Capitolul II

ELEMENTE DE TEORIA GRUPURILOR

§1. OPERAŢIE ALGEBRICĂ INTERNĂ

Definiţie. Fiind dată o mulţime nevidă M se numeşte operaţie algebrică internă

sau lege de compoziţie internă, definită pe M, orice funcţie
φ: M x M → M,
(x, y) → φ(x, y).
In acest capitol, fiind vorba numai de operaţii algebrice interne vom spune pe
scurt operaţie algebrică in loc de operaţie algebrică internă.

Exemple. 1) Adunarea şi inmulţirea in mulţimea N a numerelor naturale, in

mulţimea Z a numerelor intregi, in mulţimea Q a numerelor raţionale, in mulţimea R a
numerelor reale şi in mulţimea C a numerelor complexe sunt operaţii algebrice.
2) Pe mulţimea Z a numerelor intregi, scăderea este o operaţie algebrică. Ea este
definită astfel:
s : Z x Z → Z,
s(x, y) = x + (-y) = x-y.
De asemenea, scăderea este operaţie algebrică şi pe mulţmile: Q, R, C. Insa, pe
mulţimea N a numerelor naturale scăderea nu este operaţie algebrică deoarece rezultatul
acesteia nu este intotdeauna un număr natural.
3) Daca M este o mulţime, pe mulţimea
F(M)={f | f: M → M}
a funcţiilor de la M la M putem defini operaţia algebrică de compunere. Reamintim că,
dacă f, g ∈ F(M), atunci se defineşte compunerea g o f ca fiind funcţia
g o f : M → M, (g o f) (x) = g(f(x)).
4) Daca M este o mulţime nevidă, iar
P(M) = {X | X ⊂ M}
este mulţimea părţilor lui M, atunci reuniunea

(X, Y) → X ∪ Y, X, Y ∈ P(M)
si intersectia
(X, Y) → X ∩ Y, X, Y ∈ P(M)
sunt operaţii algebrice pe P(M).
5) Fie n ≥ 1 un număr natural. Pe multimea Zn = {[0], [1], ...., [n – 1]} a claselor
de resturi modulo n, definim următoarele operaţii algebrice:
([a], [b] ) → [a] + [b] (numită adunare),
([a], [b]) → [a] [b] (numita inmulţire).
 Să arătam mai intâi că, adunarea este o operaţie algebrică pe Zn, adică nu depinde
de alegerea reprezentanţilor. Intr-adevăr, fie [a] = [a1] şi [b] = [b1]; atunci a ≡ a1 (mod n)
şi b ≡ b1 (mod n), adică n | a – a1 şi n | b – b1, de unde n | (a + b) - (a 1 + b1), adică a + b ≡
a1 + b1 (mod n) şi deci [a + b] = [a1 + b1].
La fel se arată că dacă a ≡ a1 (mod n) şi b ≡ b1 (mod n), atunci [ab] = [a1b1] şi
deci operaţia de inmulţire este bine definită.

Deseori, daca φ : M x M → M este o operaţie algebrică pe mulţimea M, in loc de

φ(x, y) se foloseşte ca şi in exemplele de mai inainte, o alta notaţie ca de exemplu: x * y,
x o y, x ⊥ y, x T y, x + y, xy, etc.
Dacă notăm elementul φ(x, y) prin x + y, pentru orice x, y ∈ M, operaţia algebrică
se numeşte adunare (fără a fi vorba de adunarea numerelor), iar x + y se numeşte suma lui
x cu y; in acest caz, se spune că am folosit scrierea aditivă a operaţiei algebrice. Dacă
notăm elementul φ(x, y) prin x·y sau xy pentru orice x, y ∈ M, operaţia algebrică se
numeşte inmulţire (de asemenea, fără a avea vreo legătură cu inmulţirea numerelor), iar
xy se numeşte produsul lui x cu y; in acest caz, se spune că am folosit scrierea
multiplicativă a operaţiei algebrice.
Dăm câteva proprietăţi ale operaţiilor algebrice, cu ajutorul cărora se definesc
structurile de bază ale algebrei.

Asociativitatea. Fie M ≠ ∅ o mulţime şi φ : M x M → M o operaţie algebrică pe

mulţimea M. Se spune că φ este o operaţie algebrică asociativă dacă oricare ar fi x, y, z ∈
M, are loc egalitatea
φ(x, φ(y, z)) = φ(φ(x, y), z).
In scrierea aditivă condiţia de asociativitate,se scrie

x + (y + z) = (x + y) + z, oricare ar fi x, y, z ∈ M,

iar in scrierea multiplicativă, aceasta se scrie

x (y z) == (x y) z, oricare ar fi x, y, z ∈ M.
Daca φ nu este asociativă, se spune că φ este o operaţie algebrică neasociativă.

Exemple. Operaţiile algebrice de adunare si inmulţire pe mulţimile de numere: N, Z, Q,

R, C sunt asociative; operaţia algebrică de compunere a funcţiilor pe F(M) dată in
exemplul 3) este asociativă; de asemenea, reuniunea şi intersecţia pe P(M) (vezi
exemplul 4)) sunt operaţii algebrice asociative. Adunarea şi inmulţirea pe Zn (vezi
exemplul 5)) sunt operaţii algebrice asociative. Intr-adevăr, dacă [a], [b], [c]∈ Zn, atunci
[a] + ([b] + [c])= [a] + [b + c]=[a+(b + c)]=[(a + b)+c]=[a + b] + [c]=([a] + [b]) + [c]
şi
[a] ([b] [c]) = [a][bc] = [a(bc)] = [(ab)c] = [ab][c] = ([a][b])[ c].

Însă, scăderea numerelor nu este asociativă; de exemplu

3 - (2 - 4) ≠ (3 - 2) - 4.
 Comutativitatea. Fie M ≠ ∅ o mulţime şi φ : M x M → M o operaţie algebrică pe
mulţimea M. Se spune ca φ este o operaţie algebrică comutativă, dacă oricare ar fi x, y ∈
M, are loc egalitatea
φ(x, y) = φ(y, x).
Dacă folosim scrierea aditivă, respectiv scrierea multiplicativă condiţia de
comutativitate se scrie:
x + y = y + x, oricare ar fi x, y ∈ M,
respectiv
xy = yx, oricare ar fi x, y ∈ M.
Dacă φ nu este comutativă, se spune ca φ este o operaţie algebrică necomutativă.

Exemple. Operaţiile algebrice definite in exemplul 1) sunt comutative. Scăderea

numerelor este necomutativă; de exemplu
5 – 2 ≠ 2 - 5.
De asemenea, operaţia algebrică de compunere pe F(M) nu este comutativă decât
dacă M are un singur element (lăsam ca exerciţiu demonstraţia acestei afirmaţii). De
asemenea, reuniunea si intersecţia pe P(M) sunt operaţii algebrice comutative. Adunarea
si inmulţirea pe Z, sunt operaţii algebrice comutative.

Element neutru. Fie φ : M x M → M o operaţie algebrică definită pe mulţimea M

≠∅ . Se spune că elementul e ∈ M este element neutru pentru operaţia φ, dacă oricare ar
fi x ∈ M, avem
φ(x, e) = φ(e,x) = x.
Dacă considerăm o operaţie algebrică oarecare, notată prin * : M x M → M,
(x, y) → x * y, atunci condiţia de mai inainte a elementului neutru se scrie
x * e = e * x = x, oricare ar fi x ∈ M.
Să presupunem că e si e' sunt elemente neutre pentru această operaţie algebrică.
Atunci avem
e = e * e' = e'.
Deci, elementul neutru, dacă există, este unic determinat.
Dacă folosim scrierea aditivă, elementul neutru se numeşte element nul sau
element zero sau chiar zero şi se notează de obicei cu 0. Cu această notaţie, condiţia
elementului zero devine
x + 0 = 0 + x = x, oricare ar fi x ∈ M.
In scrierea multiplicativă, elementul neutru se numeşte şi element unitate şi se
notează de obicei cu e sau chiar cu 1 (a nu se confunda, cu numărul 1).
Cu aceste notaţii, condiţia elementului unitate devine
x • e = e • x = x, respectiv x • 1 = 1 • x = x, oricare ar fi x ∈ M.

Exemple. Pentru operaţia de adunare in N, Z, Q, R, C, numărul 0 este element

neutru, iar pentru operaţia de inmulţire a numerelor, numărul 1 este element neutru.
Pentru operaţia de compunere a funcţiilor definită pe F(M), funcţia identică 1M este
element neutru. Pentru operaţia de reuniune (respectiv intersecţie) pe mulţimea P(M) a
părţilor unei mulţimi M, mulţimea vidă ∅ (respectiv mulţimea totală M) este element
neutru. Pentru adunarea pe mulţimea Zn elementul neutru este [0], iar pentru inmulţire
elementul neutru este [1].
Dacă considerăm mulţimea 2Z = {2n | n ∈ Z} a numerelor intregi pare, inmulţirea
(obişnuită) a numerelor intregi este o operaţie algebrică internă care, in mod evident, nu
are element neutru.

Elemente simetrizabile. Fie M ≠ ∅ o mulţime si φ o operaţie algebrică pe M, care

are un element neutru e. Dacă x ∈ M este un element al lui M, se spune că x este
simetrizabil faţă de operaţia dată dacă există un element x' ∈ M astfel incât
φ(x, x') = φ(x', x) = e.
Elementul x' este un simetric al lui x. Dacă folosim scrierea multiplicativă, e fiind
elementul neutru, atunci un element simetric al lui x se mai numeşte element invers sau
un invers al lui x, iar condiţia de mai inainte devine
x • x' = x' • x = e.
In acest caz x este inversabil faţă de operaţia dată.
Dacă folosim scrierea aditivă, 0 fiind elementul neutru, atunci un element simetric
al lui x se numeşte şi element opus al lui x, iar condiţia de mai inainte devine
x + x' = x' + x = 0.

Observaţie. Dacă M ≠ ∅ este o mulţime, iar * : M x M → M, (x, y) → x * y, este

o operaţie algebrică pe M, care admite element neutru e, atunci e este simetrizabil,
simetricul său fiind e. Intr-adevăr, avem e * e = e.

Exemple. In mulţimea N a numerelor naturale, numai 0 (elementul neutru) are un

opus faţă de operaţia de adunare si numai 1 are invers faţă de operaţia de inmulţire. In
mulţimea Z a numerelor intregi, faţă de adunare, orice element are un opus, iar faţă de
inmulţire 1 şi —1 au invers. In Q, R şi C faţă de adunare, orice element are un opus iar
faţă de inmulţire orice element nenul are un invers. In mulţimea F(M) cu operaţia
algebrică de compunere a funcţiilor, elementele inversabile sunt funcţiile bijective. In
mulţimea P(M), faţă de reuniune numai mulţimea vidă ∅ are un simetric, iar faţă de
intersecţie numai mulţimea totală M are un simetric.
In mulţimea Zn = {[0], [1], ..., [n - 1]} cu operaţia algebrică de adunare, oricare ar
fi [a] ∈ Zn, are un opus si anume [- a] ∈ Zn. Dacă considerăm Zn cu operaţia algebrică de
inmulţire avem că [a]∈ Zn este inversabil dacă şi numai dacă a este prim cu n ((a, n) = 1).
Intr-adevăr, dacă a este inversabil, atunci există [b] ∈ Zn astfel incât [a] [b] = [1]
sau [a b] = [1] şi deci n | ab - 1. Atunci există k ∈ Z astfel incât ab - 1 = kn sau ab + n
(- k) = 1, şi deci (a, n) = 1. Reciproc, dacă (a, n) = 1, atunci există u, v ∈ Z astfel incât
a u + n v = 1, de unde [a u + n v] = [1] sau [a] [u] + [n] [v] = [1]. Dar [n] = [0] şi deci [a]
[u] = [1], adică a este inversabil in Zn.
 Propoziţie. Fie M ≠ ∅ o mulţime inzestrată cu o operaţie algebrică asociativă
*: M x M → M, (x, y) → x * y, şi cu element neutru e. Dacă elementul x ∈ M este
simetrizabil, atunci simetricul său este unic.
Demonstraţie. Fie x ∈ M, iar x', x"∈ M, simetrici ai lui x, adică x * x' = x' * x = e
şi x * x" = x" * x = e. Atunci x" *(x* x') = x" * e == x", iar (x" * x) * x' = e * x' = x'.
Operaţia fiind asociativă, avem x" * (x * x') = (x" * x) * x' şi deci x" = x'.

Observaţie. Faptul că operaţia este asociativă este esenţial pentru unicitatea

elementului simetric, nu numai in demonstraţia dată mat inainte. Mai precis, dacă
operaţia nu este asociativă, nu rezultă unicitatea elementului simetric. Să luăm mulţimea
M = {e, a, b} şi să definim pe M, o operaţie algebrică „*", in modul următor:
e * x = x * e = x, pentru orice x ∈ M ,
a * a = a * b = e, b * a = e, b * b = a.
Aceasta operaţie nu este asociativă; de exemplu,
(b * b) * a = a * a = e, iar b * (b * a} == b * e == b.
Elementul a are ca simetrice pe a şi pe b.

In condiţiile de mai inainte, dacă x este un element simetrizabil pentru o operaţie

asociativă, simetricul său, unic determinat, se notează cu x -1 dacă folosim scrierea
multiplicativă şi se citeşte inversul lui x, şi se noteaza - x, dacă folosim scrierea aditivă şi
se citeşte opusul lui x.
O mulţime nevidă M inzestrată cu o operaţie algebrica „*" o notăm, uneori, prin
perechea (M, *), punând in evidenţă mulţimea şi operaţia algebrică.

§ 2. MONOIZI

Definiţie. O mulţime nevidă M, inzestrată, cu o operaţie algebrică asociativă şi cu

element neutru se numeşte monoid.
Dacă, in plus, operaţia algebrică este comutativă, monoidul se numeşte comutativ.

Exemple. Mulţimea N a numerelor naturale faţă de adunarea obişnuită formează

un monoid comutativ. De asemenea, mulţimea N cu inmulţirea obisnuită este monoid
comutativ. Mulţimile: Z, Q, R, C faţă de adunarea obişnuită, cât şi separat, faţă de
inmulţirea obişnuită formează monoizi comutativi. Mulţimea F(M) a funcţiilor definite
pe mulţimea M cu valori in M, cu operaţia de compunere, formează un monoid, in
general, necomutativ. Multimea P(M) a părţilor unei mulţimi M cu operaţia de reuniune,
ca şi cu cea de intersecţie, formează monoid comutativ. Multimea Zn, a claselor de resturi
modulo n cu operaţia de adunare, ca şi separat, cu cea de inmulţire este monoid
comutativ.
 Reguli de calcul intr-un monoid

Fiind dat un monoid M, cu operaţia algebrică notată multiplicativ, se poate defini,

prin recurenţă, produsul unui număr finit de elemente x1, x2, ..., xn (n ≥ 1) ale lui M,
astfel:
Dacă notăm cu x1... xn produsul acestor elemente, atunci
x1x2 ... xn = (x1x2 ... xn - 1) xn.

Observaţie. Se poate arăta cu uşurinţă, prin inducţie, că pentru k, 0 < k < n, are loc
relaţia
(1) a1a2 ... an = (a1a 2... ak) (ak + 1ak + 2... an).
Lăsăm demonstraţia ca exerciţiu.

In cazul particular in care a1 = a2 = … = an = a, in loc de a1a2 … an se mai scrie an.

Avem a1 = a iar dacă n = 0, convenim să punem a 0= e, e fiind elementul unitate al
monoidului.
Din relaţia (1), deducem
am . an = a m + n

pentru m, n ∈ N.
Prin inducţie, se demonstrează uşor că
(am)n = amn.
Dacă in locul scrierii multiplicative, folosim scrierea aditivă. atunci in loc de
a1a2 ... an, se scrie a1 + a2 + … + an iar relaţia (1) devine a1 + a2 + ... + an = (a1 + .... + ak)
+ (ak + 1 + … + an). De asemenea. in loc de an se scrie na şi deci 1 • a = a, iar dacă n = 0,
convenţia devine 0 • a = 0. Celelalte relaţii devin respectiv
ma + na = (m + n)a şi n(ma) = (nm)a .

Morfisme de monoizi

Dacă M şi N sunt doi monoizi, notaţi multiplicativ se numeşte morfism de

monoizi o funcţie f : M → N, astfel încât
1) f(xy) = f(x)f(y), oricare ar fi x, y ∈ M;
2) 2) f(e) = e', unde e şi e' sunt respectiv, elementele unitate ale lui M şi N.

Exemple. Daca (N, +) este monoidul aditiv al numerelor naturale iar n ∈ N este un
număr natural oarecare, funcţia
φn : N → N, φn(x) = nx,
este un morfism de monoizi.
Lăsăm ca exerciţiu, demonstraţia faptului că orice morfism de monoizi de la
monoidul (N, +) in el insuşi este de acest tip. Mai precis, dacă f: N → N este un
morfism de monoizi, atunci există n∈N, astfel incât f= φn (adică f(x) = φn(x) = nx,
oricare ar fi x ∈ N).
Dacă (P(M), ∩ ) si (P(M), ∪ ) sunt respectiv, monoidul părţilor mulţimii M cu
intersecţia şi cu reuniunea, funcţia
g : (P(M), ∩ ) → (P(M), ∪ ), g(X) = CX
(CX este complementara lui X) este un morfism de monoizi.
Intr-adevăr,
g(X ∩ Y) = C(X ∩ Y) = CX ∪ CY = g(X) ∪ g(Y}
şi
g(M) = CM = ∅.

Observaţie. Se poate demonstra prin inducţie, că dacă x1, x2, … , xn ∈ M, atunci

pentru orice morfism de monoizi f : M → N avem
f(x1x2 ... xn) = f(x1)f(x2) ... f(xn).
In particular,
f(xn) = (f(x))n.

Compunerea morfismelor de monoizi

1) Dacă M, N, P sunt monoizi, iar f : M → N. g : N → P sunt morfisme de

monoizi, atunci compunerea g of : M → P este un morfism de monoizi.
Intr-adevăr, dacă x, y ∈ M, atunci
(g o f)(x y) = g(f(x y)) = g(f(x)f(y)) = g(f(x)) g(f(y)) = (g o f)(x) (g o f) (y).
De asemenea,
(g of)(e) = g(f(e)) = g(e') = e".

Compunerea morfismelor de monoizi este asociativă, deoarece este un caz

particular de compunere de functii.
2) Dacă M este un monoid, funcţia identică 1M a mulţimii M, este un morfism de
monoizi.
Intr-adevar, daca x, y ∈ M, atunci
1M(x y) = x y = 1M(x) 1M(y).
De asemenea,
1M(e) = e.
Mai mult, dacă f : M → N este morfism de monoizi, atunci
f o 1M = f şi lN o f = f.
 Izomorfism de monoizi

Un morfism de monoizi f : M → N se numeşte izomorfism dacă există un morfism

de monoizi g: N → M, astfel incât fog = lN şi g o f= 1M.
Scriem atunci f : M ≈ N.
Dacă f : M ≈ N este un izomorfism de monoizi, atunci g : N → M definit mai
inainte, este unic determinat. Intr-adevăr, daca g' : N → M este un alt morfism astfel incât
g' o f = 1M şi f o g' = lN, atunci
g' o (f o g) = g' o 1N = g' şi (g' of) o g = lM o g = g.
Dar, g' o ( f o g) = (g' o f) o g şi deci g' = g.
Din definiţie rezultă că g este şi el un izomorfism de monoizi, numit izomorfismul
invers lui f şi se notează cu f -1.
Dacă există un izomorfism de monoizi f : M ≈ N se spune că monoidul M este
izomorf cu monoidul N.

Observaţie. Relaţia de izomorfism intre monoizi este o relaţie de echivalenţă :

1) Orice monoid M este izomorf cu el însuşi, deoarece 1M : M → M este un
izomorfism de monoizi;
2) Dacă monoidul M este izomorf cu monoidul N, atunci şi monoidul N este
izomorf cu monoidul M (prin izomorfismul invers) ;
3) Dacă monoidul M este izomorf cu monoidul N, iar monoidul N este izomorf cu
monoidul P, atunci M este izomorf cu P.

Dacă monoidul M este izomorf cu monoidul N, se mai spune că M şi N sunt

monoizi izomorfi şi se scrie M ≈ N.

Observaţie. Noţiunea de izomorfism este fundamentală in Algebra; din punct de

vedere algebric, două structuri algebrice izomorfe sunt la fel, deosebirile dintre ele ţinând
doar de natura elementelor şi a operaţiei. Două structuri algebrice izomorfe se pot
identifica.

Propoziţie. Fie f : M → N un morfism de monoizi. Atunci f este izomorfism de

monoizi dacă si numai dacă funcţia f este bijectivă.
Demonstraţie. Este cunoscut că o funcţie este inversabilă dacă şi numai dacă este
bijectivă. De aici, rezultă in mod evident că, dacă f este izomorfism, atunci funcţia f este
bijectivă. Reciproc, dacă f este bijectivă, atunci există o funcţie g : N → M astfel incât g
o f = 1M şi f o g = 1N. Totul rezultă dacă arătăm că g este morfism de monoizi. Fie y, y'
∈ N; atunci
y y' = lN(y y') = (f o g) (y y') = f(g(y y')).
Pe de altă parte,
y y'= 1N(y) 1N(y') = (f o g) (y) (f o g) (y') = f(g (y)) f(g(y')) = f(g(y)g(y')).
Deci f(g(yy')) = f(g(y)g(y')) şi cum f este injectivă, rezultă
 g(yy') = g(y) g(y').
De asemenea, avem (g o f) (e)= e, adică g(f(e)) = e. Dar f(e) = e' şi deci g(e') = e.

Exemplu. Morfismul de monoizi

g : (P(M), ∩) → (P(M), ∪), g(X) = CX.

este izomorfism.

Monoidul liber generat de o mulţime

Fie I o mulţime. Vom numi cuvânt de elemente din I un sistem finit ordonat de
elemente din I, a1a2 … ak. Vom spune că două cuvinte cu elemente din I, α = a1a2 ... ak,
β = b1b2 … bs, sunt egale dacă şi numai dacă k = s şi ai = bi pentru i = 1, 2, ..., k.
Pe mulţimea L(I) a cuvintelor cu elemente din I introducem următoarea operaţie algebrică
notată multiplicativ. Pentru α şi β din L(I) de forma de mai sus, α β = a1a2
… akb1b2 … bs. Este clar că această operaţie este asociativă şi are element unitate care
este cuvântul ,,vid" (format din submulţimea vidă a lui I). Aşadar, L(I) cu operaţia
introdusă este monoid şi se numeşte monoidul liber generat de mulţimea I.
Se vede că dacă mulţimea I are cel puţin două elemente distincte a şi b, atunci
operaţia algebrică introdusă pe L(I) nu este comutativă, căci ab ≠ ba, unde ab este
compunerea cuvântului a cu cuvântul b, iar ba compunerea cuvântului b cu cuvântul a.
Dacă insă mulţimea I este constituită dintr-un singur element I = {a}, atunci există un
singur cuvânt de lungime n > 0, care poate fi notat sub forma an, iar pentru n ≥ 0, m ≥ 0,
avem că, anam = an + m şi deci este clar că in acest caz L(I) este monoid comutativ.
In continuare, in afară de cazul in care se menţionează altfel, operaţia algebrică pe
un monoid va fi notată multiplicativ. Insă, fară o menţiune expresă, N va fi considerat ca
monoid cu adunarea.

Propoziţie. Dacă I este o mulţime formată dintr-un singur element I = {a}, atunci
monoidul liber L(I) generat de I este izomorf cu monoidul aditiv N.
Demonstraţie. Am văzut că, in ipoteza din propoziţie, orice element al lui L(I)
este de forma an, cu n ∈ N şi este clar că funcţia φ : L(I) → N definită prin φ(an) = n este
un morfism de monoizi fiindcă
φ(anam ) = φ(an + m) = n + m = φ(an ) + φ(am) .
Analog, funcţia φ': N → L(I), definită prin φ'(n) = an, este un morfism de monoizi şi avem
φ' o φ = 1L(I) şi φ o φ'=1N.
Din propoziţia de mai sus rezultă ca toţi monoizii liberi generaţi de un element
sunt izomorfi, fapt care rezultă de altfel aproape imediat din definiţia monoidului liber
generat de o mulţime I, in care se vede că natura elementelor din I nu intervine. Deci la
două mulţimi I şi I' echipotente se asociază monoizi liberi izomorfi. Această afirmaţie
rezultă şi din următoarea teoremă:
 Teoremă. Fie I o multime, L(I) monoidul liber generat de I, S un monoid şi
(ai )i∈I, un sistem de elemente din S (cu I drept mulţime de indici). Atunci există un unic
morfism de monoizi φ : L(I) → S, astfel ca φ(i) = ai pentru orice i ∈ I (aici I se consideră
ca submulţime a lui L(I) identificând elementele lui I cu cuvintele formate dintr-un singur
element din I).
Demonstraţie. Va trebui să definim pe φ pentru orice cuvânt format cu elemente
din I. Acest lucru se face astfel: dacă α∈ L(I), α = i1i2 … in, ik∈I, k = 1, 2, … , n, n ≥ 1,
φ(α ) = a … a a … a
atunci i1 in (= compunerea elementelor i1, , in in S), iar pentru n = 0, adică
cuvântului vid ii asociem elementul unitate din S. Fie β = j1 .. .jm un alt element din L(I).
Atunci avem prin definiţie:
φ(α β ) = a … a b …b
i1 in j1 jm
şi
a …a b …b
φ(α )φ(β ) = ( i1 in)( j1 jm) .

Deoarece in S operaţia este asociativă avem că φ(α β ) = φ(α ) φ(β ), deci φ este
morfism de monoizi. Am construit astfel morfismul φ cu proprietatea cerută. Să arătăm
că este unicul morfism cu această proprietate. Fie atunci φ': L(I) → S un alt morfism
astfel ca φ'(i) = ai, pentru orice i∈I. Fie α∈ L(I) scris sub forma de mai sus. Atunci
a …a
φ'(α ) = φ'(i1 … in) = φ'(i1) … φ'(in)= i1 in, adică φ' (α ) = φ(α ), pentru orice α ∈
L(I) şi deci φ' = φ.

Proprietatea monoidului liber general de o mulţime I, demonstrată in teorema precedentă,

poartă numele de proprietatea de universalitate a monoidului liber generat de I.

§ 3. GRUPURI ŞI MORFISME DE GRUPURI

Grupuri

Definiţie. Se numeşte grup o mulţime nevidă G, inzestrată cu o operaţie algebrică,

care satisface următoarele condiţii:
1) este asociativă;
2) are element neutru;
3) orice element din G este simetrizabil.
Se mai spune că, in acest caz, pe G s-a dat o structură de grup.
Dacă in plus, operaţia este comutativă, se spune că grupul G este comutativ sau
abelian.

De regulă, pentru operaţia algebrică dintr-un grup vom folosi scrierea

multiplicativă; dacă grupul G este comutativ, vom folosi de obicei scrierea aditiva. Vom
folosi, eventual, şi alte notaţii pentru operaţia algebrică a unui grup, de exemplu, dacă
sunt definite mai multe operaţii pe aceeaşi mulţime; oricum, nu vom folosi scrierea
aditivă in cazul unui grup necomutativ (neabelian).

Exemple. Mulţimile Z, Q, R, C sunt grupuri comutative in raport cu operaţia de

adunare corespunzătoare fiecăreia dintre acestea. Mulţimile Q*, R*, C* ale numerelor
raţionale nenule, reale nenule, complexe nenule, faţă de inmulţire, sunt grupuri
comutative.
Mulţimile Q*+, R*+, ale numerelor raţionale strict pozitive şi numerelor reale strict
pozitive, formează grupuri comutative faţă de inmulţire.
Mulţimea Zn a claselor de resturi cu operaţia de adunare este un grup comutativ.
Fie M o mulţime şi S(M) = {f: M → M | f bijectivă}, mulţimea funcţiilor bijective
de la M la M. Deoarece compunerea a doua funcţii bijective este o funcţie bijectivă, iar o
funcţie este bijectivă dacă şi numai dacă este inversabilă, rezulta că, compunerea
funcţiilor pe S(M) este o operaţie algebrică impreună cu care S(M) este un grup, in
general necomutativ. Acesta se numeşte grupul permutărilor mulţimii M si-l vom nota cu
S(M). Lăsăm ca exerciţiu, să se arate că S(M) este comutativ dacă şi numai dacă M are
cel mult două elemente.
Un număr complex z se numeşte rădăcină a unităţii, dacă există un număr natural
n ≥ 1, astfel incât să avem zn = 1. Faţă de inmulţirea obişnuită a numerelor complexe,
mulţimea U a rădăcinilor unităţii formează un grup abelian. Dacă n ≥ 1 este fixat,
mulţimea Un= {z ∈ C | zn = 1} a rădăcinilor de ordin n ale unităţii formează, faţă de
inmulţirea obişnuită a numerelor complexe, un grup abelian.
Daca G este un grup, iar I este o mulţime nevidă, considerăm mulţimea
G = {f | f: I → G} a funcţiilor de la I la G. Pentru f, g ∈GI, definim funcţia fg :I →G,
I

prin (fg) (x) =f(x) g(x). Atunci mulţimea GI, impreună cu operaţia algebrică dată prin (f,
g) → fg, este un grup. Elementul neutru al acestui grup este funcţia constantă u : I
→ G, u(x) = e, e fiind elementul neutru al grupului G. Se poate arată cu uşurinţă că grupul
GI este comutativ dacă şi numai dacă grupul G este comutativ.
Fie G={-1,1} si G' ={-1, 1, - i , i}. Faţă de inmulţirea obişnuită a numerelor, G şi
G' sunt grupuri abeliene.
Fie M un monoid cu operaţia algebrică notată multiplicativ şi notăm cu
U(M) = {x ∈ M | x inversabil}.
Observăm că, elementul neutru e aparţine lui U(M) şi deci U(M) ≠ ∅. Mai mult,
dacă x, y ∈ U(M), atunci există x -1,y -1 ∈M astfel incât xx -1= x –1x =e şi yy -1= y -1 y = e.
Deci şi x -1, y -1 ∈ U(M) şi (xy) (y –1x -1) = (y -1x -1) (xy) =e, adică xy ∈ U(M). Am
demonstrat astfel că operaţia algebrică de pe M, ne dă o operaţie algebrică pe U(M) şi,
mai mult, U(M) impreună cu această operaţie este grup. Grupul (U(M), •) astfel obţinut
se numeşte grupul elementelor inversabile ale monoidului (M, •).
Grupul (U(Z), •) al elementelor inversabile ale monoidului multiplicativ (Z, •) al
numerelor intregi este ({-1, 1}, •). Grupul (U(F(M)}, o), al elementelor inversabile ale
monoidului (F(M), o) al funcţiilor de la M la M este grupul permutărilor S(M). Grupul
(U(Zn), •) al claselor de resturi inversabile ale monoidului (Zn, •) este
U(Zn) = {[a] ∈ Zn,| (a, n) = 1}, după cum rezultă din §2.
 Reguli de calcul intr-un grup

După cum rezultă din definiţie, orice grup este un monoid; deci regulile de calcul date
pentru monoizi sunt valabile şi pentru grupuri. Astfel, dacă a1, a2, .... , an (n≥ 1) sunt
elemente ale unui grup G, putem vorbi de an sau na, (n≥ 0), după cum folosim scrierea
multiplicativă sau aditivă. Mai mult, intr-un grup, oricare ar fi x din G, există simetricul
său in G, care este unic determinat. Simetricul lui x se notează cu x -1 şi se citeşte inversul
lui x sau –x şi se citeşte opusul lui x după cum folosim scrierea multiplicativă sau aditivă.
Avem următorul rezultat: dacă x1, x2 ,..., xn (n≥ 1) sunt elemente ale unui grup G,
atunci
(x1x2 … xn) -1 = xn-1… x2 –1x1 -1.
Intr-adevăr, ţinând seama de asociativitate,
(x1x2 … xn) (xn-1… x2 –1x1 -1)=( xn-1… x2 –1x1 -1) (x1x2 … xn)=e
ceea ce demonstrează relaţia de mai inainte.
In particular,
(xy) -1 = y –1x –1,
iar daca x1 = ... = xn = x, atunci pentru n≥ 0,
(1) (xn) -1= (x –1)n.

Puterea unui element într-un grup. In cazul unui grup, putem defini puterea xn,
pentru orice n∈Z. Dacă n < 0, atunci - n > 0 şi definim xn = (x -1)-n = (x -n)-1.
Relaţia (1) se extinde şi pentru n < 0. Intr-adevăr,

(xn) -1 = ((x -n) -1) -1 = ((x -1) -1) - n = x - n = (x -1)n.

De asemenea, pentru grupuri, avem
xmxn = x m + n,
oricare ar fi m. n ∈ Z.
Intr-un grup G, au loc legile de simplificare:
1) Dacă x. y. z ∈ G şi x y = x z, atunci y = z.
2) Dacă x. y, z ∈ G şi x z = y z , atunci x = y.
Intr-adevăr, din x y = x z, prin inmulţire la stânga cu x -1, rezultă x -1 (x y) = x –1(x z)
sau (x -1 x)y = (x –1 x) z, de unde e y = e z adică y = z.
Analog, se demonstrează a doua lege de simplificare.
Lăsăm, ca exerciţiu, să se arate că dacă a, b ∈G, fiecare dintre ecuaţiile ax = b şi
y a = b, are soluţie unică in G.
 Morfisme de grupuri

Definiţie. Fie G şi G' două grupuri. Se numeşte morfism de grupuri de la G la G' o

funcţie f : G → G', astfel incât
f(x y) = f(x)f(y), oricare ar fi x.y ∈ G.

Ca şi la monoizi, au loc următoarele afirmaţii:

1) Dacă G, G', G" sunt grupuri, iar f:G → G', g: .G' → G" sunt morfisme de grupuri,
atunci compunerea g o f: G → G" este un morfism de grupuri.
2) Dacă G este un grup, funcţia identică 1G a mulţimii G, este un morfism de grupuri.
Mai mult, dacă f este un morfism de grupuri, atunci f o 1G = f şi lG’ o f = f.

Un morfism de grupuri f : G → G' astfel incât funcţia f să fie injectivă (respectiv,

surjectivă) se numeşte morfism injectiv (respectiv, surjectiv) de grupuri.
Un morfism de grupuri f : G → G' se numeşte izomorfism de grupuri dacă există un
morfism de grupuri g : G' → G astfel incât
f o g = 1G’ şi g o f = 1G.
Dacă f : G → G' este un izomorfism, scriem f : G ≈ G'. Două grupuri G şi G' intre care
există un izomorfism se numesc izomorfe; scriem atunci G ≈ G' (vezi comentariile făcute
la izomorfism de monoizi).
Un morfism de grupuri definit pe grupul G şi cu valori tot in G se numeşte
endomorfism al lui G.
Un endomorfism al lui G care este şi izomorfism se numeşte automorfism al lui G.

Exemple. Dacă G şi G' sunt două grupuri arbitrare, funcţia θ : G → G', θ (x) = e'
(elementul neutru al lui G') este evident un morfism de grupuri, numit morfismul nul.
Funcţia f : Z → {-1, 1}, definită prin

1, dacă x este par

f(x) =
-1, dacă x este impar,

este un morfism de la grupul aditiv al numerelor intregi la grupul multiplicativ {-1, 1}.
Verificarea acestui fapt este imediată.
Fie n ∈ Z şi funcţia φn : Z → Z, definită prin φn(x) = n x. Este clar că φn este un
endomorfism al grupului aditiv al numerelor intregi
Să considerăm grupul aditiv R al numerelor reale şi fie R*+ grupul multiplicativ al
numerelor reale strict pozitive. Funcţia f : R → R*+ dată de f(x) = ex , unde e este baza
logaritmilor naturali, este un morfism de grupuri, mai mult, este chiar un izomorfism
deoarece, dacă considerăm g: R*+ → R, g(y) == ln y, avem
f o g = 1R*+ şi g o f = 1R.
Fie G un grup oarecare, I o mulţime nevidă şi grupul GI = {f | f : I → G} definit mai
inainte. Funcţia ψ : G → GI, definită prin: dacă x ∈G, ψ (x) : I →G este funcţia dată de
ψ (x) (i) = x, este un morfism de grupuri.
Fie G un grup si a ∈ G un element al său. Aplicaţia
ϕ a : G → G, dată de φa(x) = a x a -1,
este un automorfism al lui G. Intr-adevăr, '
φa(xy) = a(xy)a = a(xa ay)a = (a x a ) (a y a -1) = φa(x) φa(y).
-1 -1 -1 -1

Mai mult, este imediat că

φa o φa – 1 = φa – 1 o φa .
Fie M o mulţime, N ⊂ M o submulţime proprie a lui M, iar S(M) şi S(N) grupurile
permutărilor mulţimii M, respectiv ale mulţimii N. Pentru f ∈S(N), definim f : M → M
prin
f(x), x ∈ N
f(x)=
x, x∈ M \ N.

Se verifică uşor că f ∈ S(M), iar funcţia

ψ : S(N) → S(M), dată de ψ (f) = f,
este un morfism de grupuri.

Propoziţie. Dacă G şi G' sunt două grupuri, e şi e' elementele neutre ale lui G,
respectiv G' şi f : G → G' un morfism de grupuri, atunci
1) f(e) = e' ;
2) pentru orice x ∈G, avem f(x -1) = (f(x)) -1.
Demonstraţie. 1) Avem
f(e) = f(e e)= f(e)f(e),
sau
f(e) e' ==f(e)f(e).
Simplificând ambii membri prin f(e) (adică, inmulţind la stânga cu f(e) -1), obţinem
e' = f(e).
2) Având in vedere unicitatea elementului invers, este suficient să demonstrăm că
f(x -1)f(x)=e' şi f(x)f(x -1) = e'.
Avem f(x -1) f(x) = f(x -1x) = f(e) = e' şi analog, a doua relaţie.

Propoziţie. Fie f : G → G' un morfism de grupuri. Atunci f este izomorfism de

grupuri dacă si numai dacă funcţia f este bijectivă.
 Pentru demonstraţie se poate vedea propoziţia analoagă de la morfisme de
monoizi.

Exerciţiu. Am observat mai inainte că dacă n ∈ Z, funcţia φn : Z → Z, definită

prin φn(x) = n x, este un endomorfism al grupului aditiv al numerelor intregi. Să se arate
că orice endomorfism al grupului aditiv Z este de acest tip (adică, oricare ar fi morfismul
f : (Z, +) → (Z, +) exista k ∈ Z, astfel incât f = φn.

Produs direct de grupuri

Fie G1 şi G2, două grupuri. Pe produsul cartezian P = G1 x G2 al mulţimilor G1 şi

G2, introducem următoarea operaţie algebrică:
(x1,y1) (x2, y2) = (x1 x2, y1 y2).
P impreună cu această operaţie devine un grup. Intr-adevar,
1) operaţia este asociativă, deoarece oricare ar fi (x1, y1), (x2, y2), (x3, y3) ∈ P,
avem
(x1, y1) [(x2, y2) (x3, y3)] = (x1, y1) (x2 x3, y2 y3) = (x1(x2 x3), y1(y2 y3)) =
= ((x1x2) x3, (y1y2) y3) = (x1 x2, y1 y2) (x3, y3) = [(x1, y1) (x2, y2)] (x3, y3).

2) elementul neutru este (e1, e2), unde ei este elementul neutru al lui Gi, i = 1, 2.
Intr-adevăr oricare ar fi (x, y) ∈ P, avem
(x, y) (e1, e2) = (x e1, y e2) = (x, y),
şi
(e1, e2) (x, y) = (e1 x, e2 y) = (x, y).
3) inversul unui element oarecare (x, y) ∈ P este (x -1, y -1) ∈ P, deoarece
(x, y) (x -1, y -1) = (x x -1, y y -1) = (e1, e2)
şi
(x -1, y -1) (x, y) = (x -1 x, y -1 y) = (e1, e2).

Grupul P se numeşte produsul direct al grupurilor G1 şi G2 şi se notează P = G1 x G2. Mai

mult, dacă G1 şi G2 sunt grupuri comutative, atunci, de asemenea, P este grup comutativ.

Aplicaţii. 1) Fie grupurile aditive Zm si Zn ale claselor de resturi modulo m,

respectiv modulo n. Să consideram produsul direct al acestor grupuri Zm x Zn, unde
( [x], {y}) + ([x’], {y’}) = ([ x + x’], {y + y’}) oricare ar fi ([x],{y}), ([x’],{y’})∈ Zm x
Zn.
Să se arate că dacă m şi n sunt prime intre ele, grupul (Zm x Zn, +) este izomorf cu
grupul aditiv al claselor de resturi modulo mn.
Definim φ : Zmn → Zm x Zn, prin φ(x ) = ([x], {x}). Funcţia φ este bine definită,
căci dacă x = y, adică x ≡ y (mod mn), atunci mn | x – y; deci m | x – y şi n | x – y,
adică x ≡ y (mod m) şi x ≡ y (mod n), adică [x] = [y] şi {x} = {y} şi deci ([x], {x}) =
([y], {y}), adică φ(x) = φ(y).
Avem că φ este morfism de grupuri, deoarece

φ(x + y )= φ x( +y ) = ( [x + y], {x + y} )

= ([x] + [y], {x} +{y}) = ([x], {x}) + ([y], {y}) = φ(x ) + φ(y ).

Mai mult, φ este injectiv, deoarece dacă φ(x ) = φ(y ), atunci ([x], {x}) = ([y], {y}),
adică [x] = [y] şi {x} = {y}; deci m | x – y şi n | x – y şi cum (m, n) = 1, rezultă că mn | x
– y, adică x = y . Cum φ este injectivă iar Zmn şi Zm x Zn au acelaşi număr de elemente,
rezultă că φ este şi surjectivă, deci bijectivă. Aşadar, φ este un izomorfism de grupuri.
Observăm că se poate demonstra şi reciproc, şi anume că, dacă grupurile Zmn şi
Zm x Zn sunt izomorfe, atunci m şi n sunt prime intre ele.
2) Dacă considerăm monoizii multiplicativi (Zm , •) şi (Zn, •), atunci pe produsul
cartezian Zm x Zn al mulţimilor Zm şi Zn, introducem următoarea operaţie

([x], {y}) ([x'], {y'}) = ([x x'], {y y'}).

In acest mod Zm x Zn devine in mod evident un monoid, elementul unitate fiind ([1],
{1}).
Pe de altă parte, considerând monoidul multiplicativ (Zmn , •) avem funcţia
φ: Zm n → Zm x Zn, φ(x ) = ([x], {x}). Funcţia φ este aceeaşi ca la aplicaţia 1) şi deci este
bine definită. Mai mult, φ este un morfism de monoizi. Intr-adevăr,

φ(x y ) = φ(x y ) = ([x y], {x y}) = ([x], {x} )([y], {y}) = φ (x )φ(y )

şi φ(1 ) = ([1], {1}). La aplicaţia 1) am demonstrat că dacă (m, n) = 1, φ este bijectivă,

deci, in acest caz φ este izomorfism de monoizi.
Dacă U(Zmn), U(Zm) şi U(Zn) sunt, respectiv, grupurile multiplicative ale
elementelor inversabile din Zmn, Zm şi Zn, avem

x ∈ U(Zmn) dacă şi numai dacă [x]∈ Zm şi {x}∈ Zn .

Intr-adevăr, aceasta rezultă din faptul că, dacă (m, n) = 1, atunci are loc afirmaţia:

x y = 1 dacă şi numai dacă [x] [y] = [1] şi {x}{y}={1},

care este echivalentă cu
m n | x y - 1 dacă şi numai dacă m | x y - 1 şi n | x y – 1,
afirmaţie evidentă, dacă (m, n) = 1.
Prin urmare, dacă (m, n) = 1 atunci φ ne dă un izomorfism de grupuri
multiplicative:

φ : U(Zmn) ≈ U(Zm) x U(Zn), unde φ (x )= φ([x], {x}).

 § 4. SUBGRUPURI

Subgrupuri

Fie G un grup in notaţie multiplicativă (G x G → G, (x, y) → x y) şi H o

submulţime nevidă a sa. Dacă oricare ar fi x, y ∈ H, avem x y ∈ H (produsul efectuat
conform operaţiei algebrice din G), atunci se obţine o funcţie H x H → H, (x. y) → x y,
adică o operaţie algebrică pe H numită operaţia indusă pe H de operaţia din G. In acest
caz, se mai spune că operaţia din G induce o operaţie pe H.

Definiţie. Se spune că o submulţime nevidă H a grupului G este un subgrup al lui

G, dacă operaţia algebrică din G induce pe H o operaţie algebrică faţă de care H este
grup.

Propoziţie. Fie G un grup şi H o submulţime nevidă a sa. Atunci următoarele

afirmaţii sunt echivalente:
1) H este subgrup al lui G;
2) 1° Oricare ar fi x, y ∈ H, produsul xy efectuat conform operaţiei din G, este un
element din H;
2° e ∈ H (e fiind elementul neutru al lui G);
3° Oricare ar fi x ∈ H, inversul x -1 al lui x in G, aparţine lui H;
3) Oricare ar fi x, y ∈H, atunci xy -1 (sau x -1 y) efectuat in G, aparţine lui H.
Demonstraţie. 1) ⇒ 2) Afirmaţia 1° rezultă din faptul că operaţia din G induce pe
H o operaţie algebrică. H fiind subgrup, el are un element neutru notat e'. Cum e este
elementul neutru al lui G, avem in G relaţia
e e' = e' e = e'.

Simplificând la dreapta această relaţie (adică inmulţind-o la dreapta cu (e') –1) obţinem
e = e'.
Fie x ∈ H, x -1 inversul in G al lui x, iar x' inversul in H al lui x; atunci, conform
celor de mai inainte, avem in G,
x x -1 = x x' = e.

Simplificând la stânga această relaţie, obţinem x' = x -1 , deci x -1∈ H.

2) ⇒3) Dacă x, y ∈ H, conform cu 3°, rezultă y -1 ∈ H şi după 1° , xy -1 ∈ H.
Analog, se arată că x -1 y ∈ H.
3) ⇒ 1) Dacă x ∈ H, atunci x x -1 = e ∈ H şi x -1 = e x -1 ∈ H. De asemenea, dacă y
∈ H, cum y -1 ∈ H, se obţine
x y = x(y -1) -1 ∈ H.
Asociativitatea operaţiei de pe H rezultă din faptul că operaţia lui G este asociativă.

Observaţie. Dacă G este un grup abelian, orice subgrup al său este abelian.
 Exemple. Dacă G este un grup, atunci G insuşi este un subgrup al lui G, numit
subgrupul total al lui G. De asemenea submulţimea {e} a lui G este subgrup numit
subgrupul nul al lui G. Subgrupul total şi subgrupul nul ale unui grup G se numesc
subgrupuri improprii ale lui G. Orice subgrup diferit de acestea, se numeşte subgrup
propriu.
Grupul aditiv Z al numerelor intregi este subgrup al grupului aditiv Q al
numerelor raţionale; grupul aditiv Q este subgrup al grupului aditiv R al numerelor reale;
grupul aditiv R este subgrup al grupului aditiv C al numerelor complexe.
De asemenea, grupul multiplicativ Q* este subgrup al grupului multiplicativ R*
iar ambele sunt subgrupuri ale grupului multiplicativ C*.
Grupul multiplicativ {-1, 1} este subgrup al grupului multiplicativ Q*, iar grupul
multiplicativ {- 1, 1, - i, i} este subgrup al grupului multiplicativ C*.
Fie M o mulţime, N ⊂ M o submulţime proprie a lui M, iar S(M) şi S(N)
grupurile permutărilor mulţimii M, respectiv ale mulţimii N. Mulţimea H = {f∈ S(M) |
f(x) = x oricare ar fi x ∈ M \ N} este un subgrup al lui S(M).
Fie Z grupul aditiv al numerelor intregi, iar n ∈ Z un număr intreg oarecare.
Submulţimea n Z = {n k | k ∈ Z} a lui Z este un subgrup al lui Z. Intr-adevăr, dacă x, y
∈ Z, x = nh şi y = nk cu h, k ∈ Z, atunci
x – y = n(h - k) ∈ n Z
şi conform punctului 3 al propoziţiei precedente rezultă că n Z este subgrup al lui Z.
Observăm că n Z = (- n) Z.
Mai mult, propoziţia următoare ne arată că orice subgrup al lui Z este de acest tip.

Propoziţie. Dacă H este un subgrup oarecare al grupului aditiv Z, atunci există

n ∈ Z, n > 0, astfel incât H = n Z.
Demonstraţie. Fie H ⊂ Z un subgrup oarecare al grupului aditiv Z.
Dacă H = {0}, adică H este subgrupul nul, atunci H = 0 Z.
Dacă H ≠ {0}, există x ∈ H, x ≠ 0. Datorită pct. 2) al propoziţiei precedente, - x ∈ H.
Rezultă că H conţine numere intregi pozitive. Fie n cel mai mic numar intreg pozitiv din
H. Avem că 0 ∈ H, n ∈ H, 2n = n + n ∈ H şi, in general, k n ∈H, oricare ar fi k număr
natural, dupa cum rezultă din pct 1) al propoziţiei precedente. De asemenea, după pct. 2)
al aceleiaşi propoziţii, kn ∈ H, oricare ar fi k intreg negativ; deci nZ ⊂ H. Fie acum
x ∈H, un element oarecare. Conform teoremei impărţirii cu rest pentru numere intregi, x
se poate scrie
x = nq + r, unde 0 ≤ r < n.
Deoarece x şi nq sunt din H, rezultă că r = x - nq aparţine lui H. Cum 0 ≤ r < n, iar n
este cel mai mic număr natural nenul din H, rezultă că r = 0; deci x=nq ∈ nZ. Aşadar
H ⊂ n Z, de unde H = n Z.
 Nucleul şi imaginea unui morfism de grupuri

Fie G şi G' două grupuri, iar f : G → G' un morfism de grupuri. Fie H ⊂ G şi

H' ⊂ G' subgrupuri. Să considerăm

f(H) = {x' ∈ G' | există x ∈ H astfel incât x' =f(x) }

imaginea (directă) lui H prin f şi

f -1(H')={x ∈ G | f(x) ∈ H'}

imaginea reciproca a lui H' prin f.
Se notează Ker f = f -1({e'}) şi se numeşte nucleul morfismului f; de asemenea, Im
f = f(G) şi se numeşte imaginea morfismului f. Deci
Ker f= {x ∈ G | f(x)= e'} şi
Im f = {x' ∈ G' | există x ∈ G astfel incât x' = f(x)} = {f(x} | x ∈ G}.

Propoziţie. .Fie f : G → G' un morfism de grupuri. Avem:

1) Dacă H este subgrup al lui G, atunci f(H) este subgrup al lui G'. (In particular,
Im f este un subgrup al lui G');
2) Dacă H' este subgrup al lui G', atunci f -1 (H') este subgrup al lui G. (In
particular, Ker f este un subgrup al lui G).
Demonstraţie. 1) Cum H ≠ ∅ este evident că f(H) ≠∅ . Dacă x', y' ∈ f(H), atunci
există x, y ∈ H, astfel incât x' =f(x), y' =f{y). Avem
x' y' -1 = f(x) (f(y)) -1= f(x)f(y –1) = f(xy -1)
şi cum H este subgrup, rezultă că xy -1 ∈ H şi deci x' y' -1 = f(xy -1) ∈ f(H).
2) Cum e' ∈ H', iar f(e) = e', rezultă că e ∈ f -1 (H'), adică f –1(H') ≠ ∅. Dacă x, y
∈ f –1( H'), atunci f(x), f(y) ∈ H'; deci, cum H' este subgrup,
f(xy -1) = f(x) f(y) -1 = f(x) f(y -1) ∈ H',
adică xy -1 ∈ f(H').

Propoziţie. Un morfism de grupuri f : G → G' este injectiv dacă şi numai dacă

nucleul său este subgrupul nul al lui G (adică, Ker f = {e}).
Demonstraţie. Să presupunem că f este morfism injectiv. Avem f(e) = e' şi dacă
x ∈ Ker f, atunci f(x) = e', adică f(x) =f(e). Cum funcţia f este injectivă, rezultă x = e.
Reciproc, fie f(x) =f(y). Atunci f(x) (f(y)) -1 = e', adică f(x)f(y -1) = e' sau f(x y -1) = e' şi
deci xy -1 = e şi deci x = y. Rezultă că f este injectivă.
 Observaţie. In mod evident avem că un morfism de grupuri f : G → G' este
surjectiv dacă şi numai dacă Im f coincide cu G'.

Subgrup generat de o submulţime a unui grup

Observăm, mai intâi, că dacă (Hi)i∈I este o familie de subgrupuri ale unui grup G, atunci
∩Hi este un subgrup al lui G. Intr-adevăr, fie x, y ∈ ∩ Hi. Atunci x, y ∈ Hi, oricare ar fi
i∈I i∈I
i ∈ I şi cum fiecare Hi, i∈I, este un subgrup rezultă că xy -1∈ Hi (oricare ar fi i ∈ I). Deci
x y -1∈ ∩ Hi.
i∈I

Definiţie. Fie G un grup şi E o submulţime a lui G. Intersecţia tuturor

subgrupurilor care conţin mulţimea E (această intersecţie fiind un subgrup, conform celor
precedente) se numeşte subgrupul generat de E in G. Vom nota acest subgrup cu <E>.
Deci <E>= ∩ H .
E⊂H⊂G
H subgrup

Dacă H = <E>, adică H este subgrupul generat de E, se spune că E este un sistem

de generatori pentru H sau că E generează pe H.

Observaţii. 1) Dacă E = ∅, atunci subgrupul generat de E este subgrupl nul {e}.

2) Dacă E este un subgrup al lui G, atunci printre subgrupurile lui G care conţin
pe E se gaseşte insuşi E şi deci subgrupul generat de E este tocmai E. Cum subgrupul
generat de un subgrup este subgrupul insuşi, rezultă că orice subgrup al unui grup G are
cel puţin un sistem de generatori.

Un subgrup H al lui G care admite un sistem de generatori finit, se spune că este

un subgrup finit generat sau de tip finit. Un subgrup H al lui G, care admite un sistem de
generatori format dintr-un singur element, se spune că este un subgrup ciclic sau
monogen. Vom scrie H = <a>, a ∈ H.
Următoarea teoremă ne dă forma elementelor subgrupului generat de o
submulţime nevida E in G.

Teoremă. Fie E ≠ ∅ o submulţime a lui G. Atunci subgrupul <E> generat de E in

G este format din mulţimea elementelor lui G care se pot pune sub forma
a1ε 1 a2ε 2 . . . akε k, unde k ≥ 0, iar ε i = ± 1, ai ∈ E pentru orice 1≤ i ≤ k.
 Demonstraţie. Să notăm cu H' = {x ∈G | x = a1 1 a2 2 . . . ak k, unde k ≥
ε ε ε

0, ε i = ± 1, ai ∈ E, 1≤ i ≤ k }. Să arătăm că H' este subgrup al lui G, care conţine pe

E. Intr-adevăr, oricare ar fi a ∈ E, a = a1 ∈ H'. Deci H' ⊃ E, de unde H' ≠ ∅.
Dacă x, y ∈ H, atunci x = a1 a2ε 2 . . . akε k, y = b1µ 1 b2µ 2 . . . bsµ s, ε i = ± 1, µ j
ε
1

j ≤ s, şi deci xy -1 = a1 1 a2 2 . . . ak k b1- 1 b2- 2 . . .

ε ε ε µ µ
= ± 1, ai, bj∈ E, 1≤ i ≤ k, 1≤
bs-µ s∈H’. Cum H este subgrup care conţine pe E, rezultă că H' include intersecţia tuturor
subgrupurilor lui G care conţin pe E, adică H' ⊇ <E>.
Reciproc, dacă H este un subgrup al lui G care conţine pe E, atunci dacă a1, a2,
… , ak ∈ E ⊂ H, rezultă că a1 1, a2 2, . . . ,ak k ∈ H şi H fiind subgrup avem că
ε ε ε

a1ε 1 a2ε 2 . . . akε k∈H. Deci H conţine pe H'. Cum H este un subgrup arbitrar care
conţine pe E, rezultă că H' este conţinut in intersecţia tuturor acestor subgrupuri, adică in
<E>.

Observaţie. Dacă folosim scrierea aditivă, atunci

<E> = {x∈G | x = (ε 1a1) + (ε 2a2) + … + (ε kak) , unde k ≥ 0, ε i = ±1, ai ∈ E, 1 ≤ i ≤
k}.
Dacă H este un subgrup ciclic generat de a, atunci din teorema precedentă, rezultă
că
H = <a> = {an | n ∈ Z}.
In scrierea aditivă, H = <a> = {na | n ∈ Z}.
Elementul a se numeşte generator al subgrupului ciclic H.

Exemple. 1) Grupul aditiv (Z, +) al numerelor intregi este ciclic generat de 1 sau
de -1, adică (Z, +)=<1>=<-1>.
2) Daca m, n ∈ Z, atunci
1° ) m Z ∩ n Z = [m, n] Z şi
2°) <m, n> = (m, n) Z,
unde [m. n] = c.m.m.m.c. {m, n} şi (m , n) = c.m.m.d.c. {m, n}.
Să demonstrăm 1°. Dacă x ∈ m Z ∩ n Z, adică x ∈ m Z şi x ∈ n Z, atunci m | x
şi n | x. Deci [m, n] | x, adică x ∈ [m, n] Z. Reciproc, dacă x ∈ [m, n] Z, atunci [m, n] |
x şi deci m | x şi n | x, adică x ∈ m Z şi x ∈ n Z, de unde x ∈ m Z ∩ n Z.
Să demonstrăm 2°. Din teorema precedentă, in scriere aditivă, rezultă <m, n> =
={x∈Z | x = m k + n l, unde k, l ∈ Z}. Dacă x ∈ <m,n>, atunci x = m k+ n l, k, l ∈ Z şi
cum (m, n) | m şi (m, n) | n rezultă că (m, n) | m k + n l, adică (m, n) | x, de unde
x ∈ (m, n) Z.
Cum <m, n> este subgrup al lui Z, rezultă că există d ∈ Z astfel incât <m, n> = d Z. Dar
m, n ∈ <m, n>, adică m, n ∈ d Z şi deci d | m şi d | n. Fie acum x ∈ (m, n) Z, adică
(m, n) | x. Cum d este un divizor comun al numerelor m şi n, rezultă d | (m, n) şi deci
d | x, adică x ∈ d Z = <m, n>.
 Observăm că, din 1° rezultă că orice două numere intregi au un c.m.m.m.c.
Din 2° rezultă că, orice două numere intregi m şi n au un c.m m. d. c şi mai mult,
există k, l ∈ Z astfel incit (m, n) = m k + n l.
3) Grupul aditiv (Zn , +) al claselor de resturi modulo n este ciclic generat de
exemplu, de [1], adică
(Zn, +)=< [1] >.
Să arătăm că [a] ∈ Zn este generator al grupului (Zn ,+) dacă şi numai dacă a şi n
sunt prime intre ele (adică, (a, n) = 1).
Intr-adevăr, dacă a este generator al lui Zn, adică Zn = <[a]>, atunci există
[b] ∈ Zn, astfel incât [1] = [b] [a] sau [1] = [b a] deci n | l - b a, adică există k ∈ Z astfel
incăt 1 - b a = k n sau a b + n k = 1, ceea ce arată că (a, n) = 1. Reciproc, dacă (a, n) = 1,
atunci rezultă că [a] ∈ U(Zn) şi deci există [b] ∈ Zn, cu [a] [b] = 1. Atunci, dacă
[x] ∈ Zn, [x] = [x 1] = [x] [1] = [x] [a] [b] = [x b] [a] = (x b) [a]. Cum x b ∈ Z avem [x]
∈ <[a]>. Aşadar Zn = <[a]>.

§ 5. RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ PE UN GRUP IN RAPORT CU UN

SUBGRUP AL SĂU

Fie G un grup şi H un subgrup al său. Considerăm pe G relaţiile binare Rs şi Rd

definite in modul următor.
Dacă x, y ∈ G, atunci
x Rs y dacă şi numai dacă x -1y ∈ H şi
x Rd y dacă şi numai dacă x y -1 ∈ H.
Aceste relaţii binare sunt relaţii de echivalenţă. Să demonstrăm, de exemplu, că prima
relaţie binară este de echivalenţă, adică reflexivă, simetrică şi tranzitivă.
1) Dacă x ∈ G, atunci x -1 x = e ∈ H şi deci x Rs x (reflexivitatea).
2) Dacă x Rs y, atunci x -1y ∈ H şi deci y –1x = (x –1y) -1 ∈ H, de unde y Rs x
(simetria).
3) Dacă x Rs y şi y Rs z, atunci x –1y ∈ H şi y –1z ∈ H. Deci x –1z = (x –1y)(y –1z) ∈
H, adică x Rs z (tranzitivitatea).
Analog, se demonstrează că Rd este relaţie de echivalenţă.
Relaţiile de echivalenţă Rs şi Rd se numesc relaţii de congruenţă la stânga,
respectiv la dreapta, in raport cu H (sau modulo H). Faptul că ,,x este in relaţia Rs cu y”
(respectiv, ,,x este in relaţia Rd cu y” ) se mai citeşte x este congruent cu y modulo H la
stânga (respectiv, x este congruent cu y modulo H la dreapta) şi scriem
x ≡ s y(mod H) (respectiv, x ≡ d y (mod H)).
Să notăm cu [x]s, respectiv [x]d clasa de echivalenţă a elementului x ∈ G in raport
cu R , respectiv Rd şi o vom numi clasa de echivalenţă la stânga, respectiv clasa de
s

echivalenţă la dreapta a lui x modulo H. Mai spunem incă, clasa de resturi la stânga a lui
x modulo H, respectiv clasa de resturi la dreapta a lui x modulo H.
Fie G/Rs şi G/Rd mulţimile factor (cât) corespunzătoare lui Rs şi Rd , adică
mulţimile claselor de echivalenţă la stânga, respectiv la dreapta modulo H.
 Exemple. 1) Dacă G este un grup, relaţiile de congruenţă Rs şi Rd la stânga şi la
dreapta modulo {e} coincid (adică x Rs y dacă şi numai dacă x Rd y). De asemenea,
relaţiile Rs şi Rd modulo G coincid.
2) Dacă G este un grup comutativ, iar H un subgrup oarecare al lui G, atunci
relaţiile de congruenţă la stânga şi la dreapta modulo H coincid.
3) Fie Sn grupul permutărilor de 3 elemente, adică
123 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
S3= , , , , ,
123 2 1 3 3 1 2 1 3 2 2 3 1 3 2 1

şi

1 2 3 1 2 3
S2 = , .
1 2 3 2 1 3
S2 este un subgrup al lui S3.
Să construim mulţimile claselor de echivalenţă la stânga şi la dreapta modulo S2. Dacă
σ , τ ∈ S3 atunci σ -1τ ∈ S2 dacă şi numai dacă σ -1 τ (3) = 3, dacă şi numai dacă
σ (3) = τ (3). Deci, obţinem trei clase de echivalenţă la stânga şi anume:

1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
s s
C1 = , , C2 = , ,
3 2 1 2 3 1 1 3 2 3 1 2

1 2 3 1 2 3
s
C3 = , .
1 2 3 2 1 3

Dacă σ , τ ∈ S3, atunci σ Rd τ dacă şi numai dacă τ (3) = σ

-1 -1
(3). Deci clasele de
echivalenţă la dreapta sunt:

1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
d d
C1 = , , C =
2 , ,
3 1 2 3 2 1 1 3 2 2 3 1

1 2 3 1 2 3
d
C3 = , .
1 2 3 2 1 3
Se observă că mulţimile factor S3/Rs = { C1s, C2s, C3s} şi S3/Rd = {C1d , C2d, C3d} sunt
diferite.

Notaţii. Fie G un grup şi fie A, B două submulţimi nevide ale sale. Notăm prin
AB={a b | a ∈ A, b ∈ B}.
Dacă A = {a}, respectiv B = {b}, atunci in loc de AB scriem a B, respectiv A b,
adică
a B = {a b | b ∈ B}, respectiv A b = {a b | a ∈ A}.

Lemă. Fie G un grup şi H un subgrup al său. Dacă x este un element oarecare al

lui G şi notăm cu [x]s , respectiv [x]d clasa de echivalenţă a lui x la stânga, respectiv la
dreapta modulo H, atunci
[x]s = x H şi [x]d = H x.
Demonstraţie. Să arătam doar prima egalitate, a doua demonstrându-se analog.
Fie y ∈ [x]s, atunci x Rs y, deci x -1y ∈ H, adică x -1 y = h ∈ H, de unde y =x h ∈ x H.
Reciproc, dacă y ∈ x H, atunci y = x h cu h ∈ H, deci x -1 y = h ∈ H sau x Rs y adică y
∈ [x]s.
Observăm că [e]s = e H = H şi, de asemenea, [e]d = H e = H.

Propoziţie. Dacă G este un grup şi H un subgrup al său, fie R s şi Rd relaţiile de

congruenţă modulo H. Atunci
φ: G/Rs → G/Rd
dată de φ(x H) = Hx -1 este o funcţie bijectivă.
Demonstraţie. Să arătăm mai intâi că φ este bine definită, adică nu depinde de
alegerea reprezentanţilor. Intr-adevăr, dacă x H = y H, adică x Rs y, atunci x -1y ∈ H sau
x –1(y -1) -1 ∈ H. Deci x -1 Rd y –1, adică H x -1 = H y -1 sau φ(x H) = φ(y H), ceea ce
înseamnă că φ este bine definită. Funcţia φ este injectivă căci dacă φ(x H) = φ (y H),
adică H x -1 = H y -1, atunci x –1 Rd y –1, adică x -1 (y -1) -1∈ H, de unde x –1y ∈ H sau x Rs y
deci x H = y H. Faptul că φ este surjectivă este clar, deoarece φ(x -1 H) = H(x -1) -1 = H x.

In particular, dacă una dintre mulţimile G/Rs sau G/Rd este finită, atunci şi cealaltă
este finită si ele au acelaşi număr de elemente. Se spune in acest caz că H are indice finit
in G sau că H este un subgrup de indice finit al lui G, iar numărul de elemente al mulţimii
G/Rs sau al mulţimii G/Rd , care este acelaşi, se numeşte indicele lui H in G şi se notează
[G : H].
Se spune că un grup G este finit dacă mulţimea pe care este definită structura de
grup (adică mulţimea subiacentă) este finită, iar numărul de elemente ale lui G se
numeşte ordinul său şi se notează ord G.
Este clar că, dacă G este de ordin finit, atunci orice subgrup al său este de ordin
finit şi, mai mult, indicele oricărui subgrup este finit.

Lemă. Fie G un grup şi H un subgrup al său. Atunci funcţia

 ψ :H → x H,
dată de ψ (h) = x h, este bijectivă
Demonstraţie. Dacă ψ (h) = ψ (h'), atunci x h = x h', de unde prin simplificare,
h = h'; deci ψ este injectivă. Funcţia ψ este evident surjectivă şi deci este bijectivă.

In particular, dacă H este un grup finit, atunci toate clasele de echivalenţă la stinga
ale lui G modulo H sunt mulţimi finite şi au acelaşi număr de elemente ca şi H.

Observaţie. Afirmaţia din lema precedentă privitor la clasele de echivalenţă la

stânga sunt valabile şi pentru clasele de echivalenţă la dreapta.

Teoremă (Lagrange). Dacă G este un grup finit şi H un subgrup al său, atunci

ord G = [G : H] • ord H.
Demonstraţie. Conform propoziţiei de mai sus, putem să facem demonstraţia
considerând, de exemplu, numai relaţia de echivalenţă Rs pe G.
Fie x1H, x2H., .... , xkH clasele de echivalenţă la stânga modulo H; deci k
=[G: H]. Atunci

G = ∪ xi H şi xi H ∩ xj H = ∅, pentru i ≠ j,
i=1,k
de unde card G = Σ card (xi H) ( prin card A notăm cardinalul mulţimii A adică, în
i=1,k
cazul nostru, numărul de elemente al mulţimii A). Având in vedere lema precedentă,
rezultă că card G = k • card H. Deci

ordG = [G :H] •ord H.

Subgrup normal

Definiţie. Un subgrup N al unui grup G se spune că este subgrup normal sau

divizor normal, dacă oricare ar fi x ∈ G şi h ∈ N, avem x h x -1 ∈ N.

Observaţie. Pentru un grup G si a ∈ G, am definit morfismul φa : G → G,

φa(x) = a x a -1. După definiţie, rezultă că un subgrup N al lui G este subgrup normal dacă
şi numai daca φa(N) ⊂ N, oricare ar fi a ∈ G.

Propoziţie. Dacă N este un subgrup al grupului G, afirmaţiile următoare sunt

echivalente:
1) N este subgrup normal;.
2) Relaţiile de congruenţă modulo H, adică Rs şi Rd ,coincid;
3) x N = N x, oricare ar fi x ∈ G.
 Demonstraţie. 1) ⇒ 2) Dacă x Rs y, atunci x -1 y ∈ N, adică x -1 y = h ∈ N, deci y
= x h. Dar cum N este subgrup normal, avem x h x -1 ∈ N, adică x h x -1= h’ ∈ N, de unde
x h = h' x. Atunci y = h' x, de unde yx -1 ∈ N, adică x Rd y. Analog, se demonstrează că,
daca x Rd y, atunci x Rs y, adică relaţiile Rs şi Rd coincid.
2) ⇒ 3) Dacă y ∈ x N, atunci y = x h cu h ∈ N deci x –1y = h ∈ N adică x Rs y.
Deci x Rd y adică y x –1 ∈ N sau y x -1 = h’ ∈ N, de unde y = h’ x ∈ N x; deci x N⊂ N x.
Analog, se demonstrează că N x ⊂ x N.
3) ⇒ 1) Dacă x ∈ G şi h ∈ N, atunci x h ∈ x N = N x şi deci x h = h’ x cu h' ∈ N,
de unde x h x -1 = h' ∈ N, adică N este subgrup normal.

Exemple. 1) G şi {e} sunt subgrupuri normale ale grupului G.

2) Dacă G este un grup abelian, este clar că orice subgrup al său este normal.
3) Orice subgrup de indice 2 al unui grup oarecare G este normal.
Intr-adevăr, dacă H este subgrup al lui G astfel incât [G : H] = 2, atunci
G/Rs = {H, G \ H} şi G/Rd = {H, G \ H}.
s d
Deci G/R = G/R . 1 2 3
4) Fie grupul S3 al permutărilor de 3 elemente şi permutarea σ = .
2 1 3

Submulţimea H = {e, σ } este un subgrup al lui S3 care nu este normal. Intr-adevăr,

dacă

1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
τ = , atunci τ σ τ -1= = ∉ H.
3 1 2 3 1 2 2 1 3 2 3 1 3 2 1

Această afirmaţie rezultă şi din paragraful precedent, unde am arătat că mulţimile factor
la stânga şi la dreapta ale lui S3, in raport cu H sunt diferite.
Faptul că subgrupurile din aceste exemple sunt sau nu sunt subgrupuri normale,
se justifică şi observând dacă relaţiile de congruenţă la stânga şi la dreapta modulo aceste
subgrupuri coincid sau nu coincid după cum am arătat mai inainte.

§ 6. GRUP FACTOR

Fie G un grup şi N un subgrup normal al său Vom mai scrie in acest caz N ≤ | G.
După cum rezultă din cele de mai sus, relaţiile de congruenţă Rs şi Rd la stânga şi la
dreapta modulo N coincid. În acest caz vom spune, pe scurt, congruenţa modulo N, iar
dacă x, y ∈ G, faptul că x este congruent cu y modulo N, il vom scrie şi x ≡ y (mod N).
Cele două mulţimi factor G/Rs şi G/Rd coincid, mulţimea factor G/R fiind notată cu G/N.

Propoziţie. Dacă G este un grup şi N un subgrup normal al său atunci pe mulţimea

factor G/N se poate defini a operaţie algebrică impreună cu care G/N devine grup, iar
funcţia surjectivă p: G → G/N, p(x)=[x], este morfism de grupuri.
Demonstraţie. Dacă x, y ∈ G, definim
 [x] [y] = [x y].
Să arătăm că, in acest mod se defineşte o operaţie algebrică pe G/N, impreună cu care
G/N devine grup. Să demonstrăm că operaţia este bine definită, adică nu depinde de
alegerea reprezentanţilor (după cum pare la prima vedere). Intr-adevăr, daca [x] = [x'] şi
[y] = [y’] atunci x -1 x’ ∈ N şi y –1y’ ∈ N, adică există h1, h2 ∈ N astfel incât x -1 x’ = h1 şi
y –1y’ = h2, adică x’ = x h1 şi y’ = y h2. Deci x’ y’ = (x h1) (y h2) = x (h1 y) h2. Dar cum N
este subgrup normal, există h3 ∈ N astfel incât h1 y = y h3, de unde se obţine
x' y' = x (y h3) h2 = (x y) (h3 h2), iar h3 h2 ∈ N. Deci (x y) -1 (x' y') = h3 h2 ∈ N, adică x y
este congruent modulo N cu x’ y’, de unde [x y] = [x' y']. Deci operaţia algebrică este bine
definită. Operaţia este asociativă, deoarece dacă [x], [y], [z] ∈ G/N, atunci
[x]([y] [z]) = [x][y z] = [x(y z)] = [(x y) z] = [x y] [z] = ([x] [y]) [z].
Operaţia admite ca element neutru [e] ∈ G/N, deoarece oricare ar fi [x] ∈ G/N avem, in
mod evident
[x] [e] == [e] [x] = [x].
Orice element [x] ∈ G/N are un invers care este [x –1] ∈ G/N, deoarece
[x] [x -1] = [x x -1] = [e] şi [x –1] [x] = [x –1x] = [e].
Astfel am demonstrat că G/N este un grup.
Funcţia surjectivă p : G → G/N, unde p(x) = [x], este un morfism de grupuri. Intr-
adevăr,
p(x y) = [x y] = [x] [y] = p(x)p(y).

Definiţie. Grupul G/N construit in propoziţia precedentă se numeşte grupul factor

(cât) al lui G in raport cu subgrupul normal N.

Observaţie. Dacă G este un grup comutativ, atunci orice subgrup al său este
normal şi deci putem vorbi de grupul factor al lui G in raport cu orice subgrup al său; mai
mult, dacă G este comutativ, orice grup factor al său este comutativ.

Exemplu. Să calculăm grupurile factor ale grupului aditiv (Z, +) al numerelor

intregi.
Fie H ⊂ Z, un subgrup al lui Z. Atunci H = nZ, unde n ≥ 0.
Dacă n = 0, adică H = {0}, avem Z/{0} = Z.
Dacă n > 0, atunci pentru x, y ∈ Z, avem x R y (mod n Z) dacă şi numai dacă
x – y ∈ n Z, dacă şi numai dacă n | x – y, dacă şi numai dacă x ≡ y (mod n). Aşadar,
relaţia de echivalenţă pe Z modulo subgrupul nZ coincide cu relaţia de congruenţă
modulo n şi deci avem Z/nZ= Zn. Mai mult, operaţia algebrică pe grupul factor Z/nZ
coincide cu adunarea claselor de resturi modulo n. Deci grupul factor (Z/nZ, +) al lui Z in
raport cu subgrupul nZ coincide cu grupul aditiv al claselor de resturi modulo n.

Să demonstrăm acum următorul rezultat:

 Propoziţie. Un subgrup N al grupului G este subgrup normal dacă şi numai dacă,
există un morfism de grupuri definit pe G al cărui nucleu să fie N.
Demonstraţie. Dacă N este subgrup normal al lui G, iar p : G → G/N este
morfismul de grupuri definit mai inainte, prin p(x) = [x], atunci Ker p= N. Intr-adevăr,
dacă x ∈ Ker p, atunci p(x) = [e], deci [x] = [e], de unde x R e sau xe -1 ∈ N, adică
x ∈ N. Reciproc, dacă x ∈ N, atunci x R e, adică [x] = [e], de unde p(x) = [x] = [e] şi deci
x ∈ Ker p.
Fie acum f : G → G' un morfism de grupuri. Am arătat mai inainte că Ker f =
-1
f ({e}) este subgrup al lui G. Să arătăm că Ker f este subgrup normal al lui G. Intr-
adevăr, fie x ∈ G şi h ∈ Ker f; atunci
f(x h x -1) =f(x)f(h)f(x -1) = f(x) e' f(x -1) = f(x) (f(x)) -1 = e' şi deci x h x -1 ∈ Ker f.

Teorema fundamentală de izomorfism pentru grupuri

Am observat mai inainte că, dacă f : G → G' este un morfism de grupuri, atunci
Ker f este subgrup normal al lui G şi deci putem vorbi de grupul factor G/Ker f. Fie
p : G → G/Ker f morfismul natural de la grupul G la grupul factor G/Ker f. De asemenea,
am arătat că Imf este un subgrup al lui G'.

Teoremă (teorema fundamentală de izomorfism). Fie f : G → G' un morfism de

grupuri. Atunci există un izomorfism de grupuri
f : G/Ker f → Im f.
Demonstraţie. Definim f : G/Ker f → Im f, prin f([x]) =f(x). Funcţia f este bine
definită, adică nu depinde de alegerea reprezentanţilor. Intr-adevăr, dacă [x] = [y], rezultă
x –1y ∈ Ker f, adică f(x –1y ) = e’. Dar f(x –1y) = f(x -1)f(y) = (f(x))-1f(y), de unde (f(x)) -1
f(y) = e’, adică f(x) = f(y) şi deci f(x) = f(y).
Faptul că f este surjectivă este clar, deoarece orice element din Im f se scrie ca
f(x), cu x ∈ G, iar f([x]) = f(x). Să demonstrăm injectivitatea funcţieif . Intr-adevăr,
dacă f([x]) = f(y), atunci f(x) = f(y) şi deci (f(x)) –1f(y) = e’, adică f(x –1y) = e', de unde
x –1y ∈ Ker f, ceea ce inseamnă că [x] = [y]. Ţinând seama că f este morfism de grupuri,
rezultă
f([x] [y]) = f ([x y]) = f(x y) = f(x) f(y) = f([x])f([y]),
adicăf este morfism de grupuri. Decif este un izomorfism de grupuri.

Exemple. Fie C* grupul multiplicativ al numerelor complexe nenule, iar T

subgrupul numerelor complexe de modul 1. Atunci:
1) Grupul factor C*/T este izomorf cu grupul multiplicativ R*+, al numerelor
reale > 0.
2) Grupul factor C*/R*+ este izomorf cu T.
 Intr-adevăr, fie φ : C* → R*+, definită prin φ(z) = | z |. Avem că φ este morfism
surjectiv de grupuri, adică Im φ = R*+, şi Ker φ = T. Din teorema precedentă rezultă că
C*/T ≈ R*+.
Pentru al doilea izomorfism, să considerăm Ψ : C* → C*, definită prin
Ψ (z)=z / |z|. Avem că Ψ este morfism de grupuri, iar Ker Ψ = R*+ şi Im Ψ = T. După
teorema precedentă rezultă că C*/R*+ ≈ T.

§ 7. GRUPURI CICLICE

Am definit in § 3 puterea unui element intr-un grup. Amintim că, dacă G este un
grup multiplicativ, a ∈ G un element oarecare şi n ∈ Z, atunci

a a a … a (n factori) , dacă n > 0,

n
a = e , dacă n = 0,
-1 -1
-1 -1
a a a ... a (- n factori) , dacă n < 0

şi avem
am an = am + n , (am)n = am n, (an) -1 = a -n,
oricare ar fi m, n ∈ Z.
Dacă grupul G este in scriere aditivă, atunci

a + a + … + a (n factori) , dacă n > 0,

na= 0 , dacă n = 0,
(- a) + (- a) + … + (- a) (- n factori) , dacă n < 0
şi avem
m a + n a = (m + n) a, m(n a) = (m n) a, -(n a) = (- n) a, oricare ar fi m, n ∈ Z.

G fiind un grup şi a ∈ G un element oarecare, am numit <a> = {ak | k ∈ Z},

subgrupul ciclic general de a.
Un grup G se numeşte ciclic dacă subgrupul G este ciclic, adică există a ∈ G
astfel incât G = <a>. Elementul a este un generator al grupului ciclic G.
Am văzut că, grupul aditiv Z este ciclic, de generator 1 sau - 1 . De asemenea,
fiecare grup aditiv Zn este ciclic, un generator al său fiind, de exemplu, [1]. Mai mult, am
descris chiar mulţimea generatorilor grupului Zn.

Definiţie Spunem că un element a al grupului G este de ordin finit, dacă există

i, j ∈ Z, i ≠ j, astfel incât ai = aj. In caz contrar, adică dacă toate puterile lui a sunt
distincte, spunem că a este element de ordin infinit.
 Observaţie. Fie G un grup şi a ∈ G un element al său. Să consideram funcţia
φ : Z → G, definită prin φ(n) = an.
Avem, evident, Im φ = <a>.

Elementul a este de ordin finit dacă funcţia φ nu este injectivă şi este de ordin infinit dacă
funcţia φ este injectivă.
Fie a ∈ G un element de ordin finit şi i < j astfel incât a i = aj Atunci a j - i = e şi
deci există o putere pozitivă a lui a egală cu elementul neutru. Deci mulţimea:
M = {k | ak = e, k > 0}
este nevidă. Cum M este o submulţime nevidă de numere naturale, iar mulţimea
numerelor naturale este bine ordonată, atunci M are un cel mai mic (prim) element.
Numim ordinul elementului a şi-l notăm ord(a), cel mai mic număr intreg pozitiv n astfel
incât a n = e.
Deci ord(a) = min {k | ak = e, k > 0}.

Propoziţie. Fie a un element de ordin finit al unui grup G şi n un număr natural

nenul. Atunci n = ord(a) dacă şi numai dacă sunt satisfăcute condiţiile:
1) a n = e,
2) Dacă ak = e, k ∈ Z, atunci n divide k.
Demonstraţie. Fie n = ord (a). Din definiţia ordinului lui a rezultă 1). Fie acum
k ∈ Z astfel incât a k = e. Conform teoremei impărţirii cu rest in mulţimea numerelor
intregi, există q, r ∈ Z astfel incât k = n q + r, 0 ≤ r < n; atunci
a r = a k – n q = ak a –n q = ak (an) - q = e e - q = e.
Cum n este cel mai mic număr natural nenul astfel incât a n = e , iar 0 ≤ r < n, rezultă că r
= 0 şi deci n divide k.
Reciproc, dacă n satisface 1) şi 2), iar ak = e cu k > 0, din 2) rezultă că n divide pe
k; deci n ≤ k. Aşadar, n este cel mai mic dintre numerele naturale nenule k astfel incât
ak = e, de unde n =ord (a).

Propoziţie. Fie G un grup. Dacă a ∈ G este un element de ordin n, atunci

subgrupul ciclic general de a are exact n elemente şi anume:
<a>={e, a, a2,....an - 1}.
Demonstraţie. Să demonstrăm mai intâi că ai ≠ a j oricare ar fi i ≠ j, 0 ≤ i, j ≤ n
–1. Intr-adevăr, dacă am avea ai = aj cu 0 ≤ i < j ≤ n - l, atunci aj – i = e şi 0 < j – i < n,
contradicţie cu faptul că n este cel mai mic număr natural nenul astfel incât an= e. Fie
acum n = ord(a) iar k un număr intreg. Din teorema impărţirii cu rest, există q, r ∈ Z,
astfel incât k = n q + r cu 0 ≤ r ≤ n – 1. Atunci ak = a n q + r= (an)q ar = ar şi deci
ak ∈ {e, a, …, an - 1}.

Corolar. Dacă G este un grup finit, atunci ordinul oricărui element al său divide
ordinul lui G.
Demonstraţie. Rezultă din teorema lui Lagrange şi propoziţia precedentă.
 Exemple. 1) Fie grupul multiplicativ (C*, •) al numerelor complexe nenule.
Elementul i ∈ C* are ordinul patru, iar <i> = {1, - 1, i, - i}.
2) Numărul complex zn = cos (2π / n) + i sin (2π / n) este un element de ordin n
al grupului (C*, •).
Mai mult, <zn> = {cos(2kπ / n) + i sin(2kπ / n) | k∈ 0, 1, …, n – 1}.
3) Elementul [3] din grupul aditiv (Z6, +) al claselor de resturi modulo 6 este de
ordin 2.
4) Numărul complex nenul z = a + b i in cu a2 + b2 ≠ 1 este element de ordin infinit
al grupului (C*, •).

Am observat că grupurile aditive Z si Zn, n > 0, sunt ciclice. Următoarea teoremă

arată că acestea sunt singurele tipuri de grupuri ciclice.

Teoremă. Orice grup ciclic G este izomorf fie cu grupul Z al numerelor intregi, fie
cu un anumit grup Zn, n > 0, de clase de resturi modulo n.
Demonstraţie. Dacă G = <a>, considerăm funcţia φ : Z → G, φ(n) == an, definită
mai inainte. Avem -
φ(m + n) = a m + n = am an = φ(m) φ(n)
şi deci φ este morfism de grupuri. Mai mult, φ este evident morfism surjectiv, deci Im φ
= G. Considerâd nucleul lui φ, Ker φ, distingem două cazuri:
1) Ker φ = {0};
2) Ker φ ≠ {0}.
In primul caz, conform teoremei fundamentale de izomorfism, avem
Z/{0} ≈ Im φ, adică Z ≈ G;
In cazul al doilea, Ker φ este de forma nZ cu n > 0 un număr intreg şi deci
Z/nZ ≈ Im φ, adică Zn ≈ G.

Observaţie. Din teorema de mai inainte, rezultă că, dacă G este un grup ciclic şi a
un generator al său, atunci:
1) Dacă a este de ordin infinit, atunci G este izomorf cu grupul aditiv Z al
numerelor intregi.
2) Dacă a este de ordin n (finit) atunci G este izomorf cu grupul aditiv Zn, al
claselor de resturi modulo n.

Propoziţie. Orice subgrup şi orice grup factor al unui grup ciclic este ciclic.
Demonstraţie. Dacă G = <a> este un grup ciclic, iar H un subgrup al său, atunci
grupul factor G/H este ciclic generat de [a], clasa lui a modulo H, adică G/H = <[a]>. Să
arătăm acum că orice subgrup al unui grup ciclic este ciclic. Intr-adevăr, dacă G este
izomorf cu Z, am arătat că subgrupurile lui Z sunt de forma nZ, adică sunt ciclice; deci şi
subgrupurile lui G sunt ciclice.
Fie G un grup ciclic finit al cărui generator a este de ordin n şi fie H un subgrup al
său. Daca H = {e} atunci, evident, H este ciclic generat de elementul e. Dacă H ≠ {e},
atunci există x ∈ H, x ≠ e. Dar cum x ∈ G, avem că x = ak cu k ≠ 0. De asemenea,
x -1∈ H, adică a - k ∈ H deci există r > 0 astfel incât a r ∈ H. Deci mulţimea de numere
naturale M = {n | a n ∈ H, n > 0} este nevidă şi cum N este bine ordonată, M are un cel
mai mic element m. Vom arăta că H = <am>, adică H este ciclic generat de am. Fie x
∈ <a >; atunci x = (a ) , k ∈ Z şi cum H este subgrup, iar a ∈ H rezultă că x ∈ H.
m m k m

Reciproc, dacă y ∈ H, atunci y ∈ G, adică y = a t cu t ∈ Z. După teorema impărţirii cu

rest pentru numere intregi, t = m q + r cu q, r ∈ Z iar 0 ≤ r < m şi deci y = at = a m q + r = am
a = (am)q a r ,de unde a r = (am) - q y. Deci a r ∈ H şi cum m este cel mai mic element al
q r

lui M, rezultă r = 0, şi deci t = m q. Aşadar, y = a m q = (am)q = <am>.

Observaţie. Dacă G = <a> este un grup ciclic de ordin n, din teorema precedentă
rezultă ca izomorfismul dintre G şi grupul aditiv Zn este dat de funcţia φ : Zn → G,
definită prin φ(k) = a k. Aşadar, având in vedere caracterizarea generatorilor grupului
aditiv Zn, dată in secţiunea 4, avem că elementul ak este generator al lui G dacă şi numai
dacă k este prim cu n.

Exemplu. Să descriem subgrupurile grupului aditiv (Z6, + ). Cum grupul aditiv Z6

este ciclic, atunci orice subgrup al său este ciclic. Vom considera pe rând elementele lui
Z6 şi luăm subgrupul ciclic generat de fiecare. Astfel:
<[0]> = {0}, <[1]> = Z6,. <[2]> = {[0], [2], [4]}, <[3]> = {[0], [3]},
<[4]> = {[0], [2], [4]}, <[5]> = Z6.
Deci Z6 are 4 subgrupuri si anume:
<[0]> = {[0]}; <[1]> = <[5]> = Z6; <[2]> = <[4]> = {[0], [2], [4]}; <[3]> = {[0], [3]}.
Fie acum n > 0 un număr natural şi Un grupul multiplicativ al rădăcinilor de gradul
n ale unităţii, adică
Un= {z ∈ C | z n = 1}.
Avem că Un = {ε 0, ε 1, ... , ε n-1}, unde
2kπ 2kπ
ε k = cos —— + i sin —— , 0 ≤ k ≤ n - 1.
n n
După formula lui Moivre, avem că ε k =ε 1
k
şi deci Un este grup ciclic de ordinul n, un
generator al său fiind ε 1.

Definiţie. Un generator al grupului Un se numeşte rădăcină primitivă de gradul n a

unităţii.

Conform celor de mai inainte, rezultă că ε k este rădăcină primitivă de ordinul n a

unităţii dacă şi numai dacă k este relativ prim cu n.

Aplicaţie. Am văzut că, dacă considerăm monoidul multiplicativ Zn, al claselor de

resturi modulo n, n > 0 intreg, atunci mulţimea U(Zn) a elementelor inversabile din Zn
formează un grup multiplicativ. Mat mult, am demonstrat că [a] ∈ U(Zn) dacă şi numai
dacă (a, n) = 1 şi deci ord U(Zn) = φ(n), unde φ este indicatorul lui Euler.
 Dacă a, n ∈ Z, n > 0 şi (a, n) = 1, atunci [a] ∈ U(Zn) şi deci ord(a) | φ(n). Prin
urmare, există m astfel incât φ(n) = m ord ([a]), de unde rezultă [a φ(n)] = [a] φ(n) =
([a]ord([a]))m = [1]m = [1]. Deci [a] φ(n) = [1], ceea ce este echivalent cu a φ(n) ≡ 1 (mod n),
adică am obţinut o nouă demonstraţie pentru teorema lui Euler.

§ 8. GRUPURI DE PERMUTĂRI

Fie A o mulţime. Am observat, că mulţimea S(A) a funcţiilor bijective ale lui A in

A formează faţă de compunere un grup numit grupul permutărilor mulţimii A.

Propoziţie. Dacă A şi A' sunt mulţimi intre care există o funcţie bijectivă, atunci
grupurile de permutări S(A) şi S(A') sunt izomorfe.
Demonstraţie. Fie f: A → A' o funcţie bijectivă. Definim φ: S(A) → S(A'), care
asociază oricărei funcţii bijective (permutări) u ∈ S(A), funcţia biiectivă f o u o f -1 ∈
S(A'), deci
φ(u) = f o u o f -1.

Să demonstrăm că φ este un izomorfism de grupuri. Intr-adevăr,

φ(u o v)= f o (u o v) o f -1= f o u o(f -1o f) o v o f -1= (f o u o f -1) o (f o v of -1) = φ(u)
o φ(y), adică φ este morfism de grupuri. Să arătăm că φ este bijecţie. Dacă φ(u) =
φ(v), atunci f o u o f' -1 = f o v o f -1, de unde compunând la stânga cu f -1 şi la dreapta cu
f, rezultă u = v şi deci φ este injectivă. Dacă, acum, u' ∈ S(A'), atunci f -1o u' o f
∈ S(A) şi φ(f -1o u’ o f)= f o (f -1 o u’ o f) o f -1 = (f of -1) o u' o (f o f –1) = u’ şi deci φ este
surjectivă.

Observaţii. In particular, dacă A este o mulţime finită cu n elemente, există o

bijecţie intre A şi mulţimea {1, 2, ..., n} şi deci grupurile de permutări S(A) şi
S({l, 2, ..., n}) sunt izomorfe. Atunci pentru a studia grupul de permutări al unei mulţimi
cu n elemente este suficient să studiem grupul Sn al permutărilor mulţimii {1, 2, ..., n}.
Grupul Sn se numeşte grupul simetric de grad n sau grupul permutărilor de grad n.
Elementele lui Sn se numesc permutări de n elemente sau permutări de grad n. Elementul
neutru e din Sn se numeşte permutarea identică de grad n.
Să considerăm σ ∈ Sn o permutare de n elemente, adică o funcţie bijectivă de la
mulţimea {1, 2, ..., n} in ea insăşi. Punând in evidenţă valoarea σ (i) a funcţiei σ pentru
i ∈{ 1, 2, ..., n}, vom nota permutarea astfel

1 2 ... n
σ =
σ (1) σ (2) . . . σ (n)

unde σ (l), σ (2), .... ,σ (n) sunt numerele 1,2, ..., n, eventual in altă ordine.
Vom arăta că Sn are n! elemente. Vom demonstra acest fapt folosind teorema lui
Lagrange. Notăm Sn - 1 = {σ ∈ Sn | σ (n) = n}, mulţimea permutărilor de n elemente
care invariază pe n. Este clar că Sn - 1 este un un subgrup al lui Sn, izomorf cu grupul Sn -1
al permutărilor de n – 1 elemente. Izomorfismul este dat de funcţia
θ : Sn - 1 → Sn - 1 ,
definită prin
θ (σ ) = σ , unde
σ (i) = σ (i), pentru 1 ≤ i ≤ n –1 şi σ (n) = n.
Lăsăm ca exerciţiu detalierea demonstraţiei. Deci | Sn - 1 | = |Sn - 1 |.
Vom demonstra prin inducţie după n că | Sn | = n!. Pentru n = l este evident că |S1|
= l =l!. Să presupunem că | Sn - 1 | = (n—l)!. Conform teoremei lui Lagrange avem că |
Sn |=| Sn : Sn – 1 | | Sn – 1 | adică, | Sn | = | Sn: Sn - 1|.(n-l)!.
Să calculăm indicele | Sn : Sn - 1 | al subgrupului Sn - 1 in Sn, adică numărul
claselor de echivalenţă (la stânga) moduloSn – 1. Dacă σ , τ ∈ Sn, atunci σ ≡ sτ
(modSn-1) dacă şi numai dacă σ -1τ ∈Sn - 1 adică σ -1τ (n) = n, sau τ (n) = σ (n).
Deci există n clase de echivalenta (la stânga):
[σ 1], [σ 2], … , [σ n] , unde
[σ i] ={σ ∈ Sn | σ (n) = i}, oricare ar fi i = 1,2, ..., n. Aşadar, | Sn :Sn – 1| = n, şi deci
| Sn | = n (n—l)!=n!.

1 2 ... n
Definiţii. Fie σ = o permutare de n elemente.
O
σ (1) σ (2) . . . σ (n)

pereche (i, j) se numeşte inversiune a permutării σ dacă i < j şi σ (i) > σ (j). Notăm cu
inv(σ ) numărul inversiunilor permutării σ .
Dacă σ ∈ Sn este o permutare, definim numărul
σ (j) - σ (i)
ε (σ ) = Π 
1≤ i<j ≤ n j-i

care se numeşte semnul (signatura) permutării σ .

Observăm că orice diferenţă σ (j) - σ (i), cu i < j, de la numărătorul produsului din
formula care defineşte ε (σ ), se simplifică cu una dintre diferenţele de la numitor, care
apare cu semn schimbat dacă (i, j) este o inversiune. Deci ε (σ ) este un produs de +1 şi
-1, factorul -1 apărând de atâtea ori câte inversiuni are permutarea σ . Deci ε (σ )=( -
σ
l)inv( ).
O permutare σ se numeşte pară dacă ε (σ ) = l, adică are un număr par de
inversiuni şi se numeşte impară dacă ε (σ )= -1, adică are un număr impar de inversiuni.
Există permutări pare ca, de exemplu, permutarea identică. Vom arăta că pentru
orice n ≥ 2 există şi permutări impare.
 Fie n ≥ 2 şi l, k ∈ {1, 2, … , n} oarecare, cu k ≠ l. Permutarea τ lk definită prin
τ lk(i) = l, dacă i = k; τ lk(i) = k, dacă i = l; τ lk (i) = i , dacă i ≠ k şi i ≠ l,
se numeşte transpoziţie. Transpoziţia τ lk se mai notează (l, k).

Propoziţie. Dacă n ≥ 2 este un număr natural, atunci orice transpoziţie din Sn este
permutare impară.
Demonstraţie. Fie transpoziţia (l, k) şi să presupunem că l < k. Atunci
1 2 . . . l – 1 l . . . k –1 k . . . n
(l, k) =
1 2... l–1 k...k–1l... n

şi numărul de inversiuni este (k - l)+(k – l - 1) = 2(k - l) - l. Deci ε ((l, k)) = - 1.

Propoziţie. Dacă n ≥ 2 este un număr natural, funcţia

ε : Sn → {- 1, 1}
de la grupul permutărilor Sn la grupul multiplicativ {- 1, 1} este un morfism surjectiv de
grupuri.
Demonstraţie. Fie σ , τ ∈ Sn . Deoarece τ (1), τ (2), … , τ (n) sunt tot
numerele 1, 2, … , n, eventual, intr-o altă ordine şi cum in produsul care-l dă pe
ε (σ ) diferenţele de la numitor se pot face şi in altă ordine decât cea din definiţie,
rezultă că avem
σ (τ (j)) - σ (τ (i))
ε (σ ) = Π .
1≤ i<j≤ n j–i
Atunci:

σ (τ (j)) - σ (τ (i)) σ (τ (j)) - σ (τ (i)) τ (j) - τ (i)

ε (σ ο τ ) = Π = Π =
1≤ i<j≤ n j–i 1≤ i<j≤ n τ (j) - τ (i) j–i

σ (τ (j)) - σ (τ (i)) τ (j) - τ (i)

=Π Π = ε (σ )ε (τ ),
1≤ i<j≤ n τ (j) - τ (i) 1≤ i<j≤ n j-i

deci ε este un morfism de grupuri Deoarece orice transpoziţie este impară, iar
permutarea identică este pară, rezultă că ε este surjectiv.

Definiţie. Să notăm cu An = {σ ∈ Sn | ε (σ ) = l}, mulţimea permutărilor pare

din Sn. Este clar că An este un subgrup al lui Sn, deci la rândul său este un grup, numit
grupul altern de grad n.
n!
 Corolar. An are — elemente.
2
Demonstraţie. Să notăm cu In permutările impare din Sn şi fie τ 0 o transpoziţie
fixată de gradul n. Dacă σ este permutare pară, conform propoziţiei precedente σ τ 0
este permutare impară. Definim funcţia f : An → In, f(σ ) = σ τ 0. Din f(σ )=f(σ ')
rezultă σ τ 0 = σ ' τ 0 de unde σ = σ ' şi deci f este injectivă. Mai mult, dacă τ
∈ In, atunci τ τ 0 ∈ An, şi f(τ τ 0) = (τ τ 0)τ 0 = τ τ 02 = τ şi f este şi surjectivă.
Aşadar, An şi In au acelaşi număr de elemente şi cum Am ∩ In = ∅, iar Sn are n! elemente
rezultă că An şi In au fiecare câte n!/2 element2.

Definiţie. O permutare σ ∈ Sn se numeşte ciclu de lungime m, unde 2 ≤ m ≤ n,

dacă există m numere i0, i1, ..., im - 1 ∈ { 1, 2, ..., n} astfel incât să avem:
1° oricare ar fi i ∉{i0, i1, ..., im - 1}, σ (i) = i,
2° σ (i0) = i1, σ (i1) = i2, . . . , σ (im – 2) = im – 1, σ (im – 1) = i0.
Acest ciclu
1 … i0 … i1… i2 … im-2 … im-1 … n
σ =
1 … i1 … i2 … i3 … im-1 … i0 … n

il vom nota σ = (i0, i1, … , im-1).

Observăm că la orice sistem de m numere i0, i1, … , im-1 cuprinse intre 1 şi n putem
să asociem cel puţin un ciclu de lungime m şi, mai mult,
(i0, i1,...., im-1) = (i1, i2, … , im-1, i0) = … = (im-1, i0, … , im-2).
Aşadar, numărul ciclurilor de lungime m, 2 ≤ m ≤ n, este Cnm (m-l)!.
De exemplu, orice transpoziţie este un ciclu de lungime 2. Prin urmare, rezultă că
numărul transpoziţiilor din grupul Sn este Cn2.

Propoziţie. Dacă σ = (i0, i1, ..., im-1) din Sn este un ciclu de lungime m, atunci
1) σ -1 = (im-1, im-2, … , i0),
2) ord (σ ) = m.
Demonstraţie. 1) Se verifică imediat.
2) Din definiţia ciclului obţinem că σ k(i0)=ik pentru orice 1 ≤ k ≤ m - l, şi
σ m
(i0 ) = i0. Deoarece i0 ≠ ik , pentru orice l ≤ k ≤ m - l, avem că σ k ≠ e, pentru orice
l ≤ k ≤ m - l. Să arătăm că σ m = e. Dacă i ∉{i0, i1, ..., im-1}, atunci σ (i) = i şi deci
σ m
(i) = i. Dacă i = i0 am observat că σ m(i0) = i0 iar dacă i = ik, l ≤ k ≤ m - l, atunci
σ m
(ik) = σ m (σ k(i0)) = σ k(σ m(i0)) = σ k(i0) = ik. Deci oricare ar fi i, l ≤ i ≤ n, avem că
σ m
(i) = i, adică σ m = e. Am demonstrat astfel că ord (σ ) = m.

Propoziţie. Fie σ , τ ∈ Sn, iar A,B două submulţimi nevide şi disjuncte ale
mulţimii {1, 2, ..., n}, astfel incât:
1° Dacă s ∉ A, atunci σ (s) = s, iar dacă s ∈ A, atunci σ (s) ∈ A;
2° Dacă t ∉ B, atunci τ (t) = t, iar dacă t ∈ B, atunci τ (t) ∈ B.
Atunci σ τ = τ σ şi ord(σ τ ) = c.m.m.m.c. (ord(σ ), ord(τ )).
Demonstraţie. Fie r ∈ {1, 2, ..., n} un element oarecare. Dacă r ∉ A ∪ B atunci
σ (r) = r şi τ (r) = r şi deci (σ τ )(r) = (τ σ )(r)= r. Dacă r ∉ A, atunci r ∈ B şi deci
τ (r) = r. Avem (σ τ )(r) = σ (τ (r)) = σ (r), iar (τ σ )(r) = τ (σ (r)). Dar cum σ (r)
∈ A, atunci σ (r) ∉B şi deci σ (τ (r)) = σ (r). Rezultă că şi in acest caz (σ τ ) (r) = (τ
σ )(r). Analog, dacă r ∈ B, rezultă (σ τ )(r) = (τ σ )(r). Deci (σ τ )(r) = (τ σ )(r),
oricare ar fi r ∈{l,2, ...,n}, adică σ τ =τ σ .
Fie acum ord(σ ) = l, ord(τ ) = k şi ord (σ τ )=m şi să notăm u = c.m.m.m.c.(l,
k). Avem (σ τ )m = e, şi cum σ τ = τ σ , rezultă σ m τ m = e sau σ m = τ - m. Vom
arăta că σ m = e = τ m. Intr-adevăr, dacă σ m ≠ e, atunci există r ∈ {l, 2, ..., n} astfel
incât σ m(r) ≠ r şi deci neapărat r ∈ A. Din σ m(r)= τ - m(r), avem τ -m (r) ≠ r, deci
τ m(r) ≠ r, şi deci neapărat r ∈ B. Aşadar r ∈ A ∩ B contradicţie cu faptul că A ∩
B= ∅. Am obţinut astfel că σ = e = τ m.
m

Prin urmare, l | m şi k | m şi deci u | m. Fie l', k' ∈ N astfel incât u = ll' şi u = kk'.
Deci (σ τ )u = σ u τ u = σ ll’ τ kk’ = e, de unde obţinem că m | u. Din u | m si m | u
rezultă m = u şi propoziţia este demonstrată.

Definiţie. Ciclurile σ = (i0, i1, …, im-1) şi τ = (j0, j1, …, jk-1) se numesc disjuncte
dacă
(i0, i1, …, im-1) ∩ (j0, j1, …, jk-1) = ∅.

Propoziţia precedenta aplicată in cazul ciclurilor disjuncte σ şi τ ne spune că

σ τ = τ σ şi ord(σ τ )==c.m.m.m.c.(k, m).

Teoremă. Orice permutare σ ∈ Sn, σ ≠ e, se descompune ca un produs

(compunere) finit de cicli disjuncţi. Mai mult, această descompunere este unică,
abstracţie făcând de ordinea factorilor.
Demonstraţie. Fie nσ numărul de elemente ale mulţimii {1,2, ..., n} permutate
efectiv de către σ , adica
nσ = card{i | σ (i) ≠ i}.
Deoarece σ ≠ e, există i astfel incât σ (i) ≠ i şi cum σ este injectivă avem σ (σ (i)) ≠
σ (i) şi deci nσ ≥ 2. Vom face demonstraţia prin inducţie după acest număr.
Dacă σ ∈ Sn, astfel incât nσ =2, atunci există i ≠ j, astfel incât σ (i) = j, σ (j) = i
şi σ (k) = k oricare ar fi k ≠ i, şi k ≠ j. In acest caz σ este transpoziţia (i, j).
Presupunem că teorema este adevărată pentru toate permutările τ , care permută
efectiv mai puţin de nτ elemente, adică nτ <nσ , şi să arătăm că ea este adevărată şi pentru
σ.
Dacă i0 ∈{1, 2, ..., n} astfel incât σ (i0) ≠ i0, notăm i1 = σ (i0), i2 = σ (i1),
ik+1 = σ (ik), ... Este clăr că ik = σ k(i0), oricare ar fi k ≥ 1. Dacă l =ord(σ ), atunci σ l = e
şi deci σ l(i0) = i0, adică il = i0. Din proprietatea de bună ordonare a mulţimii N a
numerelor naturale, există un cel mai mic număr natural m cu proprietatea că im=i0.
 Numerele i0, i1, ..., im-1 sunt distincte. Intr-adevăr, dacă ir = is, cu r ≠ s, şi 0
≤ r, s< m, atunci σ r(i0) = σ s(i0). Să presupunem că r > s şi fie p = r - s. Atunci
σ r – s( i0) = i0, adică σ p(i0) = i0 sau ip = i0. Dar ip = i0, unde 0 < p < m, este in contradicţie
cu alegerea numărului m.
Fie acum ciclul τ = (i0, i1, … , im-1) şi să considerăm permutarea σ ’ = τ -1σ .
Dacă σ (i) = i ,atunci i ∉{ i0, i1, ..., im-1} şi deci τ -1(i) = i, de unde σ '(i) = i. Mai mult,
dacă ik ∈ {i0, ..., im-1} este clar că σ ’ (ik) = (τ -1σ )(ik) = τ -1(σ (ik)) = ik şi deci, in
plus, elementele i0, i1, ..., im-1 rămân neschimbate dacă le aplicăm permutare σ ’. Aşadar
nσ ’ < nσ şi conform ipotezei de inducţie există ciclurile disjuncte τ 2, τ 3,..., τ t astfel
incât σ ’ = τ 2 τ 3... τ t , sau τ - 1σ = τ 2 τ 3... τ t, de unde σ = τ τ 2 τ 3...
τ t . Mai mult, din demonstraţie rezultă că ciclul τ este disjunct faţă de fiecare din
ciclurile disjuncte τ 2, τ 3, ... ,τ t. Notând τ 1 = τ obţinem descompunerea σ = τ 1 τ 2
τ 3... τ t in produs de cicli disjuncţi. Tot din demonstraţie se observă că această
descompunere este unică, abstracţie făcând de ordinea factorilor.

Corolar. Fie σ ∈ Sn, n ≥ 2, o permutare astfel incât σ = τ 1 τ 2... τ t, unde τ 1,

τ 2, ... ,τ t sunt cicli disjuncţi. Atunci
ord(σ )=c.m.m.m.c. (ord(τ 1), ord(τ 2), ..., ord(τ t)).
Demonstraţie. Rezultă imediat prin generanzarea punctului 2° al propoziţiei
premergătoare teoremei de mai sus.

Propoziţie. Orice ciclu din Sn este un produs de transpoziţii.

Demonstraţie. Daca σ = (i0, i1, ..., im-1) este un ciclu de lungime m, atunci direct
prin calcul rezultă
σ = (i0, im-1)(i0, im-2) ... (i0, i1).

Corolar. Orice permutare σ ∈ Sn, n ≥ 2, este produs de transpoziţii.

Demonstraţie. Dacă σ = e, atunci σ = e = (l, 2)(1, 2). Dacă σ ≠ e, afirmaţia
rezultă din teorema şi propoziţia de mai sus.

Observaţie. Descompunerea unei permutări in produs de transpoziţii nu este

unică, de exemplu,
e = (l, 2)(1,2) = (1, 2)(1, 2)(1,2)(1, 2).

Vom arăta că paritatea numărului de transpoziţii care apar in orice descompunere a unei
permutări este aceeaşi. Intr-adevăr, fie
σ =τ 1 τ 2... τ t = σ 1 σ 2 … σ s , unde τ 1, τ 2, ... ,τ t şi σ 1 , σ 2,
… ,σ s

sunt transpoziţii. Ţinând cont că semnul unei transpoziţii este - 1, obţinem ε (σ ) = (-

1)t= (-1)s, de unde rezultă că r şi s sunt in acelaşi timp pare sau impare.
 Aplicaţie. Fie permutarea σ ∈ S10, unde
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
σ =
3 5 1 4 7 10 8 2 6 9
Să scriem permutarea σ ca produs de cicli disjuncţi şi ca produs de transpoziţii. De
asemenea, să determinăm ordinul permutării σ .
Soluţie. Considerăm numărul 1 care este permutat efectiv de σ , deoarece σ (l) =
3. Cum σ (3) = l obţinem τ 1 = (1, 3). Considerăm acum următorul număr care este
schimbat efectiv de σ şi care nu aparţine mulţimii {1, 3}. Acesta este 2. Cum σ (2) = 5,
σ (5) = 7, σ (7) = 8, σ (8) = 2 obţinem ciclul τ 2 = (2, 5, 7, 8). Fie acum numărul 6 care
este permutat efectiv de σ . Avem σ (6) =10, σ (10) = 9, σ (9) = 6 şi astfel obţinem
ciclul (6, 10, 9). Deci σ se scrie, ca produs de cicluri disjuncţi astfel:
σ = (l,3)(2, 5, 7, 8)(6, 10, 9).
După ultima propoziţie din acest paragraf, rezultă că σ se scrie ca produs de
transpoziţii astfel:
σ = (1, 3)(2, 8)(2, 7)(2, 5)(6, 9)(6, 10).
In sfârşit, avem
ord(σ ) = c.m.m.m.c.(2, 4, 3) = 12.