 + · · · + an b1 = ak bn+1−k = · , ∀n ∈ N∗ .
k! (a + n + 1 − k) (n − k + 1)!
k=1 k=1
∞ ∞
X 1 X 1 √
Exemplul 2.12. Să se arate că produsul Cauchy al seriilor şi (−1)n √ este e(2 − 2).
n! ( 2)n
n=0 n=0
∞ ∞ ∞
1
(−1)n √1 n este 1
P P P
Seria cu termeni pozitivi n! este absolut convergentă şi n! = e. Seria
n=0 n=0 n=0 ( 2)
∞ n
√1
P
absolut convergentă, pentru că are drept serie a modulelor seria geometrică 2
, având raţia
n=0
√1 ∈ (−1, 1). Mai mult,
2
∞ ∞
1 n

X n 1 X
(−1) √ n = −√ ,
n=0 2 n=0
2
deci şi seria iniţială este o serie geometrică, şi anume cea de raţie q = − √12 ; atunci suma sa este
∞ n √ √ √
X 1 1 1 2 2( 2 − 1) √
−√ = = 1 =√ = = 2 − 2.
2 1−q 1 + √2 2+1 2−1
n=0
38
∞
P 1
Aşadar, conform Teoremei lui Cauchy (teorema 2.24), seria produs ı̂n sens Cauchy al seriilor n! şi
n=0
∞
(−1)n √1 n
P
converge absolut şi
n=0 (2)
∞ ∞
! !
X 1 X 1 √
(−1)n √ n =e 2− 2 .
n! 2
n=0 n=0
2.3. Şiruri de funcţii

Fie o mulţime ∅ = ̸ D ⊂ R şi un şir de funcţii fn : D → R, unde n ∈ N∗ . Dacă x0 ∈ D, atunci valorile
funcţiilor fn ı̂n punctul x0 formează un şir de numere reale: (fn (x0 ))n∈N∗ ⊂ R.
Definiţia 2.17. Fie ∅ ≠ D ⊂ R şi un şir de funcţii fn : D → R, unde n ∈ N∗ . Spunem că punctul
x ∈ D este punct de convergenţă pentru şirul de funcţii (fn )n∈N∗ dacă şirul numeric (fn (x))n∈N∗ ⊂ R este
convergent. Mulţimea punctelor de convergenţă ale şirului (fn )n∈N∗ se numeşte mulţime de convergenţă şi
se notează cu C. Fiecărui x ∈ C ⊂ D ı̂i putem asocia numărul real notat f (x) = lim fn (x). Obţinem
n→∞
astfel o funcţie f : C → R, numită limita punctuală a şirului de funcţii (fn ).
Aşadar, spunem că şirul de funcţii (fn )n∈N∗ converge punctual (simplu) la funcţia f pe mulţimea C (şi
p
notăm fn −→f ) dacă, pentru orice x ∈ C, şirul numeric (fn (x))n∈N∗ converge la f (x).
C
p
Conform propoziţiei 2.1, condiţia ca fn −→f se traduce analitic prin:
C
∗
∀x ∈ C, ∀ε > 0 ∃nε,x ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε,x , are loc |fn (x) − f (x)| < ε.
Exemplul 2.13. Fie şirul de funcţii fn : [0, 1] → R, fn (x) = xn , ∀n ∈ N∗ .
p
Cum pentru x ∈ [0, 1), lim xn = 0 şi pentru x = 1, lim 1n = 1, rezultă că fn −→f , unde
n→∞ n→∞ [0,1]

0, dacă x ∈ [0, 1)
f : [0, 1] → R, f (x) =
1, dacă x = 1.
ln ε
În particular, dacă x ∈ (0, 1), avem |xn − 0| < ε ⇔ xn < ε ⇔ n ln x < ln ε ⇔ n > ln x . Aşadar, rangul
∗
ln ε
nε,x ∈ N , astfel ı̂ncât pentru orice n ≥ nε,x să avem |fn (x) − f (x)| < ε, poate fi luat ln x + 1, valoare
care pentru x apropiat de 1 devine ”oricât de mare”. Prin urmare, nu putem indica un astfel de rang
comun pentru toate valorile x ∈ [0, 1], ceea ce face ca, din punct de vedere tehnic, ı̂n general, convergenţa
punctuală să fie o noţiune prea slabă pentru a transmite anumite caracteristici ale funcţiilor şirului la
funcţia sumă. De exemplu, funcţia f din exemplul de mai sus este discontinuă, deşi toate funcţiile fn ale
şirului sunt continue.
Pentru a rezolva această problemă introducem:
Definiţia 2.18. Fie D ⊂ R şi şirul de funcţii fn : D → R, cu n ∈ N∗ . Spunem că şirul de funcţii (fn )
u
converge uniform pe mulţimea A ⊂ D la funcţia f : D → R (şi notăm fn −→f ) dacă
A
∗
∀ε > 0 ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ A are loc |fn (x) − f (x)| < ε.
Cu alte cuvinte, şirul de funcţii (fn ) converge uniform pe A la f dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât, pentru orice n ≥ nε , graficele funcţiilor fn sunt situate ı̂n ”banda” determinată
de graficele funcţiilor f − ε şi f + ε.
Exemplul 2.14. Şirul de funcţii fn : 0, 21 → R, fn (x) = xn , ∀n ∈ N∗ converge punctual pe 0, 12 la

funcţia f : 0, 21 → R, f (x) = 0. Raţionând ca mai sus, avem |xn − 0| < ε ⇔ n > ln ln ε ln ε 1

x ≥ ln 1 , ∀x ∈ 0, 2 .
h i 2
ln ε ∗
1 u
Aşadar, rangul nε = ln 1 + 1 ∈ N este convenabil pentru toate valorile x ∈ 0, 2 , adică fn −→ f .
2 [0, 12 ]
p p u u
Observaţia 2.23. Dacă fn −→f şi C ′ ⊂ C, atunci fn −→
′
f . Dacă fn −→f şi A′ ⊂ A, atunci fn −→
′
f.
C C A A
Propoziţia 2.8. Fie A ⊂ D ⊂ R, f : D → R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ un şir de funcţii. Dacă

u p
fn −→f , atunci fn −→f .
A A
39
Demonstraţie. Imediată, din cele două definiţii analitice.
Exemple
u
1) Fie fn : [0, 1] → R, fn (x) = xn , ∀n ∈ N∗ . Presupunem prin reducere la absurd că fn −→0. Luăm ε = 1
2 ı̂n
[0,1)
definiţia 2.18 a uniformei convergenţe ⇒ ∃N = n( 12 ) ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ N : |xn − 0| < 12 , ∀x ∈ [0, 1).
| {z }
xn
1 1
În particular, rezultă că xN < 2, ∀x ∈ [0, 1). Trecând la lim , obţinem 1 ≤ 2, contradicţie. Deci
x↗1
presupunerea făcută este falsă: (fn ) nu converge uniform pe [0, 1) la 0.
Acest exemplu arată că reciproca propoziţiei 2.8 nu este adevărată.
x
2) Fie fn : [0, ∞) → R, fn (x) = , ∀n ∈ N∗ . Avem lim fn (0) = lim 0 = 0. De asemenea,
1 + nx n→∞ n→∞
x x 1
0 < fn (x) = < = , ∀x ∈ (0, ∞), ∀n ∈ N∗
1 + nx nx n
1
şi, cum lim n = 0, rezultă că lim fn (x) = 0, ∀x ∈ (0, ∞) (din teorema cleştelui). Prin urmare,
n→∞ n→∞
p
fn −→ 0. Mai mult, din relaţiile de mai sus rezultă că
[0,∞)
1
(2.5) 0 ≤ fn (x) < , ∀x ∈ [0, ∞), ∀n ∈ N∗ .
n
1
Scriind caracterizarea cu ε pentru lim = 0, avem că
n→∞ n
1
(2.6) ∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε : < ε.
n
Combinând relaţiile (2.5) şi(2.6), rezultă că
1
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ a. ı̂. ∀n ≥ nε , ∀x ∈ [0, ∞) : |fn (x) − 0| = fn (x) < < ε,
n
u
adică fn −→ 0.
[0,∞)
Definiţia 2.19. Fie A ⊂ D ⊂ R si fn : D → R, cu n ∈ N∗ un şir de funcţii. Spunem că (fn ) este şir
uniform Cauchy pe mulţimea A dacă
(2.7) ∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀m, n ≥ nε , ∀x ∈ A, are loc |fm (x) − fn (x)| < ε.
Teorema 2.25. (Criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă pentru şiruri de funcţii)
Fie A ⊂ D ⊂ R si fn : D → R, cu n ∈ N∗ un şir de funcţii. Atunci (fn ) este uniform convergent pe
mulţimea A dacă şi numai dacă (fn ) este şir uniform Cauchy pe A.
u
Demonstraţie. “⇒”: Presupunem că fn −→f . Atunci, prin definiţie,
A
∗ ε
∀ε > 0 ∃nε ∈ N astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ A, are loc |fn (x) − f (x)| < .
2
Prin urmare, pentru m, n ≥ nε ,
ε ε
|fm (x) − fn (x)| = |fm (x) − f (x) + f (x) − fn (x)| ≤ |fm (x) − f (x)| + |fn (x) − f (x)| < + = ε,
2 2
adică (fn ) este şir uniform Cauchy.
“⇐”: Presupunem că (fn ) este şir uniform Cauchy. Din definiţia (2.7) a acestuia rezultă că,
pentru orice x ∈ A, şirul de numere reale (fn (x))n ⊂ R este şir Cauchy, deci convergent. Notăm
f (x) = lim fn (x), ∀x ∈ A. Făcând m → ∞ ı̂n relaţia (2.7) scrisă pentru 2ε :
n→∞
ε ε ε
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ ∀m, n ≥ nε , ∀x ∈ A : |fm (x) − fn (x)| < sau, echivalent, − < fm (x) − fn (x) < ,
2 2 2
obţinem că
ε ε ε
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ ∀n ≥ nε , ∀x ∈ A : − ≤ lim fm (x)−fn (x) ≤ , de unde lim fm (x) − fn (x) ≤ < ε

2 m→∞ 2 m→∞ 2
u
sau, echivalent, |f (x) − fn (x)| < ε. Dar această relaţie spune că fn −→f . Demonstraţia este ı̂ncheiată.
A
40
Teorema 2.26. (de caracterizare a uniformei convergenţe) Fie A ⊂ D ⊂ R, f : D → R şi un
şir de funcţii fn : D → R, unde n ∈ N∗ . Atunci

u
fn −→f ⇔ lim sup |fn (x) − f (x)| = 0.
A n→∞ x∈A
u
Demonstraţie. “⇒”: Presupunem că fn −→f . Atunci, prin definiţie,
A
ε
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ A, are loc |fn (x) − f (x)| < .
2
De aici rezultă că, pentru orice n ≥ nε , sup |fn (x) − f (x)| ≤ 2ε < ε şi, aplicând propoziţia 2.1, obţinem4 că
x∈A
lim sup |fn (x) − f (x)| = 0.

n→∞ x∈A

“⇐”: Presupunem că lim sup |fn (x) − f (x)| = 0. Din caracterizarea cu ε a limitei unui şir
n→∞ x∈A
(propoziţia 2.1) rezultă că
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , sup |fn (x) − f (x)| < ε.
x∈A
Prin urmare, cum supremumul este ı̂n primul rând majorant,
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀x ∈ A : |fn (x) − f (x)| < ε,
u
care este exact definiţia pentru fn −→f .
A
Pentru a putea aplica această teoremă avem nevoie să cunoaştem funcţia f . În acest scop determinăm
limita punctuală a şirului de funcţii (fn ): f (x) = lim f (x), pentru x ∈ C (C fiind mulţimea de convergenţă
n→∞
punctuală a şirului (fn )).
Exemplul 2.15. Să se studieze uniforma convergenţă a următoarelor şiruri de funcţii pe mulţimile
indicate:
x
a) fn : [3, 4] → R, fn (x) = n+x , cu n ∈ N∗ ;
b) fn : [0, ∞) → R, fn (x) = x
n+x , cu n ∈ N∗ .
a) Observăm că
x
lim fn (x) = lim = 0, ∀x ∈ [3, 4],
n→∞ n→∞ n + x
p
deci fn −→ f, unde f : [3, 4] → R, f (x) = 0. Cum fn (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [3, 4] şi orice n ∈ N∗ , avem
[3,4]
x 4
0 ≤ |fn (x) − f (x)| = ≤ , ∀x ∈ [3, 4], ∀n ∈ N∗ ,
n+x n+3
de unde
4
0 ≤ sup |fn (x) − f (x)| ≤ , ∀n ∈ N∗ ,
x∈[3,4] n+3
deci
lim sup |fn (x) − f (x)| = 0.
n→∞ x∈[3,4]
u
În concluzie, din teorema 2.26, avem că fn → f .
[3,4]
b) Observăm că
x
lim fn (x) = lim= 0, ∀x ∈ [0, ∞),
n→∞ n+x n→∞
p
deci fn −→ f, unde f : [0, ∞) → R, f (x) = 0. Cum fn (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ [0, ∞) şi orice n ∈ N∗ ,
[0,∞)
avem, pentru un n ∈ N∗ oarecare fixat,
x
sup |fn (x) − f (x)| = sup =1
x∈[0,∞) x∈[0,∞) n + x
4a = sup |f (x) − f (x)| ≥ 0, pentru orice n ∈ N∗ , deci |a − 0| = a , pentru orice n ∈ N∗ .

n n n n
x∈A
41
x
(ı̂ntr-adevăr, 1 verifică teorema de caracterizare a marginii superioare, deoarece n+x < 1 pentru toţi x ≥ 0
x n(1−ε)
şi pentru orice ε > 0, > 1 − ε ⇔ x > n + x − ε(n + x) ⇔ x >
n+x ε , deci e suficient să luăm un

n(1−ε)
xε ∈ [0, ∞) ∩ ε , ∞ ). Prin urmare,
lim sup |fn (x) − f (x)| = lim 1 = 1 ̸= 0,

n→∞ x∈[0,∞) n→∞
de unde, conform teoremei 2.26, rezultă că (fn ) nu converge uniform pe [0, ∞).
Exemplul 2.16. Să se arate că şirul de funcţii fn : [0, 1] → R, fn (x) = xn (1 − xn ), n ∈ N∗ este
convergent punctual, dar nu uniform pe [0, 1].
p
Evident lim fn (x) = 0 pentru orice x ∈ [0, 1] , deci fn −→ f, unde f : [0, 1] → R, f (x) = 0. Din
n→∞ [0,1]
pozitivitatea funcţiilor fn rezultă că
2 !
1 1 1
xn − x 2n
− xn − ∀n ∈ N∗

sup |fn (x) − f (x)| = sup fn (x) = sup = sup = ,
x∈[0,1] x∈[0,1] x∈[0,1] x∈[0,1] 4 2 4
(pentru fiecare n ∈ N∗ , marginea superioară se atinge ı̂n x = √

n
1
2
∈ [0, 1]). Prin urmare,
1 1
lim sup |fn (x) − f (x)| = lim = ̸= 0,
n→∞ x∈[0,1] n→∞ 4 4
Aşadar, conform teoremei de caracterizare a uniformei convergenţe pentru şiruri de funcţii (teorema 2.26),
(fn ) nu converge uniform pe [0, 1].
Teorema 2.27. (Criteriul majorării) Fie A ⊂ D ⊂ R şi fn , f : D → R, unde n ∈ N∗ . Dacă există
un şir numeric (αn ) ⊂ [0, ∞), cu lim αn = 0, astfel ı̂ncât
n→∞
|fn (x) − f (x)| ≤ αn , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ A,

u
atunci fn −→f .
A
Demonstraţie. Din ipoteza

|fn (x) − f (x)| ≤ αn , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ A
rezultă că
0 ≤ sup |fn (x) − f (x)| ≤ αn , ∀n ∈ N∗ .
x∈A
Cum lim αn = 0, din criteriul majorării de la şiruri obţinem că
n→∞

lim sup |fn (x) − f (x)| = 0,
n→∞ x∈A
u
ceea ce, ı̂n baza teoremei precedente, implică fn −→f .
A
x
Exemplul 2.17. Fie fn : R → R, fn (x) = , ∀n ∈ N∗ .
1 + n2 x2
Deoarece, pentru orice x ∈ R şi orice n ∈ N∗ ,

2 2 2 |x| 1 x ≤ 1 ,

(n|x| − 1) ≥ 0 ⇔ n |x| + 1 ≥ 2n|x| ⇔ 2 2 ≤ ⇔

2 2
n x +1 2n 1 + n x 2n
1 u
iar lim = 0, din criteriul majorării rezultă că fn −→f , unde f : R → R, f (x) = 0 pentru orice x ∈ R.
n→∞ 2n R
Teorema 2.28. (Transfer de mărginire) Fie D ⊂ R, f : D → R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ , un şir

u
de funcţii mărginite. Dacă fn −→f , atunci f este mărginită.
D
42
u
Demonstraţie. Din fn −→f rezultă că, pentru ε = 1, există n1 ∈ N∗ astfel ı̂ncât
D
∀n ≥ n1 , ∀x ∈ D : |fn (x) − f (x)| < 1.
Prin urmare,
|f (x)| = |f (x) − fn1 (x) + fn1 (x)| ≤ |fn1 (x) − f (x)| + |fn1 (x)| ≤ 1 + M1 , ∀x ∈ D,
unde M1 este constanta de mărginire a lui fn1 . Aşadar f este mărginită.
(
0, dacă x ∈ 0, n1

Exemplul 2.18. Fie fn : (0, 1] → R fn (x) = 1 1
, pentru n ∈ N∗ .
x , dacă x ∈ n , 1 .
p 1
Se arată că fn −→f , unde f : (0, 1] → R, f (x) = x (din propoziţia 1.5 ii) rezultă că pentru orice x > 0,
(0,1]
deci şi pentru orice x ∈ (0, 1] există un nx ∈ N∗ astfel ı̂ncât n1x < x; atunci n1 ≤ n1x < x, ∀n ≥ nx , prin
urmare, fn (x) = x1 , ∀n ≥ nx , de unde lim fn (x) = x1 ). Deşi funcţiile fn , cu n ∈ N∗ sunt mărginite,
n→∞
funcţia f nu este. Din teorema 2.28 rezultă că şirul de funcţii (fn ) nu este uniform convergent. Aşadar
convergenţa punctuală nu asigură transferul mărginirii.
2.4. Serii de funcţii

Definiţia 2.20. Fie o mulţime D ⊂ R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ , un şir de funcţii . Spunem că
∞
P n
P
seria de funcţii fn este convergentă punctual (simplu) pe D dacă şirul sumelor parţiale Sn = fk
n=1 k=1
este convergent punctual pe D. Dacă f este limita şirului (Sn )n∈N∗ , atunci f se va numi suma seriei de
∞ ∞
P P s
funcţii fn ı̂n sensul convergenţei punctuale şi notăm aceasta prin fn =f .
n=1 n=1
Definiţia 2.21. Fie A ⊂ D ⊂ R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ ,
un şir de funcţii . Spunem că seria
∞
P Pn
de funcţii fn este uniform convergentă pe A dacă şirul sumelor parţiale Sn = fk este uniform
n=1 k=1
∞
u P
convergent pe A. Dacă Sn −→f , atunci f se va numi suma seriei de funcţii fn ı̂n sensul convergenţei
A n=1
∞
P u
uniforme şi notăm aceasta prin fn =f .
n=1
∞
Dacă fn : D → R, cu n ∈ N∗ , atunci mulţimea C ⊂ D a tuturor punctelor ı̂n care seria
P
fn converge
n=1
∞
P
punctual se numeşte mulţimea de convergenţă a seriei fn .
n=1
Exemplul 2.19. Studiaţi uniforma convergenţă a următoarelor serii de funcţii pe mulţimile indicate:
∞ ∞
(xn − xn−1 ), x ∈ [0, 21 ]; (xn − xn−1 ), x ∈ [0, 1].
P P
a) b)
n=1 n=1
∞
(xn − xn−1 ), cu x ∈ 0, 21 . Avem
P
a) Fie (Sn ) şirul sumelor parţiale asociat seriei
n=1

1
Sn (x) = (x − 1) + x2 − x + · · · + xn−1 − xn−2 + xn − xn−1 = xn − 1, ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ 0,

,
2
de unde
1
lim Sn (x) = lim (xn − 1) = −1,
∀x ∈ 0, .
n→∞ n→∞ 2
p ∞
Prin urmare, Sn −→ S, unde S : [0, 12 ] → R, S (x) = −1. Rezultă că seria (xn − xn−1 ) converge punctual
P
[0, 12 ] n=1
∞
pe 0, 21 şi (xn − xn−1 ) = S. Avem:
P
n=1
1
lim sup |Sn (x) − S (x)| = lim sup xn = lim n = 0,
n→∞
x∈[0, 21 ]
n→∞
x∈[0, 12 ]
n→∞ 2
43
deci, conform teoremei de caracterizare a uniformei convergenţe pentru şiruri de funcţii (teorema 2.26),
∞
u
(xn − xn−1 ) este uniform convergentă pe mulţimea 0, 21 .
P
Sn −→ S. Aşadar seria
[0, 12 ] n=1
∞
(xn − xn−1 ), cu x ∈ [0, 1]. Ca la punctul a),
P
b) Fie (Sn ) şirul sumelor parţiale asociat seriei
n=1
Sn (x) = xn − 1, ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ [0, 1] ,
deci lim Sn = S, unde S : [0, 1] → R,
n→∞

−1, dacă x ∈ [0, 1)
S (x) =
0, dacă x = 1.
Atunci
( )
lim sup |Sn (x) − S (x)| = lim max sup |Sn (x) − S (x)| , |Sn (1) − S (1)|
n→∞ x∈[0,1] n→∞ x∈[0,1)
( )
n
= lim max sup x , 0 = lim 1 = 1 ̸= 0.
n→∞ x∈[0,1) n→∞
Conform teoremei de caracterizare a uniformei convergenţe pentru şiruri de funcţii (teorema 2.26), şirul de
∞
(xn − xn−1 ) nu este
P
funcţii (Sn ) nu converge uniform pe [0, 1] , de unde rezultă că nici seria de funcţii
n=1
uniform convergentă pe mulţimea [0, 1] .
Teorema 2.29. (Criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă a seriilor de funcţii) Fie
∞
A ⊂ D ⊂ R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ , un şir de funcţii . Atunci seria de funcţii
P
fn este uniform
n=1
convergentă pe mulţimea A dacă şi numai dacă
∀ε > 0 ∃nε ∈ N∗ astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ , ∀x ∈ A, are loc |fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)| < ε.
Demonstraţie. Rezultatul se obţine din criteriul lui Cauchy pentru şiruri de funcţii (teorema 2.25),
aplicat şirului (Sn ) al sumelor parţiale al seriei.
Teorema 2.30. (Criteriul lui Weierstrass) Fie şirul de funcţii fn : A → R, cu n ∈ N∗ . Dacă

∞
P
există o serie numerică cu termeni pozitivi convergentă an astfel ı̂ncât
n=1
|fn (x)| ≤ an , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ A,
∞
P
atunci seria de funcţii fn este uniform convergentă pe A. Mai mult, pentru orice x ∈ A, seria numerică
n=1
∞
P
fn (x) este absolut convergentă.
n=1
Demonstraţie. Are loc

|fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)| ≤ |fn+1 (x)| + |fn+2 (x)| + · · · + |fn+p (x)|
≤ an+1 + an+2 + · · · + an+p , ∀n, p ∈ N∗ , ∀x ∈ A.
Din condiţia Cauchy de caracterizare a convergenţei seriilor numerice (teorema 2.10) ştim că
∀ε > 0, ∃ nε ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ : an+1 + an+2 + · · · + an+p = |an+1 + an+2 + · · · + an+p | < ε.
Prin urmare,
∀ε > 0, ∃ nε ∈ N, astfel ı̂ncât ∀n ≥ nε , ∀p ∈ N∗ :
|fn+1 (x) + fn+2 (x) + · · · + fn+p (x)| ≤ |fn+1 (x)| + |fn+2 (x)| + · · · + |fn+p (x)| < ε.
Concluzia rezultă din criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă a seriilor de funcţii (teorema 2.29) şi
condiţia Cauchy de caracterizare a convergenţei seriilor numerice (teorema 2.10).
44
∞
X sin nx
Exemplul 2.20. a) Seria de funcţii este uniform şi absolut convergentă pe R, ı̂n baza
n2 + x2
n=1
criteriului lui Weierstrass, deoarece

sin nx | sin nx| 1 1 ∗
n2 + x2 = n2 + x2 ≤ n2 + x2 ≤ n2 , ∀n ∈ N , ∀x ∈ R,

∞
P 1
iar seria de numere reale cu termeni pozitivi n2
este convergentă (e seria armonică generalizată cu
n=1
α = 2).
∞
X x2
b) Seria de funcţii este uniform şi absolut convergentă pe R deoarece din inegalitatea
1 + n3 x4
n=1
√ 2
n nx2 − 1 ≥ 0, ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ R
rezultă că √
n3 x4 + 1 ≥ 2n nx2 , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ R,
prin urmare
x2 1
3 4
≤ √ , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ R;
1+n x 2n n
∞ ∞
P 1 P 1 3
cum seria armonică generalizată √
n n
= 3 este convergentă (α = 2 > 1) şi
n=1 n=1 n 2
∞ ∞
X 1 X 1
√ ∼ √ ,
n=1
n n n=1
2n n
(din propoziţia referitoare la produsul unei serii numerice cu un scalar), putem aplica din nou criteriul lui
Weierstrass.
Un şir de funcţii hn : A → R, cu n ∈ N∗ , este uniform mărginit pe mulţimea A dacă există o constantă
M > 0 astfel ı̂ncât
|hn (x)| ≤ M, ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ A.
Teorema 2.31. (Criteriul lui Dirichlet)(facultativ) Fie A ⊂ R şi fn , gn : A → R, unde n ∈ N∗ ,
∞
P
două şiruri de funcţii. Dacă seria fn are şirul sumelor parţiale uniform mărginit pe A, iar şirul numeric
n=1
∞
u P
(gn (x))n∈N∗ este descrescător pentru orice x ∈ A şi gn −→ 0, atunci seria de funcţii fn gn este uniform
A n=1
convergentă pe A.
∞
P sin nx
Exemplu. Studiem cu ajutorul criteriului lui Dirichlet convergenţa seriei de funcţii n pe
n=1
mulţimea π2 , 3π ∗
π 3π 1
2 . Fie fn , gn : 2 , 2 → R, fn (x) = sin nx, gn (x) = n , ∀n ∈ N .
∞
P
Şirul sumelor parţiale ale seriei sin nx este:
n=1
1 x x
Sn (x) = sin x + sin 2x + · · · + sin nx = x 2 sin sin x + 2 sin sin 2x
2 sin 2 2 2

x 1 x 3x 3x 5x
+ · · · + 2 sin sin nx = x cos − cos + cos − cos
2 2 sin 2 2 2 2 2

(2n − 1)x (2n + 1)x 1 x (2n + 1)x
+ cos − cos = cos − cos .
2 2 2 sin x2 2 2
Atunci
| cos x2 | + | cos (2n+1)x
2 | 2 1 1 √
|Sn (x)| ≤ x ≤ x = x ≤ π = 2,
2| sin 2 | 2| sin 2 | sin 2 sin 4
pentru orice x ∈ π2 , 3π şi orice n ∈ N∗ . Aşadar, şirul (Sn ) este uniform mărginit pe π2 , 3π

2 2 .
În plus, (gn ) este un şir numeric descrescător la 0, deci ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei precedente. Prin
π 3π
urmare, seria din exemplu este uniform convergentă (dar nu absolut convergentă !) pe intervalul 2 , 2 .
45
Teorema 2.32. (Criteriul lui Abel)(facultativ) Fie A ⊂ R şi fn , gn : A → R, unde n ∈ N∗ , două
∞
P
şiruri de funcţii. Dacă seria fn este uniform convergentă pe A, iar şirul (gn )n∈N∗ este uniform mărginit
n=1
∞
P
şi (gn (x))n∈N∗ este monoton pentru orice x ∈ A, atunci seria de funcţii fn gn este uniform convergentă
n=1
pe A.
∞ n
(−1)n xn pe [0, 1].
P
Exemplu. Studiem cu ajutorul criteriului lui Abel convergenţa seriei de funcţii
n=1
n
Fie fn , gn : [0, 1] → R, fn (x) = (−1) n ∗
n , gn (x) = x , ∀n ∈ N .
∞
P (−1)n
Observăm că seria numerică n este convergentă din criteriul lui Leibniz (de la serii de numere
n=1
reale), deci este şi uniform convergentă ca serie de funcţii.
Pe de altă parte, |gn (x)| ≤ 1, ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ [0, 1], ceea ce demonstrează că şirul de funcţii (gn )
este uniform mărginit. De asemenea, pentru orice x ∈ [0, 1], şirul (gn (x))n∈N∗ este monoton (descrescător
pentru x ∈ (0, 1) şi constant pentru x ∈ {0, 1}).
Conform criteriului lui Abel, seria din exemplu este uniform convergentă pe [0, 1] (dar nu şi absolut
convergentă).
P∞
Observaţia 2.24. În practică, vom avea asigurată condiţia de uniformă convergenţă a seriei fn
n=1
dacă aceasta este o serie numerică convergentă sau condiţia de mărginire uniformă a şirului (gn ) dacă
acesta este un şir numeric mărginit, precum ı̂n exemplele anterioare.
Următorul rezultat este un corolar al criteriului lui Dirichlet:
Teorema 2.33. (Criteriul lui Leibniz)(facultativ) Dacă fn : A → R, cu n ∈ N∗ , este un şir de
∞
u
(−1)n fn este uniform convergentă
P
funcţii descrescător punctual pe A şi fn −→ 0, atunci seria de funcţii
A n=1
pe A.
Teorema 2.34. (Transfer de mărginire la serii de funcţii) Fie A ⊂ R şi fn : A → R, cu n ∈ N∗ ,
∞
P
un şir de funcţii astfel ı̂ncât seria fn să fie uniform convergentă pe A la funcţia f . Dacă fn sunt funcţii
n=1
mărginite pe A, atunci şi suma f a seriei este mărginită pe A.
Demonstraţie. Se aplică teorema 2.28 şirului sumelor parţiale al seriei.
2.5. Serii de puteri

Seriile de puteri reprezintă o extindere naturală a noţiunii de funcţie polinomială.
Definiţia 2.22. O serie de forma
X∞
(2.8) an xn = a0 + a1 x + a2 x2 + · · · + an xn + · · · ,
n=0
unde (an )n∈N ⊂ R este un şir de numere reale, se numeşte serie de puteri. Numerele an , cu n ∈ N, se
numesc coeficienţii acestei serii de puteri.
Observăm că mulţimea de convergenţă a unei serii de puteri conţine ı̂ntotdeauna originea; de fapt, se
arată că este un interval centrat ı̂n origine (uneori redus la un singur punct). Mai precis:
∞
an xn . Atunci are loc una
P
Teorema 2.35. (Teorema razei de convergenţă) Fie seria de puteri
n=0
dintre următoarele situaţii:
i) seria este convergentă doar pentru x = 0;
ii) există şi este unic un număr R ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât seria este absolut convergentă pe intervalul (−R, R)
şi divergentă pe (−∞, −R) ∪ (R, +∞); mai mult, ea este uniform convergentă pe orice interval ı̂nchis
şi mărginit [α, β] ⊂ (−R, R) (α, β ∈ R, α < β);
iii) seria este absolut convergentă pentru orice x ∈ R şi uniform convergentă pe orice interval ı̂nchis şi
mărginit [α, β] ⊂ R (α, β ∈ R, α < β).
46
Cursul 6
Demonstraţie. Notăm cu A mulţimea punctelor de convergenţă pentru seria de puteri. Avem A ̸= ∅,
deoarece 0 ∈ A. Dacă A = {0}, atunci suntem ı̂n situaţia de la i) (seria converge doar pentru x = 0).
Presupunem că R = sup {|x| | x ∈ A} ∈ (0, ∞].
Dacă R < ∞ arătăm că ne ı̂ncadrăm ı̂n cazul ii). Fie un interval ı̂nchis şi mărginit [α, β] ⊂ (−R, R)
(unde α, β ∈ R, α < β). Atunci există r ∈ (max{|α|, |β|}, R) ∩ A şi pentru orice x ∈ [α, β],
n
n n
n
n x n |x| n max{|α|, |β|}
|an x | = an r n = |an r | ≤ |an r | .
r r r
an rn este convergentă (pentru că r ∈ A), şirul (an rn )n este convergent la 0, ı̂n particular
P
Cum seria
mărginit: există o constantă M > 0 astfel ı̂ncât |an rn | ≤ M, ∀n ∈ N. Prin urmare,
max{|α|, |β|} n

|an xn | ≤ M , ∀x ∈ [α, β].
r
P max{|α|,|β|} n
Cum seria r este o serie geometrică de raţie subunitară, rezultă din criteriul lui Weier-
strass convergenţele de la ii).
an xn diverge.
P
Dacă x ∈ R \ [−R, R], evident x ̸∈ A, deci seria
Analog se arată că situaţia R = +∞ corespunde cazului iii).
În cazul ii) din teorema precedentă, numărul R se numeşte raza de convergenţă a seriei de puteri
∞
an xn , iar intervalul (−R, R), intervalul de convergenţă al seriei. Comportarea seriei ı̂n ±R se studiază
P
n=0
pentru fiecare serie particulară. Mulţimea de convergenţă a unei serii de puteri poate fi (−R, R), (−R, R],
[−R, R) sau [−R, R].
În situaţia i) vom considera R = 0, iar ı̂n situaţia iii), R = +∞.
Pentru aflarea razei de convergenţă a unei serii de puteri există formule explicite.
∞
an xn .
P
Teorema 2.36. ( Cauchy-Hadamard) Fie seria de puteri Presupunem că există
p n=0
lim n |an | = l ∈ [0, ∞]. Atunci raza de convergenţă a seriei este dată de
n→∞
0, dacă l = +∞



1

(2.9) R= , dacă l ∈ (0, ∞)
 l


+∞, dacă l = 0.
Demonstraţie. Aplicăm criteriul rădăciniii pentru seria modulelor. Avem
p p
lim n |an xn | = |x| lim n |an | = |x|l.
n→∞ n→∞
• Dacă l = 0, seria este absolut convergentă pentru orice x ∈ R, deci R = +∞.

• Dacă l = +∞, atunci seria converge doar pentru x = 0, deci R = 0.
• Dacă l ∈ (0, ∞), atunci seria este absolut convergentă pentru |x| < 1l şi divergentă pentru |x| > 1l ,
prin urmare R = 1l .
∞
an xn . Presupunem că există un indice n0 ∈ N astfel ı̂ncât
P
Teorema 2.37. Fie seria de puteri
n=0
|an+1 |
an ̸= 0, ∀n ≥ n0 . Dacă există lim = l ∈ [0, ∞], atunci raza de convergenţă a seriei este dată tot de
n→∞ |an |
1 1 1
formula (2.9) (pe scurt, R = l, cu convenţiile 0 = +∞ şi ∞ = 0).
Demonstraţie. Se aplică criteriul raportului pentru seria modulelor şi se raţionează ca ı̂n demonstraţia
precedentă.
47
Exemplul 2.21. Să se afle raza de convergenţă R şi mulţimea de convergenţă pentru seria de puteri
∞
X n
xn .
n2 +1
n=1
n
Avem an = n2 +1
> 0, pentru orice n ≥ 1, deci
n 1 + n1 n2 1 + n12 1 + n1 1 + n12 n→∞

|an+1 | an+1 n+1 n2 + 1
= = · = = −→ 1 = l,
(n + 1)2 + 1 n2 1 + n2 + n22 n 1 + n2 + n22

|an | an n
deci, conform teoremei 2.37, raza de convergenţă a seriei de puteri date este R = 1l = 1. Prin ur-
mare, din teorema razei de convergenţă (teorema 2.35), seria este absolut convergentă pe intervalul
(−R, R) = (−1, 1) şi divergentă pe (−∞, −R) ∪ (R, +∞) = (−∞, −1) ∪ (1, +∞).
Rămâne să studiem natura seriei ı̂n punctele x = −1 şi x = 1.
∞ ∞
P n P
Pentru x = 1 se obţine seria 2
n +1
= an . Este convenabil să aplicăm criteriul de comparaţie cu
n=1 n=1
n
limită. Fie bn = n2
= n1 , n ≥ 1. Deoarece
an n n n2 n→∞
= 2 · = 2 −→ 1 ∈ (0, ∞),
bn n +1 1 n +1
∞ ∞ ∞
P P P 1
rezultă că seria an are aceeaşi natură cu seria bn = n , care diverge (e seria armonică).
n=1 n=1 n=1
∞ ∞
n
(−1)n (−1)n an . Încercăm să aplicăm criteriul
P P
Pentru x = −1 se obţine seria alternată n2 +1
=
n=1 n=1
lui Leibniz. Deoarece
n+1 n (n + 1)(n2 + 1) − n(n2 + 2n + 2)
an+1 − an = − =
(n + 1)2 + 1 n2 + 1 [(n + 1)2 + 1](n2 + 1)
−(n2 + n − 1)
= < 0, ∀n ≥ 1,
[(n + 1)2 + 1](n2 + 1)
rezultă că şirul (an )n≥1 este (strict) descrescător. În plus, lim an = lim n2n+1 = 0. Deci suntem ı̂n
n→∞ n→∞
∞
P n n
ipotezele criteriului lui Leibniz, prin urmare seria (−1) n2 +1 este convergentă. Totuşi, seria nu este
n=1
∞
P
absolut convergentă, deoarece seria modulelor este seria an , despre care ştim din cazul x = 1 că diverge.
n=1
În concluzie, seria de puteri este convergentă pentru x ∈ [−1, 1) şi divergentă ı̂n rest; altfel spus,
mulţimea de convergenţă a seriei de puteri este intervalul [−1, 1).
Exemplul 2.22. (Seria binomială) Ne propunem să aflăm raza de convergenţă R şi mulţimea de
convergenţă A a seriei de puteri
∞
X α(α − 1)(α − 2) · . . . · (α − n + 1)
(2.10) 1+ xn , unde α ∈ R.
n!
n=1
Coeficientul termenului de rang n ∈ N este


 1, dacă n = 0
an =
 α(α − 1)(α − 2) · . . . · (α − n + 1) , dacă n ≥ 1.
n!
Observăm că dacă α = k ∈ N, atunci pentru n − 1 ≥ k ⇔ n ≥ k + 1 are loc

α(α − 1)(α − 2) · . . . · (α − k) · . . . · (α − (n − 1))
an = = 0;
n!
prin urmare
∞ k k k
X X X k(k − 1)(k − 2) · . . . · (k − n + 1) X k!
1+ an xn = 1 + an xn = 1 + xn = 1 + xn
n! n!(k − n)!
n=1 n=1 n=1 n=1
48
k
X k
X
=1+ Ckn xn = Ckn xn = (1 + x)k , ∀x ∈ R.
n=1 n=0
Aşadar, pentru α ∈ N, raza de convergenţă a seriei de puteri (2.10) este R = +∞, deci seria este absolut
convergentă pe mulţimea sa de convergenţă A = R.
Fie acum α ∈ R \ N ⇒ an ̸= 0, ∀n ∈ N. Pentru aflarea razei de convergenţă a seriei de puteri aplicăm
teorema 2.37. Avem, pentru orice n ≥ 1,

|an+1 | an+1 α(α − 1) · . . . · (α − (n − 1))(α − n) n!
= = ·
|an | an (n + 1)! α(α − 1) · . . . · (α − n + 1)

α − n |α − n|
= = .
n+1 n+1
Dar, cum mulţimea N∗ este nemărginită, pentru orice α ∈ R există un n0 ∈ N∗ (depinzând de α) astfel
ı̂ncât n0 > α; prin urmare n > α, ∀n ≥ n0 , de unde
|an+1 | n−α
= , ∀n ≥ n0 .
|an | n+1
|an+1 | 1
Atunci l = lim = 1, ı̂n consecinţă R = = 1. Din teorema razei de convergenţă rezultă că seria
n→∞ |an | l
(2.10) este absolut convergentă pe (−1, 1) şi divergentă pe (−∞, −1) ∪ (1, +∞). Rămâne să studiem dacă
±1 sunt puncte de convergenţă pentru serie.
∞ ∞
|an xn | = |an |. Aplicăm criteriul Raabe-Duhamel: pentru n ∈ N∗ ,
P P
Dacă |x| = 1, atunci seria
n=0 n=0
n > α,
|an | n+1 n(α + 1) n→∞
n −1 =n −1 = −→ α + 1.
|an+1 | n−α n−α
Distingem cazurile: P P
I. Dacă α + 1 > 1 ⇔ α > 0, atunci seria |an | este convergentă, adică seria an este absolut
an xn este absolut convergentă, deci
P
convergentă, deci convergentă. Cu alte cuvinte, seria de puteri
convergentă pentru |x| = 1. Prin urmare, pentru α > 0 mulţimea de convergenţă a seriei de puteri este
A = [−1, 1]. P P
II. Dacă α + 1 < 1 ⇔ α < 0, atunci seria |an | este divergentă, adică seria an nu este absolut
an xn nu este absolut convergentă pentru |x| = 1. Studiem
P
convergentă. Cu alte cuvinte, seria de puteri
dacă este convergentă ı̂n vreunul din punctele x = ±1.
Cum α < 0, putem spune că α = −β, cu β > 0. Atunci seria de puteri se rescrie:
∞ ∞
X −β(−β − 1)(−β − 2) · . . . · (−β − n + 1) n X β(β + 1)(β + 2) · . . . · (β + n − 1) n
1+ x =1+ (−1)n x .
n! n!
n=1 n=1
II.1. Dacă x = −1, obţinem seria
∞ ∞ ∞
X β(β + 1)(β + 2) · . . . · (β + n − 1) X β(β + 1)(β + 2) · . . . · (β + n − 1) X
1+ (−1)n (−1)n = 1+ = |an | ,
n! n!
n=1 n=1 n=0
despre care ştim că diverge. Deci −1 ̸∈ A pentru α < 0.
II.2. Dacă x = 1, obţinem seria
∞
X β(β + 1)(β + 2) · . . . · (β + n − 1)
1+ (−1)n ,
n!
n=1
care este o serie alternată. Studiem dacă este aplicabil criteriul lui Leibniz.
β(β + 1)(β + 2) · . . . · (β + n − 1)
Fie bn = = |an |, pentru n ≥ 1. Avem
n!
bn+1 |an+1 | n−α n+β
= = = , ∀n ≥ 1.
bn |an | n+1 n+1
bn+1
II.2.a) Dacă β ≥ 1 (adică, echivalent, dacă α ≤ −1), atunci ≥ 1, ∀n ≥ 1. Deci ı̂n acest caz (bn ) este
bn
şir crescător, de unde bn ≥ b1 = β ≥ 1, ∀n ≥ 1, prin urmare bn ̸→ 0. Atunci termenul general al seriei
49
alternate, (−1)n bn , nu tinde la 0 (pentru că dacă presupunem prin reducere la absurd că (−1)n bn → 0,
atunci bn = |(−1)n bn | → 0, contradicţie). Deoarece termenul general al seriei nu tinde la 0, rezultă că seria
diverge. Aşadar 1 ̸∈ A pentru α ≤ −1.
bn+1
II.2.b) Dacă β ∈ (0, 1) (adică, echivalent, dacă α ∈ (−1, 0)), atunci < 1, ∀n ≥ 1. Deci ı̂n acest caz
bn
(bn ) este şir strict descrescător. Pentru a afla lim bn calculăm
n→∞

β β+1 β+2 β+n−1 β β+1 β+2 β+n−1
ln bn = ln · · · ... · = ln + ln + ln + · · · + ln
1 2 3 n 1 2 3 n
n n
X β+k−1 X 1−β
= ln = ln 1 − , ∀n ≥ 1.
k k
k=1 k=1
∞
ln 1 − 1−β
P
Cu alte cuvinte, (ln bn )n este şirul sumelor parţiale al seriei n .
n=1
Deoarece 1 − 1−βn ∈ (0, 1), ∀n ≥ 1, această serie are termeni negativi şi este mai convenabil să studiem
∞
− ln 1 − 1−β
P
natura seriei cu termeni pozitivi n . Folosim criteriul de comparaţie cu limită; observăm
n=1
că
1−β 1−β
− ln 1 − n ln 1 − n n→∞
1 = 1−β
· (1 − β) −→ 1 − β ∈ (0, ∞),
n − n
∞ ∞
P 1−β P 1
deci seria − ln 1 − n are aceeaşi natură cu seria armonică n, care este divergentă. Dar o serie
n=1 n=1
cu termeni pozitivi diverge dacă şi numai dacă are suma +∞. Atunci
∞ ∞
X 1−β X 1−β
ln 1 − =− − ln 1 − = −∞,
n n
n=1 n=1
de unde lim ln bn = −∞ (ne amintim că suma unei serii este limita şirului sumelor ei parţiale!). Prin
n→∞
urmare, lim bn = lim eln bn = e−∞ = 0.
n→∞ n→∞
∞
(−1)n bn converge. Altfel spus,
P
În concluzie, suntem ı̂n ipotezele criteriului lui Leibniz, deci seria
n=1
pentru α ∈ (−1, 0), 1 ∈ A.
Aşadar, seria de puteri (2.10) are mulţimea de convergenţă


 R, dacă α ∈ N

 [−1, 1] , dacă α ∈ (0, ∞) \ N

A=


 (−1, 1], dacă α ∈ (−1, 0)

(−1, 1), dacă α ∈ (−∞, −1].

Observaţia 2.25. Se poate arăta că seria de puteri (2.10) are suma (1 + x)α pe mulţimea de conver-
genţă, ceea ce justifică denumirea ei de serie binomială (generalizează binomul lui Newton).
50
CAPITOLUL 3
Limite de funcţii. Funcţii continue
3.1. Noţiuni de topologie pe dreapta reală

Am definit ı̂n Capitolul 1 noţiunea de vecinătate pentru un punct x ∈ R.
• O submulţime a lui R se numeşte deschisă dacă este mulţimea vidă sau este vecinătate pentru
fiecare punct al său.
• O submulţime a lui R se numeşte ı̂nchisă dacă complementara sa este mulţime deschisă.
• O submulţime a lui R se numeşte compactă dacă este mărginită şi ı̂nchisă.
• Spunem că punctul a este punct interior mulţimii A ⊂ R dacă A este vecinătate a lui a. Mulţimea
◦
punctelor interioare lui A se numeşte interiorul lui A şi se notează int A sau A.
• Un punct a ∈ R se numeşte punct aderent pentru mulţimea A ⊂ R dacă orice vecinătate a lui a
are ı̂n comun cu mulţimea A cel puţin un punct (adică ∀ V ∈ V(a), are loc V ∩ A ̸= ∅). Mulţimea
punctelor aderente lui A se numeşte aderenţa (ı̂nchiderea) lui A şi se notează cu A.
• Un punct a ∈ R se numeşte punct de acumulare pentru mulţimea A ⊂ R dacă orice vecinătate
a lui a are ı̂n comun cu mulţimea A cel puţin un punct diferit de a (adică ∀ V ∈ V(a), are loc
(V \ {a}) ∩ A ̸= ∅). Mulţimea punctelor de acumulare ale lui A se numeşte mulţimea derivată a
lui A şi se notează cu A′ . Un punct a ∈ A \ A′ se numeşte punct izolat al lui A.
Exemplul 3.1. Fie a, b ∈ R, a < b. Intervalul (a, b) este mulţime deschisă; intervalul [a, b] este
mulţime ı̂nchisă; intervalele (a, b] şi [a, b) nu sunt nici mulţimi deschise, nici ı̂nchise. Intervalul [a, b] este
mulţime compactă, ı̂n vreme ce [a, +∞) nu este mulţime compactă ı̂n R (fiind nemărginită).
R şi ∅ sunt simultan mulţimi deschise şi ı̂nchise.
Propoziţia 3.1.
a) O mulţime A ⊂ R este deschisă ⇔ A = int A.
b) O mulţime A ⊂ R este ı̂nchisă ı̂n R ⇔ A = A.
Demonstraţie. Dacă A = ∅, rezultatele sunt evidente (A = intA = A = ∅). Presupunem că A ̸= ∅.
a) Evident, int A ⊂ A, ∀A ⊂ R, deoarece ori int A = ∅ ⊂ A, ori int A ̸= ∅ şi atunci pentru orice x ∈ int A
are loc A ∈ V(x), ceea ce implică x ∈ A (o vecinătate a unui punct conţine punctul respectiv). Prin
urmare, este suficient să demonstrăm că A este deschisă ⇔ A ⊂ int A.
Presupunem că A este deschisă şi demonstrăm că A ⊂ int A. Într-adevăr, din definiţia mulţimii deschise,
pentru fiecare x ∈ A, A ∈ V(x), ceea ce implică x ∈ int A.
Reciproc, presupunem că A ⊂ int A şi demonstrăm că A este deschisă. Într-adevăr, pentru orice x ∈ A
va rezulta din ipoteză că x ∈ int A, adică A ∈ V(x); deci A este vecinătate pentru fiecare punct al său.
b) Evident, A ⊂ A, ∀∅ = ̸ A ⊂ R, deoarece ∀ x ∈ A, ∀ V ∈ V(x), are loc x ∈ V ∩ A, de unde V ∩ A ̸= ∅. În
particular rezultă că dacă A = R, atunci A = R = A. Prin urmare, este suficient să demonstrăm că o
mulţime ∅ = ̸ A ⊊ R este ı̂nchisă ⇔ A ⊂ A.
Presupunem că A este ı̂nchisă şi arătăm că A ⊂ A. Fie x ∈ A oarecare (ştim că A ̸= ∅ pentru că
∅≠ A ⊂ A). Presupunem prin reducere la absurd că x ̸∈ A ⇒ x ∈ R \ A. Dar A fiind ı̂nchisă, din
definiţie R \ A este mulţime deschisă, deci este vecinătate pentru fiecare punct al său, ı̂n particular
pentru x. Totuşi, (R \ A) ∩ A = ∅, ceea ce contrazice faptul că x este punct aderent pentru A. Deci
presupunerea că x ̸∈ A este falsă. Aşadar, x ∈ A. Prin urmare, A ⊂ A.
Reciproc, presupunem că A ⊂ A. Arătăm că R \ A este mulţime deschisă, ceea ce va implica, prin
definiţie, că A este ı̂nchisă. Ştim că R \ A ̸= ∅ pentru că A ⊊ R. Fie y ∈ R \ A, de unde, prin ipoteză,
y ∈ R \ A sau, altfel spus, y ̸∈ A. Atunci există V ∈ V(y) astfel ı̂ncât V ∩ A = ∅, ceea ce este echivalent
cu V ⊂ R \ A. Prin urmare, R \ A ∈ V(y). Aşadar, R \ A este vecinătate pentru fiecare punct al său,
adică mulţime deschisă.
51
Propoziţia 3.2. (Caracterizarea punctelor aderente cu ajutorul şirurilor) Fie ∅ = ̸ A ⊂ R.
Un punct x ∈ R este aderent mulţimii A dacă şi numai dacă există un şir (xn ) ⊂ A astfel ı̂ncât xn → x.
Demonstraţie. “⇒”: Fie x ∈ A ⇒ pentru orice vecinătate V ∈ V(x), V ∩ A ̸= ∅. Cum pentru orice
n ∈ N∗ , x − n1 , x + n1 ∈ V(x), rezultă că pentru orice n ∈ N∗ , x − n1 , x + n1 ∩ A ̸= ∅. Alegem pentru
fiecare n ∈ N∗ un xn ∈ x − n1 , x + n1 ∩ A. Am găsit astfel un şir (xn ) ⊂ A cu

1 1
x− < xn < x + , ∀n ∈ N∗ ,
n n
adică, altfel spus, cu proprietatea că |xn − x| < n1 , ∀n ∈ N∗ . Prin urmare, xn → x.
“⇐”: Ştim că există un şir (xn ) ⊂ A astfel ı̂ncât xn → x. Fie V ∈ V(x) oarecare. Din definiţia şirului
convergent, toţi termenii şirului (xn ), de la un rang ı̂ncolo, sunt ı̂n V (de fapt, ı̂n V ∩ A). Am obţinut
astfel că V ∩ A ̸= ∅. Prin urmare, x ∈ A.
Observaţia 3.1. Din propoziţia precedentă rezultă că dacă un şir de puncte din A are limită, atunci
limita sa este din A.
Un rezultat pe care-l vom folosi ı̂n cele ce urmează este:
Propoziţia 3.3. Fie A ⊂ R o mulţime nevidă şi mărginită. Atunci inf A, sup A ∈ A.
Demonstraţie. Pentru fiecare n ∈ N∗ , din teorema de caracterizare a marginii inferioare cu ε = n1 > 0
rezultă că există an ∈ A astfel ı̂ncât an < inf A + n1 . Atunci an − n1 < inf A ≤ an < an + n1 , ∀n ∈ N∗ , de
unde |an − inf A| < n1 , ∀n ∈ N∗ . Cum lim n1 = 0, din criteriul majorării pentru şiruri de numere reale
n→∞
obţinem an → inf A. Deoarece am găsit şirul (an ) ⊂ A convergent la inf A, din caracterizarea cu şiruri a
punctelor aderente avem inf A ∈ A. Analog se arată că sup A ∈ A.
Propoziţia 3.4. Mulţimea ∅ ̸= A ⊂ R este ı̂nchisă dacă şi numai dacă limita oricărui şir convergent
din A aparţine lui A.
Demonstraţie. “⇒”: Presupunem că A este ı̂nchisă, prin urmare A = A. Fie (xn ) ⊂ A un şir convergent;
notăm limita acestuia cu x. Conform observaţiei 3.1, x ∈ A = A.
“⇐”: Presupunem că limita oricărui şir convergent din A aparţine lui A. Demonstrăm că A ⊂ A, ceea
ce am arătat ı̂n propoziţia 3.1 că este echivalent cu faptul că A este ı̂nchisă. Fie x ∈ A oarecare. Din
caracterizarea punctelor aderente cu ajutorul şirurilor rezultă că există un şir din A convergent la x. Din
ipoteză rezultă că x ∈ A, ceea ce doream să demonstrăm.
Propoziţia 3.5. (Caracterizarea punctelor de acumulare cu ajutorul şirurilor) Fie A ⊂ R o

mulţime nevidă. Un punct x ∈ R este punct de acumulare pentru mulţimea A dacă şi numai dacă există
un şir (xn ) ⊂ A \ {x} astfel ı̂ncât xn → x.
Demonstraţie. La fel cu cea a propoziţiei 3.2.
Propoziţia 3.6. (de caracterizare a mulţimilor compacte) Mulţimea ∅ = ̸ A ⊂ R este compactă

dacă şi numai dacă din orice şir de elemente din A se poate extrage un subşir convergent la un punct din
A.
Demonstraţie. “⇒”: Presupunem că A este compactă. Fie un şir (xn ) ⊂ A. Deoarece A este mărginită
rezultă că şirul (xn ) este mărginit, deci, potrivit lemei lui Cesàro, admite un subşir convergent (care este,
la rândul lui, un şir din A!). Dar A este şi mulţime ı̂nchisă, prin urmare, conform propoziţiei 3.4, limita
subşirului este un element al lui A.
“⇐”: Ştim că din orice şir de elemente din A se poate extrage un subşir convergent la un punct din A;
arătăm că A este compactă. Presupunem prin reducere la absurd că A nu este majorată. Atunci pentru
orice n ∈ N există an ∈ A astfel ı̂ncât an > n. Cum şirul (an ) ⊂ A, din ipoteză (an ) are un subşir (ank )k
convergent (la un punct din A). Pe de altă parte, ank > nk , ∀k ∈ N, iar (nk ) este un şir strict crescător
k→∞ k→∞
de numere naturale, deci nk −→ ∞; prin urmare, ank −→ ∞, adică (ank )k este divergent, contradicţie.
Aşadar A este majorată. Analog se arată că A este minorată. Deci A este mărginită.
Fie acum x ∈ A. Din propoziţia 3.2, există un şir de elemente din A cu limita x. Orice subşir al
acestuia va avea tot limita x. Conform ipotezei, x ∈ A. Deci A ⊂ A, prin urmare A este ı̂nchisă.
Fiind mărginită şi ı̂nchisă, A este compactă.
52
Definiţia 3.1. Fie A ⊂ B ⊂ R, B ı̂nchisă. Spunem că A este densă ı̂n B dacă A = B (cu alte
cuvinte, dacă pentru orice b ∈ B există un şir (an ) ⊂ A astfel ı̂ncât an → b).
Exemplul 3.2. Q şi R \ Q sunt dense ı̂n R (se aplică teoremele de densitate din primul capitol).
Exemplul 3.3. Să se determine aderenţa, interiorul, mulţimea derivată, aderenţa interiorului, interi-
orul aderenţei pentru mulţimile de mai jos:
n+1 nπ ∗
a) A ⊂ R, A = [2, 3) ∪ {4} ∪ (5, 7); b) A ⊂ R, A = sin n∈N ;
n 2
c) A ⊂ R, A = (R \ Q) ∩ [−1, 5].
a) O reprezentare grafică, pe axa reală, a mulţimii A oferă o intuiţie corectă asupra elementelor căutate.
Arătăm că A = [2, 3] ∪ {4} ∪ [5, 7]. Cum A ⊂ A, rămâne de demonstrat că 3, 5, 7 ∈ A şi că A
nu mai conţine şi alte puncte. Utilizăm propoziţia de caracterizare a punctelor aderente cu ajutorul
şirurilor (propoziţia 3.2). Deoarece 3 − n1 n≥1 ⊂ A şi lim 3 − n1 = 3, deducem că 3 ∈ A . Similar,
n→∞
5 + n1 n≥1 ⊂ A şi lim 5 + n1 = 5 implică 5 ∈ A, iar 7 − n1 n≥1 ⊂ A şi lim 7 − n1 = 7 implică 7 ∈ A.

n→∞ n→∞
Fie acum x ∈ / [2, 3]∪{4}∪[5, 7]. Este evident că există ε > 0 suficient
x−3 de mic astfel ı̂ncât (x−ε, x+ε)∩A = ∅.
4−x

De exemplu, dacă x ∈ (3, 4) putem alege ε = min 2 , 2 > 0.
Arătăm ı̂n continuare că int A = (2, 3) ∪ (5, 7) . Este clar că pentru orice x ∈ (2, 3) ∪ (5, 7) există ε > 0
suficient de mic astfel ı̂ncât (x − ε, x + ε) ⊂ A, deci aceste puncte sunt interioare mulţimii A, ı̂ntrucât
A este vecinătate a lor. Cum int A ⊂ A, rămâne să demonstrăm că punctele 2 şi 4 nu aparţin lui int A.
Evident, pentru orice ε > 0, (2 − ε, 2 + ε) ̸⊂ A, deci A nu este vecinătate pentru 2; pentru orice ε > 0,
(4 − ε, 4 + ε) ̸⊂ A, deci A nu este vecinătate pentru 4.
Arătăm că A′ = [2, 3] ∪ [5, 7]. Folosim propoziţia de caracterizare a punctelor de acumulare cu ajutorul
şirurilor (propoziţia 3.5). Se observă că pentru orice x ∈ [2, 3] ∪ [5, 7], există un şir de forma x − n1 n sau

x + n1 n astfel ı̂ncât pentru n suficient de mare termenii şirului sunt conţinuţi ı̂n A. În plus, aceste şiruri

au limita x. Pe de altă parte, 4 nu este punct de acumulare: vecinătatea 4 − 12 , 4 + 12 are ı̂n comun cu A

doar punctul 4; cum 4 ∈ A \ A′ , deducem că 4 este punct izolat al mulţimii A. Cum A′ ⊂ A (lucru evident
dacă comparăm definiţiile pentru punct aderent şi punct de acumulare), obţinem concluzia.
Observaţia 3.2. Folosind raţionamente asemănătoare cu cele de mai sus se poate demonstra că:
- interiorul unui interval real de capete a, b, cu −∞ ≤ a < b ≤ +∞, este (a, b);
- aderenţa şi mulţimea derivată pentru un interval de capete a, b, cu −∞ < a < b < +∞, sunt ambele
[a, b].
Similar se deduce că int A = (2, 3) ∪ (5, 7) şi int A = [2, 3] ∪ [5, 7] .
b) Fie xn = n+1 nπ ∗ ∗
n sin 2 pentru orice n ∈ N . Evident, A = {xn |n ∈ N }. Observăm că
n→∞ 4n + 2 n→∞ 4n + 4 n→∞
x2n = 0 −→ 0, x4n+1 = −→ 1, x4n+3 = − −→ −1.
4n + 1 4n + 3
Cum A ⊂ A, ţinând cont de propoziţia de caracterizare a punctelor aderente cu ajutorul şirurilor (propoziţia
3.2) şi de faptul că A nu conţine şiruri cu alte limite decât cele precizate, avem că A = A ∪ {−1, 1} .
În plus, cum x2n , x4n+1 , x4n+1 ∈ A \ {−1, 1} pentru orice n ∈ N∗ , deducem că ±1 ∈ A′ ; ı̂n schimb,
0 ̸∈ A′ pentru că nu există şiruri ı̂n A convergente la 0 care să nu ia valoarea 0. Cum A nu conţine şiruri
cu alte limite decât 0, 1, −1, din propoziţia de caracterizare a punctelor de acumulare cu ajutorul şirurilor
(propoziţia 3.5) rezultă că A′ = {−1, 1} .
Mai departe, int A = int A = int A = ∅, pentru că nu există nici un interval deschis inclus ı̂n A sau A.
c) Mulţimea A nu conţine niciun interval, pentru că, ţinând cont de densitatea lui Q ı̂n R, orice interval
conţine numere raţionale, care nu se află ı̂n A. Deci int A = ∅. Fie x ∈ [−1, 5] . Folosind densitatea lui R \ Q
ı̂n R, orice vecinătate a lui x conţine cel puţin un element al lui A diferit de x. Deci, [−1, 5] ⊂ A şi
[−1, 5] ⊂ A′ . Este clar că pentru orice y ∈ / [−1, 5] se poate găsi o vecinătate care nu intersectează [−1, 5],
′
deci nici pe A. Aşadar, [−1, 5] = A = A . Apoi, evident int A = (−1, 5) şi int A = ∅.
3.2. Limite de funcţii

Definiţia 3.2. Fie o mulţime ∅ ≠ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′ . Spunem că funcţia
f are limita l ∈ R ı̂n punctul a dacă ∀ V ∈ V(l) ∃ U ∈ V(a) astfel ı̂ncât dacă x ∈ U ∩ A \ {a}, atunci
f (x) ∈ V (pe scurt, f (U ∩ A \ {a}) ⊂ V ).
53
Altfel spus, funcţia f are limita l ı̂n punctul a de acumulare pentru A dacă de ı̂ndată ce luăm puncte
x din A suficient de apropiate de a, dar nu egale cu a, f (x) se apropie oricât de mult de l.
Notăm lim f (x) = l.
x→a
Teorema 3.1. (de caracterizare a limitei unei funcţii ı̂ntr-un punct) Fie o mulţime ∅ =
̸ A ⊂ R,
o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′ . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
i) lim f (x) = l (definiţia cu vecinătăţi);
x→a
ii) (caracterizarea analitică, cu ε − δ) ∀ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ A \ {a}, cu |x − a| < δε , are loc
|f (x) − l| < ε;
iii) (caracterizarea cu şiruri) ∀(xn ) ⊂ A \ {a}, cu xn → a, are loc f (xn ) → l.
Demonstraţie. Vom arăta că i) ⇒ ii) ⇒ iii) ⇒ i), ceea ce va demonstra echivalenţa celor 3 afirmaţii.
i) ⇒ ii): Fie ε > 0 oarecare. Atunci V = (l − ε, l + ε) ∈ V(l). Prin urmare, conform ipotezei i),
∃ U ∈ V(a) astfel ı̂ncât dacă x ∈ U ∩ A \ {a}, atunci f (x) ∈ V.
Dar U ∈ V(a) implică existenţa unui δε > 0 (δ depinde de ε deoarece U depinde de V , care depinde de ε)
astfel ı̂ncât (a − δε , a + δε ) ⊂ U . Atunci are loc şi relaţia:
∀ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ı̂ncât dacă x ∈ (a − δε , a + δε ) ∩ A \ {a}, atunci f (x) ∈ (l − ε, l + ε);
cu alte cuvinte,
∀ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ A \ {a}, cu |x − a| < δε , are loc |f (x) − l| < ε,
adică ii).
ii) ⇒ iii): Fie (xn ) ⊂ A \ {a}, cu xn → a. Arătăm că şirul (f (xn ))n verifică condiţiile caracterizării cu
ε (propoziţia 2.1), având limita l. Fie ε > 0 oarecare. Din ipoteza ii),
(3.1) ∃ δε > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ A \ {a}, cu |x − a| < δε , are loc |f (x) − l| < ε.
Dar, cum xn → a, din propoziţia 2.1 ı̂n care rolul lui ε ı̂l joacă δε > 0, există nδε ∈ N astfel ı̂ncât
not.
|xn − a| < δε , ∀n ≥ nδε = nε ∈ N. Atunci, din (3.1), are loc şi |f (xn ) − l| < ε, ∀n ≥ nε . Prin urmare,
∀ε > 0 ∃ nε ∈ N astfel ı̂ncât |f (xn ) − l| < ε, ∀n ≥ nε ,
ceea ce arată că f (xn ) → l.
iii) ⇒ i): Presupunem prin reducere la absurd că
∃ V ∈ V(l) astfel ı̂ncât ∀ U ∈ V(a), ∃ xU ∈ U ∩ A \ {a} astfel ı̂ncât f (x) ̸∈ V.
Fie, pentru orice n ∈ N∗ , Un = a − n1 , a + n1 ∈ V(a). Conform celor de mai sus, ∃xn ∈ Un ∩ A \ {a} astfel

ı̂ncât f (xn ) ̸∈ V. Cu alte cuvinte, am găsit un şir (xn ) ⊂ A \ {a}, cu xn ∈ a − n1 , a + n1 , ∀n ∈ N∗ , astfel

ı̂ncât f (xn ) ̸∈ V. Dar

1 1 1
xn ∈ a − , a + , ∀n ∈ N∗ ⇔ |xn − a| < , ∀n ∈ N∗ ,
n n n
de unde, prin criteriul majorării de la şiruri numerice, xn → a. Atunci, din ipoteza iii), f (xn ) → l, ceea ce
implică faptul că, de la un loc ı̂ncolo, toţi termenii şirului (f (xn ))n se află ı̂n V (ştim că V ∈ V(l) şi folosim
definiţia şirului convergent). Am obţinut astfel o contradicţie cu f (xn ) ̸∈ V, ∀n ∈ N∗ . Deci presupunerea
făcută este falsă şi i) este adevărată.
Cursul 7
Teorema 3.2. Fie A ⊂ R, f : A → R, a ∈ A′ şi l ∈ R. Dacă funcţia f are limita l ı̂n punctul a,
atunci această limită este unică.
Demonstraţie. Se utilizează caracterizarea cu şiruri a limitei unei funcţii ı̂ntr-un punct şi unicitatea
limitei unui şir numeric.
Observaţia 3.3. Dacă a ∈ A′ şi dacă există două şiruri (x′n ), (x′′n ) ⊂ A \ {a}, cu x′n → a, x′′n → a,
astfel ı̂ncât f (x′n ) → l′ , f (x′′n ) → l′′ şi l′ ̸= l′′ , atunci f nu are limită ı̂n punctul a.
54
Exemple. a) Funcţia f : R∗ → R, f (x) = sin x1 nu are limită ı̂n x = 0 deoarece există şirurile
1 n→∞
x′n n∈N∗ ⊂ R, x′n =

−→ 0,
2nπ
1 n→∞
x′′n ⊂ R, x′′n =

n∈N∗ π −→ 0,
2nπ + 2
astfel ı̂ncât
n→∞
f (x′n ) = sin 2nπ = sin 0 = 0 −→ 0,
π π n→∞
f (x′′n ) = sin 2nπ + = sin = 1 −→ 1 ̸= 0.
2 2
a) Funcţia f : R∗ → R, f (x) = cos x1 nu are limită ı̂n x = 0 deoarece există şirurile

1 n→∞
x′n n∈N∗ ⊂ R, x′n =

−→ 0,
2nπ
1 n→∞
x′′n ⊂ R, x′′n =

n∈N∗ π −→ 0,
2nπ + 2
astfel ı̂ncât
n→∞
f (x′n ) = cos 2nπ = cos 0 = 1 −→ 1,
π π n→∞
f (x′′n ) = cos 2nπ + = cos = 0 −→ 0 ̸= 1.
2 2
Limite laterale
Definiţia 3.3. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R şi un punct a ∈ R. Notăm As = A ∩ (−∞, a] şi
Ad = A ∩ [a, +∞). Spunem că a este punct de acumulare la stânga (respectiv, la dreapta) pentru mulţimea
A dacă a este punct de acumulare pentru mulţimea As (respectiv, Ad ). Notăm mulţimea punctelor de
acumulare la stânga (respectiv, la dreapta) pentru mulţimea A cu A′s (respectiv, A′d ).
Definiţia 3.4. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′s (respectiv, a ∈ A′d ).
Spunem că l ∈ R este limita la stânga (respectiv, la dreapta) a funcţiei f ı̂n punctul a dacă
∀ V ∈ V(l) ∃ U ∈ V(a) astfel ı̂ncât ∀ x ∈ U ∩ As \ {a}(respectiv, ∀ x ∈ U ∩ Ad \ {a}), are loc f (x) ∈ V.
Notăm x→a
lim f (x) = l sau lim f (x) = l (respectiv, x→a
lim f (x) = l sau lim f (x) = l). Uneori vom nota
x↗a x↘a
x<a x>a
lim f (x) = ls = fs (a), respectiv lim f (x) = ld = fd (a).
x↗a x↘a
Limitele la stânga şi la dreapta poartă numele de limite laterale ale funcţiei f ı̂n punctul a.
Teorema 3.3. (de caracterizare a limitei unei funcţii ı̂ntr-un punct cu ajutorul limitelor laterale) Fie
o mulţime ∅ ̸= A ⊂ R, o funcţie f : A → R, un punct a ∈ A′s ∩ A′d şi un element l ∈ R. Atunci există
lim f (x) = l dacă şi numai dacă f are limită la stânga şi la dreapta ı̂n a şi cele două limite laterale sunt
x→a
egale. Mai mult, ı̂n acest caz lim f (x) = lim f (x) = lim f (x) = l.
x↗a x↘a x→a
Demonstraţie. Dacă există lim f (x) = l, atunci luăm ı̂n definiţia limitei puncte x cu x < a, respectiv
x→a
cu x > a şi deducem că lim f (x) = l, respectiv că lim f (x) = l. Reciproc, folosim caracterizarea ε − δ a
x↗a x↘a
limitelor laterale (care are un enunţ analog cu cea din cazul limitei) şi obţinem că există lim f (x), egală
x→a
cu valoarea comună a limitelor laterale.
Observaţia 3.4. Un caz important ı̂n care a ∈ A′s ∩ A′d este acela ı̂n care A este interval, iar a, punct
interior acestuia.
Teorema precedentă este utilă ı̂n cazul funcţiilor definite pe ramuri, când ne propunem să studiem
existenţa limitei ı̂n punctul de ramificaţie.
55
Exemplul 3.4. Studiem existenţa limitei ı̂n 1 pentru funcţia

2x + 1, x < 1
f : R → R, f (x) =
4 − x, x ≥ 1
(1 este punct de acumulare pentru R). Deoarece
lim f (x) = lim (2x + 1) = 3, lim f (x) = lim (4 − x) = 3,
x↗1 x↗1 x↘1 x↘1
rezultă că există lim f (x) = 3.

x→1
Următoarele trei teoreme se demonstrează pe baza rezultatului corespunzător de la şiruri de numere

reale şi a caracterizării cu şiruri a limitei unei funcţii ı̂ntr-un punct:
Teorema 3.4. (Criteriul majorării) Fie ∅ = ̸ A ⊂ R, două funcţii f, g : A → R şi un punct a ∈ A′ .
Dacă există l ∈ R şi U ∈ V(a) astfel ı̂ncât |f (x) − l| ≤ g(x), ∀x ∈ U ∩ A \ {a} şi lim g(x) = 0, atunci
x→a
există lim f (x) = l.
x→a
Teorema 3.5. (Trecerea la limită ı̂n inegalităţi)

a) Fie ∅ ̸= A ⊂ R, două funcţii f, g : A → R şi un punct a ∈ A′ astfel ı̂ncât există lim f (x) = l1 ∈ R şi
x→a
lim g(x) = l2 ∈ R. Dacă există o vecinătate U ∈ V(a) astfel ı̂ncât f (x) ≤ g(x), ∀x ∈ U ∩ A \ {a} (sau
x→a
f (x) < g(x), ∀x ∈ U ∩ A \ {a}), atunci l1 ≤ l2 .
b) Fie ∅ ≠ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′ astfel ı̂ncât există lim f (x) = l ∈ R. Dacă
x→a
există o vecinătate U ∈ V(a) şi două valori α, β ∈ R astfel ı̂ncât α ≤ f (x) ≤ β, ∀x ∈ U ∩ A \ {a} (sau
α < f (x) < β, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}), atunci α ≤ l ≤ β.
Observaţia 3.5. Chiar dacă inegalităţile din ipotezele celor două subpuncte ale teoremei 3.5 sunt
stricte, inegalităţile dintre limite sunt, ı̂n general, nestricte. Altfel spus, prin trecerea la limită ı̂n inegalităţi
inegalităţile stricte se transformă ı̂n inegalităţi nestricte.
Teorema 3.6. (Operaţii cu limite de funcţii) Fie ∅ = ̸ A ⊂ R şi un punct a ∈ A′ . Dacă funcţiile
f, g : A → R au limită finită ı̂n punctul a şi α ∈ R, atunci funcţiile f + g, αf, f g au limită ı̂n a şi au loc
relaţiile:
i) lim (f (x) + g(x)) = lim f (x) + lim g(x) (limita sumei este suma limitelor);
x→a x→a x→a
ii) lim αf (x) = α lim f (x) (constantele ies afară din limită);
x→a x→a
iii) lim (f (x)g(x)) = lim f (x) · lim g(x) (limita produsului este produsul limitelor);
x→a x→a x→a
iv) dacă lim g(x) ̸= 0, atunci există o vecinătate U ∈ V(a) astfel ı̂ncât g(x) ̸= 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}, iar
x→a
f (x) lim f (x)
f x→a
funcţia g are limită ı̂n a şi lim = (limita câtului este câtul limitelor).
x→a g(x) lim g(x)
x→a
Propoziţia 3.7. (Proprietatea de inerţie a semnului) Fie A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ .

Dacă există lim f (x) = l ∈ R, cu l > 0 (respectiv, l < 0), atunci există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât
x→a
f (x) > 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a} (respectiv, f (x) < 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}).
Demonstraţie. Presupunem că l > 0. Scriem definiţia cu vecinătăţi a limitei pentru
l
V = (l − ε, l + ε) ∈ V(l), unde ε => 0.
2

l 3l
Rezultă că există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât ∀x ∈ U ∩ A \ {a}, f (x) ∈ V = , . Prin urmare,
2 2
l
> 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}.
f (x) >
2
Dacă l < 0, scriem definiţia cu vecinătăţi a limitei pentru
l
V = (l − ε, l + ε) ∈ V(l), unde ε = − > 0.
2
56

3l l
Rezultă că există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât ∀x ∈ U ∩ A \ {a}, f (x) ∈ V = , . Prin urmare,
2 2
l
f (x) < < 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}.
2
̸ A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ . Dacă există lim f (x) = l ∈ R, atunci există

Propoziţia 3.8. Fie ∅ =
x→a
U ∈ V(a) astfel ı̂ncât f este mărginită pe U ∩ A.
Demonstraţie. Scriem definiţia cu vecinătăţi pentru lim f (x) = l, luând V = (l−1, l+1) ∈ V(l). Rezultă
x→a
că există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ U ∩ A \ {a} are loc f (x) ∈ V , adică |f (x) − l| < 1. Atunci
|f (x)| ≤ |f (x) − l| + |l| < 1 + |l|, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}.
Aşadar, |f (x)| ≤ M, ∀x ∈ U ∩ A, unde constanta de mărginire

1 + |l|, dacă a ̸∈ A
M=
max{|f (a)|, 1 + |l|}, dacă a ∈ A.
Teorema 3.7. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R, două funcţii f, g : A → R şi un punct a ∈ A′ . Dacă

lim f (x) = 0 şi dacă există o vecinătate U ∈ V(a) astfel ı̂ncât g este mărginită pe U ∩ A, atunci există
x→a
lim f (x)g(x) = 0 (pe scurt: produsul dintre o funcţie mărginită şi o funcţie cu limita 0 are limita 0).
x→a
Demonstraţie. Folosim caracterizarea cu şiruri a limitei unei funcţii.
Exemplul 3.5. lim x sin x1 = 0, deoarece lim x = 0, iar sin x1 ≤ 1, ∀x ∈ R∗ .

x→0 x→0
̸ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′ . Spunem că funcţia f are limita

Definiţia 3.5. Fie ∅ =
+∞ ı̂n punctul a dacă pentru orice V ∈ V(+∞) există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ U ∩ A \ {a}
are loc f (x) ∈ V .
Notăm lim f (x) = +∞.
x→a
̸ A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ . Atunci există lim f (x) = +∞

Teorema 3.8. (de caracterizare) Fie ∅ =
x→a
dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A \ {a}, cu |x − a| < δε ,
are loc f (x) > ε.
̸ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A′ . Spunem că funcţia f are limita
Definiţia 3.6. Fie ∅ =
−∞ ı̂n punctul a dacă pentru orice V ∈ V(−∞) există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ U ∩ A \ {a}
are loc f (x) ∈ V .
Notăm lim f (x) = −∞.
x→a
̸ A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ . Atunci există lim f (x) = −∞

Teorema 3.9. (de caracterizare) Fie ∅ =
x→a
dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A \ {a}, cu |x − a| < δε ,
are loc f (x) < −ε.
Definiţia 3.7. Spunem că +∞ este punct de acumulare pentru A ⊂ R dacă există un şir din A cu
limita +∞, sau, echivalent, dacă A este nemărginită superior.
Spunem că −∞ este punct de acumulare pentru A ⊂ R dacă există un şir din A cu limita −∞, sau,
echivalent, dacă A este nemărginită inferior.
Definiţia 3.8. Fie o funcţie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care +∞ este punct de
acumulare. Spunem că funcţia f are limita l ∈ R la +∞ dacă pentru orice V ∈ V(l) există U ∈ V(+∞)
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ U ∩ A are loc f (x) ∈ V .
x→∞
Teorema 3.10. (de caracterizare) Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care +∞ este
punct de acumulare. Fie l ∈ R. Atunci există lim f (x) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există
x→∞
δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x > δε are loc |f (x) − l| < ε.
57
Definiţia 3.9. Fie o funcţie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care −∞ este punct de
acumulare. Spunem că funcţia f are limita l ∈ R la −∞ dacă pentru orice V ∈ V(l) există U ∈ V(−∞)
x→−∞
Teorema 3.11. (de caracterizare) Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care −∞ este
punct de acumulare. Fie l ∈ R. Atunci există lim f (x) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există
x→−∞
δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x < −δε , are loc |f (x) − l| < ε.
acumulare. Spunem că limita funcţiei f la +∞ este +∞ dacă pentru orice V ∈ V(+∞) există U ∈ V(+∞)
x→∞
punct de acumulare. Atunci există lim f (x) = +∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0
x→∞
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x > δε , are loc f (x) > ε.
acumulare. Spunem că limita funcţiei f la −∞ este +∞ dacă pentru orice V ∈ V(+∞) există U ∈ V(−∞)
x→−∞
punct de acumulare. Atunci există lim f (x) = +∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0
x→−∞
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x < −δε , are loc f (x) > ε.
acumulare. Spunem că limita funcţiei f la +∞ este −∞ dacă pentru orice V ∈ V(−∞) există U ∈ V(+∞)
x→∞
punct de acumulare. Atunci există lim f (x) = −∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0
x→∞
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x > δε , are loc f (x) < −ε.
acumulare. Spunem că limita funcţiei f la −∞ este −∞ dacă pentru orice V ∈ V(−∞) există U ∈ V(−∞)
x→−∞
punct de acumulare. Atunci există lim f (x) = −∞ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0
x→−∞
astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ A, cu x < −δε , are loc f (x) < −ε.
Alte exemple.
x2 − 4x + 3 00 (x − 1)(x − 3) x−3 −2
i) lim 3 2
= lim 2
= lim 2 = = −1
x→1 x − x + x − 1 x→1 (x − 1)(x + 1) x→1 x + 1 2
p ∞−∞ (x2 + x + 1) − x2
ii) lim ( x2 + x + 1 + x) = lim √ .
x→−∞
√ x→−∞ x2 + x + 1 − x
Să remarcăm că x2 = |x| = −x, deoarece x < 0 atunci când x este ı̂n vecinătatea lui −∞. Atunci
limita se rescrie
x 1 + x1

x+1
lim q = lim q
x→−∞ x→−∞
x2 1 + x1 + x12 − x 1 + x1 + x12 + 1

−x
58
1 + x1 1
= lim q =− .
x→−∞
− 1 + x1 + 1
+1 2
x2
Propoziţia 3.9. Fie A ⊂ R, f, g : A → R şi a ∈ A′ . Presupunem că există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât
f (x) ≤ g(x), ∀x ∈ U ∩ A \ {a}.
a) Dacă există lim f (x) = ∞, atunci există lim g(x) = ∞.
x→a x→a
b) Dacă există lim g(x) = −∞, atunci există lim f (x) = −∞.
x→a x→a
Definiţia 3.14. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care +∞ este punct de acumulare.
Fie l ∈ R. Spunem că dreapta y = l este asimptotă orizontală la +∞ pentru funcţia f dacă există
lim f (x) = l.
x→∞
Definiţia 3.15. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care −∞ este punct de acumulare.
Fie l ∈ R. Spunem că dreapta y = l este asimptotă orizontală la −∞ pentru funcţia f dacă există
lim f (x) = l.
x→−∞
Definiţia 3.16. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care +∞ este punct de acumulare.
Fie m ∈ R∗ , n ∈ R. Spunem că dreapta y = mx + n este asimptotă oblică la +∞ pentru funcţia f dacă
există lim |f (x) − mx − n| = 0.
x→∞
Teorema 3.16. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care +∞ este punct de acumulare.
Fie m ∈ R∗ , n ∈ R. Atunci dreapta y = mx + n este asimptotă oblică la +∞ pentru funcţia f dacă şi
numai dacă există lim f (x)
x = m şi lim (f (x) − mx) = n.
x→+∞ x→+∞
Demonstraţie. imediată
Definiţia 3.17. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care −∞ este punct de acumulare.
Fie m ∈ R∗ , n ∈ R. Spunem că dreapta y = mx + n este asimptotă oblică la −∞ pentru funcţia f dacă
există lim |f (x) − mx − n| = 0.
x→−∞
Teorema 3.17. Fie f : A → R, unde A ⊂ R este o mulţime pentru care −∞ este punct de acumulare.
Fie m ∈ R∗ , n ∈ R. Atunci dreapta y = mx + n este asimptotă oblică la −∞ pentru funcţia f dacă şi
numai dacă există lim f (x)
x = m şi lim (f (x) − mx) = n.
x→−∞ x→−∞
Demonstraţie. imediată
Definiţia 3.18. Fie A ⊂ R şi f : A → R. Dacă a ∈ A′s , spunem că dreapta x = a este asimptotă
verticală la stânga pentru funcţia f dacă există lim f (x) = ∞ sau −∞. Dacă a ∈ A′d , spunem că dreapta
x↗a
x = a este asimptotă verticală la dreapta pentru funcţia f dacă există lim f (x) = ∞ sau −∞.
x↘a
Dacă a ∈ A′ , spunem că dreapta x = a este asimptotă verticală pentru funcţia f dacă este asimptotă
verticală la stânga sau asimptotă verticală la dreapta pentru f .
Anexă - limite fundamentale:
i) lim ak xk + ak−1 xk−1 + · · · + a1 x + a0 = sgn (ak ) · lim xk ,

x→±∞ x→±∞
unde k ∈ N∗ , ai ∈ R, pentru 0 ≤ i ≤ k şi ak ̸= 0.

 0, dacă p > k
ak xk + ak−1 xk−1 + · · · + a1 x + a0  ak , dacă p = k
ii) lim = bk
x→±∞ bp xp + bp−1 xp−1 + · · · + b1 x + b0

 sgn ak · lim xk−p , dacă p < k,

bp x→±∞
unde k, p ∈ N, ai , bj ∈ R, pentru 0 ≤ i ≤ k, 0 ≤ j ≤ p şi ak , bp ̸= 0.


 0, a ∈ (−1, 1)
1, a=1

iii) Fie a ∈ R. Atunci lim ax =
x→∞ 
 +∞, a>1
nu există, a ≤ −1

59
iv) limπ tg x = +∞; limπ tg x = −∞
x↗ 2 x↘ 2
π
v) lim arctg x = 2 ; x→−∞
lim arctg x = − π2
x→∞
sin x arcsin x tg x arctg x
vi) lim x = 1, lim x = 1, lim x = 1, lim x =1
x→0 x→0 x→0 x→0
vii) dacă a > 1, atunci lim loga x = +∞, lim loga x = −∞;
x→∞ x↘0
dacă a ∈ (0, 1), atunci lim loga x = −∞, lim loga x = +∞
x→∞ x↘0
ln x ln x
viii) lim = 0, lim xα = 0 (α > 0)
x→∞ x x→∞
ix) α
lim x ln x = 0 (α > 0)
x↘0
n
x) lim xx = 0 (n ∈ N, a > 1)
x→∞ a
1
xi) lim (1 + x) x = e, lim (1 + x1 )x = e
x→0 x→∞
xii) lim ln(1+x)

x =1
x→0
ax −1
xiii) lim x = ln a (a ∈ (0, ∞) \ {1}).
x→0
3.3. Funcţii continue

Definiţia 3.19. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R, un punct a ∈ A şi o funcţie f : A → R. Spunem că
funcţia f este continuă ı̂n punctul a dacă pentru orice V ∈ V(f (a)) există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât pentru
orice x ∈ U ∩ A are loc f (x) ∈ V (cu alte cuvinte, f este continuă ı̂n punctul a din domeniul său de
definiţie dacă de ı̂ndată ce luăm puncte x din A suficient de apropiate de a, f (x) se apropie oricât de mult
de f (a)).
Dacă f nu este continuă ı̂n a, spunem că f este discontinuă ı̂n a sau că a este punct de discontinuitate
pentru f .
Teorema 3.18. Fie ∅ = ̸ A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A. Dacă a ∈ A′ , atunci f este continuă ı̂n a dacă şi
numai dacă există lim f (x) = f (a). Dacă a este un punct izolat al lui A (adică dacă a ∈ A \ A′ ), atunci
x→a
f este continuă ı̂n a.
Propoziţiile şi teoremele de mai jos urmează din definiţia continuităţii şi din rezultatele corespunzătoare
de la limite de funcţii.
Teorema 3.19. (de caracterizare a continuităţii ı̂ntr-un punct) Fie o mulţime ∅ ̸= A ⊂ R, un
punct a ∈ A şi o funcţie f : A → R. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
i) f este continuă ı̂n punctul a (definiţia cu vecinătăţi);
ii) (caracterizarea analitică, cu ε − δ) ∀ ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ı̂ncât ∀x ∈ A, cu |x − a| < δε , are loc
|f (x) − f (a)| < ε;
iii) (caracterizarea cu şiruri) ∀(xn ) ⊂ A, cu xn → a, are loc f (xn ) → f (a).
Definiţia 3.20. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R, o funcţie f : A → R şi un punct a ∈ A. Spunem că
funcţia f este continuă la stânga (respectiv, la dreapta) ı̂n punctul a dacă pentru orice V ∈ V(f (a)) există
U ∈ V(a) astfel ı̂ncât dacă x ∈ U ∩ As (respectiv, x ∈ U ∩ Ad ) are loc f (x) ∈ V .
Propoziţia 3.10. Fie A ⊂ R şi f : A → R.
a) Dacă a ∈ A ∩ A′s , atunci f este continuă la stânga ı̂n a dacă şi numai dacă există lim f (x) = f (a).
x↗a
a) Dacă a ∈ A ∩ A′d , atunci f este continuă la dreapta ı̂n a dacă şi numai dacă există lim f (x) = f (a).
x↘a
Teorema 3.20. (de caracterizare a continuităţii cu ajutorul continuităţii laterale)

Fie ∅ ̸= I ⊂ R un interval deschis, o funcţie f : I → R şi un punct a ∈ I. Atunci f este con-
tinuă ı̂n a dacă şi numai dacă este continuă la stânga şi la dreapta ı̂n a, adică dacă şi numai dacă
lim f (x) = lim f (x) = f (a).
x↗a x↘a
Propoziţia 3.11. Fie A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A. Dacă f este continuă ı̂n a şi f (a) ̸= 0, atunci
există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât pentru orice x ∈ U ∩ A, f (x) are acelaşi semn cu f (a).
60
Definiţia 3.21. Fie A ⊂ R. Spunem că funcţia f : A → R este continuă pe A dacă f este continuă
ı̂n fiecare punct din A.
Observaţia 3.6. Funcţiile elementare (adică funcţiile polinomiale, funcţiile raţionale, funcţia putere,
funcţia radical, funcţia exponenţială, funcţia logaritmică, funcţiile trigonometrice directe şi inverse) sunt
continue pe domeniile lor maxime de definiţie.
Propoziţia 3.12. (Operaţii algebrice cu funcţii continue) Fie o mulţime ∅ =
̸ A ⊂ R, două funcţii
f, g : A → R continue pe A şi α ∈ R. Atunci:
a) αf , f + g şi f − g sunt continue pe A;
b) f · g este continuă pe A;
c) fg este continuă pe A \ {x ∈ A | g(x) = 0};
d) |f |, max{f, g} şi min{f, g} sunt funcţii continue pe A.
La subpunctul d) ne-am referit la funcţiile:

f (x), dacă f (x) ≥ g(x)
max{f, g} : A → R, max{f, g}(x) =
g(x), dacă f (x) < g(x);

f (x), dacă f (x) ≤ g(x)
min{f, g} : A → R, min{f, g}(x) =
g(x), dacă f (x) > g(x).
Demonstraţie. Din rezultatul corespunzător de la limite de funcţii, definiţia continuităţii şi caracterizările
cu şiruri.
Propoziţia 3.13. (Compunerea funcţiilor continue) Fie două mulţimi ∅ ̸= A, B ⊂ R şi două
funcţii: f : A → B şi g : B → R.
a) Dacă f este continuă ı̂n punctul a ∈ A şi g este continuă ı̂n f (a), atunci funcţia g ◦ f : A → R,
(g ◦ f )(x) = g(f (x)), ∀x ∈ A este continuă ı̂n punctul a.
b) Dacă f este continuă pe A, iar g este continuă pe B, atunci g ◦ f este continuă pe A.
Demonstraţie. Din caracterizarea cu şiruri a continuităţii ı̂ntr-un punct.
Teorema 3.21. (de caracterizare a continuităţii globale) Fie f : R → R. Următoarele afirmaţii

sunt echivalente:
i) f este continuă pe R;
ii) ∀ D ⊂ R mulţime deschisă, f −1 (D) este mulţime deschisă;
iii) ∀ F ⊂ R mulţime ı̂nchisă, f −1 (F ) este mulţime ı̂nchisă.
Spunem că funcţiile continue ”ı̂ntorc” deschişi ı̂n deschişi şi ı̂nchişi ı̂n ı̂nchişi.
În această teoremă f −1 (A) notează contraimaginea mulţimii A ⊂ R prin funcţia f (nu funcţia inversă
a lui f , care poate nici să nu existe!).
Demonstraţie. Se arată că i) ⇔ ii) şi ii) ⇔ iii).
i) ⇒ ii): Ştim că f este continuă pe R. Fie D ⊂ R o mulţime deschisă oarecare. Arătăm că f −1 (D)
este mulţime deschisă, adică este vecinătate pentru fiecare punct al său.
Fie un punct oarecare x ∈ f −1 (D) ⇒ f (x) ∈ D. Dar D este deschis, deci D ∈ V(f (x)). Din definiţia
continuităţii pentru f ı̂n x rezultă că există U ∈ V(x) astfel ı̂ncât pentru orice u ∈ U , f (u) ∈ D sau, cu
alte cuvinte, pentru orice u ∈ U , u ∈ f −1 (D). Am obţinut că U ⊂ f −1 (D), de unde f −1 (D) ∈ V(x). Deci
f −1 (D) este deschisă.
ii) ⇒ i): Ştim că are loc proprietatea ii) şi arătăm că f este continuă pe R, adică f este continuă ı̂n
orice punct din R.
Fie a ∈ R oarecare. Verificăm definiţia continuităţii. În acest scop, fie V ∈ V(f (a)) ⇒ ∃ ε > 0 astfel
ı̂ncât (f (a) − ε, f (a) + ε) ⊂ V . Dar (f (a) − ε, f (a) + ε) este un deschis, deci, prin ipoteză, mulţimea
U = f −1 ((f (a) − ε, f (a) + ε)) este deschisă, aşadar este vecinătate pentru fiecare punct al său. Cum
f (a) ∈ (f (a) − ε, f (a) + ε) ⇒ a ∈ f −1 ((f (a) − ε, f (a) + ε)) = U şi atunci U ∈ V(a). Mai mult, ∀x ∈ U ,
f (x) ∈ (f (a) − ε, f (a) + ε) ⊂ V . Cu aceasta continuitatea lui f ı̂n a este demonstrată.
ii) ⇔ iii) rezultă din definiţia mulţimii ı̂nchise şi din proprietatea R \ f −1 (A) = f −1 (R \ A), pentru
orice mulţime A ⊂ R.
61
Observaţia 3.7. Fie f : R → R continuă şi α, β ∈ R. Fie mulţimile:
A = {x ∈ R | f (x) = α} = f −1 ({α});
B = {x ∈ R | f (x) < α} = {x ∈ R | f (x) ∈ (−∞, α)} = f −1 ((−∞, α));
C = {x ∈ R | f (x) ≤ α} = {x ∈ R | f (x) ∈ (−∞, α]} = f −1 ((−∞, α]);
D = {x ∈ R | f (x) > α} = {x ∈ R | f (x) ∈ (α, ∞)} = f −1 ((α, ∞));
E = {x ∈ R | f (x) ≥ α} = {x ∈ R | f (x) ∈ [α, ∞)} = f −1 ([α, ∞));
F = {x ∈ R | α < f (x) < β} = {x ∈ R | f (x) ∈ (α, β)} = f −1 ((α, β));
G = {x ∈ R | α ≤ f (x) ≤ β} = {x ∈ R | f (x) ∈ [α, β]} = f −1 ([α, β]).
Deoarece mulţimile (−∞, α), (α, ∞), (α, β) sunt deschise, conform teoremei anterioare mulţimile B, D, F
sunt deschise. Deoarece mulţimile {α}, (−∞, α], [α, ∞), [α, β] sunt ı̂nchise, conform teoremei anterioare
mulţimile A, C, E, G sunt ı̂nchise.
Observaţia 3.8. Funcţiile continue nu ”duc” mulţimi deschise ı̂n mulţimi deschise şi nici ı̂nchişi ı̂n
ı̂nchişi. Imaginea unei mulţimi deschise printr-o funcţie continuă nu este, ı̂n general, o mulţime deschisă.
De exemplu, funcţia continuă f : (0, 1) → R, f (x) = 0 are imaginea Im f = f ((0, 1)) = {0} şi, deşi (0, 1)
este mulţime deschisă, {0} nu este deschisă. De asemenea, imaginea unei mulţimi ı̂nchise printr-o funcţie
continuă nu este, ı̂n general, o mulţime ı̂nchisă. De exemplu, funcţia continuă f : R → R, f (x) = ex are
imaginea Im f = f (R) = (0, ∞) şi, deşi R este un ı̂nchis, (0, ∞) nu este un ı̂nchis.
Teorema 3.22. Dacă A ⊂ R, a ∈ A′ şi funcţia f : A \ {a} → R are lim f (x) = l ∈ R, atunci funcţia
x→a
(
f (x), dacă x ∈ A \ {a}
f˜ : A → R, f˜(x) =
l, dacă x = a
este continuă ı̂n a (f˜ se numeşte prelungirea prin continuitate a funcţiei f ).

Demonstraţie. Avem lim f˜(x) = lim f (x) = l = f˜(a), ceea ce este echivalent cu faptul că f˜ este continuă
x→a x→a
ı̂n a.
Exemplul 3.6. Funcţia f : R∗ → R, f (x) = sin x

x are lim f (x) = 1, deci se poate prelungi prin
x→0
continuitate ı̂n a = 0. Funcţia care se obţine,
(
sin x
x , dacă x ̸= 0
f˜ : R → R, f˜(x) =
1, dacă x = 0
este continuă pe R.
Definiţia 3.22. Fie un interval I ⊂ R, o funcţie f : I → R şi un punct a ∈ I de discontinuitate pentru
f . Spunem că punctul a este:
a) punct de discontinuitate de speţa (specia) I pentru f dacă există lim f (x), lim f (x) ∈ R;
x↗a x↘a
b) punct de discontinuitate de speţa (specia) a II-a pentru f dacă nu este punct de discontinuitate de
speţa I pentru f (adică dacă ori măcar una din limitele laterale este infinită, ori măcar una din limitele
laterale nu există).
Exemplu. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R,


 x − 1, dacă x ≤ −1

1
dacă x ∈ (−1, 0)

 sin x ,



1
f (x) = x−1 , dacă x ∈ [0, 1)

dacă x ∈ [1, 2)




 x,
 2

x − x, dacă x ≥ 2
Soluţie.
• Pentru x ∈ (−∞, −1), f (x) = x − 1 şi este continuă (fiind funcţie polinomială).
62
• Pentru a studia continuitatea funcţiei f ı̂n punctul x = −1 trebuie să-i calculăm limitele laterale:
fs (−1) = lim f (x) = lim (x − 1) = −2;
x↗−1 x↗−1
1
fd (−1) = lim f (x) = lim sin = sin(−1) ∈ (−1, 1).
x↘−1 x↘−1 x
În plus, f (−1) = (x − 1)|x=−1 = −2. Deoarece cele două limite laterale iau valori distincte, reale,
f nu este continuă ı̂n punctul x = −1, iar x = −1 este punct de discontinuitate de speţa I pentru
f ; totuşi, fs (−1) = f (−1), deci f este continuă la stânga ı̂n x = −1.
• Pentru x ∈ (−1, 0), f (x) = sin x1 şi este continuă (prin compunere de funcţii elementare).
• Pentru a studia continuitatea funcţiei f ı̂n punctul x = 0 analizăm limitele laterale: limita la
stânga nu există (a se vedea la pagina 55), prin urmare x = 0 este punct de discontinuitate de
speţa a II-a pentru f ; ı̂n schimb,
1
fd (0) = lim f (x) = lim = −1
x↘0 x↘0 x − 1
1
şi f (0) = x−1 |x=0 = −1 = fd (0), deci f este continuă la dreapta ı̂n punctul x = 0.
1
• Pentru x ∈ (0, 1), f (x) = x−1 şi este continuă (fiind funcţie raţională).
• Pentru a studia continuitatea funcţiei f ı̂n punctul x = 1 trebuie să-i calculăm limitele laterale:
1 1
fs (1) = lim f (x) = lim = = −∞;
x↗1 x↗1 x − 1 0−
fd (1) = lim f (x) = lim x = 1.
x↘1 x↘1
În plus, f (1) = x|x=1 = 1. Deoarece limita la stânga este infinită, f nu este continuă ı̂n punctul
x = 1, iar x = 1 este punct de discontinuitate de speţa a II-a pentru f ; totuşi, fd (1) = f (1), deci
f este continuă la dreapta ı̂n x = 1.
• Pentru x ∈ (1, 2), f (x) = x şi este continuă (ca funcţie polinomială).
• Pentru a studia continuitatea funcţiei f ı̂n punctul x = 2 ı̂i calculăm limitele laterale:
fs (2) = lim f (x) = lim x = 2;
x↗2 x↗2
fd (2) = lim f (x) = lim (x2 − x) = 2.

x↘2 x↘2
În plus, f (2) = (x2 − x)|x=2 = 2. Cum fs (2) = fd (2) = f (2), funcţia f este continuă ı̂n x = 2.
• Pentru x ∈ (2, ∞), f (x) = x2 − x şi este continuă (fiind funcţie polinomială).
În concluzie, f este continuă pe mulţimea R \ {−1, 0, 1}.
Amintim:
Definiţia 3.23. Fie o mulţime ∅ = ̸ A ⊂ R şi o funcţie f : A → R. Spunem că f este:
i) crescătoare dacă ∀x, y ∈ A, cu x < y, are loc f (x) ≤ f (y);
ii) descrescătoare dacă ∀x, y ∈ A, cu x < y, are loc f (x) ≥ f (y);
iii) monotonă dacă este crescătoare sau descrescătoare;
iv) strict crescătoare dacă ∀x, y ∈ A, cu x < y, are loc f (x) < f (y);
v) strict descrescătoare dacă ∀x, y ∈ A, cu x < y, are loc f (x) > f (y);
vi) strict monotonă dacă este strict crescătoare sau strict descrescătoare.
Teorema 3.23. (Discontinuităţile funcţiilor monotone) Fie I ⊂ R un interval deschis. Dacă
f : I → R este o funcţie monotonă pe I, atunci f are cel mult puncte de discontinuitate de speţa I.
Demonstraţie. Presupunem, fără a restrânge generalitatea, că f este crescătoare. Se poate arăta că,
pentru orice a ∈ I, f admite limite laterale finite ı̂n a (ceea ce implică afirmaţia din concluzie). Mai precis,
lim f (x) = sup{f (u) | u ∈ I, u < a} ≤ f (a);
x↗a
lim f (x) = inf{f (u) | u ∈ I, u > a} ≥ f (a).

x↘a
Demonstrăm prima relaţie (a doua se verifică analog). În primul rând, dacă u ∈ I, u < a, din faptul că
f este crescătoare rezultă că f (u) ≤ f (a), ceea ce implică sup{f (u) | u ∈ I, u < a} ≤ f (a) (pe de altă
63
parte, sup{f (u) | u ∈ I, u < a} ≥ f (ū), pentru un element oarecare ū ∈ I, ū < a, ceea ce asigură că
sup{f (u) | u ∈ I, u < a} este ı̂ntre două valori reale, deci este număr real).
Rămâne să arătăm că există lim f (x) şi că are exact valoarea sup{f (u) | u ∈ I, u < a}. Pentru aceasta
x↗a
vom demonstra că are loc caracterizarea cu ε − δ a limitei la stânga. Fie, aşadar, ε > 0 oarecare. Din
teorema de caracterizare a marginii superioare, există x̄ ∈ I, x̄ < a astfel ı̂ncât
sup{f (u) | u ∈ I, u < a} − ε < f (x̄).
Luăm δ = a − x̄ > 0. Atunci, pentru orice x ∈ (a − δ, a) = (x̄, a), are loc x̄ < x, de unde f (x̄) ≤ f (x)
(funcţia f fiind crescătoare). Prin urmare,
0 ≤ sup{f (u) | u ∈ I, u < a} − f (x) ≤ sup{f (u) | u ∈ I, u < a} − f (x̄) < ε
sau, altfel spus,
|f (x) − sup{f (u) | u ∈ I, u < a}| = sup{f (u) | u ∈ I, u < a} − f (x) < ε, ∀x ∈ (a − δ, a).
Am demonstrat astfel că există lim f (x) = sup{f (u) | u ∈ I, u < a}.
x↗a
Dacă f este descrescătoare, se arată similar că
lim f (x) = inf{f (u) | u ∈ I, u < a} ≥ f (a);
x↗a
lim f (x) = sup{f (u) | u ∈ I, u > a} ≤ f (a).

x↘a
Propoziţia 3.14. Dacă A ⊂ R este o muli̧me compactă, iar f : A → R, o funcţie continuă, atunci
mulţimea f (A) este compactă.
Demonstraţie. Utilizăm propoziţia 3.6. Arătăm că orice şir (yn )n∈N ⊂ f (A) are un subşir convergent
la un element din f (A), ceea ce este echivalent cu faptul că f (A) e compactă. Cum yn ∈ f (A), ∀n ∈ N,
rezultă că pentru orice n ∈ N există xn ∈ A astfel ı̂ncât yn = f (xn ). Am obţinut astfel un şir (xn )n∈N ⊂ A.
Dar, din ipoteză, A este compactă, deci, conform propoziţiei 3.6, şirul (xn )n are un subşir (xnk )k , cu
k→∞
xnk −→ x ∈ A. Dar (f (xnk ))k este un subşir al şirului (f (xn ))n ; mai mult, deoarece f este continuă pe A
k→∞
şi, ı̂n particular, ı̂n x, rezultă că f (xnk ) −→ f (x) ∈ f (A). Cu aceasta demonstraţia este ı̂ncheiată.
Ne amintim că dacă A ⊂ R este o mulţime nevidă şi mărginită, atunci există inf A, sup A ∈ R şi
inf A, sup A ∈ A (propoziţia 3.3).
Teorema 3.24. (Teorema lui Weierstrass) Dacă K ⊂ R este o muli̧me compactă, iar f : K → R,
o funcţie continuă, atunci f este mărginită pe K (adică mulţimea f (K) este mărginită) şi ı̂şi atinge
marginile pe K (adică există două puncte a, b ∈ K astfel ı̂ncât
f (a) = inf f (K) = inf f (x) = min f (x) şi
x∈K x∈K
f (b) = sup f (K) = sup f (x) = max f (x) ).
x∈K x∈K
Demonstraţie. Cum f este continuă şi K este compactă, conform propoziţiei precedente f (K) este
compactă, deci mărginită, aşadar există inf f (K), sup f (K) ∈ R.
Mai mult, fiind compactă, f (K) este ı̂nchisă. Prin urmare, conform propoziţiei 3.1, f (K) = f (K).
Dar, din propoziţia 3.3, inf f (K), sup f (K) ∈ f (K) = f (K). În consecinţă, există două puncte a, b ∈ K
astfel ı̂ncât f (a) = inf f (K) şi f (b) = sup f (K).
Funcţii uniform continue

Definiţia 3.24. Funcţia f : A ⊂ R → R se numeşte uniform continuă pe mulţimea B ⊂ A dacă pentru
orice ε > 0 există δε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x, y ∈ B, cu |x − y| < δε are loc |f (x) − f (y)| < ε.
Observaţia 3.9. Dacă f : A ⊂ R → R este o funcţie uniform continuă pe A şi B ⊂ A, atunci:
i) f este continuă pe A;
ii) f este uniform continuă şi pe B.
64
Funcţia f nu este uniform continuă pe A dacă şi numai dacă
(3.2) există ε > 0 şi două şiruri (xn ), (yn ) ⊂ A, cu xn − yn → 0 şi |f (xn ) − f (yn )| ≥ ε, pentru orice n.
Exemplul 3.7. Funcţia f : (0, 1) → R, f (x) = x1 este continuă pe (0, 1) (fiind funcţie raţională), dar
1 1
nu uniform continuă pe (0, 1). Într-adevăr, există şirurile xn = n+1 şi yn = n+2 , cu n ∈ N, astfel ı̂ncât
xn − yn → 0 şi |f (xn ) − f (yn )| = |(n + 1) − (n + 2)| = 1, pentru orice n ∈ N, deci putem lua ε = 1.
Teorema 3.25. (Teorema lui Cantor) Dacă A ⊂ R este o mulţime compactă, iar f : A → R este
o funcţie continuă, atunci f este uniform continuă pe A.
Demonstraţie. Presupunem prin reducere la absurd că f nu este uniform continuă pe A. Prin urmare,
există ε > 0 şi (xn ), (yn ) ⊂ A astfel ı̂ncât xn − yn → 0 şi |f (xn ) − f (yn )| ≥ ε, ∀n. Dar A este compactă, prin
urmare, conform propoziţiei 3.6, şirul (xn ) ⊂ A are un subşir (xnk )k convergent la un element x ∈ A. Apoi
n→∞ k→∞ k→∞
xn − yn −→ 0 implică xnk − ynk −→ 0, de unde ynk = xnk − (xnk − ynk ) −→ x. Deoarece f este continuă
k→∞ k→∞ k→∞
pe A, deci şi ı̂n x, rezultă că f (xnk ) −→ f (x) şi f (ynk ) −→ f (x), de unde f (xnk ) − f (ynk ) −→ 0. Cum
|f (xnk ) − f (ynk )| ≥ ε, pentru orice k, trecând la lim , ajungem la contradicţia 0 ≥ ε. Deci presupunerea
k→∞
făcută este falsă şi f este uniform continuă pe A.
Definiţia 3.25. Funcţia f : A ⊂ R → R se numeşte lipschitziană pe A dacă există o constantă L > 0

astfel ı̂ncât
|f (x) − f (y)| ≤ L|x − y|, ∀x, y ∈ A
(L se numeşte constanta Lipschitz a funcţiei f ).
Propoziţia 3.15. Dacă f : A ⊂ R → R este lipschitziană, atunci f este uniform continuă pe A, ı̂n
particular continuă pe A.
Demonstraţie. Pentru orice ε > 0 există δε = Lε > 0 astfel ı̂ncât pentru orice x, y ∈ A, cu |x − y| < δε ,
are loc |f (x) − f (y)| ≤ L|x − y| < Lδε = L · Lε = ε. Aceasta demonstrează că f este uniform continuă pe
A.
Observaţia
√ 3.10. Reciproca propoziţiei 3.15 nu este adevărată. De exemplu, funcţia f : [0, 1] → R,
f (x) = x este uniform continuă pe [0, 1] (din teorema lui Cantor - f e continuă pe compactul [0, 1]),
dar nu lipschitziană pe [0, 1] (vom demonstra acest lucru ı̂n capitolul Derivabilitate, cu ajutorul consecinţei
teoremei lui Lagrange privind funcţiile lipschitziene).
Teorema 3.26. Fie A ⊂ R o mulţime mărginită şi o funcţie f : A → R continuă pe A. Atunci f este
uniform continuă pe A dacă şi numai dacă f se poate prelungi prin continuitate la A.
Exemplul 3.8. Studiaţi continuitatea uniformă a funcţiilor de mai jos pe mulţimile indicate:
1
(i) f (x) = pe [2, 3], (1, 3], [3, ∞);
x−1
(ii) ex , ln x, sin x, cos x, tg x, sin x2 pe domeniile maxime de definiţie.
(i) 1. Cum f este continuă pe [2, 3] şi mulţimea [2, 3] e mărginită şi ı̂nchisă, deci compactă, f este
uniform continuă pe [2, 3] conform teoremei lui Cantor (teorema 3.25).
2. Avem: lim f (x) = ∞, deci f nu poate fi prelungită prin continuitate la (1, 3] = [1, 3] . Cum mulţimea
x↘1
(1, 3] este mărginită şi f este continuă pe (1, 3], din teorema de caracterizare 3.26 rezultă că f nu e uniform
continuă pe (1, 3].
3. Fie x, y ∈ [3, ∞) ⇒ x − 1 ≥ 2 şi y − 1 ≥ 2, prin urmare
1 1 1 1
0< ≤ , 0< ≤ .
x−1 2 y−1 2
Atunci

1 1 (y − 1) − (x − 1) |x − y| 1
|f (x) − f (y)| = − = = ≤ |x − y| , ∀x, y ∈ [3, ∞),
x−1 y−1 (x − 1) (y − 1) (x − 1) (y − 1) 4
65
aşadar f e lipschitziană pe [3, ∞), deci uniform continuă pe [3, ∞).
(ii) 1. Fie f : R → R, f (x) = ex . Fiind continuă, f e uniform continuă pe orice compact din R.
Arătăm că f nu e uniform continuă pe R folosind relaţia (3.2). Fie xn = ln n + n1 , yn = ln n, n ∈ N∗ . Avem
n
xn − yn = n1 → 0 şi, folosind relaţia 1 + n1 < e, pentru orice n ∈ N∗ , obţinem
" n· 1 #

ln n+ n1
1 1 n 1
|f (xn ) − f (yn )| = e − eln n = n e n − 1 > n 1 + − 1 = n · = 1, ∀n ∈ N∗ .

| {z } n n
>0
Prin urmare f nu e uniform continuă pe R.

2. Fie f : (0, ∞) → R, f (x) = ln x. Considerăm şirurile xn = n1 , yn = 1
n(n+1) , n ∈ N∗ . Avem
1 1 (n + 1) − 1 1
xn − yn = − = = →0 şi
n n(n + 1) n(n + 1) n+1
1

1 1
n
∀n ∈ N∗ .

|f (xn ) − f (yn )| = ln − ln = ln = ln (n + 1) ≥ ln 2,

n n(n + 1) 1
| {z }
n(n+1)

>ln 1=0
Prin urmare, conform relaţiei (3.2), f nu e uniform continuă pe (0, ∞).

3. Fie f : R → [−1, 1], f (x) = sin x. Pentru orice x, y ∈ R avem

x−y x + y x − y x + y x − y
|f (x) − f (y)| = | sin x − sin y| = 2 sin
cos = 2 sin
cos ≤ 2 sin
≤ |x − y|
2 2 2 2 2
| {z }
≤1
(este uşor de verificat că |sin x| ≤ |x| pentru orice x ∈ R), de unde rezultă că f este Lipschitz pe R, deci
uniform continuă pe R.
4. Fie f : R → [−1, 1], f (x) = cos x.Pentru orice x, y ∈ R avem

x+y x − y x − y x + y x − y
|f (x) − f (y)| = | cos x−cos y| = −2 sin
sin = 2 sin
sin ≤ 2 sin
≤ |x − y| ,
2 2 2 2 2
| {z }
≤1
de unde rezultă că

f este Lipschitz pe R, deci uniform continuă pe R.
π π 1 π 1
5. Fie f : R\ (2k + 1) 2 | k ∈ Z → R, f (x) = tg x. Considerăm şirurile xn = 2 − 2n+1
, yn = 2 − 2n ,
cu n ∈ N∗ . Avem
π 1 π 1 1
xn − yn = − n+1 − + n = n+1 → 0 şi
2 2 2 2 2
1

sin 1

sin xn sin yn sin (xn − yn ) sin 2n+1 2 n+1

|f (xn ) − f (yn )| = − = = =

π 1 π
− 21n sin 2n+1
1
sin 21n

cos xn cos yn cos xn cos yn cos − 2n+1

2 cos 2
1
= > 1, ∀n ∈ N∗ ,
sin 1n
2
pentru că 0 < sin 21n < 1, ∀n ∈ N∗ . Prin urmare, conform relaţiei (3.2), f nu e uniform continuă pe

ı̂ntreg domeniul de definiţie. √

6. Fie f : R → [−1, 1], f (x) = sin x2 . Considerăm şirurile xn = 2nπ + π2 , yn = 2nπ, cu n ∈ N∗ .
p
Avem
π
π √
r
2 √
xn − yn = 2nπ + − 2nπ = p →0 şi
2 2nπ + π2 + 2nπ
π π
|f (xn ) − f (yn )| = sin 2nπ + − sin 2nπ = sin − sin 0 = 1 ≥ 1, ∀n ∈ N∗ ,

2 2
deci, conform relaţiei (3.2), funcţia f nu e uniform continuă pe R.
66

Cursuri1 7 CDI

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri1 7 CDI

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

Mulţimea numerelor reale

Fie X, Y mulţimi nevide.

1.2. Mulţimea numerelor reale R

1O relaţie pe mulţimea X ̸= ∅ este o submulţime a produsului cartezian X × X.

R = R+ ∪ R− = R∗+ ∪ {0} ∪ R∗− ; R+ ∩ R− = {0}; R∗+ ∩ R∗− = ∅.

Amintim câteva submulţimi remarcabile ale lui R.

• Explicăm ce se ı̂nţelege prin vecinătăţi pentru ±∞.

3adică am ales un sens pozitiv de parcurgere a ei

Şiruri şi serii de numere reale. Şiruri şi serii de funcţii

2.1. Şiruri de numere reale

Propoziţia 2.2. Orice şir convergent este mărginit.

Demonstraţie. Asemănătoare cu cea a propoziţiei 2.1.

Propoziţia 2.4. Dacă există, limita unui şir este unică.

Reamintim câteva limite fundamentale:

Propoziţia 2.5. (Operaţii cu şiruri care au limită)

iv) dacă xn → +∞ şi (yn ) este mărginit inferior, atunci xn + yn → +∞;

vi) dacă xn → +∞ (respectiv, xn → −∞) şi yn → y ∈ R \ {0}, atunci xn yn → +∞ · sgn(y) (respectiv,

Fie acum ε > 0. Din xn → x rezultă că

c) a se vedea Exemplul 2.2.

Repetând procedeul, obţinem un interval [a2 , b2 ] ⊂ [a1 , b1 ] ⊂ [a0 , b0 ], de lungime b1 −a 2

Observaţia 2.8. Dacă x = 1, nu putem preciza natura şirului.

Exemple. Studiem cu ajutorul criteriului raportului convergenţa şirurilor:

Exemple. Să se calculeze:

(şirul mediilor armonice ale primilor n termeni ai şirului

(n + 1)n+1 n! (n + 1)n n+1 n 1 n n→∞

Sn = (x0 − x1 ) + (x1 − x2 ) + (x2 − x3 ) + · · · + (xn − xn+1 ) = x0 − xn+1 , ∀n ∈ N,

∀n ∈ N∗ , ∃ k ∈ N astfel ı̂ncât 2k ≤ n≤2k+1 − 1.

Aplicăm atunci criteriul lui Raabe-Duhamel şi constatăm că

Aplicăm atunci criteriul lui Raabe-Duhamel şi constatăm că

(Sn )n∈N∗ este mărginit.

Atunci are sens să introducem următoarea definiţie:

(n + 1)2 + 1 |x|n+1 n2 + 2n + 2 (2n3 + 1)

este absolut convergentă, unde

2.3. Şiruri de funcţii

funcţia f : 0, 21 → R, f (x) = 0. Raţionând ca mai sus, avem |xn − 0| < ε ⇔ n > ln ln ε ln ε 1

Propoziţia 2.8. Fie A ⊂ D ⊂ R, f : D → R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ un şir de funcţii. Dacă

lim sup |fn (x) − f (x)| = 0.

4a = sup |f (x) − f (x)| ≥ 0, pentru orice n ∈ N∗ , deci |a − 0| = a , pentru orice n ∈ N∗ .

lim sup |fn (x) − f (x)| = lim 1 = 1 ̸= 0,

(pentru fiecare n ∈ N∗ , marginea superioară se atinge ı̂n x = √

|fn (x) − f (x)| ≤ αn , ∀n ∈ N∗ , ∀x ∈ A,

Demonstraţie. Din ipoteza

Teorema 2.28. (Transfer de mărginire) Fie D ⊂ R, f : D → R şi fn : D → R, cu n ∈ N∗ , un şir

2.4. Serii de funcţii

Teorema 2.30. (Criteriul lui Weierstrass) Fie şirul de funcţii fn : A → R, cu n ∈ N∗ . Dacă

Demonstraţie. Are loc

2.5. Serii de puteri

• Dacă l = 0, seria este absolut convergentă pentru orice x ∈ R, deci R = +∞.

Coeficientul termenului de rang n ∈ N este

Observăm că dacă α = k ∈ N, atunci pentru n − 1 ≥ k ⇔ n ≥ k + 1 are loc

Limite de funcţii. Funcţii continue

3.1. Noţiuni de topologie pe dreapta reală

Propoziţia 3.5. (Caracterizarea punctelor de acumulare cu ajutorul şirurilor) Fie A ⊂ R o

Propoziţia 3.6. (de caracterizare a mulţimilor compacte) Mulţimea ∅ = ̸ A ⊂ R este compactă

3.2. Limite de funcţii

ı̂ncât f (xn ) ̸∈ V. Cu alte cuvinte, am găsit un şir (xn ) ⊂ A \ {a}, cu xn ∈ a − n1 , a + n1 , ∀n ∈ N∗ , astfel

a) Funcţia f : R∗ → R, f (x) = cos x1 nu are limită ı̂n x = 0 deoarece există şirurile

rezultă că există lim f (x) = 3.

Următoarele trei teoreme se demonstrează pe baza rezultatului corespunzător de la şiruri de numere

Teorema 3.5. (Trecerea la limită ı̂n inegalităţi)

Propoziţia 3.7. (Proprietatea de inerţie a semnului) Fie A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ .

̸ A ⊂ R, f : A → R şi a ∈ A′ . Dacă există lim f (x) = l ∈ R, atunci există