Specializarea Artă Sacră

Este prima specializare de profil înfiinţată şi acreditată definitiv din ţar ă.  

Primele cursuri de conservare-restaurare icoană şi carte veche au început în
toamna anului 1993, iar din 1999 s-a înfiinţat şi direcţia de pictur ă
bisericească. În anul 2002 secţia Artă Sacră a fost acreditată definitiv.

Misiunea 
Specializarea Artă Sacră, prin ciclurile de pregătire de licenţă şi master,
urmăreşte formarea de conservatori ai bunurilor de patrimoniu, restauratori
carte-document şi icoană (pictură pe suport de lemn), precum şi formarea de
pictori bisericeşti (pictură murală şi icoană). 
Zeci de generaţii au avut grijă să predea urmaşilor, în bună stare, icoanele şi
cărţile religioase moştenite de la părinţi - mărturii de secole ale credin ţei
creştine româneşti - şi să păstreze tradiţia iconografică a picturii bisericeşti.
Ne propunem să continuăm împreună cu noile generaţii eforturile lor şi, în
acelaşi timp, să aliniem cunoştinţele ştiinţifice din domeniul conserv ării
patrimoniului cultural la standardele europene din domeniu.
Arta bisericească înseamnă sacralizarea imaginii, ridicarea ei din apropierea
noastră în transcendent, iar prin diversele ei forme de exprimare, este un
liant între creştini, într-o societate care desacralizeaz ă din ce în ce mai mult
vizualul. Arta sacră sprijină ideea de comuniune, prin recunoaşterea valorilor
autentice, specifice în toată diversitatea lor. 
Din perspectiva ortodoxă, arta sacră transmisă şi învăţământului
preuniversitar din seminarii teologice, licee şi gimnazii poate aduce în cadrul
orelor de educaţie plastică o necesară încărcătură catehetică prin care
tinerele generaţii să fie educate în spiritul preţuirii, ocrotirii şi cre ării de
valori creştine.

Direcţii de dezvoltare: 
• Conservare restaurare carte-document
• Conservare restaurare icoană-lemn policrom
• Pictură bisericească

Restaurarea este o intervenție pe o clădire aflată într-un grad oarecare de

degradare cu scopul de a o aduce într-o stare cât mai apropiată de cea originară,
fără a aduce modificări în caracterul, configurația, caracteristicile și detaliile
speciale care au condus la decizia de protejare a imobilului. Dat fiind gradul de
specializare și complexitate al lucrărilor, termenul de restaurare este aplicat în
special în cazul intervențiilor asupra clădirilor protejate și nu la clădiri ordinare[1].

Deoarece restaurarea este o intervenție curativă, ea poate fi făcută doar de un

specialist în domeniu, mai exact de un restaurator. La restaurarea pieselor
trebuie respectate câteva reguli de bază, general valabile, indiferent de
materialul din care este realizat obiectul:[2]

1. se păstrează integral părțile originale, chiar dacă sunt deteriorate;

2. părțile nou adăugate pentru întregirea obiectului trebuie să fie din
materiale compatibile cu cele originale;
3. materialele folosite la restaurare trebuie să fie reversibile, deci să permită
revenirea la forma inițială sau o nouă restaurare (spre exemplu la
restaurarea ceramicii se folosește aracet, care este solubil în apă, și nu
alte cleiuri care fac corp comun cu fragmentele ceramice);
4. nu se fac întregiri atunci când din obiect lipsește mai mult de 50%;
5. restaurarea încearcă să aducă obiectul la o stare care să-i exprime
funcționalitatea.

Procesul de restaurare, în special la restaurarea picturilor, trebuie să decurgă

conform unui principiu clar: acela că părțile originare ale lucrării se impun a fi
păstrate în totalitate. Materialele folosite în intervențiile de restaurare trebuie să
fie similare celor originare sau, dacă acest lucru nu este posibil, să aibă
proprietăți fizico-chimice cât mai apropiate de ale originalelor. În plus, orice
intervenție – și, implicit, materialele folosite – trebuie sa fie reversibilă (să poată fi
îndepartată ulterior fără a afecta starea obiectului) și cât mai putin lizibilă:
completarea zonelor-lipsă să fie discretă, dificil de sesizat prin examinare directă.
[3]

Trebuie reținut faptul că se restaurează numai materia operei de artă, în așa fel
încât mesajul autorului să nu fie alterat în niciun fel. În vederea protejării
autenticității artistice, fiecare posibilă intervenție trebuie să fie tratată critic, fiind
foarte importantă eliminarea oricărei operațiuni care nu este neapărat
necesară[4].

Orice intervenție făcută asupra operelor de interes istoric, artistic și ambiental,

pentru a o proteja și a o transmite în mod integral mai departe, fără a elimina
urmele trecerii timpului, se numește intervenție de restaurare.

În restaurare acționează trei profesii diferite:

 istoricul de artă, care ar trebui să citească opera și să determine alegerile

pe care să se bazeze lucrarea;
 restauratorul, care trebuie să facă posibil în cel mai bun mod realizarea
restaurării;
 expertul științific, care poate să dea răspunsuri corecte la eventualele
incertitudini.

Contribuția științei, care este considerată de toți indispensabilă, este de foarte

multe ori inaccesibilă datorită lipsei de fonduri (sau costurilor prea ridicate). Din
aceasta cauză, în unele proiecte de restaurare investigațiile științifice nu sunt în
totalitate integrate în lucrare, ci constituie doar un accesoriu, care doar
îmbogățește operația de restaurare, în loc să contribuie la determinarea
proiectului.