Cursul 1

Capitolul I
Mulțimea numerelor reale
1.1. Numere reale

Definiția 1.1.1. Se consideră o mulțime nevidă A. Se numește relație binară pe mulțimea

A, notată R , orice submulțime a produsului cartezian A  A ( R  A  A).
Definiția 1.1.2. O relație binară R pe A se numește relație de ordine dacă verifică
următoarele proprietăți:
1). x  A, xRx (reflexivitatea),
2). Dacă xRy și yRx atunci x  y (antisimetria),
3). Dacă xRy și yRz atunci xRz (tranzitivitatea).
Dacă în plus, x, y  A, avem xRy sau yRx , atunci spunem că relația R este o
relație de ordine totală.
O mulțime A pe care s-a definit o relație de ordine R se numește mulțime ordonată și se
notează ( A, R ) sau A atunci când din context se subînțelege care este relația de ordine.
Fie A o mulțime ordonată pe care s-a definit relația de ordine notată  . Dacă
B  A, este o submulțime nevidă a lui A, atunci orice element a  A, pentru care x  a
(respectiv a  x ) oricare ar fi x  B, se numește majorant (respectiv minorant) al mulțimii
B în A. Dacă submulțimea B admite cel puțin un majorant, respectiv un minorant, ea se
numește majorată (mărginită superior), respectiv minorată (mărginită inferior) în A.
Mulțimea B se numește mărginită dacă este majorată și minorată. Dacă mulțimea B
admite un majorant, respectiv un minorant care aparține mulțimii B acesta se numește cel
mai mare element, respectiv cel mai mic element al mulțimii B, notat cu max B respectiv
min B .
Cel mai mic majorant al mulțimii B se numește margine superioară sau
supremum și se notează sup B. Aceasta înseamnă că dacă b  A, b  sup B 
x  b, () x  B (b este un majorant al mulțimii B) și dacă x  b ' , () x  B atunci b  b '

(b este cel mai mic majorant al mulțimii B).

Cel mai mare minorant al mulțimii B se numește margine inferioară sau infimum și se
notează inf B. Aceasta înseamnă că dacă a  A, a  inf B  a  x, () x  B (a este un
minorant al mulțimii B) și dacă a '  A, a '  x, () x  B atunci a '  a (a este cel mai
mare minorant al mulțimii B).
Observații. 1) Dacă există inf B și sup B nu rezultă neapărat inf B  B, sup B  B.
2). Dacă există inf B , sup B, ele sunt unice.
Exemple. 1). Dacă A=R și B  [0,1) atunci orice număr   1 este un majorant al
mulțimii B și orice număr   0, este un minorant al aceleiași mulțimi. În acest caz
inf B  0  B, iar sup B  1  B.
2). Dacă A=R și B  N, atunci orice număr   0, este un minorant al lui N, deci inf N =
0. Pe de altă parte nu există nici un număr   R, care să fie majorant al mulțimii
numerelor naturale N. Prin urmare sup N, nu există.
În cazul în care B  Z, nu există nici majoranți nici minoranți pentru mulțimea numerelor
întregi, prin urmare nu există nici inf Z nici sup Z.
Definiția 1.1.3. (Definiția axiomatică a mulțimii numerelor reale).
Fie K o mulțime pe care se definesc operațiile de adunare și înmulțire:
+ : K  K  K , ( x, y )  x  y
 : K  K  K , ( x, y )  x  y ,

care au următoarele proprietăți:

I. ( K ,,) este cop comutativ (cîmp), adică:
1. Adunarea este asociativă: () x, y , z  K , ( x  y )  z  x  ( y  z ),
2. Adunarea este comutativă: () x, y  K , x  y  y  x,
3. Există în K elementul 0 pentru care x  0  0  x  x, () x  K (0 este element neutru
față de adunare),
4. () x  K , ()  x  K astfel încât x  (  x )  (  x )  x  0,
5. Înmulțirea este asociativă: () x, y , z  K , ( x  y )  z  x  ( y  z ),
6. Înmulțirea este comutativă: () x, y  K , x  y  y  x,
7. Există în K elementul 1 pentru care x  1  1  x  x, () x  K (1 este element neutru
față de înmulțire),
8. () x  K , x  0, () x 1  K , astfel încât x  x 1  x 1  x  1,
9. Înmulțirea este distributivă față de adunare: () x, y , z  K , x  ( y  z )  x  y  x  z.
II. Relația " " este o relație de ordine totală pe K, care este compatibilă cu operațiile
algebrice adunarea și înmulțirea:
1. " " este reflexivă: x  x, () x  K ,
2. " " este antisimetrică: () x, y  K , dacă x  y și y  x, atunci x  y ,
3. " " este tranzitivă: () x, y , z  K , dacă x  y și y  z, atunci x  z,
4. () x, y  K , avem x  y sau y  x,
5. () x, y , z  K , dacă x  y atunci x  z  y  z,
6. () x, y , z  K și 0  z, dacă x  y atunci xz  yz.
III. Orice submulțime nevidă și majorată din K, admite o margine superioară unică
(axioma marginii superioare sau axioma Cantor- Dedekind).
Prin dualitate putem enunța axioma marginii inferioare: orice submulțime nevidă și
minorată din K, admite margine inferioară unică.
Observație.1). Orice mulțime care verifică axiomele I,II și III este izomorfă cu mulțimea
K și se numește mulțimea numerelor reale care se notează R.
2). Axioma III, constituie punctul de plecare în stabilirea rezultatelor fundamentale ale
analizei matematice, ceea ce o detașează de algebră.
Teorema 1.1.1. (Regula semnelor pe R).
1. () x  R, x  0   x  0
x0 x0
2. () x, y  R, x  0, y  0  xy  0
x  0, y  0  xy  0
x  0, y  0  xy  0
x  0, y  0  xy  0

3. () x  R, x  0  x 2  0
1 0 1 0
1
4. x0 0
x
 1
x0 0
x
5. () x, y  R, x  0, y  0 și x  y  0  x  0, y  0 .
Definiția 1.1.4. O submulțime I  R, se numește inductivă dacă 0  I și pentru orice
x  I rezultă x  1  I .
Teorema 1.1.2. Există o singură submulțime N  R, numită mulțimea numerelor
naturale, care are următoarele proprietăți:
1). 0  N,
2). Dacă x  N atunci x  1  N,
3). Dacă A  R cu 0  A, și x  A implică x  1  A, atunci N  A.
Observație. a) Mulțimea numerelor naturale N este cea mai mică mulțime inductivă din
R (relativ la incluziune).
b). Avem: 0  N, 0  1  1  N, 1  1  2  N,..........,
c). Folosind noțiunea de mulțime inductivă, se poate enunța principiul inducției
matematice astfel: Dacă S  N este o mulțime inductivă, atunci S  N.

1.2. Proprietăți ale mulțimii numerelor reale și ale submulțimilor sale

Teorema 1.3.1. 1. Pentru orice x  N  x  0. Dacă x  N, x  0 atunci există y  N,

astfel încât x  y  1.
2. Pentru orice x, y  N cu x  y  () z  N astfel încât y  x  z.
3. Pentru orice x, y  N  x  y  N și xy  N.
Teorema 1.3.2. Mulțimea numerelor naturale este bine ordonată, adică orice submulțime
nevidă a lui N, A  N are un cel mai mic element.
Teorema 1.3.3. (Proprietatea lui Arhimede). Mulțimea N a numerelor naturale, nu este
majorată în R, adică pentru orice x  R, există un număr n  N astfel încât x  n.
Definiția 1.2.1. O mulțime A  R, se numește densă în sensul ordinii pe R, dacă pentru
orice x, y  R, x  y există a  A, astel încât x  a  y.
Teorema 1.3.4. Mulțimea numerelor raționale Q, este densă în sensul ordinii în R.
Teorema 1.3.5. Dacă x  R, atunci x  sup{r  Q r  x}  inf{r  Q r  x}.
Teorema 1.3.6. (Lema intervalelor închise incluse). Fie I 0  I 1  I 2  .......  I n  ....

, un șir descendent de intervale închise și mărginite din R, I n  [a n , bn ], n  N. În aceste

condiții n
N
I n este un interval. Dacă lim(bn  a n )  0, atunci  I n este formată dintr-un
n  nN

singur punct.

1.3. Mulțimi numărabile

Definiția 1.3.1. Două mulțimi A și B se numesc echipotente dacă există o funcție

(aplicație) bijectivă f : A  B. Dacă A și B sunt echipotente, atunci vom nota A ~ B iar
relația “ ~ „ se numește relație de echipotență.
Propoziția 1.3.1. Relația de echipotență este o relație de echivalență.
Demonstrație. 1). A ~ A, deoarece funcția identică f : A  A, f ( x )  x este bijectivă.
Rezultă că relația de echipotență este reflexivă.
2). Dacă A ~ B atunci există o funcție f : A  B, bijectivă. Inversa sa g  f 1 : B  A
este de asemenea bijectivă, deci B ~ A. Rezultă că relația de echipotență este simetrică.
3). Dacă A ~ B și B ~ C rezultă că există două funcții bijective f : A  B și g : B  C.
Funcția g  f : A  C este de asemenea bijectivă, deci A ~ C. Rezultă că relația de
echipotență este tranzitivă.
Definiția 1.3.2. a) O mulțime A se numește finită, dacă există un număt natural n  N
astfel încât A ~ {1,2,........., n} sau A   și infinită în caz contrar.
b). O mulțime A se numește numărabilă dacă A ~ N și nenumărabilă dacă este infinită și
nu este numărabilă.
c). O mulțime A se numește cel mult numărabilă, dacă A este finită sau numărabilă.
Observații. 1). Două mulțimi finite sunt echipotente dacă și numai dacă au același
număr de elemente.
2). Dacă mulțimea A este numărabilă și f : N  A, este o bijecție, iar f ( n )  a n , n  N,
atunci elementele mulțimii A formează un șir infinit de elemente diferite
a1 , a 2 ,........, a n ,.... Așadar, mulțimea A este numărabilă dacă și numai dacă toate

elementele ei formează un șir a1 , a 2 ,........, a n ,....

3). Orice submulțime infinită a unei mulțimi numărabile este o mulțime numărabilă.
4). Orice submulțime a unei mulțimi cel mult numărabile este o mulțime cel mult
numărabilă.
Exemple. 1). Mulțimea numerelor naturale este numărabilă.
2). Mulțimile numerelor pare, respectiv impare sunt numărabile.
Definiția 1.3.3. Pentru orice mulțime A se numește cardinalul lui A și se notează A,

clasa de echivalență a lui A, adică familia tuturor mulțimilor echipotente cu A.

A  {B A ~ B},

unde A și B aparțin clasei mulțimilor.

Observații. 1). A  B  A ~ B.

2).   0 iar {1,2,..........., n}  n.

3). Cardinalul mulțimii numerelor naturale se notează N  0 (alef zero).

Teorema 1.3.1. Reuniunea numărabilă de mulțimi numărabile este o mulțime
numărabilă.
Teorema 1.3.2. Produsul cartezian al unui număr finit de mulțimi numărabile este de
asemenea numărabil.
Teorema 1.3.3. Mulțimile Z și Q sunt numărabile.
Demonstrație. Funcția f : N  Q, definită astfel:
n
, n  2k , k  N
 2
f (n)  
 n  1 , n  2k  1, k  N .
 2
Funcția f este bijectivă, deci mulțimea numerelor raționale Q este numărabilă.
N ~ N* deoarece funcția g : N  N*, g ( n )  n  1 este bijectivă.
p
Funcția h : Z  N*  Q, definită prin h( p, q)  , este bijectivă, prin urmare Z  N*
q
~ Q și deoarece N ~ Z  N*, rezultă că N ~ Q, deci mulțimea numerelor raționale este
numărabilă.
Teorema 1.3.4. Mulțimea numerelor reale nu este numărabilă.
Corolar 1.3.1. Mulțimea numerelor iraționale R – Q nu este numărabilă (este
nenumărabilă).
Corolar 1.3.2. Orice interval deschis ( a, b) cu a  b este mulțime nenumărabilă.

1.4. Topologia de pe axa reală

1.4.1. Vecinătățile unui punct de pe axa reală

Fie x0 un punct de pe axa reală (dreaptă). Vom numi vecinătate a lui x0 orice

mulțime V care conține un interval deschis care la rândul său conține pe x0 , adică astfel încât
x0  ( a , b)  V . În particular, orice interval deschis ( a, b), care conține pe x0 , adică astfel ca

a  x0  b, este o vecinătate a lui x0 . Vecinătățile de forma ( x0   , x0   ) cu   0, se

numesc vecinătăți simetrice ale lui x0 . Orice vecinătate a lui x0 conține o vecinătate
simetrică.
Vecinătățile unui punct x0 au următoarele proprietăți:

1). Orice mulțime U care conține o vecinătate a punctului x0 este de asemenea vecinătate

a punctului x0 .

2). Intersecția a două vecinătăți ale punctului x0 este de asemenea vecinătate a punctului
x0 .

3). Orice vecinătate V a lui x0 conține pe x0 .

4). Pentru orice vecinătate V a lui x0 există o vecinătate W  ( a, b) a lui x0 astfel încât V
este vecinătate pentru orice punct y  W .
Propoziția 1.4.1.1. Oricare ar fi punctele x  y , există o vecinătate U a punctului x și o
vecinătate V a lui y astfel încât U V  .
Demonstrație. Presupunem că x  y. Există un număr c, astfel încât x  c  y. Dacă luăm
a  x și b  y , U  ( a, c ) este o vecinătate a lui x, iar V  ( c, b) este o vecinătate a
punctului y și U V  .
 Proprietatea evidențiată de această propoziție, se exprimă spunând că dreapta
reală este un spațiu separat.

1.4.2. Puncte interioare. Mulțimi deschise

Fie A  R. Un punct x0  A este punct interior al mulțimii A, dacă există o

vecinătate ( a, b) a lui x0 conținută în mulțimea A, adică astfel ca x0  ( a , b)  A.

A spune că x0 este punct interior al lui A înseamnă deci că A este o vecinătate a

lui x0 . Mulțimea punctelor interioare ale mulțimii A se numește interiorul lui A și se

notează Int A sau Å. Evident, Å  A. Interiorul mulțimii vide este tot mulțimea vidă.
Mulțimea A se numește mulțime deschisă dacă este egală cu interiorul său Å
=A,
adică toate punctele sale îi sunt interioare, sau ceea ce este același lucru, dacă A este
vecinătate a fiecărui punct al ei. A spune că x0 nu este punct interior al lui A, înseamnă

că nici o vecinătate a lui x0 nu este complet conținută în mulțimea A.

Spunem că un punct y 0  R este punct exterior al lui A, dacă y 0 este punct

interior al complementarei lui A, adică dacă există o vecinătate V a lui y 0 cu V  CA,

sau ceea ce este același lucru V  A  .
Exemple. 1). Mulțimea vidă este deschisă, deoarece Int   .
2). Dreapta reală R, este mulțime deschisă.
3). Un interval deschis ( a, b) este o mulțime deschisă.
4). Orice semidreaptă deschisă (nemărginită la dreapta sau la stânga) este o mulțime
deschisă.
5). Un interval de forma [a, b] unde a  b nu este o mulțime deschisă.
6). Intervalele de forma [a, b), ( a, b] unde a  b nu sunt mulțimi deschise.
7). O mulțime de forma {a} nu este o mulțime deschisă.
Proprietățile mulțimilor deschise sunt următoarele:
1). Reuniunea unei familii oarecare de mulțimi deschise este o mulțime deschisă.
2). Intersecția unei familii finite de mulțimi deschise este o mulțime deschisă.
3). R și  sunt mulțimi deschise.

1.4.3. Puncte aderente. Aderența unei mulțimi. Mulțimi închise

Fie A o mulțime oarecare de numere reale. Un punct x0  R (nu neapărat din

mulțimea A) se numește punct aderent al mulțimii A, dacă în orice vecinătate V a lui x0

există cel puțin un punct din A (eventual numai x0 , dacă x0  A), adică dacă A V  .
Mulțimea punctelor aderente ale mulțimii A se numește aderența sau închiderea
lui A și se notează A . Orice punct x0  A este punct aderent al lui A, deoarece în orice

vecinătate a lui x0 se găsește cel puțin punctul x0 din A. Așadar, mulțimea A este
conținută în închiderea sa, A  A. O mulțime poate să aibă și alte puncte aderente care să
nu-i aparțină. O mulțime A se numește mulțime închisă dacă este egală cu închiderea sa:
A  A.
A spune că x0  A , înseamnă că există o vecinătate V a lui x0 pentru care

A V   , iar aceasta înseamnă că x0 este punct superior al lui A, adică punct interior
al CA și reciproc. Avem, prin urmare:
CA  Int CA și C Int A = C A .
Spunem că y 0 este punct frontieră al unei mulțimi A, dacă este aderent și mulțimii
A și mulțimii CA, adică dacă aparține mulțimii A  C A.
Mulțimea A  C A a punctelor frontieră ale lui A, se numește frontiera mulțimii A
și se notează FrA. Rezultă că FrA  FrCA. A spune că y 0  FrA înseamnă că pentru orice

vecinătate V a lui y 0, avem V  A   și V  CA  .

Exemple. 1) Închiderea dreptei R este R, iar închiderea mulțimii vide este tot mulțimea vidă.
2). Închiderea unui interval închis [a, b] este tot [a, b].
3). Închiderea unei mulțimi formată dintr-un singur punct {x0 } este mulțimea însăși.
4). Dacă a  b, atunci închiderile (aderențele) intervalelor ( a, b), ( a, b] și [a, b) sunt
egale cu [a, b].
5). Orice număr real este aderent mulțimii numerelor raționale, adică Q  R.
 Marginea superioară M a unei mulțimi majorate A este punct aderent al lui A.
De asemenea, marginea inferioară m a unei mulțimi minorate A este punct aderent al lui
A.
Propoziția 1.4.3.1. O mulțime A este închisă dacă și numai dacă complementara sa CA
este mulțime deschisă.
Corolar 1.4.3.1. O mulțime B este deschisă dacă și numai dacă complementara sa CB
este o mulțime închisă.

1.4.4. Puncte de acumulare

Fie A o mulțime de numere reale. Un punct x0  R (nu neapărat din mulțimea A)

se numește punct de acumulare al lui A, dacă orice vecinătate V a lui x0 conține cel puțin

un punct x din mulțimea A diferit de x0 , adică V  A  {x0 }  .

Dacă x0  A, condiția ca x din A să fie diferit de x0 , este verificată de la sine.

Orice punct de acumulare al lui A este punct aderent al lui A, dar pot exista puncte aderente
care să nu fie puncte de acumulare ale mulțimii A. De exemplu, dacă A  {x0 } x0 este
punct aderent al lui A, dar nu este punct de acumulare al lui A, deoarece A nu conține nici
un alt punct diferit de x0 și prin urmare nu poate verifica definiția unui punct de
acumulare.
Dacă însă, x0 este punct aderent al lui A, dar nu aparține lui A, atunci x0 este

neapărat punct de acumulare al lui A. Într-adevăr, deoarece x0 este punct aderent al lui A,

rezultă că în orice vecinătate V a lui x0 există cel puțin un punct x din A și deoarece
x0  A, avem x  x0 , ceea ce înseamnă că x0 este punct de acumulare al lui A.

A spune că x0 este punct de acumulare al mulțmii A, înseamnă că există o vecinătate V a

lui x0 care nu mai conține nici un alt punct din A, afară eventual de x0 .

Propoziția 1.4.4.1. Un punct x0 este punct de acumulare al unei mulțimi A dacă și numai

dacă în orice vecinătate V a lui x0 există o infinitate de puncte din mulțimea A (mulțimea
V  A este infinită).
Corolar 1.4.4.1. Dacă o mulțime A are un punct de acumulare, atunci ea este infinită.
Corolar 1.4.4.2. O mulțime finită nu are nici un punct de acumulare.
Propoziția 1.4.4.2. O mulțime A este închisă dacă și numai dacă își conține toate punctele
sale de acumulare.
Teorema 1.4.4.1. (Weierstrass – Bolzano). Orice mulțime mărginită și infinită are cel
puțin un punct de acumulare.

1.4.5. Mulțimi compacte. Teorema Borel – Lebesgue

O mulțime C de numere reale se numește mulțime compactă, dacă este închisă

și mărginită.
Exemple. 1). O mulțime finită C  {a1 , a 2 ,........, a n } este închisă și mărginită, deci este
compactă. În particular, o mulțime {a} formată dintr-un singur punct este compactă.
2). Un interval închis și mărginit [a, b] este o mulțime compactă; aceste intervale se mai
numesc și intervale compacte.
3). O reuniune finită I 1  I 2  ...........  I n de intervale compacte este o mulțime
compactă.
4). Intervalele ( a, b), [a, b), ( a, b] nu sunt compacte deoarece nu sunt închise.
5). Semidreptele (și cele deschise și cele închise) și axa reală nu sunt mulțimi compacte
pentru că nu sunt mărginite.
Spunem că o familie de mulțimi ( Bi ) iI constituie o acoperire a unei mulțimi A,
dacă oricare punct al mulțimii A aparține cel puțin uneia dintre mulțimile familiei, adică
A   Bi . Dacă familia este formată dintr-un număr finit de mulțimi vom spune că ea
iI

constituie o acoperire finită a mulțimii A.

Teorema 1.4.5.1. (Teorema Borel – Lebesgue). Dacă C este o mulțime compactă,
atunci din orice acoperire a sa cu intervale deschise se poate extrage o subacoperire finită
a sa.
Și reciproca acestei teoreme este adevărată după cum urmează.
Teorema 1.4.5.2. Dacă din orice acoperire cu mulțimi deschise a unei mulțimi C se poate
extrage o subacoperire finită, atunci C este mulțime compactă.
Observație. Dacă mulțimile din acoperire nu sunt deschise, este posibil să nu se poată
extrage o subacoperire finită.
Exemplu. C  (1,1). Intervalele

 1 1  1 1  1 1
I 1    1  ,1  , I 2    1  ,1  , ..................., I n 1    1  ,1  , ...........,
 2 2  3 3  n n
constituie o acoperire a mulțimii C, dar acestă mulțime nu poate fi acoperită cu un număr
finit din aceste intervale.
 Capitolul II
Funcții reale
2.1. Funcții reale de variabilă reală

Definiția 2.1.1. Fie E și F două mulțimi nevide oarecare. O relație binară f de la

mulțimea E la mulțimea F se numește funcție (aplicație) definită pe mulțimea E cu valori
în mulțimea F dacă:
1). D f  {x  E () y  F , ( x, y )  f }  E .
Această proprietate exprimă faptul că relația f asociază oricărui element din mulțimea E
cel puțin un element din mulțimea F.
2). Dacă ( x, y )  f și ( x, y ' )  f rezultă y  y ' .
Această proprietate exprimă faptul că relația f asociază oricărui element din mulțimea E
un singur element din mulțimea F.
În loc de ( x, y )  F scriem y  f (x ). O funcție f definită pe mulțimea E cu valori în
mulțimea F se notează f : E  F sau E 
f
F sau x  f (x ), x  E . Elementul
f ( x )  F se numește imaginea lui x  E prin funcția f sau valoarea funcției f în
punctul x.
Observații. 1). Trebuie făcută o distincție netă între funcția f și valoarea funcției f în
punctul x, notată cu f (x ).
2) Mulțimea E se numește domeniul de definiție al funcției iar mulțimea F se numește
mulțimea valorilor funcției sau codomeniul.
3). Dacă notăm funcția sub forma E 
f
F sub forma y  f (x ), x  E , atunci în locul
variabilei independente x sau a variabilei dependente y, putem scrie orice altă literă, deci
putem avea ( y  f ( x ), x  E )  ( z  f (t ), t  E )  (u  f ( v ), v  E ).
Definiția 2.1.2. Fie f : E  F o funcție. Se numește graficul funcției f și se notează cu
G f mulțimea G f  {( x, f ( x ), x  E}  E  F .
Definiția 2.1.3. Fie f : E  F și g : F  G două funcții. Funcția h : E  G , definită
prin egalitatea h( x )  g ( f ( x )), () x  E se numește compunerea lui g cu f și se notează
g f.

Definiția 2.1.4. Fie f : E  F o funcție și A  E. Vom nota cu f ( A) mulțimea

{ y  F () x  A, y  f ( x )} pe care o vom numi mulțimea valorilor lui f pe A sau

imaginea lui A prin f. Dacă B  F vom nota cu f 1 ( B ) mulțimea {x  E f ( x )  B} și o

vom numi preimaginea lui B prin f sau imaginea reciprocă a lui B prin f .
Definiția 2.1.5. Fie f1 : E1  F1 și f 2 : E 2  F2 două funcții. Spunem că cele două
funcții sunt egale și scriem f1  f 2 dacă E1  E 2 , F1  F2 și
f1 ( x )  f 2 ( x ), () x  E1  E 2 .
Altfel spus două funcții sunt egale dacă au aceleși domeniu de defuniție, au aceeași
mulțime de valori (codomeniu) și asociază în același mod elementele domeniului de
definiție cu cele ale codomeniului.
Definiția 2.1.6. Fie E o mulțime și A  E. Funcția f : A  E , definită prin relația
f ( x )  x, () x  A se numește injecția canonică a lui A în E.

Definiția 2.1.7. Fie E, F, A cu A  E trei mulțimi oarecare și funcțiile f : E  F ,

g : A  F . Spunem că funcția g este restricția funcției f la mulțimea A, sau că funcția f

este prelungirea funcției g la mulțimea E dacă g ( x )  f ( x ), () x  A. Funcția g se

notează f A .

Definiția 2.1.8. Fie f : E  F o funcție.

a). Funcția f este injectivă dacă () x1 , x 2  E , x1  x 2 rezultă f ( x1 )  f ( x 2 ).
b). Funcția f este surjectivă dacă () y  F , () x  E , astfel încât f ( x )  y.
c). Funcția f este bijectivă dacă este injectivă și surjectivă.
Definiția 2.1.9. Fie f : E  F o funcție. Spunem că funcția f este inversabilă dacă
există o funcție g : F  E, astfel încât ( f  g )( x )  x, () x  F și
( g  f )( x )  x, () x  E . Funcția g se numește inversa funcției f (sau funcția reciprocă

a funcției f ) și se notează g  f 1 .
Teorema 2.1.1. Funcția f : E  F este inversabilă dacă și numai dacă este bijectivă.
 Funcția f : E  F , atunci când F  R, se numește funcție cu valori reale, sau
mai simplu funcție reală sau chiar funcție numerică.
Scrierea f : E  R, se citește astfel funcția reală f definită pe mulțimea E, sau funcția f
definită pe E cu valori reale sau numerice.
Funcția f : E  F , atunci când E  R, se numește funcție de argument real,
sau funcție de variabilă reală.
Dacă atât E  R, cât și F  R, funcția f : E  F , se numește funcție reală de argument
real sau funcție reală de variabilă reală. Funcțiiile reale de variabilă reală, vor face
obiectul multor capitole ale acestei cărți. De aceea, atunci când vom spune funcție, fără a
face o referire specială, vom înțele că este vorba de funcție reală de variabilă reală.

2.2. Operații cu funcții reale

Fie E o mulțime oarecare, A și B două părți ale lui E, astfel încât A  B   iar
f și g sunt două funcții reale definite pe A respectiv B: f : A  R, : g : B  R.
Dacă efectuăm operațiile algebrice obișnuite asupra valorilor funcțiilor, putem stabili noi
corespondențe care stabilesc noi funcții.
Putem da astfel următoarele definiții:
1). Suma f  g a funcțiilor f și g este funcția definită pe mulțimea A  B, prin
egalitatea:
( f  g )( x )  f ( x )  g ( x ), x  A  B.

2). Produsul   f , dintre un număr real  și funcția f este funcția definită pr mulțimea A
( ca și f ) prin egalitatea
(  f )( x )    f ( x ), x  A.

3). Produsul f  g al funcțiilor f și g este funcția definită pe mulțimea A  B, prin

egalitatea:
( f  g )( x )  f ( x )  g ( x ), x  A  B.
 1
4). Inversa a funcției g este funcția definită pe mulțimea B  G0 , unde
g

G0  {x x  B, g ( x )  0},

prin egalitatea:
1 1
 ( x )  , x  B  G0 .
g g ( x)
Observație. Nu trebuie confundată inversa față de operația de înmulțire, cu funcția inversă
față de operația de compunere a funcțiilor. Pentru a evita această confuzie, funcția inversă
față de operația de compunere se va mai numi și funcția reciprocă.
5). Funcția  f este definită pe mulțimea A (ca și f ) prin egalitatea:
(  f )( x )   f ( x ), x  A.

6). Diferența f  g  f  (  g ), dintre funcția f și funcția g este funcția definită pe

mulțimea A  B, prin egalitatea:
( f  g )( x )  f ( x )  g ( x ), x  A  B.

f 1
7). Câtul  f  dintre funcția f și funcția g, definită pe mulțimea A  B  G0 , prin
g g
egalitatea:
f f ( x)
 ( x )  , x  A  B  G0 .
g g ( x)

2.3. Structura de ordine pe mulțimea funcțiilor reale

Fie E o mulțime și F (E, R), mulțimea funcțiilor reale definite pe E. Utilizând ordonarea
numerelor reale, putem defini o structură de ordine pe mulțimea funcțiilor reale definite
pe E.
Dacă f și g sunt două funcții reale definite pe E, vom scrie f  g sau g  f ,
dacă
f ( x )  g ( x ), pentru orice x  E .

Dacă f ( x )  0 oricare ar fi x  E spunem că funcția f este pozitivă și scriem

f  0.
 Dacă f ( x )  0 oricare ar fi x  E spunem că funcția f este negativă și scriem
f  0.

Se verifică faptul că relația " f  g" este o relație de ordine pe mulțimea F (E,
R), adică are următoarele proprietăți:
1). f  f , pentru orice funcție f  F (E, R) (reflexivitatea),
2). Dacă f  g și g  f , atunci f  g , f , g  F (E, R) (antisimetria),
3). Dacă f  g și g  h, atunci f  h, f , g , h  F (E, R) (tranzitivitatea).
În plus avem următoarele proprietăți care leagă relația de ordine de operațiile algebrice:
4). Dacă f  g , atunci f  h  g  h și reciproc, dacă f  h  g  h, atunci f  g ,
5). Dacă f  g și h  0, atunci fh  gh. Reciproc, dacă fh  gh și h( x )  0 pentru
orice x  E , atunci f  g.
Dacă f ( x )  0 oricare ar fi x  E spunem că funcția f este strict pozitivă și scriem
f  0, iar dacă f ( x )  0 oricare ar fi x  E spunem că funcția f este strict negativă și

scriem f  0.

Vom nota f funcția definită pe E prin egalitatea:

 f ( x) , f ( x)  0
f ( x)  
 f ( x ), f ( x )  0,
pentru x  E.
Funcția f se numește modulul funcției f.

Se consideră funcțiile f , g : E  R. Vom nota sup( f , g ) funcția reală definită pe E, care

în fiecare punct x  E are drept valoare pe cel mai mare dintre numerele f (x ) și g (x ) :
sup( f , g )( x )  sup( f ( x ), g ( x )), x  E .

Se definește de asemenea funcția inf( f , g ), prin egalitatea

inf( f , g )( x )  inf( f ( x ), g ( x )), x  E.

Funcțiile sup( f , g ) și inf( f , g ) se numesc respectiv anvelopa superioară și anvelopa

inferioară
a funcțiilor f și g.
Mai general, dacă ( f i ) iI este o familie de funcții reale definite pe E, se definesc anvelopa

inferioară inf f i și anvelopa superioară sup f i a acestei familii, prin egalitățile:

xI xI

( inf f i )( x )  inf f i ( x ) și sup f i )( x )  sup f i ( x ).

xI xI xI xI

Funcțiile
f   sup( f ,0), f   sup(  f ,0),
se numesc respectiv partea pozitivă și partea negativă a funcției f.
Avem:
 f ( x ), f ( x )  0
f  ( x)  
0, f ( x )  0

0, f ( x )  0
f  ( x)  
 f ( x ), f ( x )  0
Se verifică următoarele egalități:
1
f  f   f , f   ( f  f )
2
1
f  f   f   sup( f , f ), f   ( f  f )
2
1
sup( f , g )  ( f  g  f  g )
2
inf( f , g )   sup( f , g ).

2.4. Funcții mărginite

Se consideră funcția reală f : E  R, unde E este o mulțime oarecare și A  E.

Spunem că funcția f este minorată sau mărginită inferior pe mulțimea A, dacă
imaginea f ( A) a mulțimii A, prin funcția f este o mulțime minorată, adică există un număr
a  R, astfel încât a  f (x ), pentru orice x  A. Marginea inferioară inf( A) a mulțimii
f ( A) se numește marginea inferioară a funcției f pe mulțimea A, și se notează inf
xA
f ( x) :

inf f ( x )  inf f ( A).

xA

Numărul m  inf
xA
f ( x ) este caracterizat de următoarele două proprietăți care

exprimă faptul că m este cel mai mare minorant al mulțimii f ( A) :

1). m  f (x ), oricare ar fi x  A;
2). dacă m   , există x  A astfel încât f ( x )   .
Dacă funcția f este minorată pe domeniul său de definiție E, se spune mai
simplu, că este minorată fără a mai specifica mulțimea pe care are această proprietate, iar

numărul inf
xA
f ( x ), se numește marginea inferioară a funcției f .

Dacă funcția f este funcție reală de variabilă reală, a spune că această funcție
este minorată, înseamnă că graficul său se află în întregime deasupra unei drepte de
ecuație y  a, paralelă cu axa Ox.
Spunem că funcția f este majorată sau mărginită superior pe mulțimea A, dacă
imaginea f ( A) a mulțimii A, prin funcția f este o mulțime majorată, adică există un
număr b  R, astfel încât f ( x )  b, pentru orice x  A. Marginea superioară sup( A) a
mulțimii f ( A) se numește marginea superioară a funcției f pe mulțimea A, și se notează

sup f ( x ) : inf f ( x )  sup f ( A).

xA xA

Numărul M  sup
xA
f ( x ) este caracterizat de următoarele două proprietăți care

exprimă faptul că M este cel mai mic majorant al mulțimii f ( A) :

1). f ( x )  M , oricare ar fi x  A;
2). dacă   M , există x  A astfel încât   f (x ).
Dacă funcția f este majorată pe domeniul său de definiție E, se spune mai
simplu, că este majorată fără a mai specifica mulțimea pe care are această proprietate, iar

numărul sup
xA
f ( x ), se numește marginea superioară a funcției f .

Dacă funcția f este funcție reală de variabilă reală, a spune că această funcție
este majorată, înseamnă că graficul său se află în întregime sub o dreaptă de ecuație
y  b, paralelă cu axa Ox.
Spunem că funcția f este mărginită pe mulțimea A dacă este și minorată și majorată pe
această mulțime, adică dacă mulțimea valorilor f ( A) este mărginită.
Aceasta înseamnă că există două numere a și b, astfel încât să avem
a  f ( x )  b, pentru orice x  A.

Avem inf ( x )  sup f ( x ), egalitatea având loc dacă și numai dacă f este constantă pe A.
xA xA

Dacă funcția f este mărginită pe mulțimea A, vom spune, mai simplu, că f este
mărginită, fără altă specificare.
Dacă funcția f este funcție reală de variabilă reală, a spune că această funcție
este mărginită, înseamnă că graficul său se află în întregime cuprins între două drepte de
ecuații y  a și y  b, paralele cu axa Ox.
Propoziția 2.4.1. Funcția f : E  R, este mărginită, dacă și numai dacă există un număr
M  0,

astfel încât f ( x )  M , pentru orice x  E .

Într-adevăr, deoarece f ( E )  { f ( x ), x  E} iar f (E ) mărginită dacă și numai dacă există

M  0, astfel ca y  M , pentru orice y  f (E ), adică f ( x )  M , pentru orice x  E .

Rezultă din această propoziție că f este mărginită dacă și numai dacă modulul său este o
funcție mărginită.
Dacă f , g : E  R, sunt funcții mărginite, atunci f  g ,   f ,   R și f  g sunt
mărginite. De aici rezultă că mulțimea F(E, R) a funcțiilor reale mărginite și definite pe E
este o algebră.
Observație. Dacă funcțiile f și g sunt minorate, atunci funcția f  g este minorată și
dacă   0, atunci funcția   f este minorată. Funcția  f poate însă să nu fie
minorată. Mulțimea funcțiilor minorate nu este grup pentru adunare.
Aceleași considerații se pot face și despre funcțiile majorate.
Funcția f este minorată dacă și numai dacă funcția  f este majorată. În acest caz avem:
inf f ( x )   sup(  f ( x ).
xE xE

Funcția f este majorată dacă și numai dacă funcția  f este minorată și avem:
sup f ( x )   inf (  f ( x ).
xE xE
În continuare prezentăm câteva dintre proprietățile funcțiilor mărginite, ale căror
demonstrații sunt facile:
1). Dacă funcția f : E  R, este mărginită pe A  E , și dacă B  A, atunci funcția f
este mărginită pe mulțimea B și avem:
inf f ( x )  inf f ( x ), sup f ( x )  sup f ( x ).
xB xA xB xA

2). Dacă funcția f : E  R, este mărginită pe submulțimile A și B atunci f este

mărginită pe mulțimea A  B.
3). Dacă funcțiile f , g : E  R, sunt mărginite și dacă f ( x )  g ( x ), oricare ar fi x  E ,
atunci:

inf f ( x )  inf g ( x ), sup f ( x )  sup g ( x ).

xE xE xE

4). Dacă funcțiile f , g : E  R, sunt mărginite, atunci:

inf [ f ( x )  g ( x )]  inf f ( x )  inf g ( x ),
xE xE xE

sup[ f ( x )  g ( x )]  sup f ( x )  sup g ( x ).

xE xE xE

2.5. Funcții monotone

Fie f : E  R, o funcție reală de variabilă reală ( E  R) și A  E.

Spunem că funcția f este crescătoare pe mulțimea A, dacă oricare ar fi x1  A, x 2  A,
x1  x2 ,
avem
f ( x1 )  f ( x 2 ).
Spunem că funcția f este descrescătoare pe mulțimea A, dacă oricare ar fi
x1  A, x 2  A, x1  x2 , avem f ( x1 )  f ( x 2 ).

Dacă o funcție f este crescătoare sau descrescătoare pe tot domeniul său de

definiție, va fi numită mai simplu funcție crescătoare sau descrescătoare fără a mai
specifica mulțimea pe care are loc această proprietate.
 Funcțiile crescătoare și funcțiile descrescătoare se numesc funcții monotone. O
funcție constantă este în același timp și crescătoare și descrescătoare. Reciproc, dacă o
funcție este în același timp și crescătoare și descrescătoare, atunci ea este constantă.
Observație. O funcție crescătoare se caracterizează prin aceea că o inegalitate între valorile
argumentului se transformă într-o inegalitate de același sens (eventual egalitate) între
valorile funcției. Prin urmare o funcție crescătoare se poate defini și cu ajutorul următoarei
implicații:
x1  x2  f ( x1 )  f ( x 2 ).

O funcție descrescătoare se caracterizează prin aceea că o inegalitate între valorile

argumentului se transformă într-o inegalitate de sens contrar (eventual egalitate) între
valorile funcției. Prin urmare o funcție descrescătoare se poate defini și cu ajutorul
următoarei implicații:
x1  x2  f ( x1 )  f ( x 2 ).

Spunem că funcția f este strict crescătoare pe mulțimea A, dacă oricare ar fi

x1  A, x 2  A,
x1  x2 , avem f ( x1 )  f ( x 2 ).

Orice funcție strict crescătoare este crescătoare, deoarece dacă f ( x1 )  f ( x2 ) atunci

f ( x1 )  f ( x 2 ).
Spunem că funcția f este strict descrescătoare pe mulțimea A, dacă oricare ar fi
x1  A, x 2  A, x1  x2 ,

avem
f ( x1 )  f ( x 2 ).

Orice funcție strict descrescătoare este descrescătoare, deoarece dacă f ( x1 )  f ( x 2 ) atunci

f ( x1 )  f ( x 2 ).
Funcțiile strict crescătoare și strict descrescătoare se numesc funcții strict monotone.
Orice funcție strict monotonă este monotonă.
Observație. Funcția f este strict crescătoare dacă și numai dacă
x1  x2  f ( x1 )  f ( x 2 ).

Funcția f este strict descrescătoare dacă și numai dacă

 x1  x2  f ( x1 )  f ( x 2 ).

Propoziția 2.5.1. Orice funcție strict monotonă și surjectivă este bijectivă.

Demonstrație. Fie f : E  F surjectivă. Presupunem că funcția f este strict
crescătoare. Fie x1  x 2 , cu x1  x2 . Deoarece funcția f este strici crescătoare rezultă că
f ( x1 )  f ( x 2 ), ceea ce înseamnă că f ( x1 )  f ( x 2 ). Astfel am arătat că funcția f este
injectivă. În mod asemănător se arată că funcția f este injectivă în cazul în care este strict
descrescătoare. Așadar, funcția f este injectivă și cum este și surjectivă, rezultă că este
bijectivă.
Corolar 2.5.1. Orice funcție strict monotonă și surjectivă este inversabilă.
Propoziția 2.5.2. Funcția inversă a unei funcții strict crescătoare este de asemenea strict
crescătoare. Funcția inversă a unei funcții strict descrescătoare este de asemenea strict
descrescătoare.
Demonstrație. Considerăm funcția f :EF bijectivă și strict crescătoare și
f 1 : F  E inversa sa. Fie y1  y 2 . Vom arăta că f 1 ( y1 )  f 1 ( y 2 ). Fie x1 , x2 punctele

din E pentru care f ( x1 )  y1 , f ( x 2 )  y 2 deci x1  f 1 ( y1 ), x 2  f 1 ( y 2 ). Inegalitatea

f 1 ( y1 )  f 1 ( y 2 ) este aceeași cu x1  x 2 . Presupunem prin absurd că x1  x 2 . Deoarece

funcția f este strict crescătoare, rezultă f ( x1 )  f ( x 2 ) adică y1  y 2 care vine în

contradicție cu presupunerea y1  y 2 . Astfel am arătat că dacă y1  y 2 atunci

f 1 ( y1 )  f 1 ( y 2 ). Prin urmare funcția f 1 este strict crescătoare. În mod asemănător se

procedează atunci cînd funcția f este strict descrescătoare.
Propoziția 2.5.3. Graficele a două funcții reale de variabilă reală, inverse una alteia, sunt
simetrice față de prima bisectoare.

2.6. Oscilația unei funcții pe o mulțime

Fie f : E  R, o funcție reală de variabilă reală ( E  R) și A  E.

Dacă funcția f este mărginită pe mulțimea A, are o margine superioară și o margine
inferioară pe această mulțime. Diferența dintre aceste margini se numește oscilația
funcției f pe mulțimea A și se notează  f ( A) :  f ( A)  sup f ( A)  inf f ( A).
Din modul în care a fost definită oscilația funcției f , are următoarele proprietăți
pe mulțimile pe care este mărginită:
1)  f ( A)  0, oricare ar fi A  E , deoarece sup f ( A)  inf f ( A).

2).  f ( A)   f ( B ) dacă A  B (  f este crescătoare), deoarece sup f ( A)  sup f ( B ) și

inf f ( A)  inf f ( B ).

3).  f ( A)  xsup
, yA
[ f ( x )  f ( y )].

Într-adevăr,
sup f ( A)  sup f ( x ) și inf f ( A)  inf f ( y )   sup[  f ( y )],
xA yA yA

deci
 f ( A)  sup f ( x )  sup[  f ( y )]  sup [ f ( x )  f ( y )].
xA yA x , yA

În cazul în care mulțimea A este formată dintr-un singur element, atunci  f ( A)  0. De

asemenea dacă funcția f este constantă pe mulțimea A, atunci  f ( A)  0.

2.7. Oscilația unei funcții într-un punct

Fie f : E  R, o funcție mărginită, definită pe E  R și x  E . Pentru fiecare

vecinătate V a lui x, să considerăm oscilația  f (V  E ) a funcției pe mulțimea V  E și să

notăm
 f ( x )  inf  f (V  E ),

unde marginea inferioară se ia pentru toate vecinătățile V ale lui x. Numărul  f (x ) se

numește oscilația funcției f în punctul x.
Pentru definirea oscilației într-un punct, ne putem folosi numai de intervalele I care conțin
pe x sau care au centrul în x:  f ( x )  inf
xI
 f ( I  E ), deoarece orice vecinătate V a lui x

conține un interval cu centrul în x.

Dacă x este un punct izolat al lui E, atunci există o vecinătate V a lui x, astfel
încât V  E  {x}. În acest caz,  f (V  E )   f {x}  0 deci  f ( x )  0.

Oscilația  f (x ) este o funcție pozitivă definită pentru orice x din E. Această funcție
poate fi nemărginită, deși funcția f de la care s-a plecat a fost presupusă mărginită.